Când călătorești,
întâlnești pe drum oameni care inevitabil au văzut mai multe ca tine, s-au
plimbat mai mult, au trăit mai mult și nu au de gând să se oprească.
Acum aproape 10
ani, în Tailanda, oamenii ăștia erau eroii mei. Nomazii, cei fără planuri, fără
griji, fără vreo frică și ...fără asigurări sociale. De data asta i-am văzut cu
alți ochi...la fel de curajoși, curioși dar și parcă puțin confuzi. Îmi tot
aduc aminte de o seară în care stăteam la foc în munți în Malaezia, 6 adulți de
30și, toți recunoscând că nu prea avem habar ce vrem să facem în viață sau când
o să ajungem acolo.
Înafară de
întrebările filozofice legate de acest subiect, rămân însă și cele practice. Totuși,
frate, cum faceți? De unde bani să o arzi cu anii prin lume? Răspunsul este cam
același: voluntariat. Se practică la greu voluntariatul mai ales în Australia
și Noua Zeelandă. Voluntariatul presupune să lucrezi moca la câte un hotel /
hostel / bar / restaurant / livadă etc și să primești în schimb casă și masă. Și
funcționează! Am întâlnit voluntari în toate hostelurile la care am stat,
oameni care seara ne povesteau la bere ce desprinși de sistem și de realitate
sunt, ce hippy, ce relaxați și liberi se
simt, și dimineața schimbau așternuturile și desfundau chiuvetele din băile comune.
Funcționează așa:
îți faci un profil pe un site specializat, scrii acolo ce traseu ai, ce știi să
faci, cât timp ai...și, dacă pe traseul
tău vreun oarecare consideră că meriți o pâine pentru contra-servicii
îți scrie mesaj.
Eu, chiar dacă nu
voiam să-mi finanțez excursia desfundând chiuvete, am lăsat profilul acolo preț
de vreo două săptămâni. Am refuzat diverse sandvișării, pensiuni și recolte
agricole...dar când mi-a scris Sanjai
dacă vreau să fac voluntariat la ei, să “experience the Australian bush
and nothing else”, am acceptat pe
loc.
******************************************
Era o zi
călduroasă, foarte călduroasă. Din cele pe care speram să le evit în partea aia
de lume. Riscul de ”bush fire” crescut la extrem, pâmântul uscat și vântul
aproape fierbinte. Pe flip-flopșii de plastic îmi transpirau tălpile care
apăsau cu toată greutatea mea, plus cea a rucsacului, care, fiind tot mai greu
în fiecare zi, îmi amintea pas cu pas de ce fac ceea ce fac.
Șoferul de
autobus m-a scanat din priviri când i-am arătat biletul: Mergi la centrul de
Yoga nu, in Kenthurst? Îi zâmbesc afirmativ, fericită că cineva mai știe de
acel loc izolat, deci că el există. Îmi spune că e un traseu ocolitor și că
face ruta respectivă doar când cineva îi spune expre că trebuie să ajungă
acolo. Păi și de plecat? întreb. Ah nu prea, zice, trebuie să găsești tu o
mașină sau să mergi pe jos până....Bine, fie. Întâi să mă văd ajunsă.
Intrarea se făcea
pe o poartă grea de fier, care părea să fie mereu deschisă, după iarba care-i
crescuse în drum. Drumul părea lung, unduit printre palmieri. Mirosea a
eucalipt și a iarbă proaspătă. Mergând, devenea tot mai tare un sunet de motor.
Era o mașină de tuns iarba, de pe care m-a salutat din cap J.B.
Am lăsat sunetul
în urmă. Când el surzise aproape de tot am început să văd complexul. Sanjai și
mama lui m-au întâmpinat. Mi-au făcut turul după care Sanjai m-a rugat să îi
ajut pe ceilalți voluntari în salonul de mese. Câteva minute mai târziu
împătuream scrisori cu 2 chileni și 2 nemți. Ei mi-au explicat că momentan nu
sunt oaspeți în complex, așa că fiecare lucrează 3-4 ore pe zi. Că am acces
peste tot, că ne gătim noi mâncarea din ce găsim prin bucătărie. Că ei pleacă
azi, dar mai vin voluntari.
Vreo 500 de
scrisori mai târziu au plecat împreună cu Sanjai. Am rămas singură în bucătăria
portocalie, totul nou, totul străin, în mijlocul pustietății.
Primul sunet care
m-a făcut să tresar a fost o pisică neagră care a intrat pe geam și a stat vreo
5 minute pe pervaz să mă analizeze. Al doilea, a fost J.B., terminase târziu de
tuns iarba și era lihnit. Deschide frigiderul și mă întrabă dacă vreau un curry
indian. Cu o zi inainte fusese invitată toată familia lui Sanjai, vreo 30 de
persoane, și mai erau resturi de la vreo cinci tipuri de curry. Unul mai iute c
ca altul. Festin până la lacrimi.
J.B. mi-a
povestit că era de două luni acolo, a detaliat ce îi place, ce l-a fascinat de
la început. Îmi vorbea în principiu despre oameni, liniște și natură. După două
ore de povești și mult ceai am dormit poate cel mai bine din lunile mele de
călătorie. Ca și cum locul ăla izolat de lume m-a făcut să-mi las toate grijile
și gândurile la poarta mare de fier care nu se închidea niciodată. Dacă uit de
mine aici? mă gândeam. Dacă după două luni sunt și eu tot aici fără gânduri
concrete de plecare, ca J.B.și alții? Apoi am adormit.
********************************
Dimineața, în
bucătărie, am dat de Auntie, o doamnă în haine largi, cu punct roșu în frunte, durdulie și serioasă,
care la 75 de ani conducea bucătăria. Tâmplele îi erau mereu transpirate. Avea
în sutien un tifon cu care își ștergea fruntea și în mâna stângă un evantai din
frunze de palmier. Cu dreapta gesticula instrucțiuni și când vorbea avea un
accent puternic indian. You are Carla? Today you clean the kitchen. Then you
help me cook dinner for guests. Can you chop vegetables? Da, cred ca da, avem
un cuțit bun?
Curry din varză și năut
O varză albă
2 conserve de
năut
1 conservă lapte
de cocos
Mix de condimente
masala, făcut în casă
Coriandru
proaspăt
Ghimbir proaspăt
Ceapă
Usturoi
Varza se curăță
bine și se verifică de viermi. Se taie apoi în două și se mărunțește cu cel mai
bun cuțit, începând mereu cu miezul, deci de pe înterior.
Ceapă albă. Chop,
chop, chop. Usturoi, ghimbir, coriandru. Chop, chop, chop. Se călesc toate pănă
e făcută varza, apoi se stinge cu lapte de cocos și se condimentează.
Mixul masala îl
făcea Uncle săptămânal și îl depozita într-un borcan special inscriptionat. Tot
Uncle fierbea, la fiecare masă, orezul.
De mâncat, mâncam
cu toții împreună. Oaspeți, voluntari, Sanjai, uneori și Auntie și Uncle.
După cină, ne
adunam la ora de meditație. Practic exersam golirea minții, lucru pe care încă
îl exersez cam zilnic, cu succes mediu. Perseverența contează.
********************************
Ziua tipică în
centrul de Yoga începea la 7 dimineața cu o plimbare prin bush (deci o pădure
mai junglă – pentru că palmieri și liane, nu chiar Baghira). Continua cu stretching-ul
de dimineață după care eu o întindeam spre bucătărie, ca să pregătesc micul
dejun. Sanjai mă ajuta și mă instruia. M-a întrebat în prima dimineață ce
muzică îmi place să ascult când mă trezesc. I-am zis că ceva cu ritmuri latine,
gândindu-mă la niște ritmuri braziliene adunate de prin Sao Paolo cu doi ani în urmă. Se scuză, că nu
are, și că netul nu bate până în bucătărie. Pornește radio-ul și ne apucăm de
tăiat fructe.
Porridge de ovăz
Un pachet de ovăz
4 mere tăiate cub
2 banane pisate
cu furculița
Jumătate de
ananas
Stafide și
curmale uscate
O conservă de
lapte de cocos
Ghimbir proaspăt
Scorțișoară,
nucșoară, cardamon și cuișoare, după gust
La sfărșit, alune
sau migdale prăjite
Se fierbe totul o
oră, amestecând continuu, la foc foarte mic, să nu se prindă de oală. Se
servește cu scorțișoară măcinată și dragoste.
După micul dejun,
oaspeții aveau cam o oră de regulegere, plimbare, relaxare. În timpul ăsta eu
mă duceam la Auntie în bucătărie să chop, chop, chop legumele pentru supa de
prânz.
LA 11:00 aveam ,
zilnic, oră de yoga. Chiar dacă eram trezită de la 7 și pregătisem deja două
mese, ora aia de yoga îmi dădea energie pentru tot restul zilei. Sanjai îmi
propunea să fac câte o pauză, dar eu îmi făceam de lucru tot în bucătărie ca să
o spionez pe Auntie. Cândva după prânzul oaspeților venea să gătească pentru
Uncle. Atunci scotea chili-ul adevărat, prăjea în ulei ce era de prăjit și
condimenta cum știa ea de acasă. Simțea că o privesc din colțul meu, cu ceaiul
deja răcit în mână. Cu un zâmbet foarte subtil în colțul gurii scotea încă două
farfurii și ne pregătea și mie și lui J.B. câte o porție. Erau atât de iuți
mâncărurile că îmi venea să sar direct în piscină cu gura deschisă. Dar nu
comentam niciodată nimic, pentru că nu voiam sa îmi periclitez imersiunea în
lumea ei culinară. Nu suporta să o întreb despre cum gătește. Știam de la J.B. Am
respectat, desigur, și am furat meserie cât am putut, de pe banca de rezerve.
Seara, după cină,
meditație și ceai.
********************************
Dimineața
următoare, la 7 fix, mă îndreptam spre bucătărie, când îl văd pe Sanjai venind
să mă întâmpine. I have a surprize for you, come! Grăbește spre bucătărie fâcându-mi
semne din mână să-l urmez. Văd că apucă un cablu de pe lângă radio. Își leagă iPod-ul
la boxe și dă tare. Brusc, ciripitul de papagal dispare. Și tot zen-ul ăla de
pădure tropicală se umple de ritm de mariachi pe acordurile celor de la ... Gypsy
Kings. Volare, cantare, oh-ooooh-oh-oh! Latin music, for you! îmi spune
încântat.
Așa că, în
următoarele 5 dimineți am salutat soarele pe singurul album Gipsy Kings (Best
Of ce-i drept) pe care l-a găsit Sanjai pe tot internetul.
Pe la a 3-a piesă
Auntie era deja lângă mine. Today for lunch,
we have 20 guests. Mai adaugă că are tensiunea crescută, că e prea cald,
că nu știe dacă rezistă. Le propun să mă lase pe mine să pun de-o ciorbă. Ușor
sceptici, dar totuși în cercul încrederii mi-au înmânat lingura de lemn. Am
rămas în bucătărie eu și cei de la Gipsy Kings și după vreo oră pregătisem
terenul pentru o ciorbă de să-i dreagă pe yoghini de toate cele. Am acrit-o
bine și am servit-o cu iaurt, că smântâna nu-i chiar detox. Următoarele zile
prânzul mi-a fost încredințat.
Dar seara, scena
îi aparținea lui Auntie. Nu mi-a reținut numele niciodată. Mă bătea pe umăr cu
coada cuțitului, mi-l înmâna și mă înstruia: chop, chop, chop! Onion, garlic,
coriander.
Kofta Vegetarian
1 kg de orez brun
2 cepe albe
usturoi
coriandru
sos de soia
turmeric
3 ouă
Se fierbe orezul,
se amestecă cu toate celelalte ingrediente mărunțite. Se adaugă ouăle. Se
formează chiftele, care se prăjesc în ulei incins. Se servesc 3 chiftele de
persoană pe o lipie naan, stropite cu un sos curry. Alături, salată și iaurt.
********************************
În ultima zi,
după ritualul Gipsy Kings și ora de yoga am mers să-mi iau la revere de la
Auntie. Nu știa că plec, credea că voi sta și eu vreo lună, două, ca alții.
M-a certat, zicând că încă mai am mult
de învățat despre bucătăria indiană.
După ultima oră
de yoga mi-am făcut bagajul. J.B. urma să mă ducă la gară, la vreo 30km
depărtare. Auntie a venit după mine, să-mi dea un cadou. Cercei și o brățară,
din mărgele. Familia ei avusese cândva un magazin. That’s it!, îmi spune J.B. She loves you! Am știut de la
primul curry, îi zic.
Sanjai, la
sfârșit de mic sejur, a venit spre mine, patern, mi-a pus mâna pe un umăr și
mi-a spus: Carla, promise me something!
Ăsta e momentul,
mi-am zis. Pentru asta am venit până aici! Am crezut că acum vor urma
răspunsurile la toate întrebările, sfatul pentru fericirea nemărginită în viața
asta și cea de apoi.
În schimb, tot ce
mi-a cerut a fost: Carla! Promise me, you will always mix your own masala
spice!
Cu gândul la
acest sfat culinar am plecat înapoi spre Sydney, unde m-am simțit cu adevărat eliberată, unde am înțeles brusc
ce important e să fiu pentru câteva luni pe cont propriu, să mă cunosc pe mine,
să îmi ofer timp pentru întrebări fără răspuns și mai ales, să învăț, că fiecare
trebuie să își caute și să își prepare propriul mix de condimente în viață.
