Acest articol a fost scris in februarie 2009. Ideea lui era de a prezenta putin altfel un concurs. Un concurs vazut din perspectiva celor care il organizeaza. Nu stiu daca am reusit. Stiu insa ca nu am sa il termin. De ce? Pentru ca de fapt Cupa Mondiala de la Busteni a insemnat si foarte multe alte lucruri. Am incercat sa nu le las sa iasa la suprafata in povestea mea. Dar ele exista inca, la un an de la eveniment. Sunt prezente atat de puternic incat am preferat sa nu ma mai amestec in organizare anul acesta. Efortul, pentru mine, ar fi fost prea mare. Exista un timp pentru toate.
Recitind ceea ce am scris acum un an cred inca ca el e reprezentativ. Poate anul asta mai mult ca oricand pentru cei implicati.
Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata – ghid de organizare „ideala” si de organizatori „ideali”
Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata. Primele fraze ale unui articol trebuie sa contina esenta. Care a fost esenta Cupei Mondiale pe Gheata? Sport, spectacol si munca de echipa. De fapt as pune echipa pe primul loc. Nu echipa care l-a ajutat/antrenat pe Markus Bendler (campionul mondial) sau pe Pavel Gulyaev (detinatorul recordului mondial de anul acesta) ci echipa care a organizat, echipa din care fac si eu parte.
Ce inseamna sa organizezi Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata? Totul a inceput acum 4 ani, cu un vis. Un mesaj entuziast, trimis pe toate listele de discutii de pe internet, al lui Mihai Pupeza (Presedintele Clubului Alpin Roman). Participase la una din sedintele Comisiei de Escalada pe Gheata a UIAA si tocmai inscrisese Busteniul in circuitul competitional. In acel an au fost 5 tari – Elvetia, Italia, Cehia, Romania si Norvegia. Cehia si Norvegia s-au retras anul urmator datortita faptului ca nu s-au putut ridica la nivelul cerut de UIAA pentru organizare. Cum am ramas noi? Escalada pe gheata la nivel de competitie pe vremea aceea vazusem doar pe YouTube. Nici nu imi imaginam cum o sa arate structura si nici ce presupune un astfel de concurs si nu am fost singura. Fiecare a dat tot ce a stiut el mai bine. Efortul comun s-a materializat prin faptul ca in 2007 am fost din nou pe lista si deja aveam un renume.
2008 a fost anul cu cel mai multe concursuri – Campionatul Mondial de Escalada pe Gheata, Stabilirea primului record mondial la viteza, Cupa Internationala CAR. Trei evenimente in 10 zile, obositor dar si recompensator (sper ca exista cuvantul in dex). 2009 a venit cu organizarea Cupei Mondiale de Escalada pe Gheata etapa Finala, la fel ca in 2007. Aceasta ar fi istoria pe scurt. Dar istoria nu este nimic fara fapte si fara oameni.
Iar oamenii sunt cei mai importanti.
Pentru multi Cupa Mondiala incepe cu prima zi de concurs. Pentru cel putin 5 oameni ea incepe in octombrie sau noiembrie, si asta daca sunt lenesi. Ce sa faci cu patru luni inainte? Motorul societatii de astazi sunt banii. Deci sa strangi bani, sponsorizari adica. Pare simplu, faci o lista cu firmele din domeniu (articole montane, sport), le trimiti un mail, te duci la ei, ceri niste bani si gata. Realitatea nu e chiar asa. Totul incepe prin a sti ce vrei – in cazul de fata cati bani sa ceri. Iar pentru asta ai nevoie de un buget, care buget trebuie sa cuprinda toate cheltuielile. Toate adica si tonerul de imprimanta care s-ar putea sa se termine in timpul concursului, adica si agatarorile de legitimatii pe care le cumperi in ultima seara disponibila si benzina consumata cu ocazia lipirii afiselor pe valea Prahovei. Asta inseamna ca trebuie sa sti exact ce vei face in cele 4 luni pana la concurs, in timpul concursului si dupa concurs. Parca nu mai pare asa usor. Dupa ce socotesti, in euro de preferinta, pana si capsele de la capsator, adaugi ingredientul premii, premii in euro, musai identice cu cele pe care si le permit Elvetia si Italia. De ce? Pentru ca regulamentul este litera de lege. Acum bugetul este gata. Stim de cati bani avem nevoie si ne ingrozim. Urmeaza perioada de cosmaruri (prietenii stiu despre ce vorbesc). Pentru ca este criza, nu sunt bani, nimeni nu vrea sa dea bani, nimeni nu are sau nu vrea.
In acelasi timp cu bugetul trebuie pregatite materialele care vor fi trimise viitorilor sponsori, prezentare in powerpoint, filmulete, fotografii, afise, informatii despre concursurile trecute, despre club, despre escalada pe gheata, despre orice ii va determina sa ne dea banii de care avem nevoie. Sa nu uit, si site-ul trebuie sa fie gata cam tot in aceiasi perioada. Internetul este vital unei societati moderne. Iar escalada pe gheata reprezinta un sport al viitorului. Intr-o organizare ideala toate ar fi gata in acelasi timp si sa zicem ca la sfarsitul lui octombrie. Acum intra in arena cei care se pricep sa vanda, sa vrajeasca si stiu de la cine sa ceara si cat sa ceara ca sa acopere macar premiile de concurs si o parte din cheltuieli. Eu ii respect enorm pe acesti 2-3 oameni pentru ca mi se pare ca daca orice alt „post” din organizare poate fi facut si de cineva care are doar bunavointa, ca sa ceri bani iti trebuie niste calitati destul de rar intalnite (calitati, nu defecte).
Incet, incet, cu nopti nedormite, certuri la servici pentru ca lucrezi la altceva decat ceea ce ar trebui, discutii interminabile la telefon, zeci de emailuri, dupa ce rascolesti fiecare prieten in cautarea oamenilor aflati la locul potrivit de dat bani, dupa ce prietenii tai pleaca la munte si tu stai acasa sa faci afise, banere sau sa raspunzi pentru a 10a oara unui sponsor si dupa multe altele pe care nu mai vreau sa mi le amintesc vine luna decembrie. Unul dintre visele urate se adevereste. Nu vom avea destui bani – trebuie sa taiem din buget. Premiile nu pot fi reduse deci de comun acord si cu o privire trista hotaram sa taiem de tot banii pe care speram ca anul acesta sa ii dam voluntarilor, adica noua. Taiem capsele de pe lista, legitimatiile le imprimam din propriul buzunar, costul benzinei il impartim la participantii la actiune si asa mai departe, cu tot ce poate fi redus sau sters.
Au trecut si sarbatorile de iarna. In Ianuarie deja suntem pe ultima suta de metrii. Se incep lucrarile de modernizare a structurii. Cineva trebuie sa stea la Busteni aproape non stop ca sa supravegheze muncitorii. Muncitorii ca orice muncitori pe care nu ne permitem sa ii platim regeste, azi mai stau, maine lucreaza doar dimineata, poimaine sunt obositi si injura mereu dar in final isi fac treaba mai bine decat multi altii. Sa umpli de gheata, zapada inghetata 60mp in doua zile si doua nopti inseamna foarte multa munca.
Intre timp in Bucuresti se imprima afise, ne pierdem serile in intalniri nesfarsite. Stabilim cine cu ce o sa se ocupe. Facem banere. In weekenduri punem afisele. Noptile adaugam continut site-ului.
Orice eveniment trebuie anuntat la cat mai multe ziare si reviste in speranta ca o sa preia stirea si ca vor veni sa faca reportaje. Asta inseamna de fapt alte ore de munca. Trebuie adunata o baza de date apoi incepand cu trei saptamani inainte de concurs. Trebuie date comunicate de presa. Fiecare comunicat diferit de cel dinainte. Comunicatele le facem tot noaptea. Ziua este rezervata serviciului pe care il are fiecare.
Prietenii incep sa te intrebe ei cand te mai vad. Tu te uiti in agenda si spui: „luni trebuie sa fac comunicatul de presa nr 3 (aoleu nu stiu ce sa scriu), marti seara il trimit, miercuri am intalnire cu Sprite si Redbull (shit, nu am pregatit prezentarea), joi se intalneste echipa de organizare si vineri trebuie sa updatez site-ul, iar in weekend spre ca poate o sa am timp sa ies si eu putin la schi sau la munte”. Ei te privesc lung si raspund: „Tu ce castigi de pe urma concursului asta?”. Oftezi:”nimic, avem buget redus anul asta”. De fapt pasiunea este raspunsul corect. Pasiunea de a face ceva, de a te implica pana la sfarsit si pana la ultima picatura de putere. Uneori satisfactia de dupa, cand totul este bine, noaptea petrecerii de final. Party till you drop. Dar inca nu am ajuns acolo.
Mai este o saptamana pana la concurs. Afisele sunt la locul lor, lipite prin tot orasul. Banerele pe DN1 au fost puse inca de saptamana trecuta. Toata lumea care merge la munte poate sa le citeasca. Site-ul a fost inscris pe mai mult de 100 de motoare de cautare. Am vorbit si cu cele cateva reviste de profil sa ne publice un articol despre concurs. Fetele pregatesc muzica pentru petrecere. Facem ultimele anunturi catre sportivi pentru a se inscrie mai repede la concurs. Printre picaturi urmarim etapele de concurs din Italia si Elvetia. Trebuie sa fim la curent cu evolutia fiecarui atlet. Zilele trec din ce in ce mai repede.
Din Italia vin cei doi trasatori. Ei vor fi vinovati pentru dificultatea traseelor pe care le vor parcurge concurentii. In aproximativ 4 zile trebuie sa conceapa 6 trasee. Se numesc trasatori pentru ca traseaza traseul . Din fericire sunt deja obisnuiti cu Busteniul si nu mai trebuie sa avem prea mare grija de ei. O grija in minus pentru noi.
Am intrat pe ultima suta de metrii. E miercuri, inainte de joi – prima zi. Verificam lista de taskuri si rezolvam tot (aproximativ tot) ce am uitat.
Cu toate pregatirile dezastrul pare iminent.
Pe la 12 noaptea sau joi la ora 0 ajungem in Busteni. Echipa de soc – adica 4 oameni. Facem o poza langa structura. Oamenii se odihnesc. La ora 1 (noaptea!) se intorc muncitorii. Mai au de pus gheata pe structura de viteza. Dis de dimineata trebuie instalat internetul pentru transmisia live si camerele de filmat. Banerele sponsorilor sunt si ele in asteptare. Tot joi doi dintre baieti vor fi pentru cateva ore alpinisti utilitari specializati in montarea de banere publicitare. Fiecare sponsor are locul lui dinainte stabilit si evident in ordinea importantei. Intr-un moment de „respiro” ne batem pe tubul de vopsea pentru logo-ul Jeep. Veselia dinaintea furtunii.
Incepand cu ora 12 incep sa soseasca concurentii. Cel putin patru oameni trebuie sa ii intampine. 1 pentru taxa de concurs, altul care ii cazeaza, al treilea face copii dupa pasaport, si al patrulea ii ajuta pe ceilalti trei. Legile lui Murfy sunt foarte adevarate. Toata lumea soseste in grupuri de cate 5-6, toti vorbesc in acelasti timp si au doleante diferite. Unu vrea camera dubla, dar sa stea singur si sa plateasca jumatate – urmeaza o explicatie politicoasa – „Nu se poate!”. Altul s-a inscri pentru concursul de dificultate, cel de viteza si pentru recordul mondial dar acum s-a razgandit si vrea doar dificultate. Toata lumea vrea cate ceva. Tu trebuie sa le zambesti, sa iti amintesti ca francezii vorbesc franceza si nu prea inteleg engleza, ca italienii sunt galagiosi, koreenii si rusii nu stiu nici macar engleza si asa mai departe. Dupa cele cinci ore de inscrieri – esti rupt de oboseala. Capacitatile de concentrare au scazut la jumatate. Capul te doare si ai impresia cand cineva vine sa iti spuna ceva ca daca iti va cere un lucru o sa il bati.
E ora conferintei de presa. Am uitat de mapele de presa. Unde sunt mapele?... le-am gasit. Rasuflam usurati. Aproape usurati pentru ca am lipit etichetele gresit pe CD-ul de prezentare. Dar e bine ca macar sunt. Sala s-a umplut de ziaristi. Majoritatea cunoscuti, vin in fiecare an. Vorbeste Primarul Busteniului, structura de escalada este estacada. Anul asta se imbraca intr-unul din tricourile de concurs si il pune si pe Mihai Pupeza (Presedintele CAR) sa isi puna unul. Mihai nu stie exact cum sa il refuze si nu poate sa refuze, sunt ziaristii de fata. Avem si doi concurenti prezenti. Ziaristii sunt oarecum apatici, nu pun prea multe intrebari. Oricum ideea de conferinta de presa vazuta in filme, in care toti se inghesuie cu microfoanele este doar o idee. Totusi au retinut ce era important. Vineri, in prima zi efectiva de concurs apar articolele in ziar. Unii au scris doar cateva randuri, altii au prelucrat comunicatele de presa date de noi in mape.
Dar pentru noi inca nu este vineri. Suntem abea joi, dupa conferinta de presa. La ora 20 este programata masa oficiala si sedinta tehnica. Cei trei arbitrii reamintesc regulamentul. Noi, organizatorii, inca nu ne permitem sa ne destindem. Se dau tricourile de concurs si cineva trebuie sa noteze numerele. Avem nevoie si de cate o poza cu fiecare concurent si tricoul lui, pentru ca baietii de la transmisia live au avut o idee grozava. Pe panoul cu leduri folosit pentru transmisie, in timp ce sportivii se pregatesc sa inceapa traseul sa ii puna poza si nr de concurs. In felul asta creem o legatura mult mai stransa intre public si cel care concureaza. Toate ideile bune pedepsesc pe cineva sa munceasca mai mult. Entuziasmul este inca mare. Avem intariri. Prietenii cu care nu am avut timp sa iesim in cele 4 saptamani dinaintea concursului s-au decis sa duca muntele la Mahomed. Au venit sa ne ajute. Un sentiment de usurare dar si de ingrijorare, cineva trebuie sa le explice ce au de facut.
E joi, noaptea, stam toti in dormitorul comun si facem glume de tabara. Radem ca X are pijama si Y niste papuci enormi. Ii barfim pe toti si toate. Incet, incet vocile se sting, lumina e inchisa demult, se lasa linistea, somnul ne prinde pe toti. Doar pentru cateva ore. Ne-am culcat la doua noaptea si la sapte dimineata suntem iar in picioare. Cine are cafea, multa cafea foarte multa cafea? Sa ii dea Domnul multa foarte multa sanatate. A inceput o noua zi. Prima zi de concurs efectiv.
La sapte si jumatate deja o parte din noi suntem la structura. Aranjam secretariatul de concurs si pregatim primele documente. Liste cu ordinea intrarii in concurs, liste pentru arbitrii, liste pentru ziaristi si liste pentru public. Aceleasi liste sunt incarcate si pe site-ul concursului, tot de dimineata. Baietii fac ultimele probe pentru transmisia live. Afara e soare si cald. Asta inseamna dezastru pentru un concurs de escalada pe gheata. Structura de viteza este acoperita de folie aluminizata. Echipa de fotografi, amatori si profesionisti, e dezamagita. Arata urat in poze. De fapt este important sa reziste pana sambata seara. Un om supravegheaza concurentii care sunt obligati sa stea intr-o sala in apropierea structurii pentru a nu ii vedea pe cei care se catara. Traseul de concurs trebuie facut „la vedere” adica a ajuns in fata lui, l-a vazut/studiat cu ochii, urca – cade sau ajunge in top (varf/final). Alt organizator aduce concurentii din sala de izolare pana la structura. Aici sunt paziti sa nu se uite la structura decat atunci cand trebuie. Mai multi oameni au grija ca spectatorii sa respecte liniile de demarcare. Toata lumea de langa structura este obligata sa poarte casti de alpinism pentru protectie. Doi baieti, pe rand, fileaza concurentii. Avem si doi comentatori . In secretariat trebuie sa fie in permanenta cineva. Ai filmat pana acum? Nu? Perfect! – vezi camera asta de filmat? De aici apropii si de aici departezi imaginea, asta e ecranul pe care vezi ce se filmeaza, ai grija sa nu misti brusc camera pt ca nu e bine si gata! Esti prins pentru trei zile. Atentie, draga mea, se fimeaza .
E ora pranzului, stomacul tipa, comentatorul comenteaza, sportivii urca ajung in top sau cad la mijlocul traseului, diversi au diverse cereri. Foame. A sunat RadioY trebuie sa le trimitem o lista cu concurentii urgent... si poze pentru site. Oamenii din jurul tau nu sunt vinovati ca tu te-ai trezit la ora sapte, ai dormit 4 ore doar. Zambeste, maine va fi mai rau. Cu chiu si vai toata lumea merge la masa dupa ce se termina proba de calificari pentru fete si baieti. Parca ne-am mai revenit. Zambim putin si facem glume. Urmeaz calificarile in proba de viteza. Aici lucrurile se desfasoara mai repede, din fericire pentru noi. Este deja ora 19, s-a intunecat afara. Reflectoarele sunt aprinse. Rusii sunt printre primii si cei mai buni la viteza. Ziua de vineri e gata pentru concurenti. Nu si pentru organizatori. Strange uneltele de cronometrat, fa curat in secretariat, afiseaza iar liste de start pentru a doua zi, scrie articol pentru site si pentru ziare, pune poze pe internet, vorbeste cu sponsorii, vezi dca s-au cazat, daca le place, daca mai vor ceva. Uf. Iar s-a facut 12 noaptea. Si nu am facut dus, inca. Ne batem ca in clasa a 3-a pentru cine intra primul la baie. Bem un pahar de vin de casa si cadem lati, fetele cel putin. Iar o noapte somn in tabara.
Ding ding ding, tzar tzar tzar, ding , lala lala lalalla – telefoanele incep sa sune. E iar dimineata. Nuuuuuuu. Mai vreau sa dorm. Dar azi e sambata. Diseara avem petrecere. Pana la petrecere urmeaza o ziua de vineri – reloaded (va rog sa recititi ultimele 2 pagini ).
Recitind ceea ce am scris acum un an cred inca ca el e reprezentativ. Poate anul asta mai mult ca oricand pentru cei implicati.
Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata – ghid de organizare „ideala” si de organizatori „ideali”
Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata. Primele fraze ale unui articol trebuie sa contina esenta. Care a fost esenta Cupei Mondiale pe Gheata? Sport, spectacol si munca de echipa. De fapt as pune echipa pe primul loc. Nu echipa care l-a ajutat/antrenat pe Markus Bendler (campionul mondial) sau pe Pavel Gulyaev (detinatorul recordului mondial de anul acesta) ci echipa care a organizat, echipa din care fac si eu parte.
Ce inseamna sa organizezi Cupa Mondiala de Escalada pe Gheata? Totul a inceput acum 4 ani, cu un vis. Un mesaj entuziast, trimis pe toate listele de discutii de pe internet, al lui Mihai Pupeza (Presedintele Clubului Alpin Roman). Participase la una din sedintele Comisiei de Escalada pe Gheata a UIAA si tocmai inscrisese Busteniul in circuitul competitional. In acel an au fost 5 tari – Elvetia, Italia, Cehia, Romania si Norvegia. Cehia si Norvegia s-au retras anul urmator datortita faptului ca nu s-au putut ridica la nivelul cerut de UIAA pentru organizare. Cum am ramas noi? Escalada pe gheata la nivel de competitie pe vremea aceea vazusem doar pe YouTube. Nici nu imi imaginam cum o sa arate structura si nici ce presupune un astfel de concurs si nu am fost singura. Fiecare a dat tot ce a stiut el mai bine. Efortul comun s-a materializat prin faptul ca in 2007 am fost din nou pe lista si deja aveam un renume.
2008 a fost anul cu cel mai multe concursuri – Campionatul Mondial de Escalada pe Gheata, Stabilirea primului record mondial la viteza, Cupa Internationala CAR. Trei evenimente in 10 zile, obositor dar si recompensator (sper ca exista cuvantul in dex). 2009 a venit cu organizarea Cupei Mondiale de Escalada pe Gheata etapa Finala, la fel ca in 2007. Aceasta ar fi istoria pe scurt. Dar istoria nu este nimic fara fapte si fara oameni.
Iar oamenii sunt cei mai importanti.
Pentru multi Cupa Mondiala incepe cu prima zi de concurs. Pentru cel putin 5 oameni ea incepe in octombrie sau noiembrie, si asta daca sunt lenesi. Ce sa faci cu patru luni inainte? Motorul societatii de astazi sunt banii. Deci sa strangi bani, sponsorizari adica. Pare simplu, faci o lista cu firmele din domeniu (articole montane, sport), le trimiti un mail, te duci la ei, ceri niste bani si gata. Realitatea nu e chiar asa. Totul incepe prin a sti ce vrei – in cazul de fata cati bani sa ceri. Iar pentru asta ai nevoie de un buget, care buget trebuie sa cuprinda toate cheltuielile. Toate adica si tonerul de imprimanta care s-ar putea sa se termine in timpul concursului, adica si agatarorile de legitimatii pe care le cumperi in ultima seara disponibila si benzina consumata cu ocazia lipirii afiselor pe valea Prahovei. Asta inseamna ca trebuie sa sti exact ce vei face in cele 4 luni pana la concurs, in timpul concursului si dupa concurs. Parca nu mai pare asa usor. Dupa ce socotesti, in euro de preferinta, pana si capsele de la capsator, adaugi ingredientul premii, premii in euro, musai identice cu cele pe care si le permit Elvetia si Italia. De ce? Pentru ca regulamentul este litera de lege. Acum bugetul este gata. Stim de cati bani avem nevoie si ne ingrozim. Urmeaza perioada de cosmaruri (prietenii stiu despre ce vorbesc). Pentru ca este criza, nu sunt bani, nimeni nu vrea sa dea bani, nimeni nu are sau nu vrea.
In acelasi timp cu bugetul trebuie pregatite materialele care vor fi trimise viitorilor sponsori, prezentare in powerpoint, filmulete, fotografii, afise, informatii despre concursurile trecute, despre club, despre escalada pe gheata, despre orice ii va determina sa ne dea banii de care avem nevoie. Sa nu uit, si site-ul trebuie sa fie gata cam tot in aceiasi perioada. Internetul este vital unei societati moderne. Iar escalada pe gheata reprezinta un sport al viitorului. Intr-o organizare ideala toate ar fi gata in acelasi timp si sa zicem ca la sfarsitul lui octombrie. Acum intra in arena cei care se pricep sa vanda, sa vrajeasca si stiu de la cine sa ceara si cat sa ceara ca sa acopere macar premiile de concurs si o parte din cheltuieli. Eu ii respect enorm pe acesti 2-3 oameni pentru ca mi se pare ca daca orice alt „post” din organizare poate fi facut si de cineva care are doar bunavointa, ca sa ceri bani iti trebuie niste calitati destul de rar intalnite (calitati, nu defecte).
Incet, incet, cu nopti nedormite, certuri la servici pentru ca lucrezi la altceva decat ceea ce ar trebui, discutii interminabile la telefon, zeci de emailuri, dupa ce rascolesti fiecare prieten in cautarea oamenilor aflati la locul potrivit de dat bani, dupa ce prietenii tai pleaca la munte si tu stai acasa sa faci afise, banere sau sa raspunzi pentru a 10a oara unui sponsor si dupa multe altele pe care nu mai vreau sa mi le amintesc vine luna decembrie. Unul dintre visele urate se adevereste. Nu vom avea destui bani – trebuie sa taiem din buget. Premiile nu pot fi reduse deci de comun acord si cu o privire trista hotaram sa taiem de tot banii pe care speram ca anul acesta sa ii dam voluntarilor, adica noua. Taiem capsele de pe lista, legitimatiile le imprimam din propriul buzunar, costul benzinei il impartim la participantii la actiune si asa mai departe, cu tot ce poate fi redus sau sters.
Au trecut si sarbatorile de iarna. In Ianuarie deja suntem pe ultima suta de metrii. Se incep lucrarile de modernizare a structurii. Cineva trebuie sa stea la Busteni aproape non stop ca sa supravegheze muncitorii. Muncitorii ca orice muncitori pe care nu ne permitem sa ii platim regeste, azi mai stau, maine lucreaza doar dimineata, poimaine sunt obositi si injura mereu dar in final isi fac treaba mai bine decat multi altii. Sa umpli de gheata, zapada inghetata 60mp in doua zile si doua nopti inseamna foarte multa munca.
Intre timp in Bucuresti se imprima afise, ne pierdem serile in intalniri nesfarsite. Stabilim cine cu ce o sa se ocupe. Facem banere. In weekenduri punem afisele. Noptile adaugam continut site-ului.
Orice eveniment trebuie anuntat la cat mai multe ziare si reviste in speranta ca o sa preia stirea si ca vor veni sa faca reportaje. Asta inseamna de fapt alte ore de munca. Trebuie adunata o baza de date apoi incepand cu trei saptamani inainte de concurs. Trebuie date comunicate de presa. Fiecare comunicat diferit de cel dinainte. Comunicatele le facem tot noaptea. Ziua este rezervata serviciului pe care il are fiecare.
Prietenii incep sa te intrebe ei cand te mai vad. Tu te uiti in agenda si spui: „luni trebuie sa fac comunicatul de presa nr 3 (aoleu nu stiu ce sa scriu), marti seara il trimit, miercuri am intalnire cu Sprite si Redbull (shit, nu am pregatit prezentarea), joi se intalneste echipa de organizare si vineri trebuie sa updatez site-ul, iar in weekend spre ca poate o sa am timp sa ies si eu putin la schi sau la munte”. Ei te privesc lung si raspund: „Tu ce castigi de pe urma concursului asta?”. Oftezi:”nimic, avem buget redus anul asta”. De fapt pasiunea este raspunsul corect. Pasiunea de a face ceva, de a te implica pana la sfarsit si pana la ultima picatura de putere. Uneori satisfactia de dupa, cand totul este bine, noaptea petrecerii de final. Party till you drop. Dar inca nu am ajuns acolo.
Mai este o saptamana pana la concurs. Afisele sunt la locul lor, lipite prin tot orasul. Banerele pe DN1 au fost puse inca de saptamana trecuta. Toata lumea care merge la munte poate sa le citeasca. Site-ul a fost inscris pe mai mult de 100 de motoare de cautare. Am vorbit si cu cele cateva reviste de profil sa ne publice un articol despre concurs. Fetele pregatesc muzica pentru petrecere. Facem ultimele anunturi catre sportivi pentru a se inscrie mai repede la concurs. Printre picaturi urmarim etapele de concurs din Italia si Elvetia. Trebuie sa fim la curent cu evolutia fiecarui atlet. Zilele trec din ce in ce mai repede.
Din Italia vin cei doi trasatori. Ei vor fi vinovati pentru dificultatea traseelor pe care le vor parcurge concurentii. In aproximativ 4 zile trebuie sa conceapa 6 trasee. Se numesc trasatori pentru ca traseaza traseul . Din fericire sunt deja obisnuiti cu Busteniul si nu mai trebuie sa avem prea mare grija de ei. O grija in minus pentru noi.
Am intrat pe ultima suta de metrii. E miercuri, inainte de joi – prima zi. Verificam lista de taskuri si rezolvam tot (aproximativ tot) ce am uitat.
Cu toate pregatirile dezastrul pare iminent.
Pe la 12 noaptea sau joi la ora 0 ajungem in Busteni. Echipa de soc – adica 4 oameni. Facem o poza langa structura. Oamenii se odihnesc. La ora 1 (noaptea!) se intorc muncitorii. Mai au de pus gheata pe structura de viteza. Dis de dimineata trebuie instalat internetul pentru transmisia live si camerele de filmat. Banerele sponsorilor sunt si ele in asteptare. Tot joi doi dintre baieti vor fi pentru cateva ore alpinisti utilitari specializati in montarea de banere publicitare. Fiecare sponsor are locul lui dinainte stabilit si evident in ordinea importantei. Intr-un moment de „respiro” ne batem pe tubul de vopsea pentru logo-ul Jeep. Veselia dinaintea furtunii.
Incepand cu ora 12 incep sa soseasca concurentii. Cel putin patru oameni trebuie sa ii intampine. 1 pentru taxa de concurs, altul care ii cazeaza, al treilea face copii dupa pasaport, si al patrulea ii ajuta pe ceilalti trei. Legile lui Murfy sunt foarte adevarate. Toata lumea soseste in grupuri de cate 5-6, toti vorbesc in acelasti timp si au doleante diferite. Unu vrea camera dubla, dar sa stea singur si sa plateasca jumatate – urmeaza o explicatie politicoasa – „Nu se poate!”. Altul s-a inscri pentru concursul de dificultate, cel de viteza si pentru recordul mondial dar acum s-a razgandit si vrea doar dificultate. Toata lumea vrea cate ceva. Tu trebuie sa le zambesti, sa iti amintesti ca francezii vorbesc franceza si nu prea inteleg engleza, ca italienii sunt galagiosi, koreenii si rusii nu stiu nici macar engleza si asa mai departe. Dupa cele cinci ore de inscrieri – esti rupt de oboseala. Capacitatile de concentrare au scazut la jumatate. Capul te doare si ai impresia cand cineva vine sa iti spuna ceva ca daca iti va cere un lucru o sa il bati.
E ora conferintei de presa. Am uitat de mapele de presa. Unde sunt mapele?... le-am gasit. Rasuflam usurati. Aproape usurati pentru ca am lipit etichetele gresit pe CD-ul de prezentare. Dar e bine ca macar sunt. Sala s-a umplut de ziaristi. Majoritatea cunoscuti, vin in fiecare an. Vorbeste Primarul Busteniului, structura de escalada este estacada. Anul asta se imbraca intr-unul din tricourile de concurs si il pune si pe Mihai Pupeza (Presedintele CAR) sa isi puna unul. Mihai nu stie exact cum sa il refuze si nu poate sa refuze, sunt ziaristii de fata. Avem si doi concurenti prezenti. Ziaristii sunt oarecum apatici, nu pun prea multe intrebari. Oricum ideea de conferinta de presa vazuta in filme, in care toti se inghesuie cu microfoanele este doar o idee. Totusi au retinut ce era important. Vineri, in prima zi efectiva de concurs apar articolele in ziar. Unii au scris doar cateva randuri, altii au prelucrat comunicatele de presa date de noi in mape.
Dar pentru noi inca nu este vineri. Suntem abea joi, dupa conferinta de presa. La ora 20 este programata masa oficiala si sedinta tehnica. Cei trei arbitrii reamintesc regulamentul. Noi, organizatorii, inca nu ne permitem sa ne destindem. Se dau tricourile de concurs si cineva trebuie sa noteze numerele. Avem nevoie si de cate o poza cu fiecare concurent si tricoul lui, pentru ca baietii de la transmisia live au avut o idee grozava. Pe panoul cu leduri folosit pentru transmisie, in timp ce sportivii se pregatesc sa inceapa traseul sa ii puna poza si nr de concurs. In felul asta creem o legatura mult mai stransa intre public si cel care concureaza. Toate ideile bune pedepsesc pe cineva sa munceasca mai mult. Entuziasmul este inca mare. Avem intariri. Prietenii cu care nu am avut timp sa iesim in cele 4 saptamani dinaintea concursului s-au decis sa duca muntele la Mahomed. Au venit sa ne ajute. Un sentiment de usurare dar si de ingrijorare, cineva trebuie sa le explice ce au de facut.
E joi, noaptea, stam toti in dormitorul comun si facem glume de tabara. Radem ca X are pijama si Y niste papuci enormi. Ii barfim pe toti si toate. Incet, incet vocile se sting, lumina e inchisa demult, se lasa linistea, somnul ne prinde pe toti. Doar pentru cateva ore. Ne-am culcat la doua noaptea si la sapte dimineata suntem iar in picioare. Cine are cafea, multa cafea foarte multa cafea? Sa ii dea Domnul multa foarte multa sanatate. A inceput o noua zi. Prima zi de concurs efectiv.
La sapte si jumatate deja o parte din noi suntem la structura. Aranjam secretariatul de concurs si pregatim primele documente. Liste cu ordinea intrarii in concurs, liste pentru arbitrii, liste pentru ziaristi si liste pentru public. Aceleasi liste sunt incarcate si pe site-ul concursului, tot de dimineata. Baietii fac ultimele probe pentru transmisia live. Afara e soare si cald. Asta inseamna dezastru pentru un concurs de escalada pe gheata. Structura de viteza este acoperita de folie aluminizata. Echipa de fotografi, amatori si profesionisti, e dezamagita. Arata urat in poze. De fapt este important sa reziste pana sambata seara. Un om supravegheaza concurentii care sunt obligati sa stea intr-o sala in apropierea structurii pentru a nu ii vedea pe cei care se catara. Traseul de concurs trebuie facut „la vedere” adica a ajuns in fata lui, l-a vazut/studiat cu ochii, urca – cade sau ajunge in top (varf/final). Alt organizator aduce concurentii din sala de izolare pana la structura. Aici sunt paziti sa nu se uite la structura decat atunci cand trebuie. Mai multi oameni au grija ca spectatorii sa respecte liniile de demarcare. Toata lumea de langa structura este obligata sa poarte casti de alpinism pentru protectie. Doi baieti, pe rand, fileaza concurentii. Avem si doi comentatori . In secretariat trebuie sa fie in permanenta cineva. Ai filmat pana acum? Nu? Perfect! – vezi camera asta de filmat? De aici apropii si de aici departezi imaginea, asta e ecranul pe care vezi ce se filmeaza, ai grija sa nu misti brusc camera pt ca nu e bine si gata! Esti prins pentru trei zile. Atentie, draga mea, se fimeaza .
E ora pranzului, stomacul tipa, comentatorul comenteaza, sportivii urca ajung in top sau cad la mijlocul traseului, diversi au diverse cereri. Foame. A sunat RadioY trebuie sa le trimitem o lista cu concurentii urgent... si poze pentru site. Oamenii din jurul tau nu sunt vinovati ca tu te-ai trezit la ora sapte, ai dormit 4 ore doar. Zambeste, maine va fi mai rau. Cu chiu si vai toata lumea merge la masa dupa ce se termina proba de calificari pentru fete si baieti. Parca ne-am mai revenit. Zambim putin si facem glume. Urmeaz calificarile in proba de viteza. Aici lucrurile se desfasoara mai repede, din fericire pentru noi. Este deja ora 19, s-a intunecat afara. Reflectoarele sunt aprinse. Rusii sunt printre primii si cei mai buni la viteza. Ziua de vineri e gata pentru concurenti. Nu si pentru organizatori. Strange uneltele de cronometrat, fa curat in secretariat, afiseaza iar liste de start pentru a doua zi, scrie articol pentru site si pentru ziare, pune poze pe internet, vorbeste cu sponsorii, vezi dca s-au cazat, daca le place, daca mai vor ceva. Uf. Iar s-a facut 12 noaptea. Si nu am facut dus, inca. Ne batem ca in clasa a 3-a pentru cine intra primul la baie. Bem un pahar de vin de casa si cadem lati, fetele cel putin. Iar o noapte somn in tabara.
Ding ding ding, tzar tzar tzar, ding , lala lala lalalla – telefoanele incep sa sune. E iar dimineata. Nuuuuuuu. Mai vreau sa dorm. Dar azi e sambata. Diseara avem petrecere. Pana la petrecere urmeaza o ziua de vineri – reloaded (va rog sa recititi ultimele 2 pagini ).
