De la ”ușurătatea” emoțiilor lui Kundera la ”greutatea” acceptării acestora

Publicat pe august 26, 2014 Actualizat pe august 27, 2014

/ și o scurtă trecere prin ”eterna reîntoarcere” a lui Nietzsche /

”Nu de mult, am experimentat cu surprindere o senzație incredibilă: răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoționat în fața câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele, pe care i-am trăit în timpul războiului. Mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui Hitler, care îmi evocă o vreme apusă a vieții mele, o vreme ce nu va mai reveni?”

Astfel își radiografiază Milan Kundera memoria emoțională în debutul cărții ”Insuportabila ușurătate a ființei”. Introspecție nemiloasă, sinceritate-șoc.

Afirmația de mai sus e parte dintr-un expozeu pe tema ”eternei reîntoarceri”, unul dintre pilonii metafizicii lui Nietzsche. Pe scurt, Nietzsche a emis ipoteza repetabilității tuturor experiențelor noastre lumești. Istoria se repetă, nu doar la nivel macro, ci și la nivel de indivizi. Astfel, aria de manifestare a voinței noastre este drastic limitată, suntem predestinați, iar libertatea este o iluzie. Această recurență perpetuă ar intra oarecum în conflict cu ipoteza (inclusiv creștină) a liberului arbitru, care acordă omului anumite grade de libertate în luarea deciziilor privitoare la destinul său.

(Teoria lui Nietzsche a început să prindă cheag și în rândul oamenilor de știință, deși încă nu s-a impus definitiv. Se pare că o mare parte dintre decizii le luăm inconștient, dirijați cerebral, nu dezvolt aici. Citiți pe www.descopera.ro .) 

 Nietzsche vede în această repetabilitate o anumită ”greutate” care apasă pe indivizi, îngrădiți în luarea deciziilor, astfel încât liberul arbitru este pus sub semnul îndoielii.

În schimb, Kundera contrapune ”greutății” lui Nietzsche ”ușurătatea”  unicității existenței umane: destinul este implacabil, suntem unici și irepetabili. Și devenim ”ușori” prin efectul absenței  ”eternei reîntoarceri”.

*

Acum voi evada din zona raționamentului central al romanului ( opoziția dintre ”ușurătatea” și ”greutatea”  ființei) într-una neexplorată de Kundera în paginile acestei cărți: opoziția sau convergența dintre emoțiile pozitive și cele negative.

Mă întorc la citatul din startul articolului. Cum gestionăm fascinația pe care o resimțim față de o Oroare cu care am fost contemporani și care ne-a afectat în cel mai odios mod familia (dar nu direct, pe noi înșine!) ? Este copilăria-tinerețea o circumstanță nostalgic-atenuantă, capabilă să relativizeze inumanitatea unui Hitler, unui Stalin, unui Mussolini? 

Nuanțez, deși Kundera n-o face în carte: nu e vorba despre o adicție emoțională față de Hitler. În fotografie putea fi oricine altcineva:  Torquemada, Pol Pot, Ivan cel Groaznic, condiția era ca emitentul ideii să fi fost contemporan cu personajul. Fotografia conține simbolistica acelor irepetabile experiențe,  din perioada în care autorul se simțea liber și nemuritor. DAR Milan nu se disculpă nicio clipă față de vinovata sa percepție, ba chiar se adâncește în rană: ” Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morală, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistența întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat și, deci, totul e îngăduit în mod cinic”. Nuanțabil punct de vedere, cu tot sâmburele de adevăr cinic. Rămân la părerea că ”împăcarea cu Hitler” trebuie tradusă prin întoarcerea emoțională la un timp și la o stare de spirit iremediabil pierdute.

*

Aplicând  judecățile de mai sus la contextul României post-’89, parcă-i înțelegem pe cei (mulți!) ce regretă comunismul. Și pe Ceaușescu, personal.

Identific aici o dublă justificare a nostalgicilor ne-nomenclaturiști (nomenclaturiștii și torționarii intră sub incidența altui tip de judecată). Întâi, regretul unor beneficii devenite greu accesibile după 1989 (garanția unui loc de muncă sau accesul la beneficii de uz curent). Apoi, nostalgia după o tinerețe irepetabilă (valabilă în orice context existențial, nu doar în regimurile totalitare).

În fața unui Ceaușescu imortalizat în contextul producției-record de cartofi, multor români le vor vibra stimulatoarele cardiace, cu sentimentul amidonului pierdut, al țărânei planificat roditoare și al proprietății de stat. La coadă în piață, la cartofi, cu preț de mercurial.

Ia un octogenar și pune-i la mână un ceas Pobeda. Zeci de furnicături îi vor străbate brațul cu gândul la tinerețea romantic-sovietizată, la timpul parcă încremenit în șantierele noroioase ale patriei, la cântecele patriotice însuflețitoare, la seducția heirupismelor ideologizate.

Câte milioane de bărbați s-or fi bărbierit glorios cu lamele ”Sputnik” – expresie facială a victoriei sovietice în lupta pentru cucerirea spațiului cosmic cu ”retrogranzii” capitaliști?!. . .

Câte femei fertile nu au ”beneficiat” de prezervativele chinezărești ”Protex”?! Ce sentiment de complicitate se poate naște într-o femeie care s-a ”întovărășit” cu cauciucul protector, în climatul de teroare psihică instaurat prin celebrul decret anti-avort din 1966? 

Concluzia pare simplă.

Orice om este mișcat de nostalgia copilăriei-tinereții, indiferent de atrocitățile aferente. EMOȚII POZITIVE.

Orice om resimte și traumele, conștientizat sau nu, chiar dacă se raportează la cea mai frumoasă perioadă a vieții. EMOȚII NEGATIVE.

OPOZIȚIE sau CONVERGENȚĂ?

Filtrare. Și coexistență armonizată. 

Iar balanța dintre extreme trebuie subordonată, obligatoriu, RAȚIONALULUI. Dincolo de EMOȚII, dincolo de repetabilitatea sau unicitatea atrocităților, dincolo de ”ușurătatea” sau ”greutatea” ființei, există Liberul arbitru numit Conștiință. Până la proba contrarie.

Maniheiștii nu vor accepta aceste rânduri.