Am aflat de curând că domnul Răzvan Ionescu s-a grăbit să treacă Styxul. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în pace!

Obiecte pierdute

Flori pe geam, în noi ninsori
Soartă a în-zadarului
Din ceşcuţe bem licori
De la curtea ţarului


Fruntea-i o povară grea
Şi sfârşitul la-nceput
Aerul din preajma ta
Mă conjugă la trecut


Cristalinul tău împarte
Visele de la vopsit
Le-am pătat în somn cu moarte
Un albastru bănuit


Cel ce nu e, e din nou
Printre pleoape în culori
Tâmpla ta îmi e ecou
Visele îmi sunt din flori


Orele vor fi imagini
Ce se zbat în ochiul-şbilţ
Albul de pe străzi şi pagini
Ne va adormi în jilţ


Tu albastru, eu devreme
Stăm la porţiile tăcerii
Sufletu-mi devine Mozart
Paşii tăi devin Salieri


Şi mi-e frig şi îmi e toamnă
Buza ta, un palid nimb
Îmi şopteşte că o doamnă
M-a pierdut pe lângă timp




O CATIFEA PESTE BUZE

Literele soarelui ţi-au desenat pe frunte
un anotimp tânăr şi necunoscut
Iubeşti
şi mâinile tale încearcă
să deseneze cuvinte descoperind
arheologii blânde.
Arheologia sărutului,
arheologia degetelor care se ating
pentru întâia oară,
arheologia privirilor de dincolo
de pupilă şi iris,
şi-atâtea alte miracole seducătoare
la care toată fiinţa ta
consimte tandru
devenind mare şi-apoi val
umezindu-mi pleoapa
de fiecare dată când adorm
în largul ei.

Şi-atunci îmi aştern
o catifea peste buze
şi-ncep să-ţi citesc
duioase poveşti mitologice
până când semafoarele din larg
au să-mi dea
cale liberă.





SEPTEMBRIE


E timpul să plec
e timpul s-ascund
o iubire frumoasă
sfârşită rotund

e timpul s-ascund
e timpul să plec
locul meu e secund
rolul doar de valet

septembrie gri
septembrie brun
septembrie scri
septembrie spun

septembrie oh
septembrie vai
o vară ucisă
în copite de cai

balconul închis
cearceaful schimbat
pasul prelins
spre fotoliul uitat

în care nu sunt
în care nu vii
în care odată
stăteau doi copii

aşteptând ursitori
ascultând de părinţi
căutând prin ninsori
cu ochi mari şi cuminţi

septembrie gri
septembrie brun
septembrie scri
septembrie spun

septembrie oh
septembrie vai
ochii tăi plânşi
în copite de cai

septembrie scriu
septembrie spui
nu vreau să mai pleci
vreau doar să rămâi

aşteaptă să plec
să pot să te-ascund
într-o casă frumoasă
cu geamul rotund

cu balconul deschis
cu cearceaful schimbat
c-un ibric de cafea
în fotoliul uitat

în care vom sta
bătrâni şi cuminţi
adormind prin ninsori
şi visând pe părinţi

septembrie oh
septembrie vai
părul tău nins
în copite de cai

septembrie scriu
septembrie spui
sorbind din cafeaua
cu gust amărui.

Reiau In memoriam Exerciții de dor cu Răzvan Ionescu

 

La mulți ani!

 

       În această perioadă de după praznicul Sfântului Arsenie de la Prislop, vă punem la dispoziție documentarul *„Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop – Mărturii ale ucenicilor”,* realizat de ASCOR Cluj-Napoca, în duhul bucuriei și al recunoștinței pentru proclamarea canonizării sale de către Biserică, din dorința de a păstra vie mărturia celor care l-au cunoscut și de a-l cunoaște mai adânc pe Sfântul Arsenie. Filmul este disponibil online, cu subtitrare în limba engleză, urmând ca în timp să fie adăugate și alte limbi.

 

 

Ultima serată dedicată femeilor creștine în acest an (2025): „Înțelepciunea și-a zidit casa” (Pilde 9, 1)

La final de an, într-un timp al reculegerii și al pregătirii inimii pentru Nașterea Domnului, avem bucuria de a ne aduna într-o serată specială, destinată sufletului feminin care caută frumusețea, înțelepciunea și lumina slujirii.

Această întâlnire este o sărbătoare a feminității creștine, a vocației de a zidi, de a ocroti, de a lumina discret și profund. Ne-am adunat sub cuvântul inspirat al Preasfințitului Benedict Vesa, Episcopul Sălajului, a cărui prezență în mijlocul nostru este dar și binecuvântare.

 „Nașterea din fecioară [...] pune în lumină deosebită responsabilitatea unei anume vocații creștine. Ne arată că, anume, creștinismul nu omagiază simplu fecioria (asceza) în sine, ci fecioria care naște, care rodește. Creștinismul supravenerează pe Fecioara-Mamă, Fecioara care întrupează pe Fiullui Dumnezeu. Bucură-te mireasă, pururea fecioară, cântă Biserica. Atunci, fecioria nu este un ideal în sine, ci disponibilitate și instrument perfect, ofrandă curată, sub acțiunea harului, în slujirea lui Dumnezeu și slujirea valorilor: binele, adevărul, frumusețea, unitatea vieții. Orice jertfă nu se justisfică decât dacă este rodnică. O feciorie, sau asceză, care se transformă în obiect de autoadorare, într-un fel de egocentrism sacralizat, descoperă o tragică stare lipsită de har și ajunge, în cele din urmă, după Sfânta Scriptură, la «nebunie». Pe cele cinci fecioare fără untdelemn, cu candelele stinse, lipsite de harul luminii și al iubirii, Dumnezeu nu le primește la nunta Mirelui. Ele rămân afară, în solipsism. Ușa harului, ușa unei autentice realizări ipostatice, le rămâne închisă” Pr. Constantin  Galeriu

Icoană  pe lemn  2021

 

 ”Căci slava lui Dumnezeu nu este asemenea slavei concepute de omul păcătos; slava lui Dumnezeu se regăsește în smerenie și umilință, în iubire compătimitoare. Slava lui Dumnezeu nu se află în puterea armatelor sau a unei cuceriri răzbunătoare, a unui rege arogant ce domnește de pe tronul său; nu se află în palatele bogate și pâine de huzur, nici în veșminte ori haine scumpe. Slava lui Dumnezeu Se arată în iubirea Sa smerită, iertătoare și compătimitoare. Niciunde altundeva nu o găsim manifestată mai limpede ca pe Cruce.”

 

Arhimandrit Lazăr Puhalo  

Să ne regăsim pe noi înșine -PS Samuel

 

 

Un interviu tare simpatic cu Daniel Codrescu-șeful lucrărilor în mozaic de la Catedrala Națională 

 

Troparul Sf. Arsenie de la Prislop

Cu timpul, pictura  devine un viciu de care nu mai poți sa scapi.” Sorin Ilfoveanu

Seara duhovnicească I(Postul Nașterii Domnului 2025)

Sf. Cuv. Dometie de la Râmeț
icoană pe lemn de tei 50x40 cm
tempera cu aur 22K
pictată de Corina Negreanu

 

Manifest pentru suflet/ împotriva etichetărilor psihologice

Sufletul nu se clasifică. El nu e o fișă clinică, ci un câmp viu de lumină și întuneric.

Sentimentele nu sunt niciodată aceleași, ci au intensități și variații complexe. Ele respiră, cresc și se sting ca valurile, purtând în ele misterul contextului.

Omul nu e un caz!... Este o icoană în  latență, în devenire, un mozaic de fragmente ce se unesc spre întreg si armonie.

Eticheta -schema mentală pe categorii- ucide misterul, taina  esenței divinului din om. În loc de coduri-coduri de bară, sufletul cere ascultare, tăcere și privire atentă.

 Spiritul e cultură vie. Cine nu-l cunoaște, rămâne la suprafață, pierzând adâncul.

Adevărata terapie e întâlnirea. Nu clasificarea, ci comuniunea, nu catalogul, ci dialogul, dar dialogul real,  nu cel simulat în care ne bălăcim zi de zi, ceas de ceas.

Îmi pare rău s-o spun, dar Psihologia   modernă devine  plicticos de clișeistă,  mai ales în forma ei clinică, unde are tendința să simplifice și să standardizeze experiența umană, pentru a o face „gestionabilă” în scheme și manuale. Dar mecanismul sufletesc, așa cum îl văd  nu doar eu— ca un evantai de percepții, intensități și adaptări sau inadecvări contextuale — nu se lasă prins în grile și chestionare rigide.

Psihologia clinică caută să reducă complexitatea la tipare, pentru a putea diagnostica și interveni. E un limbaj al eficienței, dar riscă să devină clișeistic. Cu grave erori reducționiste!

Dimensiunea spirituală și poetică vede omul ca o taină,  ca proces cu flux viu, ca lumină fragmentată ce nu poate fi redusă la etichete. Aici, fiecare sentiment e nuanțat, fiecare trăire e unică și irepetabilă. De fapt, sunt în acord cu o critică pe care o fac și unii filosofi ai psihologiei: că etichetele pot deveni o formă de „colonizare” a sufletului, în loc să fie un sprijin/suport de vindecare. În tradiția spirituală, omul nu e „clasificat”, ci chemat să se descopere, să se transfigureze.

Omul nu este o schemă. El nu poate fi redus la grafice și etichete, căci sufletul său e fluid ca lumina.

Natura umană nu se îngheață, nu se definitivează. Ea se mișcă, se transformă, se înalță și coboară, purtând în sine taina devenirii.

Împietrirea/osificarea în idei  fixe ucide viața. Când conceptele devin ziduri, ele nu mai apără, ci închid.

Psihologia fără spirit și Duh e o carcasă goală. Ea numește, dar nu înțelege; clasifică, dar nu ascultă.

Sufletul cere libertate. Nu grile, ci respirație; nu etichete, ci întâlnire; nu catalog, ci comuniune.

Adevărata cunoaștere e smerită. Ea nu se grăbește să judece, ci se pleacă în fața misterului.

Manifestul nostru  de viață e viu. El nu fixează, ci deschide; nu îngheață, ci încălzește; nu închide, ci dezvăluie. E plictisitor de periculos să nu te mai uimești de proximul tău, ci să îl cercetezi/să te raportezi la el prin filtrul precar al lentilei  patologice. 

 

LIVE: Arhim. Efrem Vatopedinul, în dialog cu Arhim. Maxim