La Multi Ani, voua, tuturor Florilor!

La Multi Ani, Florin! La Multi Ani, mai, Autistule! Si nu-l mai injura pe barbate-mio! Nu musca mana care te hraneste! 🙂 Si care te infrumuseteaza! 🙂

Sa ne traiesti, Florin Chilian! Si sa ne inviti la lansare!

Partea luminoasa a reusit sa ma invete sa dau link! Multumim frumos si pupam obrajorii!

Prima leapsa pe care o primesc! (Multumesc, Luminoaso! 😉 – partealuminoasa.wordpress.com)

Si, intr-o ordine aleatoare, niste „prime„.

Prima amintire: Mormor. Ursul meu galben, de plus.

Prima iesire la carciuma: La trei ani, cu tata. Eu cu suc si pietricelele de pe aleea gradinii de vara, tata cu o bere si trei prieteni. Aveam un batic alb cu buline rosii.

Prima dezamagire: Mos Craciun avea mainile bunicii!

Prima zi de scoala: „Mama! Trebuie sa ma duc si maine???”

Primul sarut: Domnule George Jora, ce-ti mai fac copiii? Au terminat facultatea?

Prima formatie care mi-a placut la nebunie: ABBA. (bine… de fapt duetul Hrusca&Seicaru… dar nu era formatie, deci nu se pune!)

Primul CD cumparat: Se numea disc, era din vinil si se asculta la pikup. „Un copac cu flori”.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat prietena cea mai bună: Au fost patru: „Asta e papusa mea!” (Simona! Cum e vremea in Arad?)

Prima restanta: Martie 1993, cand n-am avut bani sa platesc intretinerea.

Prima zi de muncă: La 12 ani, cand am vandut in piata trandafiri din gradina, ca sa am bani de cinematograf. Rula Superman cu Cristofor Reeve.

Prima dată în disco / club: Vezi „Prima iesire la carciuma„.

Prima oară când am postat pe blog: Prin 1982, cand mi-am facut primul Jurnal „intim”. Nu era „blog”. Era Caiet Studentesc.

Prima zi de facultate: Chisinau, camin studentesc, wc-uri fara usi. (Nu ca disparusera! Asa erau din constructie. Pe principiul comunist „noi n-avem nimic de ascuns!”)

Primul copil: Cu pletele pana la cur, de la inaltimea lui de 1.90, imi priveste peste umar si face misto de ma-sa – bloger-ita. (Ce bine ca n-am facut doi! Sau mai bine faceam doi… poate al doilea era mai intelegator cu mine!)

Si-ar mai fi multe „prime”…

Si ar mai fi putut fi si o premiera: trimiterea de Leapsa, de la Functionara – la writeman.wordpress.com, la aristocle.wordpress.com, si la alti cativa… Asta daca as sti si cum sa dau link catre respectivii, si cum sa ia si ei la cunostinta de faptul ca au fost „lepsuiti”!

Astept ajutorul vostru in acest sens. Si promit ca o sa inteleg „din prima„!

Semnez: A dumneavoastra Functionara nepriceputa.

PS: Dau leapsa mai departe si celor care ma citesc. Aia 2-3.  (Mama! Lasa Netul! Vreau sarmale!)

Un calator ajunge la hanul „Gheorghe si Balaurul„. Bate la usa, aceasta se intredeschide si o femeie intreaba:

– Ce vrei??!!

– As dori sa innoptez la han si daca ati avea si o farfurie cu mancare…

– N-avem! Si i se tranteste usa in nas.

Omul bate din nou la usa, si cand se intredeschide, aceeasi femeie

intreaba:

– Si-acum ce mai vrei?

– N-as putea sa vorbesc si cu Gheorghe…?

Am citi azi in Evenimentul Zilei, un articol intitulat „60 pe loc la scoala de manelisti„. Daca acest titlu ar fi aparut pe prima pagina intr-un ziar colorat, as fi considerat ca iar isi fac unii, de-alde Guta, Salam sau Minune publicitate. Din nefericire,nu-i asa! Articolul este amplu, contine interviuri cu Dan Bursuc – profesorul de manele si intemeietorul scolii -, cu elevi ai acestei (c)academii, fotografii din studioul de inregistrare, marturii ale fostilor cursanti, acum oameni de „succesuri”, precum „Sorinel copilul da haur”.

Auditiile pentru selectie se dau prin intermediul telefonului. „Tu ai stofa de centaur/ Esti <<Sorin, copilu’ de aur>>„behaie un „haspirant ” in receptor, iar domn’ profesor Bursuc stramba din nas, nemultumit: „Nu-mi plac cuvintele de genul asta, e pretentios!” Cursurile nu costa nimic, precizeaza distinsul „profesor”. „E ca la fotbal, raman cantaretii mei. Ii iau la mine si am grija de ei. Veniturile – juma’ – juma’! E o investitie care nu poti sa stii ce beneficii vor fi pe viitor. Nu stii daca se tine de treaba.”

In subtitlul articolului, Evenimentul Zilei precizeaza ca in 2009, la scoala de manele a lui Dan Bursuc s-au inghesuit 300 de aspiranti (60/loc) in timp ce la scolile de Canto au fost doar 1,5 pe loc.

Acum stau si eu si ma intreb, ca proasta… avand in vedere rapiditatea cu care se extinde fenomenul… plaga asta! Cat va mai dura pana cand Sorin copchilu’, Gutza maimutza, Salam si alte mezeluri, vor pune-o de-un concert la Opera Romana sau la Atheneu? Cred ca putin! Acus-acus! Avand in vedere ca la Canto nu se duce mai nimeni, dar la Academia de manele  e inghesuiala, parca vad, ca prin cosmar, afise colorate invitand oamenii la „Hopera Romana” sau la „Hateneu”,  mancati-as!

„Sa vezi ce n-a vazut Parisu’: Salam, Peste si Minune, cei trei thanori da thanori, si trupa lor da balethiste, hale mai ale Dracu’ dansatoare dan buric!

Si va haideti, ma!, la Hateneu, ca nu da dageaba dadurati voi un leu, ca sa sa renoveze hardugia! Haida la Hopera s-o vezi pa piranda cum isi ridica fustele si-si zgaltaie „balcoanele”, ba, cultilor! Ca la Canto nu sa mai duce nimenea, ca dan canto nu sa castiga euroi, ba, saracilor! …ma-s pa cultura voastra da telectuali!”

Viitorul suna…la usa. Ma duc sa o pun de o sedinta de… spiritism. Sa ma intalnesc cu fantoma Haricleei Darclee, si sa-i spun ca n-are rost sa se zvarcoleasca atata in mormant! Sa stea linistita! Pentru Romania nu mai are rost sa te zbati! Romania e deja o o cauza pierduta.

Batchalo!

* Paragrafele bolduite sunt preluate din articolul „60 pe loc la scoala de manelisti”, Evenimentul zilei, 20 martie 2010.

In toate ziarele de azi se vorbea, mai pe larg sau mai pe scurt, despre „teroristul” schizofrenic ce a reusit, dand doua telefoane, sa creeze panica la aeroportul din Timisoara, si sa reintoarca la sol doua avioane, la scurt timp dupa ce acestea decolasera. Personajul avertiza ca in aceste doua avioane, sunt teroristi care au asupra lor „bombe”.

Reactia conducerii aeroportului Timisoara mi s-a parut absolut fireasca si absolut justificata, atunci cand au luat decizia de a nu ignora acest avertisment, de a nu o lalai, pierzand timpul cu „cercetarea veridicitatii sursei si a celor afirmate de catre aceasta”. Era o situatie de criza si se impuneau masuri de urgenta pe care, din punctul meu de vedere, autoritatile aeroportuare  le-au gestionat in mod corect. Avioanele s-au intors la sol, pasagerii au fost „puricati” la sange. Nu s-a descoperit nimic. E bine!

Ceea ce nu inteleg este reactia asta, tipic romaneasca, pe care ziarele (pentru ca TV nu mai consum de mult!)  au gasit de cuviinta s-o imbratiseze! Ceva de genul: „un nebun arunca o piatra-n lac si 100 de destepti se ineaca, incercand s-o scoata”!

Ziarele colorate au facut din acest incident un circ pentru consumatori si o paine pentru ei. Nimic nou in comportamentul acestor ziare, ai caror „ziaristi” nu numai ca nu stiu ce inseamna deontologie, dar nici macar pe silabe nu stiu sa pronunte cuvantul…

Dar am avut neplacuta surpriza de a citi, in publicatii pe care eu le credeam „serioase”, tampeni de genul: „Directorul X al aeroportului Timisoara, numit de numai 3 luni (pe criterii politice – el fiind fostul consilier, membru PDL, al lui nenea Y!) intoarce la sol doua avioane, la simpul telefon al schizofrenului Y, perturband astfel traficul aerian timp de 12 ore!”

Cu alte cuvinte, incapabilul X a facut un abuz de putere (ne-avand la el globul de cristal sau macar pe Mama Omida!) rechemand avioanele, fara sa astepte… Fara sa astepte ce? Ore intregi pana cand se descoperea sursa apelului? Omul de la capatul firului?  Care, da!, din fericire, de data asta s-a dovedit a fi un schizofrenic? (Care se recomanda, frecvent, Dan Bitman, conform spuselor surorilor lui.)

Bai! Bai ziaristii lui peste! Daca voi ati fi fost intr-unul din acele avioane, si comandantul de zbor va comunica (chicotind!) ca cineva a sunat la aeroportul de pe care tocmai ati decolat, spunand ca e o bomba sub fundul vostru, ce faceati prima data? Va gandeati la culoarea politica a directorului aeroportului? La sanatatea mentala a celui ce a sunat? La credibilitatea celor afirmate? Nu! Nu va gandeati la nimic din toate astea! Nici macar la rahatul care, intre timp, v-a umplut pantalonii! V-ati fi gandit numai cum sa ajungeti cat mai curand la sol, cu tot cu pantalonii plini de rahat, dar in viata! In siguranta!

Asta a si facut directorul acelui aeroport! A adus pasagerii la sol in viata, in siguranta! Chiar daca amenintarea cu bomba a fost o alarma falsa. Dar putea fi adevarata!

Si, daca era avertizarea era adevarata, acum puteam avea in ziare un EROU: Directorul Aeroportului Timisoara, prin decizia lui de a intoarce la sol doua avioane, in urma unui avertisment de atentat cu bomba, a salvat 300 de vieti!

Dat fiind faptul ca acele nefericite apeluri proveneau de la un bolnav psihic, se bagatelizeaza, ba, chiar mai mult, se aduce la stadiu de hilar, de caterinca cu conotatii politice, decizia perfect corecta, umana si legitima a unui om care, din punctul meu de vedere, si-a facut datoria! Aceea de a proteja viata pasagerilor, cu orice pret! (Chiar cu pretul de a deveni ridicol in ochii prostilor!)

Tot ieri, seara, la o gura de Mertou din Gara de Nord, doi vajnici „agenti de securitate” gasisera un troler uitat. Sau abandonat. Cu statiile de emisie-receptie in mana, raportau catre „baza” gasirea unui colet „suspect”. In timp ce asteptau raspunsul „bazei”, trageau in valiza suturi bine tintite, cu bocancii lor de piele, razand cu gura pana la urechi si facand misto:  „Ce crezi ca e in asta? Lenjerie de dama, tigari, sau iarba?”

Sa ne fereasca Soarta de tragedii! Ca noi… nu suntem in stare sa ne ferim. Dar stim sa facem un „misto” grozav!

„Misto” de noi, pana a urma! Popor ALES ce suntem!

Alesbules.

*ales bules  (tig):  „s-a ales praful!” Sursa: dexonline.ro

Fac naveta cu trenul (acelasi tren in fiece dimineata) de vreo doi ani. Cu mine, inca vreo doua sute de ploiesteni. Aceiasi (in fiece dimineata). Ne recunoastem dupa figura (dupa vorba, dupa port!) Am ajuns sa ne salutam, daca s-a intamplat ca, de doua, trei, cinci ori, sa facem schimb de rasuflari in acelasi compartiment in care ori tremuram la unison, ori ne coacem ca ouale intr-un incubator cu termostatul defect. Ne stim dupa masinile insirate dimineata in parcarea Garii de Vest, dupa preferintele muzicale (casti, casti! Dar cand MP3 Player-ul e dat la maximum…) dupa filmele ori serialele pe care le vizioneaza unii, cu laptopul pe genunchi… Dupa preferinta de culcusire in fotoliul din compartiment,  prelungire a patului prea degraba parasit… (Eu fac parte din ultima categorie!).

„Stiindu-ne” de atata vreme, s-au format grupulete, „bisericute”, functie de afinitati. Recte, dorm foarte bine in compartiment cu „omul cu filmele” si cu pustiul cu folk-ul in urechi, cu doamna ziarista care corecteaza intr-una texte, cu domnul arhitect care proiecteaza cladiri pe laptopul zgaltait de hurducaiala trenului (presupun ca face studii de rezistenta a cladirilor in caz de seism!).Ei bine, de obicei, proximitatea acestor oameni o caut, si, de cele mai multe ori imi iese!

Uneori nu! Uneori, din cauza de alergat dupa tren, ori din cauza de aglomeratie, am avut nefericita „sansa” de a calatori cu, asa cum le zic eu, „cuibul de gaste”. In doi ani de naveta, mi s-a intamplat de vreo zece ori sa am „bafta” de a calatori in cotetul gastelor.

Stiti de minunatul si nemuritorul „Tanar si nelinistit” ? Unde poti viziona un episod la 6 luni, si actiunea a ramas tot pe-acolo? Asa si cu „gastele”! Acum un an jumate, prima data cand am intrat in cotet, dezbateau aprins despre cezariene, bolile sugarilor, exeme, pediatri, lactatie si intarcare. Trei luni mai tarziu dezbateau intens despre colici, dinti de lapte, pediatri si despre (iertati-ma!!!) cum sa-l faci pe nefericitul tata sa inteleaga ca n-ai timp de sex, ca sexul e neimportant atunci cand esti mama!!!

Vreo 5 luni am reusit sa ma feresc. Dar… fatalitate! Din nou… Acum subiectul era bona sau mamaia (bahlita si tampa si batrana! Care nu crescuse niciodata un copil! In afara de cei 4 frati ai „fericitului” tata!)… samd.

Da… Azi, iar, (la Telejurnal am vazut cascaval!) am calatorit cu distinsele inaripate. Am aflat, cu lux de amanunte (ce noroc pe mine!), cum e mai eficient sa-ti organizezi congelatorul! Cum fiecare balarie trebuie introdusa-ntr-o punga pe care scrii continutul, data congelarii si tremenul de garantie, mai! Pricepi?

Mai draga! Mai dragelor! Mai… gastelor! Ca si mine, sunteti plecate de acasa 12 ore pe zi. Mai aveti si copii mici, spre deosebire de mine! Voi cand mai dormiti? Cand mai traiti? Cand mai cresteti copiii? Cand mai aveti timp sa-i… luati in brate pe respectivii care au depus si ei un mic efort pentru ca voi sa deveniti mame si gospodine??? Cand? Cand voi va irositi energia, gagaind in tren, dimineata, vesnic aceleasi banalitati?!

Maine, promit! Ma trezesc mai devreme! Ca sa apuc sa ma urc in tren, in compartiment cu „omul cu filmele”, cu „ziarista”, cu „arhitectul” , cu pustiul „folck-ist”.

Clar! „Cotetul de gaste” nu-i de mine!

PS: Mi se  sopteste „in casCA” CA astea sunt, in general, subiectele pe care le dezbat femeile! Hmmm… Da? Eu, cand ma intalnesc cu prietenele mele, dezbatem despre filme, despre carti, despre cum au incercat sa ne fraiereasca mecanicii auto cand am mers cu masinile-n Service, despre „cat de bine arata junele acela, pacat ca suntem prea maritate si nu mai suntem prea tinere”… Despre de-astea. Ca de gospodareala si maternitate… avem parte din plin pe-acasa!

Sau om fi noi, astea, cateva… „De trei ori – mai putin – femei”! Si nu ne dam seama…

Azi am plecat, ca de obicei, la serviciu. (Fac o naveta imposibila: masina personala pana la gara, tren, metrou, tramvai si, la intoarcere, viceversa!)

Azi, insa, mi s-a blocat contactul la masina si am chemat un taxi. Care a intarziat! Si am pierdut trenul obisnuit, de navetisti. Am prins imediat unul intarziat si aproape gol. M-am asezat singura, pe bancheta dintre vagoane si, ca de obicei, am inchis ochii, incercand sa atipesc. Langa mine s-a asezat un individ, dupa ce m-a intrebat daca e liber, si eu i-am confirmat.

Cum spuneam, am inchis ochii, sperand sa adorm. Dar, de ceva vreme, pe fond nervos, simt in gamba dreapta un… ceva… ca un barzaune in agonie, care se zvarcoleste in muschiul meu. Bzzz… si ma lasa. Si iar bzzz… Si iar ma lasa… Imi zgreptzane cu picioarele muschiul, in interior. Nu doare, dar e cumplit de enervant. Si nu trece, oricat as freca muschiul ala…

Si azi… la fel… A inceput barzaunele… Cu ochii inchisi imi masam piciorul, imi framantam mainile. Eram un ghem de nervi, dar, cu toate astea, imi doream sa atipesc. A venit “nasul”, ne-a controlat abonamentele… Si individul de langa mine a intrebat la a cata statie e Buftea. Nasul i-a zis ca la prima. Cand trenul a inceput sa franeze, eu, cu ochii inchisi fiind, am simtit o mana calda pe mana mea. O apasare blanda, dar ferma. Am deschis ochii, speriata! “Linistiti-va! Va rog! Linistiti-va!” mi-a zis omul care statuse langa mine. “Sunteti un ghem de nervi! Sunt psiholog, v-am observat miscarile. Iertati-ma, deformatie profesionala! Va rog! Linistiti-va! Orice va face sa fiti in starea asta, va trece! Linistiti-va, va rog! Linistiti-va! Nimic nu e mai important decat linistea interioara.”  Si nu si-a luat mana de pe mana mea, pana cand trenul n-a oprit la Buftea. Acolo a coborat si eu am cazut intr-un somn adanc, 15 minute, si cand am ajuns in Bucuresti eram alt om! Ce a fost asta? Nici macar nu l-as recunoaste! Desi l-am privit cat timp mi-a vorbit, nu imi reamintesc cum arata! Nu mi-a ramas decat caldura mainii lui pe mana mea, si amintirea senzatiei de liniste si usurare pe care mi-a indus-o… Si, in timpul zilei, cand “barzaunele” incerca sa dea din picioare, auzeam “linistiti-va!”, iar spasmul din muschi se potolea ca prin farmec…

Amintirea vocii si fantoma calda a mainii omului acela necunoscut, ma face sa ma relaxez si-mi detensioneaza muschii incordati si nervii intinsi la maximum. Cine a fost? Ce mi-a daruit? Ce mi-a luat?

A fost ca si cum m-ar fi atins o aripa de inger!

Si n-a fost decat o mana de om…

Autor necunoscut (de către mine!). Dacă cineva cunoaşte autorul, să-mi spună şi mie, să-i scriu numele aici!

Scrisoarea a III-a (varianta moderna)

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el.

Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:

„Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.

Ia vezi! Nu si-a tras masina, langa gura de metrou?”

„-N-a venit, Maria Ta! zise el privind in jur.”

„-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour!”

Asteptand vreo 5 minute, isi pierdu orice rabdare,

Si trimite bodyguarzii sa se uite prin parcare.

La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5

Si din el coboara Mircea, in bermude si opinci.

Catre turci porni agale si, privindu-i cu nesat,

Le-arata un „Sony Vaio”, care-l tine la subrat.

Agitat , la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,

Baiazid nu mai rezista si il suna pe mobil:
„-Tu esti Mircea?”…

„-Da-mparate! Am uitat sa iti dau bip!

Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.

Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,

Si-am luat-o si pe centura, indrumat de GPS.

Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine…”

„-Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine.

Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep

Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip,

Sa isi stranga-ntreaga oaste la Rovine in campii,

Si sa lupte pan’ la moarte cu ai turcului spahii.

„-Baiazide, sti ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,

Ma gandeam ca sa ne batem,… dar la „Heroes” in retea.

Sau in loc sa cuceresti cu armate-al meu popor,

Nu ai vrea , daca ai wireless , sa jucam „conQUIZtador”?

„-Cum? Cand turcii-mi sunt in vama si-am venit din Istanbul,

Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare „cool”?

Eu nu-s disperat ca tine sa stau nopti intregi pe net,
Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret
Ca am fost in multe lupte: Varna, Ialta sau Oituz…”
„-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un „buzz”??”
„-Mircea!!! Vin c-o intreaga oaste, iar tu faci misto de noi…

Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi!”

„-Cum vrei tu marite rege, eu speram sa ma-ntelegi!
Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.
N-as vrea sa pun pe „YouTube”, cu-ai tai morti, videoclipuri,
Nici ca Dunarea sa-nnece, spumegand, a tale jeep-uri.
Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,
Si-ti promit ca pleci d-aicea cel putin c-o mana rupta.”
Si zicand acestea, Mircea il lasa pe Baiazid.
Si, trantindu-i portiera, el pleca la pas grabit.
Cand ajunse la masina, gasi-n geam, pe-un bilet, scris:

„Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe „interzis”…
Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de „bip”-uri,
Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n „Jeep”-uri.
Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine…
Dar aici gasira turcii, toti cu pantalonii-n vine.
Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta,

Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.
„-Baiazid , hai sa ne batem…!! , Unde esti, de ce nu vii?”
„-Mi-am scos in oras ostenii si i-am dus la KFC…
Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa…”

Raspunse-ncordat sultanul, dintr-o tufa mai retrasa.
„-N-am stiut ca la „fast-food”-uri nu e bine sa mananci,
Mai ales in Romania, fiindca risti sa pleci pe „branci”…
Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma, a fost o farsa!
Da-ne niste „triferment” si-o sa facem cale-ntoarsa”…
Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.

Deci se vede pan-la urma ca „fast-food”-ul face bine.

Asta-i tot! Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:
„Turcii l-au vazut pe Mircea si-au facut pe ei de frica”…

De dimineata, in gara, in asteptarea trenului… Cu urechile si mainile casante, datorita „zefirului de primavara”, rememoram, di-mpreuna cu o gasca de nefericiti navetisti, frumoasele primaveri d’antatrz, cand, pe 15 martie se inturnau berzele…

„No!” zice unul! „Pe gerul asta si berzele emigreaza! Emigreaza ramanand emigrante!” „Uiii!” zice unul, mucalit! „Si pe copilasi? Cine-i mai aduce pe copilasi??”.  „Ce vrei, ma! E criza! Si incalzire globala pe de-asupra! Toata suflarea tre’be sa se reprofileze! Pe copilasi ii vor aduce pinguinii! Taras. Pe gheata!”

Unul, zgribulit, dintr-un colt: „Voi vorbiti de copii… Si eu n-am bani nici de iglu!”

Glume de navetisti congelati…