Pentru ca tot am facut referire, in postul meu anterior, la Regii nisipurilor, m-am apucat sa recitesc aceasta nuvela… dupa douazeci de ani! E fascinanta!

Va invit si pe voi s-o cititi!

Mi-e frica de gandaci! Si nu numai de gandaci, ci de insecte in general. Tot ce poseda mai multe (de doua) picioare, aripi si chitina, imi provoaca spaima! E o frica irationala! Sunt perfect constienta de faptul ca aceste fiinte, mai mici sau mai mari, nu-mi pot face niciun rau! (Bine! Albinele, viespile, ma pot intepa. Nu-s alergica la veninul lor, deci… in afara de un minim disconfort fizic, nu am de ce sa ma tem!) Cu toate acestea, simpla vedere a unui gandac ma face sa „imi pierd uzul ratiunii”. Un gandac mic, rosu, de bucatarie, ma face sa tip si sa alerg dupa flaconul cu insecticid. Un gandac mare, negru, de beci, ma aduce in pragul apoplexiei! Ma urc pe primul scaun, pe prima masa, sau pe umerii primului om pe care-l intalnesc! Devin dementa! Irationala!

Asta mi se intampla (mi s-a povestit!) dintotdeauna! Din cea mai frageda pruncie. Fara sa am, in copilarie, vreun episod traumatizant, legat de insecte. Am copilarit intr-o casa pe pamant, la curte. Ma jucam cu soriceii din beci, vanam  sobolanii cu bete ascutite. Am prins serpisori, cu mana goala. Cei mai fiorosi caini ai cartierului erau prietenii mei! Am absolvit un liceu cu profil veterinar, si tot ce inseamna animal, mic sau mare, mai bland sau mai naravas, toti imi sunt prieteni! Lasa-ma-n padocul cu tauri! N-am niciun stres. Lasa-ma-n grajdul cu armasari! Dorm in ieslea lor!

Lasa-ma-n palatul de clestar din povesti, ori in pestera lui Ali Baba, plina cu comori si nestemate…  Si pune si-un carcaiac acolo… Si voi fugi urland!

Multa vreme m-am rusinat de acesta „slabiciune”  a mea. Cu timpul, insa, am constatat ca sunt si alti maturi, cu fobii diverse. Am un amic, trecut de 30 de ani, om cat „malu'” care e ingrozit de… pasari! Vrabie, porumbel, gaina sau strutz, pentru el… tot una! Are aripi si pene? E prea mult pentru el! Fuge… ca mine, de gandaci! Am un var care mi s-a urcat acum cativa ani pe frigider, pentru ca, din geanta cu care venisem de la tzara, a iesit… un soricel. Prin anul 2001, la Chisinau fiind, am vrut sa-mi fac o poza, in parc, cu un piton de vreo 5 metri. (La ei nu se mai purta poza cu… maimutza!) Amicul cu care eram m-a prins de mana si a alergat , cu mine tarash, departe de ceea ce putea fi „poza vietii mele”, pentru ca nu putea sa se uite la un sarpe!

De unde naiba vin fobiile astea? Ii inteleg pe cei muscati, in copilarie, de caini, pe cei intepati de roiuri de albine. Pe cei impunsi de tauri, sau loviti de cai! Pe cei care au citit Regii Nisipurilor cand erau mici…

Dar, pe toti cei ale caror fobii vi le-am prezentat mai sus, i-am intrebat ce traume au avut in copilarie de au dezvoltat respectiva fobie. Raspunsul a fost, ca si in cazul meu: niciuna!

Si-atunci… de unde naiba ni se trage??

V-am asasinat, cred, cu povestirile mele despre minunata naveta cu trenul! Asta e! Nu e vina mea ca traiesc in Romania, si ca fac naveta de la Ploiesti la Bucuresti si retur! Daca faceam naveta de la Bucuresti la Bruxelles, cu avionul, la busines class, v-as fi povestit, probabil, „ce succesuri am avut eu la shopping, cand mi-am cumparat gentutza aia Louis Vuiton, chiar daca sunt vanzatoare care nu vor sa vorbesc cu tine.”

Cum va spuneam si cu alte ocazii, naveta asta a mea cu trenul este o adevarata aventura! Imi iau zilnic portia de adrenalina, imediat cum ajung dimineata in gara. Las masina in parcarea garii, si simt cum pulsul imi creste progresiv, cu fiecare pas care ma aduce mai aproape de tabela aia aducatoare de vesti (de cele mai multe ori rele!) despre ora de sosire-plecare a trenurilor. Genunchii incep sa-mi tremure imediat ce disting (de la o distanta suficient de mare ca sa nu vad clar cifrele!), in spatiul rezervat intarzierilor, puricii negri si aducatori de nervi! Adica minutele de intarziere ale trenului „nostru” de navetisti.

Asa a fost si ieri! Peronul – plin! Semn ca niciunul dintre cele doua trenuri (de backup) care ajung, de obicei,  in Ploiesti cu o intarziere de 45 si respectiv 70 de minute, nu ajunsese. Iar trenul „navetistilor” avea afisata o intarziere de 50! de minute. Dau din coate catre biroul de informatii, unde o tanti relaxata ma linisteste: „Vine in 10 minute trenul de Baia Mare, care a avut intarziere de 120 de minute!”

Alerg prin pasaj, pe peron, spre acolo unde fi-va coada trenului, in speranta de a prinde un loc. Vine si trenul. Puhoiul de lume navaleste spre usi! N-am bafta… in fata mea, la urcare, coada. Urc si eu, cu greu. Locuri… oha! Nema! Pupu! Ioc! Pe culoar, ca sardelele. Ma strecor si-mi fac loc intre doua papornite imense, de rafie, ale caror apartinatoare ocupau compartinentul din spatele meu. Compartiment de 6 locuri. In comprtiment… 4 femei de etnie roma. Si un puradel ce dormea intins pe doua banchete.

Resemnata, ma ghemuiesc intre papornite, pe culoar, si-mi scot cartea. Incep sa citesc. Si… se deschide usa. Una din femei ma bate pe umar: „Doamna! Dar poftiti inauntru!” zice, in timp ce-si salta copilul de pe una din banchete, si-i sprijina capul pe picioare. „E un loc aici! N-are rost sa va chinuiti asa… mai ales ca CITITI!”

Am multumit frumos si m-am asezat pe scaun, citind. Va jur ca, daca pana atunci vorbisera tare de se-auzea si prin usa inchisa, restul drumului pana la Bucuresti au vorbit in soapta, sa nu ma deranjeze!

Va rog sa ma credeti ca nu exagerez cu nimic! Asa cum nu va voi minti ca in compartiment mirosea a Chanel! Nu! Mirosea a foc de lemne, a sapun de casa, a transpiratie. Dar mirosea si a BUN SIMT SI A RESPECT. Tocmai de-acolo… de unde nu te-ai fi asteptat!

Respect pentru un om care CITESTE!

Later edit:

La un moment dat, femeia de langa mine, cea cu copilul, care tragea cu ochiul in cartea mea, ma intraba: „Cititi o carte religioasa? Am vazut cuvantul Biblie.” „Citesc despre viata unui sculptor care a facut statui pentru biserici. Michelangelo.” „Am auzit de scluptorul asta! Mi-a zis un nepot care lucreaza-n Italia!”

(M-am codit mult sa va spun si asta… Prea suna a SF! Va dau cuvantul meu de onoare ca e adevarat! Citeam „Agonie si extaz”.)

Si nu fu ploaie, nu fu vant… nu fu nici trasnet, nici macar un biet fulger! Cel putin nu in Piata Constitutiei, unde, bien-merci, AC DC isi sustinu concertul! In fata a circa 60.000 de oameni. In pofida credinciosilor – ortodocsi – extremisti si bigoti, nici Diavolul nu s-a insinuat in sufletele spectatorilor, nici Dumnezeu n-a dat cu Trasnetu’! Se pare ca cei doi, placandu-le amandurora muzica formatiei AC DC, au semnat un armistitiu.

Insa de maine incepe ploaia!

Si sa vezi din nou…  live… in Bucuresti… prin gropi si balti.

Ma scuzati! La noi e Raiul!

… spune Dan Negru intr-o postare –  pe cat de emotionanta – pe atat de adevarata! Va invit s-o cititi. Caci adevar spune!

Furtul de orice fel, indiferent in ce categorie s-ar incadra, ma indigneaza profund! Nimic nu e mai josnic si mai reprobabil decat sa profiti, cu minimum de efort, de beneficiul muncii altcuiva! Nu e prima oara cand o spun, mai ales ca, prin natura meseriei mele, daca  acest mod de gandire nu m-ar fi caracterizat, probabil ca astazi as fi scris poezii, sub aripa ocrotitoare a Ioanei Maria Vlas, la Targsoru-Nou, in penitenciarul de femei, nu pe blog!

Acestea fiind spuse, imi permit sa public aici o caricatura:Nu cunosc autorul! Si am rugamintea ca, daca cineva il cunoaste, sa-mi spuna si mie! Ca sa dau link catre sursa si sa-i adresez, personal, felicitari!

(Sursa: Google Images – ma absolva de orice acuzatie de furt, e drept! Dar nu ma multumeste! Cine-i autorul?)

Aceasta este o sesizare pe care am facut-o pe siteul Reclamatii CFR calatori. Si probabil va fi tratata ca atare! Adica cu  indiferenta…

„Incepand cu data de 4 mai 2010, din momentul in care acceleratul 1644 si-a modificat (temporar) ora sosirii in Gara Ploiesti Vest, eu, navetista fiind, am inceput sa sun la numarul 0244/ 557191, dimineata, incepand cu ora 06.10. Pentru ca doream sa aflu cate minute de intarziere are acceleratul de Satu-Mare, alternativa convenabila, in lipsa trenului cu care merg de obicei (1644). Acest accelerat de Satu Mare (1742), (desi ora de sosire trecuta in „mesul trenurilor” este 06.25 -in Ploiesti), are vesnic intarziere! Intarzierea este pe undeva intre 30 minute si 100 minute.

Neavand alternativa de a ajunge in Bucuresti cu alt tren, si nedorind sa stau in gara intre 30 minute si 100 minute, mi s-a parut convenabi sa sun la numarul mai sus mentionat, numar care apare pe site-ul CFR ca fiind numarul de informatii CFR Gara Ploiesti Vest. Cu totul intamplator (si am sa va spun si de ce!), prima data cand am sunat la acest nr. mi-a raspuns o doamna foarte amabila (era ora 06.10 dimineata), care m-a informat cate minute intarzie 1742. A doua zi, am sunat din nou, la aceeasi ora. Si am sunat din 3 in 3 minute, timp de 45 minute (uneori am rabdare!) pana in momentul in care am ajuns in gara, in fata ghiseului de informatii. Unde era un domn, abia intrat in tura, pe care l-am rugat sa-mi explice de ce telefonul din fata dumnealui (acela la care sunam de fata cu respectivul domn!) nu suna! Explicatia domnului: „Nu va suparati, eu abia am intrat in tura! Nu stiu! Cineva l-a dat pe silentios!”
Si atunci am inceput sa sun si seara, dupa ora 21. Nimic! A doua zi dimineata, incontinuu, de la 06.10, pana la 06.50, cand am ajuns din nou, sunand, in fata ghiseului de informatii. Telefonul era mut!  A treia zi, seara, sun din nou! Imi raspunde aceeasi (prima) doamna amabila. O intreb de situatia lui 1644, imi raspunde ca e nemodificata. Si o intreb daca pot sa sun a doua zi dimineata, pe la 06,10, ca sa ma informez de intarzierea lui 1742. Imi spune: „Sigur, doamna! Sunati cu toata increderea, eu voi fi aici si va raspund!” „Bine, zic! Dar eu sun de doua dimineti incontinuu si nu-mi raspunde nimeni! Credeam ca pana la 7 dimineata ghiseul de informatii e inchis!” „Ghiseul da, dar la telefon pt informatii, raspundem non-stop! Trenurile circula si noaptea!” imi raspunde amabila doamna.
O cred – si n-o cred! Sun a doua zi dimineata, la 06,05. Raspunde doamna, si imi spune cu promptitudine ce intarziere are 1742…
Seara, pe la ora 21, sun din nou (din curiozitate!). Telefonul suna… sunaaa… minute in sir. Nimic! Sun a doua zi dimineata, incepand cu ora 06.10 pana cand ajung in gara, la 06.55. Nimic! (amabila doamna nu era de serviciu!)

In concluzie, de la Gara de Vest din Ploiesti, in intervalul orar 21-07, nu pot capata informatii despre mersul trenurilor, decat atunci cand Doamna aceea amabila e de serviciu. In rest… trrrrrr…. tarrrr… tarrrr… la nesfarsit!

Imi cer scuze ca am fost atat de ampla in descrierea motivului nemultumirii mele, dar aceasta nu va aparea doar pe site-ul Reclamatii CFR, ci si pe blogul meu. Si, cu siguranta, in cel mai scurt timp, si in presa! Da! Aia de scandal! (pentru inceput!)

Cu stima, Functionara.”

Astept, cu interes, un raspuns!

Ia! Ba! Voi, astia tineri! Incetati cu facutul copiilor! Ce atatia copii? Statul da prea multi bani pentru pempers-ii boracilor vostri! Goliti vistieria statului facand mucosi! Nu sunteti in stare sa le asigurati pempersi, nu mai procreati! Statul nu e dator sa va ajute sa va cresteti limbricii!

Pentru ca Statul de astazi (adica jigodiile, clica ce se intituleaza pompos „stat”) e preocupat de cum sa-si creasca averile, pentru el (ei), fiii lor si nepotii lor! Si il doare fix in gaura curului de viitorul tarii asteia! De faptul ca, peste 20-25 de ani, daca noi, platitorii de impozite, nu mai facem copii, Romania va fi o noua Indie! Si anume populata de cei care fac azi copii multi, fara sa-i doara la basca de ajutorul pe care statul il da mamelor angajate cu carte de munca. (Ma refer la o anumita categorie de romani pentru care cuvantul „munca” e subiect de glume si mistouri.)

Blestemata tara! Pana acum 20 de ani, femeile tarii asteia erau obligate sa faca copii multi, mult mai multi decat isi doreau, fiind sortite sa-i creasca in saracie si nevoi. Azi sunt fortate fie sa nu mai faca copii, fie sa-i creasca in saracie si nevoi. Si atunci, si acum, „Statul” a avut grija…

Si acum, ca si atunci, pe greabanul nostru, al vitelor de povara, calca un mascarici cu pretentii de Ludovic la XVI-lea!

Statul sunt eu! zice. Si nu i se opune nimeni! Deocamdata…

Pana cand?

Un vizitator a dat astazi peste blogul Functionarei, cautand raspuns la intrebarea: „e suma de bani primesti dupa e donezi celule stem?”. (sic!)

Eeee… imi pare rau ca l-am dezamagit, pentru ca n-a gasit pe-aici raspunsul dorit! Dar… ca sa nu zica, doamne fereste!, ca a venit bou si a plecat vaca (sau invers!), ii dau un link. Acolo va gasi… (nu, nu raspunsul la intrebarea lui) definitia lui „a dona”: A pune la dispoziție, printr-o donație; a aduce în dar; a dărui; a da. Da! Gratis! Moca! Pe degeaba. Ofranda. Prinos. Aport. Obol.

Voi numai la bani va ganditi???

(Imaginea e de aici.)

Fiind duminica cu ploaie, timp ideal de numarat bani sau de facut copii… Si cum bani de numarat n-avem (decat cel mult ceva maruntis), iar copilul e facut deja de multisor  timp (indeajuns de multisor ca sa ne gandim ca in cativa ani putem deveni bunici!)… Cum TV nu mai consumam de ani buni, iar de internet ne plictisisem momentan, ne-am gandit sa ne distram pe la bucatarie, printre oale si cratite.

Ma rog… eu m-am gandit sa ma distrez pe-acolo, prin locul ala pe unde trec atat de rar in calitate de bucatar!

Stapanul absolut al bucatariei si magicianul ciorbitelor, fripturilor, mancarurilor sofisticate, cu nume exotice, al sosurilor  si salatelor de tot felul, imblanzitorul fructelor de mare si facatorul de minuni culinare… nu-s eu! Ci sotul meu, Ionut. (E drept ca marele merit pentru faptul ca s-a apucat de gatit, imi revine MIE! Cand s-a convins ca, intre a manca ce gatesc eu de obicei – si a risca un ulcer duodenal sau o dispepsie – , si a prelua fraiele gatitului, a ales varianta a doua! Inteleapta decizie!)

Acum sa nu credeti ca, in afara de oua fierte si cartofi prajiti, nu-s in stare sa „comit” si alte chestii comestibile… Numai ca, pentru mine, actul de „a gati” e o chestie plictisitoare. Dar, din cand in cand, ma mai apuca asa… cate-un dor de cate-o mancarica buna, care-mi place, si pe care Ionut n-o prepara din simplul motiv ca detesta respectivul aliment. Asa ca, atunci cand am chef de ciorba de burta, de sarmale in foi de  varza sau de vitza, de limba cu masline, etc, ori apelez la mama, ori… mi le fac singura.

Si, pentru ca mama mi-a transmis ca azi, din cauza ploii, n-are chef de gatit, mai ales ca pe Discovery Channel dau niste documentare cu criminali in serie… m-am decis sa-mi iau inima-n dinti si limba (de vita) din congelator, si sa comit o mancarica de Limba cu masline, dupa care salivam in gand de ceva timp.

Asa ca am patruns pe  teritoriul sacru numit bucatarie, unde deja marele chief bucatar presta de ceva vreme la o ciorba de fasole cu afumatura, dupa reteta regretatului Radu Anton Roman. Mi-am facut loc cu greu, printre maraielile si protestele stapanului sanctuarului gastronomic, si am comis-o!

Limba cu masline.

Si iata si ciorbitza „magicianului” Ionut.

Ciorba de fasole cu afumatura.

PS: Nu va speriati, cititorii mei! E prima si ultima postare cu – si despre – mancare, pe care o s-o cititi pe aici!

In cel mai rau caz… voi mai scrie despre cat de buna e painea de casa, facuta la masina de paine. A, ba nu! Ca despre asta a scris deja Ionut!