Daca Iisus ar fi trait pe teritoriul Daciei, n-ar fi fost crucificat, ci adulat! Ridicat la rang de Zeu in viata, ar fi trait ca-n sanul lui Avraam! Pai va-nchipuiti voi ca vechii daci ar fi omorat pe cineva care stia sa transforme apa in vin?? Murea Iisus de batranete! Si azi, in loc sa ne inchinam la cruce, am pupa butoaie cu vin! In loc de „Christos a inviat!”, ne-am saluta cu „Christos ne-a imbatat!” „Adevarat ne-a imbatat!” am raspunde, si la gat am purta sfantul butoi. Iar Catedrala Mantuirii Neamului s-ar numi Bodega Imbatarii Neamului, si-n loc de clopot ar avea un imens butoi. Plin! Si nimeni n-ar avea nimic impotriva.

N-am mai scris aici de aproape 3 ani. N-am simtit nevoia. Viata mea, in astia 3 ani, a fost atat de plina, de implinita, de fericita, incat n-am mai avut de ce sa mai scriu pe aici. Si nici n-am mai avut timp. M-am luat cu viata reala, aia „off-line” care mi-a ocupat tot timpul si bine a facut! Intre timp s-a schimbat atat de mult platforma WordPress ca nici macar setarile nu i le mai recunosc, va trebui sa sap un pic ca sa-mi dau seama cum functioneaza acum. 🙂

(Uitasem si parola blogului. Mi-a luat ceva timp sa mi-o reamintesc (deh! Varsta!). Si am constatat ca, la trei ani de la abandon, inca mai sunt oameni care mai  nimeresc pe aici. Ba mai lasa si mesaje, gen „sugeo, functionaro”, pentru care multumesc frumos! Inseamna ca am deranjat, ceea ce e un lucru bun! 🙂 )

De ce am revenit? Pai n-am revenit! Nici n-am plecat! Am facut doar o pauza, pentru ca n-am avut nimic relevant de spus. Nu-s bloger, nu castig bani din blogul asta, nici n-as putea, pentru ca-s atat de nepriceputa atat in ale scrisului, cat si in ale tainelor blogaritului, ca pana si pisica mea face misto din coada, cand vede cum ma chinui sa scriu ceva. Zat!!

(A murit! A murit Simona. Habar n-aveti cine a fost! A fost un om minunat. O penita ascutita, de aur. Hai! Ca nu va plictisesc cu amanunte!)

Ce e moartea, oameni buni? De ce suntem atat de terifiati de moarte? Inteleg (si ma tem, ba chiar sunt ingrozita! de) frica de dureri ce, deseori, ne deschid anticamera mortii!

Dar de ce ne temem atat de tare de moarte? Ce e moartea, pana la urma? E trecerea in non-existenta, nu? De ce ne-ar fi teama de trecerea in non-existenta noastra, daca n-am fost preocupati de trecerea in existenta noastra, inainte sa fim?

Toate bullshit-urile alea cu „ne vegheaza din rai” ne aud, ne vad, ne mangaie, ne sfatuiesc, din lumea de „dincolo”, sunt si raman rahaturi! E modul nostru de a ne minti frumos. Si stim ca ne mintim pe noi insine, dar nu stiu de ce! Care-i frica? Ce te face sa te minti? Inainte sa fii, n-ai fost! Dupa ce mori, n-ai sa mai fi! E simplu, si nu e nimic terifiant.

Te intorci in inexistenta, fix de-acolo de unde, printr-un complex de imprejurari, a(i) fost sa fii. Pentru ca ai fost norocos. Puteai sa nu!

(Asa… ca PS. Am divortat de omul cu care am stat 18 ani. S-a recasatorit si are o fetita de 2 ani. 🙂 Daca eu nu-mi gaseam fericirea in alta parte, minunea asta de fetita ramanea in inexistenta. Si chiar era pacat!)