sunt, desigur, responsabilă pentru zborul greoi al pelicanilor de vară pentru curbura aripilor lor îndelung măsurată de specialiștii în ornitologie pentru volumele mari de statistici nesatisfăcătoare pe care le simt greoi atârnând ca ancorele corăbiilor în derivă salvatoare a rătăcirilor definitive fetița frumoasă din fața blocului clădește în sine lumea dezolantă la care contribui din … Continue reading responsabilitate →

îmi pierd iubitul şi asta este există dureri mai mari îmi pierd iubitul şi asta este există dureri mai mari mă pot ocupa fără probleme de această durere mică cât un pui orb de pisică îl pun la piept şi căldura îl va linişti îi mângâi blănița zburlită sub care impulsurile nervoase trec haotic prin … Continue reading →

Mi-am dorit dintotdeauna o familie mare. Doi copii cel puțin, ideal trei. O casă plină de gălăgie, în care să se întâmple mereu câte ceva şi în care să nu ai timp vreodată să fii singur. Nu prea mă gândeam de unde voi avea bani pentru un proiect atât de grandios, nici cum o să … Continue reading Singurătate 3.0 →

nu mai vreau nimic viața mea poate doar o persoană cu care să împart greutatea sacoşelor pline cu mâncare transportul lor până în cutiuța pătrată suspendată căreia îi spunem casă cineva blând şi la fel de resemnat care să se urce pe scaun şi să schimbe absent becurile un corp la fel de obosit ca … Continue reading *** →

E a patra oară în două luni când fiică-mea se îmbolnăveşte rău. A început cu o viroză, a continuat cu o conjunctivită. Apoi enterocolită. Acum pneumonie. La fix cinci zile după ea, e rândul meu. Unele mai simple, altele mai grele (enterocolita de pildă). Am mereu de ales (iată ce dar divin, l'embarras du choix) … Continue reading Boli →

Corpul meu, singurul lucru care îmi aparține, care a purtat-o pe fiica mea în interiorul lui şi a crescut-o, care a iubit, care a muncit şi care m-a dus prin atâtea locuri. Şi care se trezeşte de ceva vreme țintuit într-un scaun de birou şi răpus la intervale regulate de anxietate. N-am o relație bună … Continue reading Corpul →

o casă plină care să umple golul adânc din mine animale copii alergând cel puțin trei şi grădina largă singurul zid despărțind buricele degetelor mele de vid L

vino peste mine durere limpede sunt floarea de carne pe care o despici zi după zi după zi cu aceeaşi precizie mecanică de maşină automată vino peste mine durere frică de abandon când eşti singur şi nu ți se întinde nicio mână iar fruntea ta e o câmpie proaspăt ninsă unde niciun animal sălbatic nu … Continue reading *** →

nimic nu mai ajunge la mine în afara stolurilor de păsări zburând cu precizie la exact aceeaşi oră dintr-o parte în cealaltă a oraşului negre ca zațul de cafea acoperind cerul imaculat al aragazului înainte erau ochii tăi mari vagoanele de tren care mă scoteau leneş din mijlocul stepei către oraşele civilizate cu clădirile lor … Continue reading aşteptarea →