soirs

       Cum am putut, după ’89, să-i condamnăm moral pe bieţii colaboraţionişti – făpturi oricum demne de milă -, în loc să ne fi îndreptat pasiunea justiţiară contra securiştilor înşişi. S-a petrecut acolo o eroare de judecată colosală, nici până azi explicabilă, şi un split fundamental. Trebuia să-i fi luat la rând pe securişti, cei care îi puseseră să scrie denunţurile. De ce nu cerea nimeni asta, doar asta? Cum am încurcat cauzalitatea şi punctele cardinale? I-am inventariat pe scriitori, pe şefi politici, ne-am indignat că au semnat una sau alta pe un colţ de hârtie, şi în acelaşi timp pe securişti – cei care-i puseseră să semneze – îi vedeai pe stradă zâmbind şi trăindu-şi bătrâneţile, fericiţi că ne-au păcălit şi înainte, şi după. Condamnam colaboratorii cu Gestapo-ul şi îi lăsam să zburde pe ofiţerii Gestapo.
       A fost ceva foarte grav şi contorsionat cu noi. Bucuria de precupeţe morale de a afla cine s-a compromis mai mult. Egoul minor ne-a împins să ne comparăm fricile, în loc să fi luat la rând ofiţerii securişti şi să fi făcut procese publice, degradări militare, reduceri drastice de venituri etc. Dar noi eram mai dornici să vedem cine dintre noi a fost mai slab şi cine dintre noi s-a compromis mai mult. Pentru că fuseserăm slabi, în timp ce scriitorii cehi, ni se spune, îşi luau slujbe umile, spălau vitrine, pentru a nu cauţiona cu prestigiul lor un regim teribil. Spălau vitrine, prea bine: dar aruncau cu pietre în coloana oficială a demnitarilor comunişti care treceau pe bulevard? Făceau concret ceva, ceva pozitiv, activ, nu o non-negaţie, nu o abţinere – non-negaţia nu e încă afirmaţie, nu e disidenţă. (A nu-ţi fi ‘prostituat cuvintele’, dragul nostru X, nu e vreun lucru mare. Hello… E un lucru de tăcut şi atât.) Ce era oare această naivitate.
       Citeau dosare şi plângeau, plângeau şi citeau dosare, de parcă înnebuniseră cu toţii. Cine ne-a păcălit în felul ăsta, inversând vectorul moral? Ceva uimitor, demn numai de un destin valah, profund oriental, inversiunea morală. Să fii indignat de slăbiciunea victimei şi nu de zâmbetul călăului, inversiunea morală ţine poate de ‘morala sclavilor’ (N.), care transformă slăbiciunea în virtute, de resentimentul care inversează judecăţile morale.
       Ştiam un ofiţer de securitate, singurul pe care îl văzusem până atunci în viaţa mea şi de care eram sigur, fiindcă era tatăl unui prieten de joacă din blocul de vizavi. După ’89 am încetat să-l salut. Nu ştiu de ce, fără vreun motiv moral. Nu ştiu dacă strânsese degete în uşă, dacă în definitiv săracul om făcuse rău cuiva, eram doar un copil. Dar am considerat că nu-l mai pot saluta şi basta, fără multe explicaţii interioare. A fost apoi înfloritor multă vreme, cu bătrâneţile pesemne asigurate, îl vedeai ani întregi plimbându-se alene, cu mâinile la spate şi, mi se părea mie, zâmbind sfidător.
       Şi s-a inversat totul. În loc de povara vinovăţiei, morbul resentimentar al comparaţiei: tu te-ai compromis ‘mai mult’ decât mine (era deodată o problemă de cantitate), şi deci deodată parcă eu sunt compromis mai puţin. Ei bine, nu, nu eşti. Şi nu asta are importanţă, pierzi complet miza. Vezi că tocmai trece pe lângă tine şi te stropeşte, din limuzină, securistul care strângea denunţurile, sărman naiv…
       Când R.C. a spus după ’89 că nu se duce să-şi vadă dosarul şi să afle cine dintre prieteni l-a denunţat, n-am înţeles de ce. Era totuşi evident. Eşti la Auschwitz şi preocuparea ta este cine te-a denunţat dintre colegii de baracă, ce Kapo dintre ai tăi a colaborat, cine a denunţat mai puţin şi cine a fost mai viteaz din baracă – iar nu să iei imediat la rând SS-iştii? Dar ţi-ai pierdut minţile? Claude Lanzmann a argumentat destul aici, nu insist.
       De ce trebuia să fi ştiut noi, după ’89, că bătrânul Al.P., un scriitor dandy, a colaborat la Securitate, în loc să fi ştiut cu toţii un singur lucru: numele securiştilor care l-au împins, degradarea militară a acestora şi tăierea veniturilor lor viagere? (Nici măcar securiştii nu s-ar fi supărat cu adevărat. Ştiau ce riscă şi ce făcuseră, în definitiv îl considerau un risc implicit, să se scufunde cu onoare odată cu regimul care i-a creat.) Cum adică, noi am făcut un institut pentru denunţarea victimelor?… Nu unul de repertoriere strictă a securiştilor, un institut împuternicit să descopere, să degradeze şi să anuleze veniturile ofiţerilor, să întoarcă tunurile spre aceştia?
       Trebuie să te ţii să nu cazi… Asta e ceva românesc, foarte românesc. Arţag oriental şi adăstare în minor, bucurie a sclavilor, cu represalii contra noastră înşine, ceva de o stupiditate fără pereche şi un fel de păcat împotriva spiritului.
       E limpede că, în fond, ne simţeam vinovaţi, co-participanţi la tot. Că a fost o eroare psihanalizabilă, când contempli vastitatea unei atare stupidităţi, prelungită până azi. Nu se poate şi n-ar avea niciun sens altfel.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Dacă astăzi suntem conduşi de ‘pitici de grădină’ etc., nu e pentru că timpurile ar fi meschine cu noi. Însă pur şi simplu legenda ‘marelui om’, a figurii istorice impunătoare a murit după ce timpurile au ieşit din proba necesităţii. De vreo 80 de ani, am rezolvat în Occident problema foametei, a molimei şi, în general, a războiului, de la sfârşitul Războiului rece. Le-au luat locul ‘crizele’, cu succesiunea lor minoră. Timpurile s-au aplatizat istoric şi nu mai cer modelul naţional înalt, ‘un Napoleon’ sau de Gaulle, sublimul figurii grandioase care schimbă destinul colectiv sau îl prezervă.
       Să-i privim uşuraţi, solidari, pe aceşti şefi politici micuţi şi interschimbabili, fără nimic măreţ în croiala lor, care n-ar fi fost primiţi pe vremuri să conducă o gară. E totdeauna semn prost când e nevoie de un Mare om. A revenit condiţia poporului famelic sau războiul, s-a întors pe uşa din dos necesitatea.
       …De ceva vreme mă întreb dacă această cauzalitate istoristă – doar timpurile feroce creează emergenţa figurilor mari – nu e identică pentru literatură.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Orice regulă generală există pentru a produce excepţia. Iar nu – pleonastic – cadrul general, cantitatea, norma. O regulă, într-un anumit sens, nu dă seamă şi nu se produce pe sine. Singurul lucru interesant la o regulă e excepţia ei. Din lume – excepţiile, fiinţele în propriu excepţionale. Când le cauţi sau le distingi într-un grup, nu te interesează regula grupului în cauză. Interesant în lume nu e cantitativul şi serialul, media statistică sau tendinţa generală a unui anumit timp sau loc, ci să observi, ca într-un insectar, fluturii rari, fiinţele excepţiei. Şi sunt vizibile. Aiuritor, sufocant de rare, dar vizibile. Câţiva scriitori, câţiva creatori, câţiva inşi autentici şi aparent simpli, dar care sunt o lume. Dacă te interesează calitatea realului şi a lumii, cauţi fiinţele excepţiei, nu statistica. Cei care trăiesc în regula lumii au ceva trist, au fost umiliţi şi se supun unui malentendu general.

       D. Trump vorbeşte de ‘reverse migration’, împingerea migranţilor înapoi în ţara lor, o migrare în masă de sens contrar etc. Mi-l imaginez pe Renaud Camus, în micul lui castel din Plieux, sunându-l pe A. Finkielkraut: Un băiat mi-a preluat ideea…

       Ceva era fără suflet la K. Lagerfeld. Elegant, rasat, dar sticlos şi rece. Când i-au evacuat apartamentul după moarte, interiorul acela, deloc cald şi domestic, o navă spaţială cu vedere la Sena, m-a lăsat melancolic. Obsesia esteticului perfect în orice colţ, interioare de expoziţie, dungi, argintiu sticlos, unghiuri în contraplonjeu, decoruri care vin peste tine. Şi prinţul de Monaco, şi prinţesa de who cares. Ceva nu mergea. Fiindcă prin cultură şi luciditate era un tip, depăşea de departe tot. În plus avea conversaţie, observaţii casante, umor etc. (le-a menţionat expres celor cărora le-a lăsat bani prin testament că o face special ca să nu mai muncească în porcăria asta de lume). Hiperlucid şi conştient etc. Am citit cartea ‘prietenului’ lui, după moarte – foarte bine scrisă, un scriitor. Deplasări, jet-uri private, expoziţii, totul ameţitor şi rapid, dar aceeaşi vibraţie de aer sticlos şi rece. Ceva nu era în regulă. Ce oare. Mamă-crocodil, tiranic sardonică, dar asta e psihologie proastă. Regreţi că nu a lăsat un jurnal. Acea dispoziţie de a se arde tot, sute de agende Moleskine cu observaţii şi desene. ‘Nu vreau ca după mine să rămână gunoi sentimental.’ Da, dar lumea aceea nu va fi reprodusă. Şi lumea era totul. Şi noi nu vom mai fi aici niciodată.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Paradă pentru copii în New York; care alegorice etc. În frunte, Albă ca Zăpada e neagră (dar o negresă urâţică, din păcate).
       Nu văd cum a distrus trumpismul sau MAGA mişcarea woke. Nici 6% dintre statuile dărâmate n-au fost puse de atunci la loc pe soclu, laetus dixit Chat GPT – ceea ce mă face să cred că procentul e în fapt spre zero.
       Nu se anulează atât de uşor o mişcare, caracterul ei autentic. Dacă e reală, un fenomen cultural – ca woke şi MeToo -, lasă o coadă de cometă de 10 ani în societate. Cred că suntem cu toţii prea naivi. E parte din ideologia dominantă, şi elita e îndrăgostită de ea. Încă încerc să-mi dau seama de ce. De ce suprabogaţii, stâlpi ai conservatorismului rânced acum 1 şi 2 secole, sunt contrariul acum. Desigur, mâna de lucru de 5 ori mai ieftină din Sud, importul de populaţii naive, nesindicalizate, dumping-ul social perfect, potenţialul destructurant, oengismul isterizant, sistematizarea academică şi media în ideologia dominantă – de unde ideologia mixităţii şi globalităţii fericite, căreia les intellos i-au făcut teoria etc. Prea bine, dar asta nu poate să fie tot. E ceva straniu. De parcă suprabogaţii ar presimţi, ei cei dintâi, ceva. O evoluţie sau un lucru de natura tragediei. Sunt de departe cea mai interesantă clasă, e ceva esenţial tulburător acolo.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ciudata Rusie.
       Rusia nu are un proiect teritorial, are un proiect ideologic. Prometeic, ideatic, religios, să revină pe firmament ca o lume dezirabilă. Dar nu pentru ceilalţi, nu ca opţiune alternativă la Vest, ci singulară: ultraconservatorism postmodern cu semi-autoritarism. Un soi de primitivism cu telefon mobil în buzunar. (Cam ca japonezii după ce au pierdut războiul Doi: tradiţie îmbâcsită plus modernitate de imitaţie a capitalului, hipermodernitatea e proteică şi s-a pliat mereu pe tot.) Rusia ştie că a pierdut Războiul rece, a trecut prin umiliri, acum vrea să fie altceva, nu precum învingătorul, fiindcă asta ar fi umilirea supremă.
       Noi am luat o palmă mare de la destin, nici acum nu ne dăm seama – eu n-am vazut un singur roman real despre situaţia noastră în lume, aici în Europa Centrală. Acei 40 de ani de comunism au fost o încercare fără pereche, au afectat două generaţii, şi dacă mai dura una uitam cu totul cine suntem. Când ne-am desprins în sfârşit de ruşi, toate micile state din Europa Centrală, am alergat fericite în braţele celorlalte din Vest. Dar în ce-i priveşte ruşii nu vor să o facă, ar fi o umilire de natură, o dublă umilire: după cea economică, una sufletească, cea mai dureroasă: după ce ai fost umilit şi violat, îmbraci şi hainele cuceritorului, his ways, pui şi al doilea genunchi la pământ. Asta n-au vrut să o mai facă, dintr-un orgoliu inanalizabil. (Care nu e însă ‘imperial’ – testamentul lui Petru cel Mare, marchizul de Custine, Carrère d’Encausse, proiecţiile asiatice ale lui Dughin etc. – sunt un trop analitic inconsistent, slab: Rusia ar fi fost la fel şi dacă nu era un fost imperiu (de altfel ratat, n-are cuceriri teritoriale nicăieri prin lumea largă, nu vorbeşte nimeni ruseşte), şi dacă ar fi fost o insulă în Pacific. Singularitatea lor nu e teritorială ci mistică, imaginară.) Au plutit în derivă – alcoolism, mortalitate generală etc. – două decenii, neştiind ce e de făcut. Apoi au dat de resurse economice şi li s-a părut că au găsit în fine un proiect: Rusia va fi ceva unic, nu mai bun, nu mai rău, ci unic. Un fel de a-şi aşeza sufletul la loc, de a-şi trage sufletul, o singularitate identitară pe care, panicat, o propunea ultimul Soljeniţân. Nouă, statelor din Europa Centrală, ne-a fost mai uşor într-un fel – imitând repede Vestul, ne întorceam în definitiv în lumea din care plecaserăm, reveneam acasă. Dar ei nu puteau să o facă, nu aveau un acasă.
       Rusia nu are un vis teritorial, ci unul ideologic: să-şi pună sufletul la loc, în sensul proiectului istoric, probabil fabulatoriu (Rusia are ceva anistoric). Să înţeleagă cine e, în sensul singularităţii. O vor face cu democraţie sau cu cezarisme, habar nu am. Dar detectezi uşor o voinţă de a-şi lua catrafusele şi de a pleca o vreme din lume, pe un drum care duce la naiba.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Primele firme, perfect legale, care selecţionează bebeluşii cei mai inteligenţi au apărut şi funcţionează în Statele Unite din 2024. Dacă ai câteva zeci de mii de dolari, te duci la societăţi precum Heliospect Genomics, să zicem, şi ceri să-ţi fabrice mai mulţi embrioni, plecând de la spermatozoizii şi ovulele cuplului tău (!), şi să-ţi aleagă bebeluşul cel mai inteligent dintre ele. Şi implantezi în uter copilul desemnat de analiza genetică drept cel mai inteligent. Ce şansă au copiii normali în faţa celor selectaţi de AI, n-ai nicio idee. Copiii banali, cu inteligenţă medie, sănătate medie, longevitate medie, şi fără talente speciale, făcuţi natural în familii banale, ce loc au acei copii în lume. Normalul va fi nedorit şi marginalizat în societate (este deja, dar sexual, cultural, societal etc., nu biologic). În comparaţie cu cei augmentaţi – selecţie embrionară şi Neuralink şi celelalte -, ce şanse are un copil non-augmentat – probabil niciuna. Va munci câmpurile, va face sport şi nu va participa la gândire şi decizie.
       Arhetipul uman optimizat e o idee veche, dar până acum o atribuiam naziştilor, cu practica eugeniei active etc., fiindcă decizia era la stat şi asta o făcea să pară abuzivă şi dezgustătoare, şi o puteam respinge facil, cu un dos de palmă moralistă, şi iubeam facilitatea şi superficialitatea asta, simplismul acesta de eseu pentru debili. Dar acum, că decizia e la latitudinea persoanei umane? Ok, suntem în domeniul moralei, al ridicolelor comitete de etică niciodată întrunite.
       Dar drăgălaşul, nenorocitul de viitor.

       ‘Scopul vieţii e viaţa.’ Această butadă surâzătoare a lui K. Lagerfeld.

       Morala se naşte în eseu, dar moare lamentabil în roman.
       Stupizii sau mincinoşii nu sunt interesanţi, în roman, patologiile mici sau contorsionate sunt o sub-temă. La fel moralismele simple, binarismele pompieriste, bine-rău, de Muntele vrăjit şi Condiţia umană, kitsch-ul etic etc.: inutilizabile, sunt pentru tombatere, pentru etica portăresei, realmente jalnic. Dacă nu mergi mai departe în subtilitate, proza e praf.

       Morţile din ultima vreme, cu secera, cu stiva, en gros.
       Şi ştiu că e ‘normal’, şi ştiu că voi vedea numai din astea şi că e fatal să fie aşa.
       Dar.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘Ce să mai stăm să filozofăm? După câte am pătimit şi văd şi pe alţii pătimind, eu crez că cea mai bună filozofie e să zici aşa: cine mai stă să filozofeze e un prost. Vezi câte un hodorogit, de-abia se târăşte şi trăieşte parcă l-a uitat moartea, şi o fată cât un mal se duce-n câteva zile. Apoi să nu scuipi pe problema existenţei, şi pe credinţă şi pe ştiinţă, şi-n oglindă când te uiţi în ea?’ (Caragiale, Opere, VII, 1942, p.262.)
       El, Eminescu, toată generaţia: era scepticismul neokantian al timpului – limitarea cunoaşterii la fenomenul verificabil, blabla -, dar, fundamental, perfect compatibil cu scepticismul românesc un pic vulgar, hârşit, al poporului. Că erau de dreapta sau de stânga (Gherea, straniul Zamfir Arbore prieten cu Neceaev etc.), coincideau în credinţa că în fond nimic nu trebuie încercat vreodată, sau totul poate fi ca experiment gol, că rodul faptei e iluzoriu, că în sumă trebuie să te relaxezi şi că în materie de interogaţii fundamentale ne aflăm de eoni în acelaşi punct. Asta e foarte românesc. Cioran vine de aici, Ionesco, fatalistul melancolic Sebastian, o anumită viziune că istoria, actul sunt o glumă proastă şi viaţa e ceva ce trebuie să suporţi nu să trăieşti, şi chiar dacă ai face invers e acelaşi lucru. Detectezi o întreagă linie coerentă, până azi. Foarte non-americană, foarte non-protestantă etc. cu doctrinele acţiunii.
       Ce vom face noi, ce vom căuta noi în lumea care vine, cu titubaţii globale, transumanism şi AI, dacă mimetismul nostru istoric va fi de ajuns, nicio idee. Perfectă farsă totul.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Vocaţia neolitică la români: fondul straniu. Refuzul ideilor occidentale prea rapide, primatul unei excelenţe tribale misterioase. O atrofiere caldă, plăcută. Refuz interesant al lumii, după ce ai, achiziţionate, toate obiectele şi aparenţele ei în casă.
       Timorare în faţa istoriei? De parcă n-ai vrea să participi la cursă, temându-te că vei ieşi pe ultimele locuri dacă te înscrii cu adevărat în ea. Şi atunci te refugiezi în anistoric şi fantast. Popoarele câştigă cursele la care nu participă. Chiar şi următoarele generaţii sunt aici, în negarea istoriei, indeterminare, mimetism gol, într-o ‘simulare’ fără aderenţă reală la procesul istoric. Şi au trecut prin Occident, au stat ani etc. Zero. Ei sunt cei mai porniţi. Mai mult i-a înverşunat şi i-a adâncit în justeţea ideii unei simulări a istoriei.
       Straniu.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Există, onest, o singură bătălie, dusă de câteva decenii încoace dar pornită de mult, cea între particularism şi universalism. Şi particularismele par să câştige punctual şi la răstimpuri, apoi iarăşi să piardă, dar privind evoluţia lungă, liniile mari, universalismul e cel care înaintează, inexorabil. Te poţi agăţa de particularism. E de înţeles, acolo sunt casa ta, părinţii, limba, amintirile, formele, sensul acela identitar. Doar atâta timp cât ştii, ştii ultimativ şi până în carne, că sunt perdante pe termenul lung, adică singurul termen care contează. Această pierdere are şi ceva frumos, o mistică. E dureroasă şi înălţătoare, o lume dispare, estetica decadenţei e splendidă. Dar atâta timp cât nu pierzi din vedere gândul acela ascuns, lucid, că lumea aceasta se va surpa şi altceva va surveni, şi acolo vor trăi oameni, şi va fi primit cu uşurare şi surâs. Va fi o altă lume, într-un chip de o radicalitate tulburătoare.
       Luciditatea e singurul însoţitor, nu mai avem pe nimeni. Scriitorul ştie, gânditorul, artistul, privitorul conştient, chiar şi insul banal, au avut de mult intuiţia. Într-un fel se adresează, mereu, acelei lumi, chiar cu doliul în suflet. Nu ştiu de ce, acolo există ceva.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       X: nu ştie să joace decât într-un feel-bad show. Dacă-i dai orice alt repertoriu de viaţă, dacă nu moralizează o situaţie, un dat, un fenomen, e pierdut, nu înţelege nimic altceva din grila realului. Complet distrus. (E adevărat, asemenea psihologii vin din Războiul rece, au fost malformate atunci. Ei şi?) Literatura, romanele, arta, muzica nu înseamnă ceva decât în măsura în care au un mesaj moralist deductibil etc. Arta ca ad hominem. Dacă nu pune blamul pe cineva sau ceva, ordonând cu alb şi negru, se simte sincer pierdut, e distrus.
       Ce anume transformă un om – cu toate virtuţile, reale, o profuziune de calităţi, cu o fineţe sensibilă etc. – în asta. Care e o stupiditate uriaşă şi o permanentă situare la subsol, o degradare. Prea bine, nu are creaţie, un talent prim, nu ştie să cânte, să scrie, să fluiere, şi îi place această lume a creaţiei fără să fie în ea. Bun, şi te duci în asta? Ce anume îl face pe un om aşa. Mort, mort înainte de a trăi, mort înainte de a fi şi ratând totul din realitate. Ce îi poate face asta unei vieţi.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Pentru roman, intriga e doar secundară. (Dar trebuie să existe.)
       Secundară pentru că e un pretext. Adevăratul lucru pe care-l cauţi într-un roman nu e povestea ci, prin plasa poveştii, prin ochiurile acelei plase, să auzi o voce. Ceva distinct, aparţinând doar autorului. Şi vocea aceea devine esenţială când se întâlneşte cu vocea ta, când îţi pătrunde în gânduri şi le interoghează. Şi îţi revelează altfel lumea şi lucrurile. Atunci e un roman mare. Când are o voce caldă, unică şi vocea aceea ţi-a răscolit ceva pe dinăuntru şi ţi-a revelat, simultan, în afara ta ceva. E un mister de ce vocile acelea sunt rare, una sau două pe deceniu, câteva într-un secol. N-am reuşit să înţeleg nici până acum tipul ăsta de raritate.
       Intriga e deci secundă, cu totul secundă (‘Despre ce e vorba?…’), un cadru, un schelet, dar fără ea nu se poate. Fiindcă fără ea începi să vorbeşti nombrilist despre tine şi sunt tribulaţiile eului, şi cât de interesant eşti tu, şi ce gând tocmai ţi-a venit în minte, şi nu interesează pe nimeni.
       E secund, dar trebuie să existe o balenă albă şi un căpitan Ahab dispus să o ucidă. Doar că nu e vorba, n-a fost niciodată vorba, despre asta. Ci despre vocea interioară absolut unică, de acolo, şi gândurile unui tip, Melville, care ţi-au revelat ceva sau ţi-au vorbit sau ţi-au deturnat lumea. Şi el gândeşte atunci, şi tu gândeşti împreună cu el atunci, şi ce se elaborează e o lume. Din întâlnire, tu nu mai ieşi acelaşi, şi viaţa din jurul tău nu mai e nici ea chiar aceeaşi.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       În cazul lui D. Trump nu există subtext, ai numai textul. Nu există subconştient, ai doar conştientul. Totul e deschis, in the open. Ca şi când ai contempla un afiş.
       Cred că bizareria istorică a apariţiei, a survenirii unui D. Trump nu e înţeleasă. Şi e ratată cu atât mai sigur dacă o interpretezi moral, adică deplângi şi plângi, huffing and puffing. Şi cred că abia era post-Trump e îngrijorătoare şi va aduce poate cutremurul real.
       Uitându-te la un recent clip video AI, cu deversarea unor dejecţii din avion asupra unor manifestanţi morali, vezi imediat că e un act punk. În întregime un act punk, care nu poate fi interpretat moral. Vezi suporterii lui din baruri râzând din toată inima. Comedianţi scrâşnind dar admiţând că gluma merge. Podcasteri uimiţi, admirativi sau indignaţi. Presa clasică în lamento.
       ‘Suveranitatea grotescă’, definită de Foucault drept ‘forţa care se dă în spectacol’ (Les anormaux): de ce să se dea? nu deţine deja puterea? pentru ce are nevoie de un public? Teatralizare, histrionism, obscen (sens literal, ob scaena, urci pe scenă ceea ce nu trebuie urcat pe scenă, ceea ce ar fi trebuit să fie ascuns privirii publice), umilire, grotesc, indecenţa la putere.
       Nu şi dacă e un act punk. Acolo e un teritoriu flou unde F. n-a vrut să intre, perseverând în dualitatea moralistă, post-marxistă a anilor ’70 în cursurile de la Collège de France, o injoncţiune pe care n-a vrut să o vadă. Punk-ul e refuzul ipocriziei morale colective, al acelei convenţii care ne ţine în viaţă într-o prefăcătorie necesară, o structură – obedienţă morală, politeţe, normă simbolică etc. Act punk deoarece se adaugă perfecta conştiinţă de sine. Luciditatea. De ce n-ar avea voie Puterea să fie punk, adică propria-i Opoziţie, preluându-i armele? Doar pentru că un teritoriu a fost al opoziţiei, pentru că nu avem precedent istoric? Pentru că răsfoim panicaţi prin corpus şi nu găsim echivalent analogic, trebuie să forţăm analogia (Nero, Caligula, regi, psihopatologie etc., aproximaţii moraliste), pentru că derapează iresponsabil din câmpul cunoaşterii?
       Trump e un punk-er. (În al doilea mandat cel puţin, excedat, intră decisiv aici.) Limitatul instituţional e împins să-şi depăşească limita, norma. De ce trebuie să existe normă pe de o parte (Putere, cultură oficială) şi transgresiune pe de alta (contracultura)? Punkerul la putere le încarnează bizar pe amândouă, dispreţuind cutuma sau amuzându-se grotesc de seriosul ei. Primii indignaţi sunt cei din opoziţia morală, care simţeau că deţin un monopol istoric al contraculturii, care ar fi trebuit să le fie respectat. Sunt indignaţi că li s-a încălcat teritoriul moral al glumei şi amuzamentului satiric. Ei erau cei care făceau manifestaţiile cu no-King, pastişele de ’68. Ei făceau filmele moraliste de Hollywood, teziste până la somnolenţă, al lor era teritoriul contracultural.
       Or, punkerul e statuia care îşi distruge propriul soclu. Inutil să mai faci caricaturi pe bandă în Times comparându-l cu regele sau bufonul său. Eşti deja depăşit de propria-i afirmaţie, în act. De noutatea absolută a situaţiei. Ce faci tu e critică a criticii care se critică deja, un nonsens vetust.
       În America era cât pe ce să se instaleze o tiranie a victimelor. Ce-i drept, e cam greu de uitat, mai ales că a avut loc ieri la prânz. Victimele, ajunse la putere, se purtau prost. Au exagerat în toate, urmau să instituie o stare de victimizare permanentă, obositoare, în cultura publică, un lamento media-internet perpetuu, o vale a plângerii sistematizată. Făcând asta, şi-au pierdut primatul moral, în faţa majorităţii. A fost un hybris, o nemăsură inconştientă: neştiind probabil cum să gestioneze noutatea puterii, aveau o bucurie să copleşească, să strivească cu superioritatea lor morală. Unghiul a fost catastrofal: războinic. Asta a contrariat, a plictisit, nu poţi să ţii o stare de patologie prea multă vreme ca fiind norma, minorul drept major, fleacul ca decisiv pentru întreg. De aici concluzia tulburătoare, frapantă a masei: victimele nu sunt aşadar, nici ele, superioare moral… Asta a căzut ca un trăsnet în postmodernitatea noastră politică, deoarece era un imens mit de societate, şi pesemne ceva ca un ultim tabu. Stupoarea populaţiei a fost totală văzând statui răsturnate în răgete, albi puşi să facă ghetele negrilor pe stradă şi aceştia zâmbind şi filmând, minore plângând la ONU şi strigând la adulţi, profi insultaţi şi puşi să se umilească, discipline devenite Studies de neant, minoritarism violent în sistemele de instrucţie, răsturnările agresive. Intellos tăcând, ţinând disperaţi de slujbe. Un Hollywood tăcând. Media cunoscută tăcând, chiar semnalând acomodant. Nu cred că se poate comensura magnitudinea şi tipul de şoc constituit, căci a fost stupefiant pentru majoritate. Prin urmare, nici măcar victima nu e un erou moral? Ceva şi-a pierdut atunci inocenţa în spiritul public. Pretind că a căzut poate ultimul tabu fericit de civilizaţie occidentală.
       …Ţinem minte la rându-ne, în mica noastră Europă Centrală irelevantă, ce a însemnat asta, cât de fierbinte am crezut că superior moral înseamnă competent. Că oamenii unui Coposu-victimă vor aduce competenţa odată veniţi la putere, că o Doina Cornea-victimă nu ar putea chema minerii la televizor să se îndrepte în grup spre Cotroceni şi Palatul Victoria (cu Simina Mezincescu şoptindu-i de alături: ‘inébranlable. Inébranlable…’), pe scurt că Binele e automat bun în ordine morală, practică, un vechi tropism al conştiinţei noastre morale. Că scriitorii cei mai distinşi moral urmau să scrie fără îndoială cele mai bune cărţi ca valoare literară. (În est-etica Monicăi L.) Că filozofii cei mai evident morali de la noi vor obţine relevanţă şi cucerirea occidentalilor, în câţiva ani, nu o notă de întâmpinare de Roger-Pol Droit în Le Monde şi în rest întuneric total, irelevanţă completă a tuturor figurilor de proră locale, în Occident, vreme de 3 decenii (neimpresionând pe nimeni, am înţeles în timp că nu mai erau aşteptaţi. Lucrul avea doar să ne reveleze dureros provincialismul). Eram convinşi că înălţimea morală înseamnă valoare literară sau filozofică. Trebuia să însemne. Cred că am fi putut jura pe acest raport necesar. Când a căzut, acest tropism, parte din cerul nostru a căzut şi el.
       Compromiterea victimei. Propria compromitere. Când se va face bilanţul acestor decenii în Occident, cântărind calm ridicolii ani post-Război rece ca să le desprinzi marker-ul substanţial, acesta va fi poate: compromiterea victimei morale. Nu ştiu nicio altă noutate. Superioritatea victimei morale rămăsese cam ultimul tabu după 1990: din faptul că era victimă, rezulta că e bună (competentă, talentată, pătrunzătoare ideatic), că axiologia morală înseamnă valoare. Statutul de victimă te consacra într-o Sfântă Familie a celor aleşi şi salvaţi încă din lumea de aici. Putea fi deci adusă la Putere, în orice, unde va face fără îndoială binele, era ca o rezervă de cadre angelică. Cu căderea acestei ultime iluzii, consternarea care i-a urmat n-a produs în suflete, în mod curios, tentaţia anomiei, abandonarea moralei, ci încercarea exoticului.
       La americani un clovn la Putere, un jester conştient, un punker, fiindcă ceva trebuia întors pe dos ca o mănuşă.
       (Trumpismul poate fi uşor interpretat ca un woke-ism de reacţie, un woke-ism pe dos, în măsura în care woke-ismul nu e doar post-marxism european ci o varietate de puritanism american clasic; doar că victima privilegiată e considerată, acum, întregul popor american. Victimă a minorităţilor agresive, a imigranţilor care nu se mai obosesc să treacă prin vamă şi punct de control, să respecte vreo regulă când ar putea să o facă, victimă a întregii lumi care vrea să-l înşele şi trăieşte pe spatele lui, pe spatele armatelor lui pretutindeni în lume, a economiei lui tarifar primitoare etc. Poporul-victimă. Timpul ca el să conducă. Noţiunile: păcat, vină, redempţiune, poporul martir: feţele vechiului puritanism american, devenite woke şi contra-woke.)
       Un punker. Cel care crede că nu cu normalitate reafirmată se ajunge înapoi la normă. Ci tot cu nebunie. Destabilizare iniţială urmată de reechilibru.
       Punk, formă de protesc nihilist şi existenţial, înseamnă desigur şi conştiinţa sfârşitului, presupui. A unui anumit sfârşit: No future. Continuând statu quo-ul, no future. Asta poate genera – era post-Trump e adevărata problemă – un nou tip de sistem, fluid şi performativ, dacă nu schimbarea sistemică radicală.

       Eu nu ştiu un singur tip lucid în stare să răspundă dacă democraţia va mai exista în 20 sau 30 de ani în lumea noastră occidentală. Dacă va fi ca înainte, când a mai fost încercată şi ‘Centrul a rezistat’, cu vorba lui Yeats, stoic. Dacă totul va mai fi din nou ca înainte.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Nu prea înţelegeam de ce nu mai pot să suport oamenii urâţi. Promptă reacţie de respingere. M-am întrebat de ce naiba. Sunt oameni buni şi chiar minunaţi, evident fizicul e o prejudecată imbecilă, complet ridicolă.
       Mi-am dat seama că la mijloc e strâmbătura aceea în care chipul cade odată cu anii. Nu urâţenia naturală, ‘stigmatul’ lombrosian, ci cea anexă, dobândită, rictusul acela consolidat care sculptează şi mai mult chipul spre jumătatea vieţii, dublând inconfortul. De ce anume, nu ştiu, pe lângă urâţenia naturală, o grimasă grotescă se aşează pe chipul lor şi îngheaţă acolo, spre a-l urâţi de două ori. Şi e fie suficienţă, fie agresivitate, fie frică etc., pasiunile triste, ceva respingător. Urâţenia aceea a doua e insuportabilă, fiindcă e a eului.
       (Am văzut urâţi lipsiţi de această urâţenie secundă. Dimpotrivă, cu o nobleţe a chipului, calm, distincţie, bunătate, un fel de orgoliu îmblânzit, cu o sclipire a victoriei în priviri. R.C. etc., categoria asta.)
       În destule cazuri, meschinăria transpare pe chip. E morfopsihologia lui Balzac etc. Dar cred că el avea în vedere tot urâţenia a doua. Restul aşadar, conformismul social sau psihologia, tot ce te face să împrumuţi trăsăturile profesiei tale, ale rolului tău în lume. Un comerciant, nevoit să te înşele (să nu spună – patronul poate auzi – că o marfă e expirată sau slabă calitativ, să închidă ochii etc.) devine, în timp, duplicitar fără să vrea, fals, zâmbetul lui e făcut praf de meseria lui. Practică a mediului viciat. (Amândouă, tot mai prezente azi. Nu erau în ’90, nu erau în 2000. Nu erau în comunism, unde vânzătoarea se uita în stânga şi-n dreapta şi-ţi spunea, confidenţial, că marfa nu e bună. Complicitate contra mediului viciat, solidaritate umană.) Bancherul care te invită mieros să te îndatorezi sinucigaş, broker-ul care umflă evoluţia acţiunilor etc. În general, cel care îţi vinde ceva pe lumea asta şi, în instanţă secundă, insistă.
       Respingerea mea era socială.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Împărţim de obicei poporul ‘electoral’ în două: stupizi şi informaţi. Adică popor şi elită. Problema, însă:
       – cei mărunţi nu au analitic dar au instinctualul bun, adesea infailibil.
       – cei subţiri au hiper-analiză dar instinctele tocite şi nu mai simt un pericol ca atare. Arată ca nişte oi, un singur lup vine şi îi ia deodată. Exemplele de naivitate intello pe linie sunt asfixiante.
       Natura – protejarea generaţiilor, clan, trib, repetiţie – e tot ce mai au cei dintâi, de unde seismograful extrem de fin în faţa istoriei. Simt pericolul cu porii, cu nările. Au o apercepţie subtilă aproape infailibilă, simt când elita îi trădează, îi împinge în război sau în disoluţie, cele două anti-physis-uri, o văd venind. Când s-au pierdut state şi naţiuni, s-au pierdut din cauza elitelor. Luciditatea coboară la nivel de barman, taximetrist, măturător al străzii, văd că se pune la cale ceva malevolent. Dar adesea nu pot face nimic sau se resemnează să mai facă ceva, ştiind însă pertinent realitatea. Elitele văd ochii carnasieri ai mulţimii; dar nu se simt în stare decât să o insulte în continuare, furioase că nu au soluţie de structură, un rudiment de plan. Conflictul, surd, nu e niciodată între ignoranţă şi cunoaştere, cum cred spiritele pedagogice.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Pariul pe viitor e negru. La o ruletă istorică a lui Dostoievski, aş pune jetonul pe negru.
       Mă tem că în perspectiva timpului lung vom pierde, iar bilanţul comunismului va fi socotit unul mai degrabă pozitiv. Cred că e inexorabil. În 200 de ani, se va râde de noi şi vom fi interogaţi de ce naiba s-a produs Revoluţia (cauza materială – foamea etc. – va fi unica noastră apărare, nu vom avea una morală, lipsa unei societăţi deschise, blabla, cum au avut firesc antinaziştii). În timpul lung, adică singurul timp, sau în debutul său, 200 de ani sau mult mai puţin, vom vorbi degeaba de victime şi catastrofe. Pozitivitatea transformării materiale a unei jumătăţi de glob va atârna precumpănitor, adică decisiv.
       Îi înţeleg pe cei care se panichează şi scot, perdant, cărţi cu discursul moral. Pare că simt ei înşişi ceva – nu se argumentează pasional evidenţa. Ceva nelămurit le spune că e destul de probabil ca pământul să ne fugă de sub picioare. Că cele aprox. 800.000 de victime din comunismul românesc (deţinuţi, deportaţi, reprimaţi, clase întregi dispărute etc.) nu vor reuşi să compenseze gigantismul social, transformarea materială relativ pozitivă, în orice caz uriaşă, a milioane de oameni, a unei jumătăţi de populaţie scoase din primitivism social, transfigurare care va fi socotită benefică, primordială.
       Din ’90 încoace au murit de moarte bună 2 milioane de oameni, la români – martori care ar mai fi putut spune, Naivilor, a fost rău. Şi deja nostalgiile dospesc în discurs pozitivist: fenomene, primatul practicii, bilanţ material. Timiditatea analizelor acomodante din Occident începe să dispară. (Acum vreo 5 ani, la Sciences Po etc., cam 60-70% dintre profi argumentau deja că în comunism a fost bine, la americani e mai puţin dar sunt tot mai curajoşi cu cât sunt mai rafinaţi, la discursul moral recrutezi cam tombatere.) În 200 de ani, când hecatomba va fi naturală şi nimeni nu-şi va mai aminti de nimeni, se va spune neted:
       – comunismul, în cele 40 de ţări, a adus un număr teribil de victime, dar în mod esenţial o îmbunătăţire dramatică a condiţiilor de viaţă pentru sute de milioane de oameni. Acest lucru s-a întâmplat la o scală nemaivăzută până atunci sau de atunci încoace în istoria umanităţii. Niciodată nu s-a mai văzut o preocupare pentru cei mărunţi (altfel decât în registrul filantropic al milei etc., dublu insultător). Niciodată nu s-a făcut un asemenea bine social pentru un asemenea număr de oameni.
       – comunismul a transformat, în doar jumătate de secol, ţări care se zbăteau în sărăcie şi subistorie disperată în societăţi care ofereau membrilor lor adăpost, hrană, asistenţă medicală, şcolarizare şi o fericire domestică apropiată de sens şi decenţă.
       – să spui că socialismul real nu funcţionează înseamnă să ignori că, tocmai, a funcţionat. Nu a fost competitiv cu capitalismul. Dar a funcţionat pe parametrii – sociali, tocmai – pe care şi i-a propus. Nu se neagă factualul; se pot nega noţiuni, concepte, noumene, pe scurt plasa de cuvinte, dar nu realul.
       – pe de o parte, s-au pierdut drepturi democratice. Dar pe de alta, acele sute de milioane nu le aveau oricum, pentru a avea ce să piardă. Acele ţări – cu excepţia Cehoslovaciei şi a puţinora – nu erau democraţii de la bun început. Comunismul nu a preluat ţări democratice, instalându-se în ’17 sau în ’45. Peste tot erau dictaturi de dreapta, autocraţii şi cezarisme, pe linie. Rusia era o autocraţie ţaristă îngrozitoare, ţările din est erau semi-fasciste, cu dictatori în uniforme, libertatea cuvântului îngrădită şi lagăre de concentrare la concurenţă cu cele naziste etc. Când se instalează, comunismul nu preia societăţi roz. Regimurile comuniste nu puteau restaura nişte drepturi care nu existau ab initio în acele societăţi, e o contradicţie în termeni şi istoric o absurditate.
       – după prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989 a urmat, în toate aceste ţări, o remisie şi o timidă prosperitate, indeniabilă. Dar ea a fost dublată de căderea în secund şi o intrare în irelevanţă istorică. În continuare aceleaşi ţări cunoscute domnesc. În continuare cei care deţin jaloanele câştigă şi cursa. Îi poţi ajunge din urmă economic, cândva, dar nu istoric, ca atunci când le erai concurent sau simplă existenţă alternativă pe lume.
       – capitalul concurează acum singur, cu sine însuşi. Un ins care aleargă pe o pistă fără concurent e în sine un spectacol trist pentru alegerea umană, în ordine metafizică sau concretă. Un prilej de zâmbet subţire.
       Şi toate astea vor fi cântate, la început timid, apoi curajos, până când se vor impune.
       Jetonul meu stă, stingher, pe negru.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘De unde ştii că lumea [asta] nu e iadul altei planete?’ (Aldous Huxley, Point counter point, Chatto & Windus, London, 1954, ch. XVII, pp. 306-307.)
       Personajul lui Huxley, conversând cu o barmaniţă, aruncă fraza într-o doară. Romanul nu e bun; nu contează. Dacă însă ideea i-a venit spontan şi-i aparţine, a nimerit-o. Ar explica mulţumitor atât de multe lucruri.
       Nicio nevoie de metafizică sau religie, ar fi raţiunea suficientă pentru întreaga aventură umană: ispăşim ceva aici, suntem ca într-o colonie penitenciară, într-un iad cu vagi distracţii. O, cât de multe s-ar explica acum. Voltaire se întreba (Memnon) dacă nu suntem o casă de nebuni unde deversează milioane de alte lumi. E ispititor, dar mai puţin comprehensiv. Dacă în schimb suntem aici pentru a ispăşi ceva, într-o şedere pedeapsă, ai în sfârşit un corolar pragmatic al suferinţei absurde, al senzaţiei de farsă absolută.

       Oficiul poştal al Danemarcei opreşte livrarea scrisorilor şi scoate cutiile poştale de pe străzi. Livrau de 400 de ani…
       Cineva îşi aminteşte că, în 1976, stewardesele le cereau călătorilor să ‘stingă ţigara în timpul decolării’.

       Un tip remarca despre Martin Amis că e un ‘convenţional scriitor neconvenţional’. E destul de adevărat. Briliant la fiecare pagină, nu ştii la sfârşit despre ce naiba era vorba în roman. Nu se poate scrie aşa, smart dar fără conţinut real, tip ‘New York intellectuals’, e vidul.

       Cine va şti vreodată că noi am locuit în secolul XX, pe o stradă, într-o casă cu acoperiş ruginiu, cumpărată de bunici? Că eram acolo o familie, un câine, o curte, o grădină. Câţiva oameni aproape fericiţi, trei generaţii, care aveau conversaţii, râdeau şi ieşeau în curte pentru a vedea cum e cerul?
       Evident, nimeni.

       Ultimul cec al lui Fitzgerald pentru drepturi de autor a fost de 13 dolari (şi 13 cenţi).

       Moartea lui Patrick Hemingway. Avea 97. Simpla lui supravieţuire păstra o parte din legendă. A atins, cel puţin, acel nimb de longevitate pe care tatăl lui l-ar fi meritat.
       Toate astea, el, Fitzgerald, perioada aceea a lor în Paris – sunt tulburi şi atât de departe. Poate că, în mai multe sensuri, ei au fost cei din urmă.

       Mă uitam la interviul lui Woody Allen cu o tipă. Deşi ‘scandalul’ s-a dezumflat de mult şi el a câştigat în tribunale tot, la tribunalul opiniei publice va pierde întotdeauna. Liota de cretini moralişti etc. La moartea lui, vezi deja articolul din Times care va titra că am scăpat de un abuzator de femei etc. Dacă ai făcut ceva, destui sunt dispuşi să te ierte. Dar oamenii nu vor fi dispuşi să te ierte niciodată pentru ceea ce nu ai făcut.

       ‘Militar’, viaţa seamănă foarte mult cu un atac din toate părţile, pe toate flancurile, nişte tipi care execută o lentă manevră de încercuire.

       Un taximetrist, ieri. N-am apucat să-i dau bună ziua şi n-am mai scăpat de verbiajul lui jumătate de ceas. Nevroză, naraţiune continuă, fraze fără punct, furie împotriva universului.
       Destul de mulţi oameni cu nervii la pământ. Situaţia economică, războiul din Est. Nu e o idee bună să angajezi conversaţii.

       Proverb (arab) pentru biografi: Chiar şi un măgar poate să dea o lovitură de copită unui leu mort.

       Preţul. E absurd ca o carte să fie obiect de lux. Prin chiar statutul ei de obiect de cunoaştere, ar trebui să fie ceva accesibil oricui. O carte n-ar trebui să depăşească preţul a două pâini, în nicio societate. Al unui bilet de cinema la matineu. Tot ce este peste e minciună, batjocură elaborată, sclifoseală comercială, absurd.
       Drepturile de autor. Gaston Gallimard, bătrânul, e cel care a inventat prin 1911 procentul de 10% din vânzări pentru scriitor. O insultă normalizată, azi. Înainte era 50%, tot secolul XIX, nu s-ar fi gândit nimeni să jefuiască autorul. Când Lacroix, care era librar, tipograf şi editor, avea deci întreg lanţul de distribuţie, merge la Hugo acasă să negocieze pentru Mizerabilii şi îi spune, facem 50-50, Hugo e de acord. N-avea nimeni obrazul să se ducă la un creator, la omul care a produs obiectul acela de creaţie pe lume, şi să-i spună că îi dă a zecea parte.
       Azi, un editor, chiar dacă ar fi cinstit şi ar vrea să-i dea unui autor 30-40%, are sistemul în aşa fel structurat încât asta l-ar împinge în faliment. Procentul de 10-15 e în aşa măsură subînţeles, încât se jefuiesc între ei pe restul de 90, în costuri. Dovadă că totul e cutumă, aşezare mizeră, iluzie e eficienţei, postulat: mai întâi ceva este, şi apoi spunem că el nu poate fi altfel. Ar trebui un nou Gallimard care să întoarcă toată această brazdă, dintr-o singură mişcare, şi să fie imitat peste tot. Dacă nu o va face un editor, o va realiza analfabetismul viitorului. Autorul îşi va primi în fine procentul respectabil, visat, când nu va mai citi nimeni, adjudecându-şi 50% din nimic.

       D’Ormesson s-a gândit bine: a rugat familia să-i împrăştie cenuşa la Veneţia. Există mormântul vechi al familiei la Père-Lachaise, cu numele unor d’Ormesson, dar el nu e acolo. Veneţia e într-adevăr mult mai bine, i-au aruncat cenuşa pe Canal Grande, în faţa palatelor bogaţilor…
       Nu prea înţeleg americanismul cu cenuşa aruncată. Mi-e greu să-mi reprezint pe cineva apropiat pe care trebuie să-l caut în vântul care bate. Ok, să devii cenuşă, dar de ce s-o arunci în loc s-o cobori în mormânt. Ca să te reintegrezi în nu ştiu ce închipuită materie? (Capote a rezolvat problema: jumătate aruncată într-un râu, jumătate pusă într-un columbar vizitabil – lângă Marilyn Monroe…) Animismul ăsta de grădiniţă ecologică, întoarcerea în materia originară, e cam de neînţeles – de parcă, descompus sau uscat în pământ ca o frunză, te întorci în altceva.
       În fapt, nici una nici alta nu au prea mult sens, poţi ridica din umeri la amândouă, şi să uităm subiectul.

       Un singur defect la adolescenţi: sunt convinşi că sunt interesanţi. Sunt zero, un truism încarnat etc., dar ce important: nu ştiu.

       Capote: ‘Am un fel de a bloca lucrurile complet în afara minţii mele, şi l-am avut de când eram copil, fiindcă au existat multe lucruri pe care să le ţin în afara minţii mele. Lucruri care creau anxietate şi aprehensiune şi toate astea. Şi pur şi simplu reuşesc. De parcă aş lua nu ştiu ce pastilă magică, fiindcă pur şi simplu îmi ies din minte’.
       Ce forţă. A trăit atâtea umilinţe, şi au trecut pe lângă el. Colosal truc de apărare. Există o lume secundă, fiindcă e lumea celor fără talent, care compensează şi se zbat. Şi există lumea ta.

       Întrebare tip TikTok: Dacă ai avea o maşină a timpului şi te-ai putea întoarce, care e primul lucru pe care l-ai face?
       Aş avea din nou 17 ani. De pe trotuarul de vizavi, aş sta în faţa casei noastre, zâmbind. Nicio idee după aceea.

       Când Beigbeder i-a spus odată că vrea să se sinucidă, J.-P. Enthoven i-a răspuns: Da, e foarte bună sinuciderea, dar nu mai eşti aici ca să profiţi de ea.

       Moraliştii. Vor atât: să transforme literatura într-o secţie de Poliţie. Totul: arta, viaţa însăşi. Când te gândeşti la un moralist, ţi-l reprezinţi în uniformă, învârtind un baston în mână la colţul străzii, ca într-un film de Chaplin. Oare pentru că nu are talent prim, eclatant, e o răzbunare a acestui pitecantrop? Pretinde atât de la univers: un post de observaţie din care să exercite un control al calităţii, de la înălţimea căruia să i se poată cere părerea despre cine e bun şi cine rău într-o societate. Moralistul e eins, zwei, Polizei/ drei, vier, Grenadier – refren de mediocru sau de rafinat, nu contează. E răzbunarea lui pe sfera cuvântului.

       Motiv suplimentar al măcinării prieteniei dintre Hem şi Fitzgerald: Hem a aflat că Gertrude Stein i-a comparat şi l-a găsit pe Fitzgerald un scriitor mai bun, cel cu ‘flacăra cea mai strălucitoare’.
       Scriitorii vechi erau ‘mai buni’ pentru că fiecare căuta capodopera. Nu doar să vândă – deşi n-a fost vreodată de dispreţuit asta. Fiecare şlefuia la un diamant. Azi, etosul cărţilor nu mai subîntinde imperativul un pic ridicol al realizării capodoperei. (Ba chiar o urăsc, îţi explică cu didactică ‘postmodernă’ de ce capodopera e o iluzie a modernităţii şi un ideal datat, posteritatea depăşită, figura marelui scriitor o iluzie etc., pe scurt de ce strugurii sunt iluzorii.) Şlefuirea la un diamant: era idealul suprem. Chiar dacă ratează, e diamant şi e ireductibil al tău, şi efortul transcende misterios şi umanul, şi epoca.

       Ce te proiectează în cea mai neagră stupoare: ideea că anul 1990 este acum multă vreme.

       Există în societate următoarea boală mintală: oamenii cred că vor reuşi să schimbe realitatea celorlalţi, dacă le prezintă argumente factuale şi logice, într-o dezbatere raţională.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Tipi serioşi care cer persecuţii, se întreabă de ce mai umblă liberi inamicii lor etc… Ca în ceauşism în revistele regimului etc.
       36 de ani de la Revoluţie. Am fost atât de naivi să credem că o pătură întreagă de intellos erau democraţi. Trebuie să-mi aduc aminte cum ne-au păcălit, dar nu cred că a fost intenţie, ci omisiune. Le era ruşine să spună că nu sunt (lupta cu Ceauşescu se dădea în definitiv în numele democraţiei contra tiraniei, cum să admiţi că nici tu nu eşti de fapt, nici pomeneală, democrat…). Cât trebuie să fi suferit, să ţină în ei atâta amar de vreme că erau oligarhi sau aristocraţi, pur elitari, că detestau demos-ul etc., că ideea de majoritate îi făcea sincer să se sufoce, să sufere.. Ce ţară stranie. Toată intelighenţia, grupată la dreapta non-democrată. Îi înţelegi. Să ţii un secret atâta timp, ce curios. Atâtea decenii de 22 şi de Dilema şi de editoriale şi ochi daţi peste cap – şi 80% dintre tipii okay sau admirabili de la noi, acele 8-10 nume pe care poate să le livreze prompt oricine, nu sunt democraţi…
       Îţi dai seama în fapt cât de mult ne-am păstrat în Orient. Ceea ce nu e rău, nu e bine, nu ştiu: e comic. Toţi jură pe Lumini şi sincronism şi libertate de expresie, şi apoi toţi cer Orient în a doua parte a frazei. Dar din a doua propoziţie, aşa ceva e unic în lume. În orice text declamativ – şi aproape toate sunt – rostesc propoziţia principală, pun virgulă, şi în a doua retrag ce au spus în cea dintâi. Pare o dualitate aproape cognitivă, un conţinut binar, ceva foarte straniu. Oare pentru că suntem atât de amestecaţi? Au aproape o conştiinţă duală. Exaltă să zicem libertatea de expresie, şi apoi cer distrugerea cuiva care exprimă nu ştiu ce idei bizare, contrare etc., dar în aceleaşi fraze, în aceeaşi zi uneori. Citeşti una. Citeşti mai apoi cealaltă şi ai impresia că eşti într-un soi de bâlci de nebuni, însă ceva foarte mediocru şi, nu ştiu cum, trist şi subaltern, mirosind încă a pământ.
       O conştiinţă duală e ceva real în Orient, poate chiar diferenţa specifică. Noi nu am integrat Occidentul niciodată. Am vrut-o? I-am luat formele, asemeni unor copii care au primit jucării strălucitoare din străinătate, dar n-am fost parcă niciodată ‘cu inima’ acolo. Noi nu libertate voiam – marca sa. Prea bine, dar ce? Spoiala lui, literatura, arhitectura, artele? Ce agasantă dreptate au avut cei care n-aveau încredere în noi (Mitterrand în ’90, întrebându-se cine sunt tipii ăştia şi oftând la toate asigurările…). Chiar tipi care au fost în Occident, îl colindă din capăt în capăt, au petrecut ani sau sunt chiar acum şi-i întâlneşti acolo. Rezultat: nul. Românescul, înapoierea, Orientul creşte în ei şi revine ca o ‘întoarcere a refulatului’ a lui F., conţinut pulsional refulat: păstor, turmă, bâtă, însă totul senin. Totul în numele binelui etc. Imposibilitate a maturităţii. În fond am ştiut întotdeauna că tiraniile, de 150 de ani, au avut aprobarea tacită a scriitorilor şi gânditorilor valahi, că le integrau speranţele, că protestele lor erau gesticulaţie şi că în secret erau instinctivitate, teritorialitate, sentiment atavic oriental. Erau ceva naivi etc., categoria Sebastian, dar minusculi. Mai mult decât un tropism, ceva ca un blestem interesant şi straniu. Turcii etc. au distrus cu adevărat şi ne-au fixat sufletul ca o insectă în chihlimbar, dar era deja forma sa endemică.
       E clar că deficitul esenţial în Europa Centrală e cultura democratică pură. Ceva inexistent, nici tradiţie, nici realitate, nici proiect teoretic al cuiva pe viitor. Orientalismul oligarhic e filozofia centrală, de 800 de ani. Şi stânga e a-democratică aici, ar închide uşor ochii la nişte persecuţii de opinie etc., democraţia n-a fost niciodată partea ei tare. Mai degrabă găseşti colecţionari de timbre şi insigne africane decât intellos democraţi în Valahia.
       Da, a fost o iluzie totul. Ei şi. Noi înşine suntem una. Pattern-ul umanist a avut aici un altoi strâmb sau ciudat, oricum, nu a prins. Poate pe alte fundamente, alte generaţii, alte timpuri, ceva complet schimbat, un shift, vreun clear cut, ceva monumental. Târziu şi cândva.
       Noi nu existăm. Nu că am fi ceva sau mai degrabă altceva: nu suntem.
       Nu ştiu dacă cineva ştie sau înţelege asta. Ce interesantă iluzie vom fi fost, totuşi.
       Salvarea, ca întotdeauna, individuală.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Campionul de box Larry Holmes, negru: ‘E greu să fii negru. Ai fost vreodată negru? Am fost negru cândva – când eram sărac’.
       Joyce Carol Oates i-o atribuie în On boxing, sursa primă e nu ştiu ce interviu misterios. Oricum ar fi, inferează cele două concluzii:
       – dacă eşti bogat, din acel moment ai scăpat de povara naturii: nu mai ai rasă, culoare a pielii, poţi răsufla uşurat, evadat din determinarea biologică.
       – a fi sărac e de fapt echivalent cu a fi negru (şi celelalte: femeie, scund, stupid, analfabet, cu dizabilităţi, cu religie indezirabilă, etnie, limbă etc., un cumul ‘intersecţional’ al tuturor negativelor de societate). Dacă eşti bogat, nu mai eşti nici negru, nici femeie etc., îţi pierzi subdiviziunea.
       Evidenţa că starea socială, materială, este cea decisivă, acolo unde e de găsit individul fără niciun drept, l’intouchable, homo sacer-ul lui Agamben, stadiul zero al fiinţei sociale. Asta e condamnarea totală a minoritarismului care a fragmentat şi divizat totul (Teoria Critică, F. Schule, revendicările identitare care au deturnat interesul de la cele sociale. Acea deplasare furtivă, vicleană, catastrofală de la social la societal, de la conflictul social-economic la agenda culturală şi identitară. Renunţând la primatul universalului, a obţinut sufocarea stângii prin împărţirea în ‘stângi’ multiple, şi stânga socială a fost scoasă din joc. Adio IG Metall şi mari platforme sindicale, adio greve generale paralizând o ţară, adio revoluţionarism, adio muncitori înscrişi în masă în partidele de stânga, totul s-a făcut praf, un truc colosal, unic). E condamnarea lui ca drum greşit în luptă. Distrugere prin subdiviziune, prefăcându-ne că ne batem cu mai mulţi ca să nu ne mai batem cu nimeni. Truc absolut. Capitalul a stins lumina.

       G.L. are admiraţia uşoară.
       Parte din candoarea lui fundamentală, confundată cu infantilismul exaltat, el nu se deschide când admiră, ci explodează admirând. (Nu se închide, ci explodează detestând, irupe.) Sentimentele debordante sunt îngrădite post factum, mobilizează livrescul şi aparatul logic sau conceptual să le justifice, spre a le putea răci, sistematiza. Nu are decât două funcţii etice de judecată, două ‘butoane’: admiraţie în vertij sau blam violent, pentru el există doar înălţime sau abis, simpatie sau antipatie, Everest sau groapa Marianelor. Are până acum vreo 10-15 victime pe un buton, 8-10 pe celălalt, în acest comutator lumină-întuneric. (Cred că scosul din deşert al unei populaţii-turmă, printr-o călăuză înţeleaptă cu toiag, e o metaforă care l-a subjugat de prin vremea emisiunii lui I. Sava, sunt 30 de ani…) O claviatură fără clapele din mijloc, doar cu joase şi înalte. E un sentimental, dar un bun sentimental, cineva fundamental onest. Porneşte de la afect şi intuiţie, filon autentic, apoi le sistematizează, nu deduce logic şi estetizează ulterior. E un scriitor.
       La vulgaritatea valahă, inocenţa, elanul, riscul ideatic sunt pedepsite prompt cu un rânjet, atribuiri materialist-tenebroase de mahala, răsucire pe călcâie şi întoarcere în grotă.       
       …De altfel, aş face un moratoriu pentru cei de 70 plus. Se exclud de la critică. Să fie lăsaţi în pace, absolviţi de la critică, cu libertatea absolută a opiniilor. Comuniste, naziste, pacifiste, nu mă interesează, să fie exoneraţi de la piaţa polemicii. Au trăit destule, au dreptul să spună ce vor şi să se înşele fastuos. (Ca bătrânii din consilii în Grecia şi Sparta, singurii care aveau dreptul să vorbească deschis, şi şefii militari şi politici tremurau.) Te poţi înşela, foarte bine, dar buna credinţă e de ajuns şi experienţa îţi dă dreptul libertăţii ultime, mai presus de critica publică. Ai văzut destule apusuri, destule răsărituri.
       De la cine să auzim adevărul.

       Nu e ca şi cum ideile de tinereţe ale lui C., de care s-a dezis apoi cu furie şi ruşine, nu s-ar fi regăsit în Franţa. Nu e ca şi cum ar fi aterizat, primitiv dintr-o ţară primitivă, în palatul de cristal al Luminilor. Nu numai Céline, Drieu şi alţi vreo doi năuci erau antisemiţi. Ce poţi spune de Voltaire, cineva a scos o carte numai cu citatele antisemite şi sunt 200 de pagini. De V. Hugo – ‘evreu care vorbeşte, gură care minte’ (Juif qui parle, bouche qui ment), e în Marie Tudor. Mulţimea de umanişti francezi. Se crede că sunt 3 pamflete imbecile ale lui Céline culminând cu ceva Garaudy, the end. Or, era o lume. Jouhandeau, Gide etc. Se crede că antisemiţii erau, ca azi, nişte singuratici pestiferaţi. E destul de fals.
       Spre a nu adăuga nimic de cadrul general, cineva ar trebui să scrie o carte despre originile intelectuale ale antisemitismului (în genul Taguieff dar detaliat, cum face Besançon cu leninismul), nu doar istoriile de la greci şi romani, ci o panoramă a ideilor moderne ca alibi. Spre a se înţelege, dacă erai antisemit, pe ce platformă prietenoasă aterizai de fapt în acele vremuri. Identificat rapid, Shakespeare, Ronsard, Kant, Rousseau, d’Holbach, Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Wagner, Dickens, Shaw, Weininger, Eliot etc., o mulţime de genii umaniste drăgălaşe. Se crede că antisemitismul nazist era ceva venit din obscurantism, Protocoale… de grotă şi societatea Thule, o explicaţie tip Discovery, o vulgată a stupidităţii sau a psihopatologiei clinice, din care nu pricepi nimic. Or, lucrurile erau cu mult mai complicate. Un antisemit era pe o platformă vastă, în largă companie, nu se plictisea niciodată. Survola pe un patrimoniu legitimant uriaş, putea să spună: Dar în definitiv eu nu fac decât să gândesc acelaşi lucru cu Kant (‘Evreii sunt un popor care nu poate fi integrat în societate’, Beobachtungen…) etc. ‘Tabăra’ antisemită e mai puţin numeroasă din fericire, majoritatea scriitorilor erau calmi, nepăsători sau dezgustaţi de asta. Dar ca antisemit, puteai să dansezi în destul de uimitoare companie. Nu am impresia că ne dăm seama de dificultatea acelor vremuri pentru luciditate, în formarea intelighenţiei.

       Interviu cu Woody Allen (podcast-ul lui Bill Maher).
       ‘Nu cred că AI-ul ne va lăsa în viaţă.’ O vreme ne va oferi longevitate etc., dar apoi va face ceva – ignoră ce – să scape de noi. Cu neputinţă să fie un alt final, ceva conjugat uman-maşină, vreo conciliere de ‘regnuri’.

       Marx, 40 de ani de teorie.
       Lenin, 30 de ani de luptă şi aplicare.
       Stalin, 30 de ani de menţinere.
       (Povara cea mai grea, evident: Stalin, cea mai dificilă e catastrofa practicii…)
       Ce au fost aceşti 100 de ani. O iluzie? Truc al istoriei? Trebuia cineva să atragă atenţia asupra nedreptăţilor sociale în Europa, de acord, şi sistemul claselor dominante nu se putea reproduce la nesfârşit. Dar dincolo de necesitate: ce au fost aceşti 100 de ani.
       ‘Nu am făcut nimic greşit, dar cumva am pierdut.’ Panseul acestui CEO de companie (Nokia?) ar putea sta lângă cele mai elegante lamento-uri ale lumii. Poţi să nu faci nimic greşit. Şi totuşi, ceva să meargă prost; iar la sfârşit, toată lumea – glorios – pierde.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Zizek, comic, convins că ‘Stânga are nevoie şi ea de un Trump’, de o figură autoritară care să facă priză cu masa, deoarece am pierdut contactul cu poporul şi n-avem figuri real populare etc.
       Însă nu, problema e stânga societală. Cea care ia în braţe minoritarism, teme rasiste, diversitate şi antagonisme minore, pentru a uita socialul, marele antagonism. Niciun activist de drepturile omului nu mai vorbeşte de social – ever, niciun om de stânga nu-l are în ţintă, l-a uitat complet sau l-a împins în marginal, după primele 14 teme. Niciun tip preocupat de conflictul din Ucraina, Israel sau anticolonialism nu vorbeşte de conflictele din Africa, masacre înzecite, însutite, s-a terminat. Niciun moralist nu vorbeşte de problemele sociale din ţara proprie – niciodată. Nicio revistă de stânga nu mai vorbeşte de nedreptatea socială decât marginal, e preocupată de câte fotografii cu negri şi câte cu albi şi câte cu femei sau imigranţi sau queers sunt în paginile ei. Societalul a ucis socialul, pe linie, abilitatea de a ne trimite pe diviziunea potecilor mici pentru a uita drumul central, a fost o subtilitate vicleană devastatoare. Trădarea s-a petrecut cu Teoria Critică, sunt decenii, n-am văzut glontele venind, lovitura care ne-a frânt şira spinării, la revedere, suntem la mila Capitalului total. El şi societalul au acum aceleaşi păreri, sunt pe aceeaşi platformă, unu la unu – despre rasism, ecologism etc., când s-a mai întâmplat ca bogaţii, autorii crimei, să fie în alianţă obiectivă cu stângiştii intello care în plus să le construiască o conştiinţă? Se mai poate cita un timp istoric cu o asemenea viclenie de structură, în care violatorul şi victima au aceeaşi conştiinţă şi defilează la braţ, primii întorcându-se la milioanele lor murind de râs, şi ceilalţi hipsteri la perpetuarea statu quo-ului şi numărarea fotografiilor cu minorităţi? Nu văd cum ar putea o figură populară, oricât de simpatică, să schimbe o şină a falsităţii şi înşelăciunii totale, înmărmuritoare, un deficit care e al teoriei.
       Zizek trebuie să simuleze că nu ştie, dansând în jurul subiectului. Timpuri delicate, obositoare.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ok, au trecut doi ani de la moarte. Şi nici naiba nu mai vorbeşte de Martin Amis. Minus câte un articol vitriolant dar plat, care constată ba că a ‘eşuat ca artist’, ba că e comparabil cu un chitarist virtuoz tip Clapton, briliant pe fragmente, dar care n-a putut să scrie niciun cântec bun. Dar până şi acelea, articole în registrul minor şi fără suflu. Nicio pasiune, niciun cititor care să-i ducă dorul şi să scrie ceva ditirambic. Nici mari reeditări, probând vreun interes de public. Nimeni. Şi era figura dominantă a unui anume clasament american, cu Rushdie, Atwood, McEwan, Franzen etc. Epoca, ingrată, a trecut în alte teme?
       Nu ştiu, cineva a fost în eroare. Fie noi, că i-am crezut pe cei care îl exaltau. Fie cei care îl exaltau, tocmai. Cu excepţia câtorva improbabile resuscitări (cunosc trei recuperări mari şi late după o moarte sigură, în toată literatura, Melville, Fitzgerald, Stendhal), scriitorii nu au parte de a doua şansă. Răceala de postumitate a cititorului e îndeobşte funerară.
       Şi astfel, în fine, ipoteza ultimă: figură gonflată, poate. Clasamente de gust, de reviste, plus acroş politic, situare în tabăra bună, în ideologia dominantă. Ruptură de publicul real. Autor inteligent, spectaculos – dar nu scriitor. În fond, proză plicticoasă.
       Asta e cam melancolic. Se îndoia el însuşi, ştia? În ultima carte, Inside story, nu se întrevede o melancolie aşa-zicând clară…
       Capote ştia net: Voi rămâne. Fitzgerald va rămâne, Hemingway va rămâne. ‘Gore [Vidal] nu a scris niciodată ceva de care să-şi amintească cineva… să zicem cincizeci de ani de acum înainte (…), nu a scris niciodată o capodoperă. Nici măcar J.D. Salinger n-a scris tipul acela de capodoperă. (…) Hemingway a făcut-o. Faulkner a făcut-o. Scott Fitzgerald a făcut-o. (…) Putem continua tot astfel, dar el n-a făcut un lucru esenţial: nu a scris o carte de neuitat sau o carte care a fost un punct de cotitură în viaţa lui sau a altora. Fără asta, nu contează cât de multe faci sau ce faci anume.’ E o siguranţă tulburătoare, şi un fel de criteriu sigur.
       Ei bine, scriitorii n-ar trebui să… ştie? Cine, dintre ei, ştie oare, reflectând, sau simte nelămurit că după moarte nu-se-va-mai-vorbi despre el? E chiar imposibil? Never ever, nu sunt posibile clipele de extremă luciditate în raport cu sine?
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       America nu vrea ca Ucraina să intre în NATO. (Nici Biden, nici Trump etc.) Nu vrea proximităţi atât de mari cu Rusia, o ţară care trăieşte în lumea ei. S-a hotărât să întoarcă tunurile spre China, de unde şi economic şi tehnic, şi militar crede că vin adevăratele ameninţări ale viitorului.
       America vrea un modus vivendi în război, o tactică de tip ‘căşti albastre’, să lase câţiva oameni pe teren acolo, să implice europenii şi să se spele pe mâini. Ucrainenii simt asta. Ruşii ştiu asta.
       Ucraina a fost ‘vândută’ – să zicem, semi-abandonată, plasată europenilor -, dar nu ştiu cu câtă fineţe să o facă pentru a nu rămâne în anale, şi pentru ca pacea viitoare să pară un succes, chiar unul substanţial. Nici de Europa nu mai vor prea mult să audă. Europa va plăti toată pacea, dar nu trebuie să se vadă că înfrângerea Ucrainei e înfrângerea Europei. Cineva estima la 700 de miliarde costul păcii – agricultura etc., să scoţi ţara din ruină. În niciun caz nu-l vor plăti americanii, şi se vor aranja să-l plătească Europa. Următorul NATO va fi probabil restrâns, un pic coregrafic, un ‘mini-NATO’ de refugiu, în care sper să intrăm.
       Tot imaginarul acela al Războiului rece: poate că nu trebuie să mai calculăm cu el. Il mai au doar bătrânii acolo, cei din generaţia Brzezinski etc., o generaţie istorică veche, marcată de lupta cu comunismul, împotmolită mental acolo şi care gândeşte prin analogie istorică. Americanii de suşă nouă, democraţi, republicani, vor să o şteargă din încurcăturile vechi, să facă acum un containment spre Asia, o voltă-faţă. Tehnologia, mai ales, îi sperie mai mult decât economicul.
       Mă întreb dacă nu trebuie să fim atlantişti. Desigur, banii vin dinspre Europa, portofelul de destin e acolo, şi a contat în faza de reconstrucţie în care suntem. Mă întreb însă dacă, în momentul când NATO se va metamorfoza, nu trebuie să spunem: noi formăm un NATO cu americanii în continuare, ne declarăm o insulă atlantistă aici. Armata europeană nu ni se pare credibilă încă, nu credem în conduceri militare colective, NATO era clar doar american. Desigur, cu riscul ca Europa să ne considere infideli pentru federalismul viitorului etc., cu şantaje şi articole moraliste în presa continentală. Desigur, negând abil, făcând promisiuni necesare etc., susţinând întoarcerea Europei la o economie de producţie etc., luându-ne acest timp.
       Altfel spus, pentru istoria valahă a termenului mediu, constatând ceva perimat în ceea ce făceam până acum, dacă nu trebuie să pregătim o delegaţie uriaşă spre America.

       (…De altfel, Brzezinski gândea: daca vrem ca noi să fim o mare putere, trebuie să tăiem Europa în două, în niciun caz nu trebuie ca europenii să se înţeleagă cu ruşii vreodată, adică să unim democraţia liberală cu resursa economică. Şi în timp ce-şi sparg capetele în conflicte varii, noi facem pasul spre următoarea ameninţare (să slăbim China etc.). Chiar şi în doctrina Brzezinski, suntem în coerenţă.)

       Privind, cu alte cuvinte, istoric a contrario, dinspre generaţiile viitoare către noi.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       S-a spus destul, şi mă conving tot mai mult, că adjectivul e sprijinul celor care nu ştiu să scrie. Mana impostorilor. Şi o ştii prob acolo unde e serial, loc unde nu se mai poate face nimic. Dă în vileag absenţa a două dimensiuni: ideea şi imaginaţia, crearea de lumi (gândirea şi literatura). Cu adjectivele, cu conotativul moral intri în zona de interstiţiu a imposturii, sunt salvarea ta şi îţi permit să ai numele pe cotoare de cărţi, fără a scrie cărţi. Toată viaţa ta va fi fost o iluzie. Rămâi ce eşti, pedagog moral, prof, visător, cititor. De ce să te minţi mai departe de atât.
       Îmi scapă acest joc cu tine însuţi, care îngroaşă de altfel maculatura librăriilor; adjectivele sunt mai mult decât divulgare, sunt o emblemă de impostor. Se vede în piept, cusută. Imediat ce nu le mai foloseşti, textul tău se ofileşte, dacă le scoţi nu spui nimic acolo, e scoarţă. Nu e ca şi când nu s-ar vedea, sau ai reuşi să păcăleşti, abil. E mare cât chipul tău. De obicei produci un text moral (salvarea fructelor seci din spaţiul creaţiei). Care înseamnă: X, rău. Y, bun. Asta e tot. Realmente absolut tot.
       De ce.
       Ce e cu tine.
       Priveşte literatura, creaţia. Tu vezi lumea aceea.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Evident că ‘fascismul’ e acum un teatru al timpului nostru istoric, laolaltă cu antifascismul. Important e însă de ce şi-a găsit necesitatea.
       Mai întâi, un constat rapid: dacă fascismul şi antifascismul nostru sunt un teatru, o reprezentaţie totală a timpului, e pentru că exista necesitatea lui, aveam istoric nevoie de el, în lipsa altor opţiuni şi în condiţiile date. Nu aveam de ales.
       De ce un teatru. Lionel Jospin, fostul prim-ministru socialist al Franţei (privat, un tip foarte de stânga, din troţkismul romantic al anilor ’70), o spune cel mai nimerit, într-un interviu celebru din 2007, răspunzând într-o emisiune unei întrebări a lui Finkielkraut: ‘În toţi anii mitterrandismului, noi n-am fost niciodată în faţa unei ameninţări fasciste. Deci orice antifascism nu era decât teatru. Ne-am aflat în faţa unui partid, Frontul Naţional, care era un partid de extremă dreaptă, un partid populist de asemenea, dar nu am fost niciodată într-o situaţie de ameninţare fascistă, şi nici măcar a unui partid fascist’ (‘Répliques’, France Culture, 29 oct. 2007).
       Orice antifascism nu era decât teatru. De ce totuşi au fost necesare şi sunt încă asemenea momente, suficientă vreme.
       Un constat mai întâi: forma (despre inutilitatea de a răspunde actorilor relei-credinţe).
       Dacă fascismul va reveni vreodată în lumea asta, trebuie să fim ironic conştienţi că nu o va face sub chipul trecutului, cu cizme, salut cu braţul întins, cămăşi negre şi marşuri. Nu va vorbi despre sânge şi glie, militarism şi trăitul periculos. Va reveni sub chipul umorului, al progresului cool molfăitor de gumă de mestecat, al toleranţei afirmate şi al multiculturalului ecologist-vegan, sub diversele chipuri sanctuarizate ale postmodernismului. Nu-l va recunoaşte imediat nimeni, fără vechiul avatar al reacţionarului. Nu se mai întorc aceleaşi măşti, ci aceleaşi idei sub măştile fashion ale Noului. Şi nici măcar aceleaşi idei ci totdeauna varianta lor sublimată dialectic: aşa cum un pictor de azi nu mai e un tip cu bască aşezată oblic şi privire tulbure, cum un cântăreţ nu e un menestrel cu liră, cum un soldat nu mai are o sabie la cingătoare, dar nu au dispărut nicăieri soldaţii, dizeurii şi artiştii vizuali. Când va reveni fascismul sub hainele sale, vom fi rezonabil uluiţi. Poate că va fi o tastatură, un AI, un ONG al umanitarului. Va dori reprimarea ideilor contrare în numele umanismului, al păcii universale şi al Binelui. Va pedepsi vorbele (nicidecum faptele, actul), vorbitul, flatus vocis, vorbitul liber despre orice pe care-l desemnăm ca libertate de exprimare, în numele noilor imperative ale timpului, în numele civilizaţiei, al sentimentelor umane înălţătoare, pure, în numele decenţei umane.
       Bemol – psihologic. Există o problemă de angelism în dialogul cu actorii relei-credinţe. Atunci când, lucid, îţi dai seama că te afli în delir, că baţi cu necesitate câmpii pe o temă, şi totuşi baţi resemnat câmpii, în numele bunelor sentimente. Când depui mărturie falsă, şi o simţi limpede. Se petrece ceva cu tine acolo, în substitutul fond-formă, când faci un trolling contra ta însuţi. Îţi confecţionezi o mască de care te sperii, dar pe care ai făcut-o totuşi tu însuţi. Reaua-credinţă – explicată destul de Sartre, Merleau-Ponty, H. în das Man şi compromisul impersonal, Fromm în supunerea conformă care îmbrăţişează Binele pentru a evita Adevărul etc. – corupe până la urmă argumentul, sufletul şi bruma de autentic al minţii. Eviţi libertatea, distorsionezi percepţia, nu mai admiţi sensul experienţei şi implicarea ta personală în ea. Te transformi într-o fantoşă a ta însuţi, aşa cum unii ventriloci îşi fac o păpuşă mai mică reprezentându-i identic, versiunea lor în miniatură, cu aceeaşi expresie şi aceleaşi haine, şi o fac să vorbească. Adevărul-ventriloc nu e o versiune a adevărului, ci a inautenticului. Actorii relei-credinţe sunt o problemă pentru linia argumentaţiei raţionale, fără de care nu avem decât dansul iraţionalului, adică nimic. E o idee de burghez declasat, de aristo declasat să crezi că ai ‘valori’ dar să te îndepărtezi de autentic şi de adevăr, urcând pe scândura teatrului. Fără să-ţi mai explici ceva din lume, ci cerând reproducerea ei perpetuă.
       Necesitatea. Revigorarea teatrului fascism-antifascismului a fost evident necesară. Momentul istoric o cerea: războiul din Ucraina. Când există o încleştare exterioară, un război, fiecare ţară din jur sau implicată emoţional îşi inventează prompt câte un duşman intern. O coloană a cincea. Fiindcă nu participă direct la lupta exterioară, ea o reproduce intern în osmoză. Pandant necesar al nenorocirii exterioare, inamic extern fără un inamic intern în oglindă nu e rezonabil să existe. Oricărui război extern (conflictul armat) îi corespunde un soi de război civil, măcinând din interior. Războiul în care s-a trezit Ucraina a adus în ţara valahă un sentiment insidios: frică. Teama difuză. Ruşinoasă. Un sentiment de care nu se putea vorbi, nu doar pentru a nu-i da satisfacţie inamicului nostru istoric tradiţional, de la care am păţit destule şi asupra căruia eram deplin lămuriţi. Ci pentru a nu ne tulbura sufletul introducând un echivoc în opţiunea noastră prezentă, occidentală, care e o opţiune de civilizaţie. A apărut o vastă Temă de care paradoxal nu vorbea nimeni, un dispozitiv uriaş al Tăcerii pentru naraţiunile oficiale: frica nemărturisită din sufletele oamenilor. Războiul: fiecare familie, privind la televizor, de unde nu mai avusese de trei decenii îngrijorări existenţiale, îşi făcea acum din nou griji şi scenarii, la fel ca pe vremea bunicilor şi străbunicilor care au prins războaiele mari. Ipoteza recrutărilor, a războiului propriu-zis, devenea dacă nu probabilă, măcar posibilă. Imediat, discuţiile private începeau să evoce posibilitatea: Dacă vor vrea să mă recruteze voi pleca din ţară, ca să nu fiu reperat voi spune că mi-am pierdut paşaportul şi actele şi îmi voi schimba acolo numele etc. (reproduc un vag fragment din ce am auzit, îmi închipui varietăţi pe temă multiple). Un întreg scenariu de eschive apatride, în discuţiile în şoaptă din fiecare familie românească, la cozi, în cafenele şi mall-uri, printre barmani şi taximetrişti, în spaţiile publice. În media, nimic. Toată tematica a fost pusă sub obroc, din derută. Şefii politici – sfera de putere instituţională pe care noi o numim ‘autorităţile’ – nu au ştiut cum să reacţioneze. Tăcerea s-a prelungit. Nimeni nu a apărut la televizor, cu o figură gravă, la jurnalul de seară, spunând: Români, avem o situaţie, ne ţinem tari, nu mergem la niciun război dar suntem fermi, şi iată cam cum vom reacţiona în cele 3-4 situaţii posibile ivite de aici. Un solemn act de Comunicare, de solidaritate caldă, despre care românii să vorbească apoi zile şi luni întregi, clarificându-şi opţiunile şi conştiinţa. Apăruse necesitatea constatului: Hm, românilor le e frică. Ce-i de făcut. Or, puterea politică a transmis: e undeva prin jur un război, o chestie, dar nu e o problemă, suntem în business as usual. Oamenii au îngheţat. Din tăcerea ciudată, din acea litotă prelungită nefiresc a rezultat ori că autorităţile ascund ceva, ori că le-au pus gând rău. Pentru naraţiunea oficială prinsă pe picior greşit, în replică, necesitatea inamicului intern s-a precizat atunci ca salvatoare. Teatrul fascist, de care vorbea Jospin, recenta revigorare a unor teme istorice râncede precum fascismul, moarte, îngropate şi cu o şapă de plumb deasupra, a apărut ca o necesitate. Acum, situaţia de fapt: fiecare familie tremură de trei ani şi jumătate. Îşi pune problema. Evaluează. Tăcerea şefilor politici se prelungeşte. Nimeni nu pricepe nimic şi totul devine un spaţiu public autist. E la fel şi în restul Occidentului, dar acolo s-a eliberat un pic cuvântul. În cafenele, oamenii au aceeaşi îngrijorare, dar fără necesitatea inamicului intern. Teatrul fascist dispare deci pe măsură ce ţara e mai îndepărtată de front, iar în America el nu mai există defel.
       Formele noi. Când i se spune poporului că e stupid, atunci începe fascismul elitelor. Că are prea multă libertate de exprimare şi începe să nu se controleze. Că are nevoie să i se remită o listă de lucruri şi noţiuni impronunţabile, nişte legi, un minister al cenzurii fine. Că nu e chiar bună democraţia, ci preferabilă o varietate barocă a ei, ‘republica’ (cum argumentează extrema dreaptă din America elitarismul). Şi că democraţia nu e, cum cred naivii, regimul politic în care, simplu, minoritatea acceptă înfrângerea. Ci oarecum invers, ba chiar complet invers, căci manifest noi n-am înţeles prob cum stau lucrurile: e de fapt ceva condus de minorităţi, în care majoritatea, formată din gloată şi privind cu adoraţie în sus, spre elitele deţinătoare ale prerogativelor, aşteaptă instrucţiuni. (Un tip grozav la care ţin a spus chiar undeva, argumentând cu un citat din Camus: ‘Democraţia nu e legea majorităţii, ci protecţia minorităţii’. Bineînţeles, un asemenea citat din Camus nu există, a fost victima acelor farse apocrife care circulă. Oricât de naiv ar fi fost Camus în materie de idei, era destul de hegelian ca să ştie că a spune ‘democraţia nu e legea majorităţii’ deja începe extrem de prost, iese din logică şi vizează un paradox flat. Dar ar fi putut argumenta foarte bine cu capodopera lui Cohn-Bendit, rostită undeva în parlamentul european, fără să-şi dea seama, la capătul unei tirade aprinse: ‘Democraţia este apărarea minorităţilor contra majorităţilor’, stupiditate ataşantă, cu care a devenit faimos acolo şi pe care i-o repetau ziariştii în studiouri ani de zile, pentru a-l lua puţin peste picior. Evident, el argumenta atunci încurcat că a vrut să spună: Tocqueville, ‘tirania majorităţii’, Stuart Mill, Benjamin Constant, ochi peste cap etc., ignorând că ceea ce dădea el era chiar definiţia oligarhiei, regim al celor puţini şi îndreptăţiţi. Cum pomeneşte cineva de Tocqueville, ştii că sărmanul urăşte democraţia şi e elitar până în vârful unghiilor, dar n-o poate mărturisi în timpuri ca ale noastre.)
       E foarte posibil că fascismul viitorului nu va fi, dimpotrivă, recognoscibil. Că va fi un fascism fashion, tehnocratic şi postmodern, intens elitar, întemeiat în Nietzsche (aristocraţia spiritului), tipi ca Pareto (ciclul elitelor), Carl Schmitt (litania prieten-duşman în eternitate), în băieţi fini ca Jünger (frumuseţea violenţei şi eroismului, ridicolul păcii), Le Bon, Spengler, Ortega (decadenţa şi critica maselor tâmpe), plus transumanism, tehnologie, supraveghere digitală, şi poate chiar mici vlăstare de postumanism. Va arăta cu totul altfel. Fascismul viitorului va fi camuflat, proteic, adaptabil. Nu revoluţie reacţionară, Vârstă de Aur proiectată în trecut, ci proiecţie a mitului în viitor, în cealaltă Vârstă de Aur hesiodică, cea prospectivă, promisiune a viitorului paradisiac, Olimp al viitorului în care neadaptaţii trebuie să dispară. Epocă eroică, ordine globală, cuceriri, purificare prin tehnică, determinările esenţiale rămase aceleaşi – cultul liderului, infailibilul elitei, violenţa legitimă şi comunitatea organică a viitorului, renaştere de tip nou. În materie de fascism, vom aştepta în zadar să vedem tipi cu cămăşi negre şi braţe ridicate, târându-şi pasul de gâscă pe bulevarde centrale. Mult mai plauzibil e să căutăm în semnele timpului unde începe îngrădirea libertăţii de expresie (semn absolut), adorarea elitelor ştiutoare şi gardiene ale unui templu al ‘valorilor’ şi moralei, care se transformă în instanţe critice când ele sunt de fapt normative (împing constant spre legi de îngrădire şi cer direct constrângere şi puniţie, surveiller et punir), în coridoare restrictive ale puterii, în elite de insideri bunkerizate şi aristocraţii ale spiritului, în mefienţa faţă de discernământul general al publicului. Acolo, în micile accente zeflemitoare şi ricanante, e germenul.
       Nu ştiu dacă vom prinde astfel de întâmplări, şi ce vom prinde. Văd lucrurile mai degrabă sumbru. N-aş vrea să moară chestia asta în care trăim, ‘civilizaţia’ etc., după ce a dat atât de mult. Ce ciudat. Chiar şi acum, când scriu asta, îmi repet, Cât de ciudat e totul.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Românii s-au despărţit ca societate în două entităţi publice: cei sălbatici şi cei cu o palidă urmă de uman. E cum nu se poate mai interesant. Cruzimea sălbatică şi calmul, două pături uriaşe de populaţie de care nu avuseserăm habar.
       Nu e fondul intim ‘nelatin’, ci o cruzime curioasă, rafinată, întemeiată în postulate morale, care rămăsese nedefinită până acum. Dar o simţeai tot mai pregnant în anii ultimi, o vedeai peste tot, o împietrire neliniştitoare, o patologie a sălbăticiei, interesantă şi inedită, ceva cu întinderi de pustă şi principii morale. Un instinctual al crimei, care îşi lua moralismul ca armă spre a justifica instinctivitatea subumană, istorică, de care vorbea F., ceva tulburător şi derutant atâta vreme. Erau noile hoarde – civice.
      Au folosit iubirea ca pretext al urii, ceea ce e twist-ul, perversiunea supremă a minţii, obscenitate eficientă a psihozei. Aşa apare fascismul soft: din iubirea urii. Fascismul nu se poate reproduce istoric oricum, ci ca vis progresiv, nu reacţionar. A debutat fascismul soft, în secvenţa curentă a capitalului: partea umană stricată, cu o lucire de stilet. Ce am văzut acum e radical nou, o deschidere radicală.
       Am putut privi societatea valahă în albul ochilor.
       Nicio judecată venită de la ea nu are acum amprentă, valoare, gravitas, nu e constitutivă umanităţii din noi. E ca şi când vizitezi un pavilion de ospiciu; nu-i poţi ‘condamna’, privi măcar, pe pensionarii săi, aflaţi acolo fără voia lor, fără sens, fără ceasuri la mână, calendare, cu ultimele urme de umanitate licărind, stingându-se, licărind încă.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Se precizează o bizară clasă de mijloc şi chiar una de mijloc-superioară. Vile ridicate peste tot – unele chiar vile adevărate, de arhitect, să zicem cam 1-2% dintre ele. Jumătate din populaţie pare a avea o căsuţă la ţară, unde stropesc cu un var şi se retrag în weekend.
       Copiii lor îşi vor rafina remuşcarea şi vor fi de stânga. Cred că trebuie să ne luăm adio de la o structură politică flască, cu partide clasice.

       Uluitor la revoluţia cubaneză e că la început sunt 82, pe vasul ăla sunt masacraţi şi rămân 12. Şi 12 inşi ajung să facă o revoluţie care a reuşit.

       Simone Weil: ‘Formarea facultăţii de atenţie e scopul esenţial al studiului’.
       Pff, în digital atenţia se pierde în 5 minute, în 3.
       Câte prejudecăţi pioase s-au dus, dar complet, zero.

       A provoca frica e conformismul adolescentului. Fiinţă mai conformistă şi mimetică nu există.
       Când eram adolescenţi nu voiam, sunt sigur, decât să provocăm frică sau stupoare, sideraţie. Summum al imitaţiei şi imbecilităţii de vârstă. Niciun singur lucru nu era în fond al nostru, gândit de noi, original sau folositor la ceva. Va veni revoluţia analfabetă, ni se strigă. Okay. Abia o aştept, această revoltă a iletraţilor literari şi artistici. Sper că nu ardă cărţile, în rest, totul e fair game. Mânjirea tablourilor din muzee, ce semn. Ne apropiem de clash? Foarte bine.

       …Copilăria noastră, în schimb: era o tihnă călduţă, unduiau mesteceni şi sălcii, zburau libelule, te-ai fi putut crede într-o sală de aşteptare spre paradis. Îmi amintesc rotocoalele vijelioase ale câinelui, în curte, până când culca toată iarba la pământ. Norii. Părinţii, bunicii care ne iubeau până la absurd. Şi impresia că timpul nu există, că el nu trece şi toţi oamenii au aceeaşi vârstă pentru totdeauna, sunt rămaşi aşa-zicând pe loc.

       Pentru a nu uita, nu numai Mongolia etc.: până şi Portugalia a condus cândva lumea…

       ‘Neroziile înrădăcinării’ (Levinas).
       Şi după aceea publică o carte numai despre trib, admiră pictori din trib, actori din trib, scriitori din trib, muzicanţi din trib, oriunde vede pe cineva din trib. În serie interminabilă.

       Cornel West. Dacă la Harvard ar exista un departament Naiveté, nu văd cum ar putea evita numirea.

       B.E. Ellis: benzodiazepină (anxietatea).
       – Pot să-mi trec ziua fără benzo? Pot, naibii, să-mi trec ziua fără benzo?…

       În jur de 3.700 de negri americani deţineau un total de 10.000 de… sclavi negri.
       Porcăria asta e de la începutul umanului şi ţine de raporturi de forţă, de o banalitate josnică.

       Un tip mi-a explicat aşa generaţiile: Părinţii migrează din Europa Centrală în Brooklyn, copiii trec podul în Manhattan, nepoţii se stabilesc pe Coasta de Vest.

       Churchill picta mai interesant decât Hitler. Amândoi academist, plat, nimic interesant, dar la Churchill e mai multă lumină. (Pentru o observaţie…)
       C. a atins şi 8 milioane de lire sterline la licitatii, H. cel mult 100.000.
       (Umoristul Stanislaw Lec: ‘Istoria: o colecţie de fapte care nu erau obligate să se producă’.)

       ‘Doar peştele mort înoată în sensul curentului’ (proverb maghiar).

       Când Frankenstein se adăposteşte la moara de vânt, mulţimea care vrea să-l linşeze nu se duce acolo să afle varianta lui, să confrunte părţile şi să afle adevărul. Merge să pună foc la moara de vânt.

       Peste 2 milioane de români au murit, din ’89.
       (Dintre cei care ştiau.)

       Cu cât înaintăm în ştiinţă (AI etc.), cu atât ni se pare că realul e ireal, sau pe cale să fie. Tipi serioşi care încep să aibă îndoieli asupra naturii realităţii etc., îi vezi panicaţi, ezitând, bâlbâind ceva. După ce o viaţă au afirmat certitudinea epistemică, pun problema iluziei întregului, ca şi când în chiar miezul Ştiinţei ar fi apărut o teorie a conspiraţiei şi face prozeliţi. În loc să fie mai clar totul etc., orbi în pivniţă.

       Un fost şef de la Google spune că ne vom ascunde de roboţii AI, până prin 2037.
       Okay. Unde.

       Biografie a lui Cioran scrisă de o româncă din fostul exil: primele chestii ‘de bine’ apar la pagina 225…
       Aşa e pedepsit un român care are vreun vag ‘succes’ undeva, on lui fait la leçon, e sistematic, iar el e primul care s-ar fi amuzat de asta, zâmbind amar şi încercând o glumă.
       Biata Ţvetaeva, cât era în exil la Paris ruşii albi considerau că poemele ei nu sunt destul de antisovietice, că are o critică prea slabă sau nebuloasă a regimului. Lume de pigmei surescitaţi, cum e în sine orice exil, lume de care a înţeles că trebuie să stea departe.

       Angelismul contrariului: angelizarea prin opoziţie.
       – nu, Republica de la Weimar nu era bună pentru că l-a precedat pe un Hitler, care o ura şi a distrus-o. Nu era bună deloc. Feerie a haitelor lumpen şi a anomiei. Nu era doar un paradis al artelor, sublim decadente, libertare etc. Era birocraţie coruptă, inflaţie nebunească, haos, omul simplu nu era protejat ci victima bandelor de pe stradă. Când se termină autoritatea, pe stradă începe domnia celui mai nebun. Mai puţin răul nu e o formă de bine.
       – ideea că opozanţii la I. Iliescu erau mai buni decât Iliescu. Ce naivitate. Venirea lor la putere a fost ceva între jenă şi catastrofă. Erau ‘ai noştri’, Raţiu era our guy. Dar nu erau în stare să lege ţara la şireturi. Chiar şi în ordine morală, din păcate, curând s-au dovedit failibili. Dar noi i-am angelizat prin opoziţie: erau mai buni fiindcă se opuseseră predecesorului.
       – după mărturii, hunii nu erau atât de răi ca tătarii, jefuiau şi violau mai puţin, luau ce aveau nevoie şi plecau. Tătarii erau mai buni decât vikingii – care, analfabeţi şi urând cultura, lăsau placid în urmă devastare totală dar clădiri erecte. Dar tătarii, hunii nu sunt buni în nicio axiologie a istoriei.
       – am fi fost încântaţi ca vreunul dintre acoliţii lui Hitler să dea o lovitură de palat şi să-l răstoarne. Înseamnă asta că un acolit al lui Hitler – Röhm, Göring, Hess – ar fi fost bun? (Poate că ar fi condus un Reich în care prioritatea n-ar fi fost blindatele grele, ci dezvoltarea armelor nucleare, pentru care H. avea un dispreţ de ignorant…)
       – Biden e mult mai puţin rău decât Trump, dar Biden e tot ‘rău’, un impas, o împotmolire. Această incredibilă capcană logică a valorizării prin opoziţie.
       Capcana ‘răului mai mic’ e ridicolă. O ciomăgeală e mai bună decât moartea, de acord, dar după două-trei ciomăgeli, mori. Înaintarea prin comparaţie inferioară e o catastrofă.
       Sunt convins că răul trebuie lăsat să fie, să apară sub lumină, cu tot chipul său, pentru a-l putea face să dispară apoi cu adevărat. Dar pentru că suntem elite comode, pentru că ne e peste mână să schimbăm statu quo-ul, să agităm apele, să ne punem în pericol investiţiile, castelele, teoriile, îndreptăm în continuare indexul spre sperietoarea de paie, arătând-o poporului, şi îi propunem oponentul angelizat, răul mai mic, continuând sarabanda răului, fără vreo consideraţie pentru destinul lui.

       Mary Hemingway: ‘Asta e’, a spus Ernest solemn într-o dimineaţă. ‘Propria şi singura noastră viaţă’ (p. 114).
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Biografie a lui Cioran, prima apărută, scrisă de o româncă din exilul de altădată. Inegală, cu destule goluri, presărată de consideraţii personale simpliste, adesea deplasate, despre idei, lume, psihologie, viaţă – dar relativ documentată şi interesantă ca primă încercare, pentru biografiile care vor veni.
       Autoarea are însă un asemenea dispreţ inferior, from below, de neînţeles, o asemenea ţâfnă amuzată, şi o puzderie de judecăţi de valoare, de psihologie (îi pune săltăreţ, într-un singur capitol, vreo 15 diagnostice de psihiatrie), un livresc pueril şi asemenea ricanări incredibile, încât biografia pare scrisă pentru ca bietul cititor să-şi poată spune la sfârşit: O viaţă interesantă, dar autorul nu face doi bani. Asta înseamnă a da un autor pe mâna unei portărese literare, pentru motivul – pentru care francezii dau premii – că e conaţională cu el şi i-a putut studia în româneşte – adică, pentru francezi, în chineză – bibliografia. (Înţeleg că a scris şi o biografie a lui Jean Anouilh, una a lui Giacometti şi una a lui Orson Welles, case closed.) Şi dacă autoarea a fost primită în mansarda lui pariziană de câteva ori pentru poveşti româneşti, consacrarea e deplină.
       Mantra cărţii e simplă. Tot, absolut tot ce e pozitiv pentru Cioran e ignorat de plano, amintit în silă, relativizat sau convertit în negativ. Tot ce e negativ – primeşte o exemplificare abundentă. Felul clasic de a fi nedrept cu cineva şi de a falsifica o perspectivă. Autoarea pare a avea o plăcere misterioasă de a se răzbuna pe autor la fiecare pagină, încât te întrebi ce insultă neştiută i-a putut adresa acesta în mansarda lui, unde primea totuşi cu generozitate toţi românii, inclusiv semi-smintiţi de toate calibrele. Metodologia demersului e netă. Toţi cei care îl anulează pe C. au o critică fină, tulburător de justă. Toţi cei care admiră ceva la el – idei sau gesturi – sunt în eroare. Procedeul e întins ca o peltea pe 500 de pagini. Iată rezumatul vieţii unuia dintre cei mai rafinaţi şi lucizi gânditori contemporani, când cade din păcate în grila unor lecturi de învăţătoare de sat.
       Multe nonsensuri de judecată, rizibile. Erori factuale – nu ştie nimic despre primul Sebastian, începutul lui din păcate fanatic dar coerent în generaţie, pentru a-l pune permanent în antinomie angelică cu ceilalţi membri (nu cunoaşte probabil cartea lui M. Petreu, care nu apare indexată la bibliografie); acreditează mitul duios-ridicol al asasinării lui Sebastian de către sovietici (deoarece camionul era sovietic… – literalmente); continuă să-l numească pe Noica ‘matematician’ pentru acel an de matematică accident biografic, părând sincer ignorantă că a studiat filozofia etc. În biografie, toţi sunt buni în raport cu el. Cioran – în viaţa reală probabil unul dintre cei mai generoşi, bolnăvicios de sensibili oameni – nu face nimic bun. Dacă despre ceva a avut două atitudini, una rea şi una bună, cea rea e menţionată, cealaltă trecută sub tăcere. La întâlnirea lui cu orice personaj, acela e remarcabil şi C. nu. (Reuşeşte abil să murdărească până şi gestul sublim de a fi vrut să-l scape pe Fondane de nazişti – numind lucrul o ‘intervenţie românească’, fără habar că intervenţia se făcea prin Paulhan – şi relativizând totul.) Permanent reductio la negaţie. Un balans negativ continuu, unitar de-a lungul ‘biografiei’, care devine plat un pamflet deghizat. N-am citit şi celelalte biografii, să-mi dau seama dacă autoarea are o problemă de metabolism al ratatului sau al personajului literar de rangul al patrulea, care scrie pentru a se răzbuna pe cei din prim-plan – sindrom al biografului, abundent, de altfel, în lumea literelor.
       Autoarea trebuia să facă trei lucruri pentru a avea o carte.
       – să nu se pronunţe permanent cu superbie axiologică despre opera celui pe care-l detestă, dar a cărui viaţă o scrie. Sunt adesea compuneri fără înălţime, naive, pe alocuri vulgare sau comice fiindcă nu stăpâneşte noţiunile. Cei care cumpără dintr-o librărie biografia unui scriitor sunt interesaţi deja de opera lui, ca principiu, ea înseamnă deja ceva pentru ei. Nu trebuie să-i asiguri oximoronic că se înşeală… Autoarea, ca un personaj de banc, pare să fi dus un animal la târg nu pentru a-l vinde cuiva, ci pentru a-l face de ruşine. Biograficul e limitat prin natură: nu trebuie să simţi din spatele scrierii idiosincraticul autorului, în consideraţii care nu-i incumbă, ci un permanent dans între factual şi etic. Autoarea face parte din categoria comică a acelora care cred că ideile sunt psihologie, provin din stări şi afecte, şi sunt deci ceva simplu dacă identifici stările. (Cum toţi oamenii au dispoziţii psihologice vitale şi temperamente, numai un ghinion de neînţeles ne face să nu avem, peste tot, o lume de genii.) Nu poţi face psihologie de bazar la fiecare pagină, cu consideraţii sapienţiale de fetiţă tulburată (realmente ai uneori impresia că citeşti fragmente de compuneri şcolare), la limita neroziei, despre istorie şi omenesc în general, ochi daţi peste cap, ca şi când cineva ţi-ar fi dat acolo cuvântul.
       – să nu fi dezvoltat, cu disperată antipatie, un sistematism bizar în care iei viaţa unui om şi-l luxezi la fiecare pas, producând o carte acră scrisă de o acritură, pamflet deghizat pe 500 de pagini, adică ratând o proză biografică, o posibilitate de cunoaştere. (În aceasta, textul nu te ajută să înaintezi cu nimic.)
       – să nu fi făcut o eroare metodologică de începător. Dacă vrei să compromiţi cu adevărat pe cineva, un ins problematic pentru tine, arată-i totdeauna părţile şi actele bune, care l-ar pune în lumină. Cititorul discerne şi e de două ori mai furios pe el, de două ori mai convins, prin adevăr, că şi-a trădat natura. Dacă vrei o ‘execuţie’, trebuie să nu se vadă călăul. Cum ţii apăsat cu degetul doar pe un taler al balanţei, ai căzut în pamflet edificator şi caricatură, total neinteresante.
       Dar e prima dintr-o serie, şi chiar dacă seria începe cu un rataj total şi un caraghioslâc, poate că e de bun augur. Lui i-ar fi plăcut asta, să fi început tirul cu un foc în aer.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘Sincretismul’ comunism-naţionalism (sau chiar ‘naţional-comunismul’) e din păcate un refren foarte slab, o teză care n-a stat de la început în picioare.
       În ’70, din comunism rămăsese o carcasă. Tablouri cu lideri, opere complete Marx-Engels-Lenin luând praf în biblioteci, învăţământ politic conspectat pe caiete de către şcolari. Dar totul era vid, alunecam treptat în contrariul său: naţionalismul de dreapta pur, îţi vine să spui etern, al Orientului. Nu ambele, ci doar unul înlocuindu-l subreptice şi în cele din urmă complet pe celălalt. Când apar zei noi, nu înseamnă deloc că zeii vechi nu sunt lăsaţi pe socluri în agora: doar că nu se mai roagă nimeni la ei şi nu mai depune votiv vreo jerbă. Rămân, carcase de bronz verticale care nu mai sperie pe nimeni, până la uitarea naturală a timpului. Preocuparea regimului a devenit de atunci (‘tezele’ din ’71? înainte vreme deja, după ’65?): cum să nu se vadă din exterior schimbarea. Cum să nu se observe internaţional trecerea regimului de pe o şină ideologică pe alta contrară, că în România nu mai există comunism ci naţionalism cu portrete de voievozi, cu inserţii de populism colectivist, egalitate şi dreptate socială.
       Să vezi o sinteză ‘sincretică’ între comunism şi naţionalism e o eroare de analiză onestă, dar din păcate absurdă. Cele două nu merg împreună, nu sunt compatibile nici practic. Nu poţi să spui ‘comuniştii au devenit legionari, dar erau comunişti’, şi nici contrariul: fasciştii au devenit comunişti, dar erau fascişti. Enormitatea de judecată depăşeşte chiar osatura teoretică. E un clash epistemic flagrant, un şir de contradicţii de natură, sincretismul din păcate nu se poate susţine. Totul devine, în schimb, clar în istoria contemporană dacă postulezi că în anii ’70 a avut loc ceva fundamental: liderii comunişti abandonează de facto comunismul păstrându-i formele. (Primii care au înţeles asta încă de prin ’60 au fost evreii militanţi reali din mişcare, cu un seismograf istoric fin, care ridică o sprânceană văzând sosirea portretelor cu voievozi, şi reîncep resemnaţi, imediat, discuţia emigrării.) Ideea sincretică trebuie abandonată, omogenizarea presupună a două elemente eterogene. Nu se poate susţine teoretic, nu stă în picioare, şi un copil ridică obiecţii de logică, şi chiar de logică dialectică nu doar formală: cum credeau liderii şi militanţii în două lucruri nu doar disparate, dar contradictorii şi fără condiţii de posibilitate în praxis? Orizontul analizei devine limpede când îţi spui: spre deosebire de majoritatea ţărilor comuniste, România este un caz: are loc acolo strania, totala abandonare tacită a comunismului în anii ’70, pentru reapariţia unui naţionalism organicist, oriental, cu elemente egalitare, prezent încă de la formarea statului. Totul devine onest şi limpede.
       În anii ’80, nu se mai vede umbră de comunism teoretic şi real în România, ci doar defilarea carcaselor goale ale acestora. Ianoşi o ştia, Tertulian o ştia – când a şters-o dezolat la Paris a înţeles că nu mai e interesat nimeni, că sunt catedre goale, institute goale devenite biete şcoli de administraţie tip ENA, reviste, gestică, posturi existenţiale goale -, până şi Florian o ştia (i-o mărturiseşte lui Cioran). O ştia Noica, încântat de revirimentul naţionalist (‘Ce ai împotriva lui Ceauşescu? Nu te înţeleg’, îi arunca lui Cioran într-o discuţie pe Pont Neuf, scoţându-l din fire). A fost conştientizată peste tot rocada de sisteme. O inovaţie de altfel nu chiar pur românească (vezi Coreea de Nord şi înlocuirea acolo, de vreo 20 de ani, a comunismului cu ideologia Juche, un soi de naţionalism confucianist autarhic, cultul liderului, ierarhie, fatalism istoric etc., plus cele două particularisme bizare: China sub Deng, Iugoslavia sub Tito).
       Anticomunismul nostru din ’89 a fost o anti-tiranie şi atât. Nu ‘comunismul’ nu-l suportam noi atunci când strigam ‘Jos comunismul’, căci nu se mai vedea nicăieri, nici măcar în biblioteci, şi nici fanaticii nu mai jurau pe el. Ci garnitura umană, tirania orientală a unei biete familii de ignari din Europa Centrală, absurdul, înapoierea istorică în raport cu vitrinele luminate ale Occidentului, totala lipsă de orizont istoric şi existenţial pentru care se cerea sacrificiul încă unor generaţii. Nu a avut loc vreun sincretism a două sisteme, o contopire sau completare – teză chinuită, nenecesară şi teoretic absurdă din păcate – mariajul oricăror două sisteme presupunând că din primul mai rămâne ceva… Ci românismul de pripas a revenit la nebuloasa lui matcă endemică. Salt definitiv de pe o şină pe alta, înlocuire totală a unui sistem cu altul, petrecută tacit în anii ’70, simţită de comuniştii internaţionali, operată din raţiuni de necesitate sau din cine ştie ce intuiţie angoasantă a şefilor politici ai timpului.
       Muzee ale comunismului? Desigur, dar în genere pentru anii ’47-75, căci mai încolo cum să-l numeşti? Secvenţa de până în 1989, ceilalţi 15 ani, o tiranie orientală distinctă, va trebui să primească o denumire distinctă la rându-i, pentru trecerea de pe un mal pe celălalt: cu uniforme de pionieri, saluturi, defilări, insigne cu secera şi ciocanul, dar nici urmă de comunism în orizontul teoretic sau real. O placidă întoarcere la naţionalismul oriental al statului. E o abordare onestă.
       Sincretismul comunism-naţionalism e o teză incoerentă ideologic dar explicabilă, un amalgam tematic apărut din deruta istorică de după 1989 care a chemat o simplificare problematică, ca o teorie-gulaş, în care torni totul deoarece doreşti să explici totul. E ca şi cum ai spune fascism-comunism, sau etnocentrism-universalism, sau naţionalism-cosmopolitism, dublete cu aceeaşi rigoare: nici corpus teoretic comun, nici principii, nici praxis, nici coerenţă universală. Cred că noi am vrut să confundăm complicitatea comuniştilor cu naţionaliştii, trădarea în grup pe care au făcut-o, cu sinteza teoriilor. E vechea ispită a personalizării, reducţia istoriei la persoane, a sistemului la lideri, de care nu scăpăm în analiză. După Revoluţie, cred că s-a dorit în mod onest o concatenaţie, o rotunjime conceptuală care să cuprindă tot, aşa cum ţi-ai strânge inamicii într-un grup unic identificabil, fără să obţii înlănţuirea logică sau cea istorică pentru sinteza dorită. A existat în acei ani ’90 o morală a evicţiei, perfect sinceră, o expulzare a Răului ca întreg, demers psihologic de bună-credinţă, în vreme ce din perspectiva de azi o distincţie simplă şi onestă e posibilă. (Stalin avea dreptate în eseul lui celebru din 1913, naţionalismul rămâne marea enigmă şi piatra de încercare a comunismului…) Noi eram în post-comunism încă din anii ’75. Peste tot au căzut, odată cu Zidul Berlinului, sistemele comuniste, numai la noi a căzut o dictatură orientală. Fiindcă azi nu avem reminiscenţe de naţionalism-comunism (partea ‘comunistă’ nu e nicăieri), ci naţionalism endemic întors, plat, în aceeaşi piruetă.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Mărturia unui cioban de la munte (mă rog, e cam deal şi şes, dar el îl numeşte munte).
       – A fost mai greu pe vremuri?
       – Păi cum e acuma e raiul pe pământ. Pe cuvântul meu dacă nu-i raiul. Oriunde meri e raiul pe pământ. D-apoi era mămăligă din tărâţă. Nu tăiai oaie la munte. La munte? În afară de zăr acru şi urdă, [nimic] nu să consuma la munte. Nici carne, nici cafea, nici pâine, pă cuvânt. Eu dacă spun minciuni, nici să n-ajung Paştele, să n-ajung Crăciunu’. Nici lapte nu te lăsa să bei. Nu ezista, eu unde am fo’ la oi, să bei o cană de lapte. Numa’ dacă furai cumva, de aşa, undeva. De la vacă mai mulgeam. Da’ de la oi să poţi, nu. Nici caş n-am mâncat niciodată. Zăr şi urdă. Bani, ne mai dădea ceva bani. Dormeam sub brad afară. nu era colibă nimic.

       Uimirea mea când bunica maternă mi-a povestit că a fost foamete în ’46-47.
       – Bine dar, foamete în ’46? Adică după război?
       – Dragul mamei. (Lăsa capul în jos.) Au fost oameni care şi-au mâncat copiii. Au fost care cerşeau la drum o mânuţă de făină de porumb, şi o dată le dădeai, o dată n-aveai. Slabi, galbeni la faţă, le ieşeau ochii din orbite. N-aveai de unde să iei, nu s-a făcut mult timp recoltă şi nu era de lucru. Cădeau ca muştele şi rămâneau acolo în faţa casei, în colb, nu tu îngropăciune, nu tu preot. Vreun an şi ceva a ţinut, după aceea încet şi-a revenit lumea.
       Şi eu, un băieţel întors de la joacă, pe banca noastră din curtea casei, privind-o.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Noi purtăm într-un fel special stigmatele maimuţei: am creat mimetismul tragic.
       Există un tragism al mimetismului românesc: dependenţa servilă faţă de modelele străine pare că-i dă viaţă, nu simplă direcţie culturală. Fond, nu formă. Imitând pe rând ruşi, greci, francezi, nemţi, ruşi iarăşi, americani, în spaţiul a numai 200 de ani, românii vor mai întâi să nu fie, pentru a fi. Românul vrea nu să imite, să adapteze un duplicat, ci să moară şi să se nască iar. Să se golească disperat pe sine, pentru ca în vidul creat în interiorul său să intre altcineva. Cu fiinţa aceluia în viscere, se autorizează să fie cineva, să deschidă ochii, născându-se, pur, din el însuşi. E un mimetism cu totul tragic, abandon ontologic, pe care puţine naţiuni victime ale colonialismelor succesive pot pretinde că îl au, mimetism de fiinţă: în el, devii ‘însărcinat’ cu străinul care eşti, spre a te naşte iarăşi. Frica de neantul propriu, absenţa presimţită structural a unui fond şi sens istoric, dispreţul de sine sunt atât de mari la valahi, încât au dat naştere unui mimetism obstetric, de maternitate: fiinţă completă, non-născută, sau nimic. Imitaţie înseamnă aici, la 30-40 de ani odată, mimetism tragic: dispariţie de sine şi renaştere, sau nimic. În vreme ce naţiuni notorii îşi trăiesc în modernitate forme placide de maturitate şi evoluţie adultă, românul se naşte continuu.

       Când un tip, Jouvenel, a fost acuzat de fascism, acesta l-a rugat pe Aron să depună pentru el, în proces de calomnie. Jouvenel, în tinereţe promotorul unui naţionalism local, îi luase un interviu lui Hitler prin 30, înainte de război etc., unde acesta ţinea poliloghia lui despre pace, şi făcuse vagi militantisme radicale, apoi sub Ocupaţie are o purtare mai degrabă bună, fuge în Elveţia de Gestapo etc. Prilej pentru un istoric israelian să-l acuze târziu, prin ’80 şi ceva, de a fi fost un reprezentant al unui fascism francez. Aron vine la proces. A XVII-a Cameră corecţională din Palatul de justiţie, locul proceselor de idei ajunse ‘de defăimare’, presă, solemnitate a decorului. Raymond Aron e calm, ferm: recuză tezele istoricului, pe care le numeşte ‘simpliste’, spune că acesta dă o definiţie a fascismului atât de vagă, încât poate intra în ea orice, că nu e serios şi riguros, şi la sfârşit face un elogiu al lui Jouvenel, pe care-l prezintă drept unul dintre gânditorii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Face mare impresie, magistraţii îi dau dreptate lui Jouvenel şi-l condamnă pe istoric.
       Obosit de efort, iese de la audieri şi, în maşină, îi spune unui apropiat: ‘Cred că am reuşit să spun esenţialul’. E ultima lui frază; moare pe loc, în maşină, de infarct, după o maladie cardiacă pe care-o târâse după el de ani de zile. Aron a murit astfel: apărându-l pe un tip acuzat pe nedrept de fascism, ca ultim gest de onoare într-o vreme când tipii de o atare factură reprezentau ceva în greutate şi număr.
       De atunci, deghizăm moralisme într-un feel-bad show. Persoane de mâna a doua, timpuri de mâna a doua, în totul de mâna a patra.

       Pe vremuri, De Gaulle vorbea despre ‘infirmitatea morală a capitalismului’: recunoştea că este o problemă nu în aplicare, ci în chiar esenţa lui, impersonal cupidă. Acum, nici tipi de stânga soft, ‘social-liberali’, n-ar mai avea curajul să o facă.

       Recunoşti ignoranţa prin faptul că ea răspunde precis şi definitiv.
       (Okay, dar şi distincţia. Ce-i de făcut.)

       Ceea ce un tip, un istoric englez de stânga, E.P. Thompson, numea ‘enorma condescendenţă a posterităţii’. Cum judecă ea atotştiutor. Cum ia ea operele literare la mână şi-i declară pe marii scriitori din trecut ba flagrant rasişti, ba antisemiţi, ba colonialişti şi misogini şi clasişti, urmărind ca un entomolog, cu o lupă în mână, micile furnici: pasajele sau cuvintele care, scrise acum o sută de ani, i-ar putea incrimina din perspectiva noastră de astăzi. Ca exerciţiu metodologic, anacronism pur. Ca logică, un prezenteism (morală retrospectivă), numai bun să nu înţelegi onest nimic şi să faci praf un demers analitic sau o încercare de structurare sintetică. Superioritatea de dascăl a prezentului ţine să-l urecheze pe Shakespeare. Explicându-ne de sus – dar în această ‘histoy from below’ – cum era acesta mai puţin inteligent şi mai puţin conştient decât suntem noi astăzi. În opera lui Fitzgerald cuvântul insultător ‘negrotei’ (nigger) apare de şase ori, în opera lui Capote de patru, la Mark Twain de vreo două sute. E uimitor cum aceştia nu înţelegeau ceea ce noi înţelegem totuşi astăzi.
       Impostura moralistă distruge, okay: dar e atât de interesant. Mai întâi, face praf orice demers raţional şi inteligibil, fiindcă le pune într-un cadru totalitar admirabil: perspectiva ei, şantaj moral, preferată de mediocri pentru reuşită dar şi de spirite subtile, usucă totul, deşertifică agreabill. În trecerea ei, inteligenţa, arta, emoţia se sufocă şi mor. Toate tablourile de la Luvru, în măsura în care vor fi fost pictate de cripto-colonialişti şi proto-rasişti, cad la pământ, cu tot cu ramele lor, transformate în soldăţei de plumb şi câmp de luptă. Dar moralismul e ultima şi cea mai interesantă formă modernă de huliganism. Un moralist e un huligan care plânge. Îţi vine să-l îmbrăţişezi, să-i ştergi lacrimile. Ţi-l imaginezi uşor în ambele tabere, nazist şi anti-nazist, cu aceeaşi ostilitate purificatoare, aceeaşi minuţie acră, cu un sadism egal şi mângâietor al demersului. Latura care-l face incontestabil simpatic e această subtilitate admirabilă în care joacă pe ambele planuri etice. Ştie că e un mic monstru, că efluviile lui sunt interne; dar, aşezându-şi totdeauna ‘fotoliul în sensul istoriei’, de partea Binelui deci pe teren sigur, cu metodică eficientă, poate să practice cu impunitate etică cea mai subtilă formă de vandalism. El care nu ştie şi nu are nimic de spus, care n-are un talent real, o operă care să nu fie hermeneutic parazitată, suptă din alţii prin absorbţie enterică, divagată infinit în analogie. Pe lângă el, toţi ceilalţi sunt nişte băcani, e cu adevărat cineva hiper-subtil şi singur. Luciditatea rămâne totuşi, la un ins, calitatea cea mai înaltă, calitatea metresă, calitatea prin excelenţă. Te întrebi dacă oare, către sfârşit, ştie.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Sunt pur şi simplu prea multe maşini în peisaj.
       Într-o zi, maşinile vor fi interzise în oraşe. Adunate pe undeva la intrarea lor, în imense parcări în aer liber ca nişte mari lacuri, vei primi un număr şi te vei duce să-ţi cauţi vehiculul, folosit doar pentru călătoriile lungi între localităţi. În oraşe vor mai trece pe străzi doar vehicule utilitare, maşini de pâine sau marfă, ambulanţe, transport public.
       E imposibil. Oraşele sunt sufocate, o maree de tablă lucioasă. Nu mai sunt parcări, nici în pământ şi nici deasupra, şi chiar dac-ar fi, vehiculele ies din ele şi pululează pe străzi, murdăreşti estetic oraşul dincolo de imaginabil. Sunt atât de multe încât nu se mai vede decât asta, şi după ce-am distrus toate tufele şi spaţiile verzi, mai rămâne să le urcăm cu scripeţi în copaci. (Iar boala începuse de mult, încă din ’70 Cioran numea Parisul ‘un garaj apocaliptic’.) Chiar şi la ţară, într-o curte de rurali există 3, unul aproape neatins, pentru ceremonii de ‘nuntă’ etc., unul pentru oraş şi unul pentru travaliul la câmp. Şi nicio şansă să încetinească ceva, în curând vor avea săracii, văduvele, peripateticienele şi cerşetorii. S-a dus definitiv orice idee de sistematizare arhitectonică: acum clădirile reprezentative, cu faţade neoclasice, apar ca nişte insule plutind într-o mare de maşini, printre care faci slalom. De ce? E o pedeapsă? În delicatele noastre colibe supraetajate, de la orice fereastră vezi câteva zeci. În stradă roteşti privirea 360 de grade, ai grupuri de câte 20-30 peste tot, sclipind hitchcockian în soare. Oamenii sar în sus pe zebră, sunt claxonaţi, grăbiţi să treacă. Degeaba se fac zone pietonale, străduţe cu sens unic: şoferii se învârt conştiincios, fac un ocol şi se întorc să dea nas în nas cu ei înşişi. Nici dacă ar dirija AI-ul circulaţia, n-ai avea cum să nu vezi tăblăria. Urbaniştii stau cu compasul pe planşe încercând să mai inventeze ceva, în genere ‘spaţiu’, acolo unde spaţiu nu mai există.
       Problema nu mai e dacă vezi partea plină sau goală a paharului. Problema ar fi că nu e nicăieri niciun pahar.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ar trebui scris odată un breviar al miturilor valahe. Lucrurile aiuritoare care se spun şi care au ajuns loc comun. Neînţelegerile, absurdităţile patente, ilogismele, erorile consensuale, efuziunile ataşante sau comice, alcătuind toate un colosal mono-determinism de judecată devenit teorie trivială, mitologie patologică, într-o mică ţară a nimănui situată în genere nicăieri.
       – Revoluţia a fost fie falsă, fie, autentică fiind, a fost totuşi ‘furată’ mai apoi de o echipă de abili apărută din senin şi pe care n-a vrut-o nimeni. Sună ca un refren cântat la chitară. ‘Agenturi’ obscure ar fi fost o realitate, adică acei vreo 20 de agenţi de aiurea rătăciţi prin mulţime, şi care se scăpau pe ei să nu fie descoperiţi şi să reuşească să transmită acurat ceva din haosul străzii, de fapt dirijau milioane de oameni spunându-le pe unde s-o ia şi ce să facă. Prima teorie conspiraţionistă din istoria post-’89, apărută pe când aceste ansambluri sistemice n-aveau un nume la modă, e o nerozie candidă pe care o respinge un adolescent familiarizat cu principiul non-contradicţiei şi cel al identităţii, şi care a văzut 5 (cinci) minute de imagini de atunci.
       – nişte ‘securişti’ tenebroşi conduc de 35 de ani Valahia, sau cel puţin dirijează abscons societatea şi evoluţiile. Cum aveau vreo 50 de ani atunci, spre a deţine o cât de firavă putere (maiori? colonei?), merg spre un viguros 90 acum şi alunecă pe străzi ca nişte umbre, în cârje medicale. Dacă nu ei, copii şi nepoţi, şi ei securişti. Având jaloanele, ei au pus mâna din timp pe economie, din anii ’90, au devenit primii capitalişti şi s-au îmbogăţit, cunoscând reţelele capitalului, în vreme ce noi priveam ca nişte naivi, nu se ştie de ce.
       – şi mai sunt 25.
       Mituri înlănţuite, trivialităţi de judecată de o insondabilă, ataşantă nerozie, amestec de candoare, confuzie şi suferinţă istorică enormă, sunt varietăţi ale teoriei arhaice a ‘ţapului ispăşitor’: cea care oferă simplitate, deviere a culpei şi unitate socială a nevinovăţiei. Scuze universale pentru inacţiune, irelevanţă, inexistenţă istorică, întârziere sau eşec invocate de aproape 40 de ani ca teorie generală a românismului, ele sunt echivalentul falimentului criteriului de falsificabilitate din ştiinţe: când o teorie nu poate fi contrazisă, ea nu e ştiinţifică ci metafizică. O dogmă, o zonă a purităţii transcendente din care inferezi scolastic interpretări. Cele mai proaste gazete, cele mai ruşinoase intelectual, care propuneau execuţii pe stadioane, o susţineau în anii ’90: toată lumea o susţine azi, în frunte cu executabilii înşişi, cu cele mai rafinate suflete şi gândiri, ca pe un loc comun. Ea externalizează vina (nu noi: alţii), împinge în trecut (nu acum: înainte) şi mântuie moral definitiv (nu noi: nişte Ei în eternitate). Sunt şi istorici de 25 de ani care o preiau, cu seriozitate etc. Ceea ce trebuia să constituie ruşinea unui creier limpede e acum travaliu de culpabilizare şi dogmă.
       Interpretările viitorului o vor face pulbere destul de rapid, ca pe o zonă a patologiei istoriei de tranziţie între două epoci. Există totuşi un fel de linie de orizont în care minţile calme îşi vorbesc. Un surâs. Superfluul e îndeobşte eliminat. Dacă crezi în natura finită a lucrurilor.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Un lucru bun apărut de curând în societăţile noastre: vestimentaţia de stradă nu mai impune o constrângere, o linie. Te îmbraci ca-n Cuba, cămăşi vaporoase, şepci sau pălărie, orice în picioare, rucsac; elegant sau şleampăt. O libertate binevenită. Nu trebuie să te integrezi în nimic.
       De vreo cinci ani, această libertate a străzii.

       Câteodată poţi fi recunoscător cuiva care te-a ajutat cu câteva sugestii critice, şi în acelaşi timp să nu-l ierţi pentru ele, chiar dacă au fost salvatoare…
       Hem: când Fitzgerald, care era cu trei ani mai mare şi scosese deja un roman, îi spune să elimine primele pagini din al său, prolixe şi nenaturale. O face şi îi dă dreptate, şi romanul de debut e remarcat, dar Hem nu uită niciodată ceea ce, între doi egali, poate fi numit: insulta implicită a mentoratului.
       Se răzbună postum, şi 20 de ani mai târziu: portret devastator, care dospise de multă vreme în el. Îl iubea cu adevărat pe Fitzgerald, o detesta pe Zelda, o zurlie care-l împiedica să scrie şi îl ţinea pe loc, şi admiraţia şi compasiunea şi ataşamentul pentru el erau imense, dar critica aceea a răscolit pesemne ceva prea în adânc. Poate nici măcar critica: tonul, surâsul – să nu uităm surâsurile -, în momentele acelea de gravă slăbiciune interioară.
       (Şi cred că ştiu ce. Scott bea atunci pur şi simplu prea mult, împins insistent de Zelda, o bovarică nevrotică, seri întregi, nopţi, şi acoperea cu competenţa sfaturilor lui arii prea largi de existenţă. Rafinamentul lui, puţin abuziv, era deseori crud (vezi scrisorile către fiica lui aflată la studii) şi se întindea spre viaţa personală. Considerabil. Acolo trebuie să fi lovit un punct vulnerabil, dacă a înţeles ceva din Hem, din sexualitatea lui un pic complicată. În numele ultimului, Hem s-a răzbunat pe cel dintâi (20 de ani să mocneşti aşa răzbunarea…), şi probabil o ştia el însuşi. Niciodată n-a fost ‘în clar’ cu Scott, mereu rămânea între ei un rest de nespus, deşi n-am văzut tip mai aspru cu sine, cu o exigenţă mai mare a adevărului. Dialogurile dintre ei, reproduse la virgulă: lucide şi tăioase cum probabil n-au mai existat vreodată şi nu e natural să existe între doi oameni.)

       Între scriitor şi cititor trebuie să rămână o neînţelegere. Între artist şi receptor etc. O zonă cât de mică de nespus; în niciun caz nu trebuie să explici totul, să faci imensa eroare de a ajuta cititorul.

       Mică modă milenaristă, pe net.
       Profeţii îi mai dau 10 ani umanităţii.

       Dacă-mi amintesc ceva dinainte de 1989, e că toată ruginitura aia, pereţii scorojiţi, suprafeţele prăfoase te dezgustau de viaţă. O urâţenie întinsă şi grea, magazine, vitrine, maşini, remorci, stâlpi jupiţi, becuri sparte, toate erau de o urâţenie imobilă care-ţi omora sufletul. O descurajare de moarte. Se vedea că oamenii nu trag pentru ceva, ci merg din inerţie. Evident că vopseaua nu trebuia curăţată, ci lăsată să cadă. De ce să fi făcut ceva, de ce. Se vedea din estetic că eticul pierduse.

       Un tip transgender îi cere societăţii să-l accepte aşa cum e. În vreme ce el nu a fost capabil să se accepte aşa cum era (cu sexul de la naştere). De ce ar putea accepta socialul ceea ce nu poate accepta individualul. Acest paradox, ca să nu spun contradicţie, nu pare a fi pentru oricine.

       Nu cred că se va putea ‘face istorie’ după A.I. Nu cred că umanul va mai fi autonom şi ideile vor dicta suprem.

      Cum Pivot insista, C. l-a rugat pe acest tip, J.-P. Enthoven, să meargă în locul lui la emisiune. A vorbit despre C. ca despre filozoful necunoscut, un tip formidabil din Paris etc., emisiunea a stârnit rumoare – avea destulă putere, dacă apăreai acolo vindeai câteva zeci de mii, ca la un premiu literar. A doua zi, Cioran se întâlneşte cu el în grădina L. Lumea îl oprea pe E. pe stradă, crezând că e Cioran, şi îi cerea autografe pe volumele proaspăt cumpărate. Cioran aştepta deoparte, răbdător. La sfârşit i-a zis: ‘Vedeţi ce uşor e să fii invizibil? Nu înţeleg de ce nu ar face asta toată lumea’…

      Săracul BHL a ajuns cu tratamentul insomniei şi în Minnesota, la clinica Mayo, unde a stat Hem ultimele luni înainte să se sinucidă. Dosarul medical al lui Hem s-a evaporat, e singurul dispărut din arhiva clinicii…
       A făcut tot felul de terapii, tehnici, improvizaţii, hipnoză, respiraţie. Rezultat, nul: insomnia, mai viguroasă ca niciodată. (Schimbă SMS-uri cu Macron, după 1, când vede cum se stinge lumina la Elysée – el stă chiar peste drum – şi nu găsesc amândoi nicio soluţie.)

       ‘Urâţenia are această superioritate asupra frumuseţii: aceea că durează’ (Lichtenberg).

       Se întâmplă sistematic aşa: deschid o carte, cartea nu e bună. Pun semn şi o las oftând alături. Deschid a doua, încep să sper, nu e rău, dar nici grozav, o las pe mai târziu, pun semn de carte. A treia e incomparabil mai bună, autorul are de data asta stil, 40 de pagini în flux, apoi începe să treneze. Ghicesc ce vrea să spună, cum va spune. O dezamăgire se insinuează, lupt, mai rezist 5 pagini, clacare. O voi lăsa pe mâine. În toate ungherele din jur, două-trei cărţi una peste alta. Unele, neterminate vreodată, le-am pus din remuşcare în raft cu semnul de carte la pagina fatală, dacă vreodată voi vrea să mă răscumpăr.
       E mai uşor la micul e-Reader: 26 de cărţi deschise şi abandonate pe la jumătate, şi tot atâtea în curs de citire asiduă.
       O carte din 20, din 30…, minune, alunecă sublim de la un capăt la celălalt şi îi întorc recunoscător ultima pagină.
       Comedia ţine ani.

       Ce nu se poate înţelege în companiile mari e ‘reunionita’. Acele şedinţe de două ore în care se vorbeşte mult şi nu se decide nimic, împănate de americanisme şi de excursuri verbale perfect vide. 12 persoane în jurul mesei. Dar adevăratele idei le are totdeauna o singură persoană, foarte rar două, în tandem. Restul – discută ceea ce nu le aparţine. Şi totuşi rutina persistă: companii, organizaţii, politică, funcţionariat etc.
       Trebuie să fie un teatru sufletesc satisfăcător.

       Un personaj din ‘Gigi’: ‘E atât de înfumurat, atât este de superior, în sensul inferior al cuvântului’.
       Superioritatea inferioară: m-aş putea gândi la destule exemple etc. Naturi plauzibile, dar care cred că există pe lume ierarhii imuabile etc. (Oare cred cu adevărat?)

       Interviu cu X. Am închis după 5 minute. Nu-l mai pot asculta. Volutele, golul. Chinul de a simula poziţia în şa.
       Arată de 62, dar are freakin’ 80 şi ceva.
       Unde s-a mai întâmplat să închid astfel. E sigur: niciodată. Tristeţe din aia corozivă.

       Cel mai comic lucru, în timpul crizei pandemice, a fost acea adeverinţă pe care o semnam noi pentru noi, prin care ne dădeam voie să ieşim pe străzi. Râd şi acum, pentru că mă văd semnând-o.
       Am văzut atunci că suntem frunză-n vânt, un pai pe ape. Şi senzaţia era nouă.

       Ştirea că actorul Gene Hackman a fost găsit mort acasă; la fel soţia şi câinele.
       Acel ‘şi câinele’ mi-a făcut nu ştiu ce.

       Când vreau să-mi creez un şoc temporal, o dislocare, îmi pun The petrified forest (1936). Îl văd cel puţin o dată pe an. E acolo, în Sudul prăfos şi mort al Americii, o generaţie istorică şi o lume pe care n-o va repeta în niciun fel nicio generaţie; întâlnire cu tinereţea necunoscută a bunicilor noştri, poate. Referinţele, iluziile, oamenii.
       (Nu ştiam că Borges a găsit The petrified forest, într-o revistă argentiniană a timpului, ‘unul dintre cele mai intense filme pe care le-am văzut vreodată’.)

       Lenin despre Vera Zasulici şi extrema lentoare cu care reuşea să scrie câteva rânduri: ‘Vera Ivanovna nu scrie, ci lipeşte bucăţi de mozaic’ (biografia scrisă de Troţki).

       – Hei, băiete, ce cauţi aici?
       Conştiinţa că nimic nu contează. Dacă eşti foarte norocos, vei face un lucru care să conteze peste 100 de ani. Asta e tot. Serios considerând lucrurile.
       Dar în 200…
       Orice plimbare, orice ieşire în oraş îţi dă tipul ăsta de meditaţie calmă. Nu vreau decât, aşezat pe un ţărm, să privesc hipnotic marea. Valurile izbindu-se.
       Nu vreau decât barca lui Santiago.

       Oamenii au tendinţa să retrăiască un eroism imaginar. Sunt în Rezistenţa franceză, luptă cu Hitler.
       Cum să-i conduci, cu blândeţe, spre ridicol?
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ce stranie începe să fie onomastica la valahi.
       Deja, N. Djuvara observa, revenit în ţară în ’90, că au dispărut Escu, care alcătuiau majoritatea (-escu, -anu, -an, -oiu, -aru etc., sufixele patronimice ale orăşeanului generic, sărac, şi ale burgheziei mărunte şi medii), şi au apărut numele de familie neobişnuite sau un pic stranii.
       – apoi, aceste nume cu sonorităţi ciudate, provenind din atribuiri clar peiorative sau batjocoritoare acum 150 de ani, când Cuza face recensământul rural complet, nume imitând un pocnet, un plescăt din buze, onomatopee, sau desemnând o poreclă, o însuşire sau o meserie, toponime, ca şi taxonomia animală sau vegetală, au început să se impună.
       – acum, domină. Escu mai sunt vreo 1,5 milioane, cred, dar dacă înainte sufixul se întindea ca un lac, e azi o baltă stingheră. Apar în ultimii 20 de ani, la vârful statului, în administraţie, sau ca semnături prin reviste, nume interjecţie sau chiar nume poreclă, din cauza cărora te-ai fi bătut cu siguranţă în copilărie în curtea şcolii. (Pentru a compensa, noua clasă şi-a creat o infuzie de prenume cu sonoritate străină, cu alăturări emancipatoare: Denisa Mămăligă, Antonio Buduca etc.) Profii răsfoind catalogul au deja exerciţiul eschivei, abţinându-se să facă analogii supărătoare sau să pufnească spontan în râs, şi se antrenează înainte ca actorii, compunându-şi o mină sobră.
       E semn bun, observa Djuvara, semnul că s-a schimbat structura socială, s-a ridicat o clasă de jos lângă cea de mijloc. Acum, ea are mai mult decât relevanţă socială, şi a devenit clasă dominantă: Mahalaua (fuziunea mediană sat-oraş -‘ţărăşenii’ cum îi numea H.-R.P., cei nici ţărani rămaşi, nici orăşeni încă -, primele 2 generaţii) a câştigat vizibil şi are azi majoritatea. Altfel spus, clasa fără niciun raft de cărţi în casă urcă social lângă clasa medie, fără pretenţii dar cu câteva rafturi sau etajere. Mutaţia, reală, nu prea e pusă în relief, remarcată, vorbită. Ca toate lucrurile straniu inconvenabile.
       Apoi dispar librăriile.

       După 35 de ani, statul român a depăşit un aşa-numit stadiu al ‘copilăriei democraţiei’: anii Tranziţiei, urmaţi de primii ani ai Integrării în confederaţia europeană. Examenul maturităţii ar fi, de acum înainte: noul ‘proiect de ţară’ corespunzând anilor maturităţii (ce dorim noi să fim în acea confederaţie etc.).
       Care nu vine.

       Franţa nu se iubeşte pe sine. Deloc. A fost o lovitură prea mare înfrângerea din ’40 (şi salvarea ei de către o naţie precum americanii, de neciopliţi veseli…, a fost ca şi cum te-ar fi salvat personalul de la bucătărie, şi apoi te-ar fi pus în bancă să-ţi dea lecţii). De atunci lucrurile s-au măcinat perpetuu, pentru a se duce acum de-a berbeleacul total. Nu mai ştie care e locul, misiunea sa.
       În fine: au devenit ca noi.

       Un englez a scos o carte de reabilitare a căpitanului Titanicului, Smith, care ar fi murit ca un erou.
       E încurajator pentru toate reputaţiile distruse: şi peste 100 de ani, vor exista poate oameni care se vor ocupa să te salveze…

       Nu cuvintele sunt şocante, ci realităţile.
       Când Saussure a vorbit în cursul lui de lingvistică despre ‘semnificant’ şi ‘semnificat’, despre cuvânt şi obiectul desemnat cu acel cuvânt, era o varietate de anti-nominalism. Acea jumătate ‘idealistă’ de filozofie care crede că ideea, chiar dacă nu are existenţă reală, e mai importantă decât realitatea, cuvântul e mai important decât lucrul. Noi, stânga, credem asta: realul e al dreptei (al extremei drepte), dar idealul e al nostru. Ideile sunt superioare, ele creează realitatea, lumea. Idealul e avangardă, iar realul, plictisitor, aleargă subaltern după el. Noi creăm ideea (socialism, emancipare, egalitate, feminism, aboliţionism etc.), care apoi devine real. Mai întâi nişte gânditori au scris despre eliberare, şi apoi au fost eliberaţi sclavii. Dacă n-am fi fost noi, conservatorii nu i-ar fi eliberat niciodată, invocând dezolaţi ‘realitatea’ şi ridicând din umeri neputincioşi. Noi, creând cuvinte, concept, idee, facem istoria, iar liberal-conservatorii sunt nişte expiraţi care aleargă mereu gâfâind după ea. Asta e o convingere absolută pe care o avem, de 200 de ani.
       Aşa am ajuns să credem că putem crea realitate desemnând un cuvânt. Acuzând pe cineva de ‘fascism’, el chiar devine fascist, sau e în propriu fascist. Obişnuiţi să modificăm realul, am crezut că putem să schimbăm printr-un soi de dirijism semantic oamenii, realităţile, punându-le etichete, chiar dacă nu sunt deloc conţinutul pe care li-l atribuim. Aşa cum pui o etichetă pe un borcan de dulceaţă, scriind pe el ‘şuruburi’, şi din acel moment el devine un borcan cu şuruburi real. E o convingere absolută aceasta pe care o avem. Aşa şi nu altfel ne-am scris magisteriul moral.
       Putem jigni profund, putem călca în picioare, nu ne pasă. Noi, stânga, stăpânim cuvintele de cel puţin două secole. Tot ce e în cărţi şi în ziare e al nostru, şi e una dintre mândriile noastre absolute. De 200 de ani, noi punem jaloanele şi lumea întreagă face zigzag printre ele. Atribuim, nominalizăm. Liberalii şi conservatorii sunt furioşi. Cuvintele sunt funcţionale la realităţi, căci cuvintele sunt revoluţionare în sine, poartă cu ele praful de puşcă al istoriei, împing înainte, dar aproape deloc sau absolut deloc funcţionale – la oameni. Oamenii, faptele lor, realul, factualul, în sumă adevărul, sunt importante. Rousseau debutează un capitol cu fraza uluitoare: ‘Să începem prin a îndepărta faptele’, o sublimă catastrofă epistemologică. Nu, să pornim exact de la fapte, apoi să scriem idealul. Nu poţi crea ideal pornind tautologic de la ideal. Căci e ideal în raport cu ce?
       Epoca noastră, post Războiul rece, e praf, nu înţelegem din ea perfect nimic. Nu i-am scris conceptele, cuvintele, n-a apărut o teorie, nu s-a scris nimic real de 35 de ani. După căderea Zidului Berlinului avem perspectivă zero, suntem la un balcon al istoriei de la care nu se vede nimic. Trebuie să ne întoarcem în trecut – fascist, rasist, imperialist etc. – pentru a desemna inamici şi prieteni, fiindcă nu suntem în stare să creăm cuvintele noi prin care să numim ceea ce trăim acum, şi atunci o dulce lene a retrospecţiei ispiteşte pe oricine. A, îl putem denomina pe Trump drept fascist, pe Putin drept comunist, pe ambii imperialişti – şi am încheiat lucrurile, pare perfect. Xi nu ştim ce este, un capitalist comunist, un cerc pătrat, ne vom gândi mai încolo la asta. N-am priceput nimic, n-avem de propus nimic, am înaintat zero în cunoaştere dar nu contează acum, i-am aruncat în trecut iar lenea noastră trece, poate, neobservată.
       Nu trece. În ochii noştri mai întâi, nu trece. Fiecare epocă trebuie să-şi scrie cuvintele.
       …Am auzit azi un adolescent vorbind despre americanii ‘fascişti’ care nu ştiu ce fac, localizabili în Administraţia actuală… Ceva uluitor. Abis. Ca şi când s-ar fi aplecat să ia de pe jos şi să-şi pună în piept o floare mucegăită, avea acea înflăcărare în priviri, acea simplitate lingvistică… Toate îi erau clare. Ca acum 100 de ani. Am simţit un imens val de compasiune… Cum era posibil ca iluzia retrovizoare să se perpetueze aşa? De ce l-am lăsat pe acest adolescent dezarmat total în analiză, cu un praxis fără theoria? De ce l-am lăsat fără cuvinte, să guste fericit din dulceaţa de şuruburi?…
       Poate trebuie să expire mai întâi ‘sovietologii’, care, 35 de ani mai târziu, nu clintesc teoria din lexicul Războiului rece căruia îi rataşează pletora de prefixe neo-, post-, cripto- etc., şi îşi doresc să moară cu ea. Au 70-80 de primăveri cei mai tineri, deci oricum sunt plecaţi. Apoi editorialiştii – şi ei 70 plus – de la ziarele şi media clasică. În fine moraliştii, perfect sterili, care nu inventează nimic dar grevează cu teologie totul, cu ten palid şi ţinând slujbe.
       E nevoie de amândouă, de idee, de realitate şi de articulaţia dintre ele. Insultele trebuie să fie, naibii, noi, calomniile novatoare nu râncede, ataşamentele – noi de asemenea. Tabloul general, panoplia completă a ceea ce se întâmplă.
       Fiindcă toţi simţim că trăim ceva complet nou. Cu cât spunem că e vechi (neo-ceva), cu atât simţim că e noul, nemaivăzutul. Frustrarea că nu i-am găsit, încă, un nume nu reuşeşte să facă sentimentul să dispară.

       ‘Nu ştim niciodată ce ne rezervă trecutul’ (Françoise Sagan, în Les faux-fuyants)…
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Drama farming: această expresie americană care trebuie luată în propriu. Aşa cum unii plantează în ferme grâu sau flori, alţii cultivă spaima, recoltând şi trăind din ea. Şi şi-o cultivă în suflet, deopotrivă, pentru a fi autentici când o răspândesc şi o vând, speriindu-se ei de ei înşişi într-un cerc virtuos pozitiv – preluând, înlănţuind, ca într-un als ob generalizat. Farming-ul domneşte azi în teorie, în comentariu, în media, în tot.
       De fapt, trăim timpuri cu totul placide. Războaiele din jur sunt de doi bani, tragediile de doi bani, de la virusul pandemic nu s-a mai speriat nimeni. Faţă de nenorocirile din al Doilea război, pe o scală a tragediei de la 1 la 10, nu suntem, ca umanitate, nici la un 2 chinuit. Adevăratul dread e în altă parte, evacuat din sfera istoriei şi evenimentului. Drama farming-ul lucrează din plin dar nu reuşeşte să ne menţină atenţia. Ne ciupim ca să rămânem treji (repetându-ne că trăim timpuri îngrozitoare, fascism, reenactment-uri morale etc.). Contemporani alintaţi, un plictis generalizat străbate totul, ca un curent subteran straniu.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Câtă lume era cineva şi nu mai e, azi, nimeni. Tipii care au murit, mai întâi. Credeai că se va sfârşi lumea, un asemenea vertij şi vid se crea la moartea lor. Îmi amintesc doar numele a trei critici, Eugen S., Alex Şt., în fine Nicolae M. Sau de Mihai Ş., un bătrân domn nu sclipitor sau creativ, dar rezonabil, cumsecade şi plin de merite. Emoţie intensă la moartea lor. O nepăsare colosală după, cu excepţia câtorva afini, binevoitori, dar din sectă.
       Nu că nu mai există: n-au existat vreodată. Nu e adevărat că rămâne nu ştiu ce. Rămâne zero. În realitate, zero.
       Acest abis. Oamenii ar trebui să fie plăci memoriale.
       La dracu, să facem evocări, comemorări tip colocviu, ţinând calendarul, la an, la deceniu etc.? E stupid, convocatorul de calendar, dincolo de lenea mintală şi falsul automatist, mi-a părut totdeauna un soi de cretin, sau un infant nevinovat. Cine spune cu seriozitate ‘se împlinesc nu ştiu câţi ani de la…’ a murit acolo, e marca imbecilului duios, o pastişă provincială de cultură şi morală etc. Şi chiar şi atunci. Până şi pentru plăcuţa memorială, mai trebuie încă să se apropie cineva spre a o citi.
       Nu, epoca va mătura tot. E inutil. Câteodată mă uit în urmă şi nu-mi vine să cred câtă lume nu mai e; dar nu ca şi când ar fi murit, ci ca şi cum nu s-ar fi născut vreodată, ceva cvasi-absolut. Supravieţuiesc aceleaşi două categorii, talent sau idee. Singure, fără adjuvant sau valeţii comemorativi. În ceea ce ţine de valoare, e o problemă cu etosul memorial în sine – dacă e o nevoie de tine să-l aminteşti, ce valoare are? -, dar să trecem. Poate ai o şansă dacă depăşeşti categoria plictisului.
       Armate întregi de umbre bat pasul de defilare, trec în marş şi intră nu ştiu unde, beznă, tunel, gaură neagră, e deplin ridicol.
       Viitorul. Să trecem, de asemenea.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Internetul a fost pentru toţi o noutate tulburătoare: am putut vedea cum gândeşte populaţia până în ultimul ungher al ei. Gândul omului banal nu era o noutate în istoria flecărelilor lumii, dar gândul tuturor oamenilor, da. Noi nu ştiam cu adevărat ce se petrece sub pălăriile oamenilor de pe stradă. Necunoscutul întâlnit în tren ni se părea un ins tăcut, timid, înţelegător, simplu până la schemă, ascultând cuminte conversaţia celorlalţi, sau zgomotos fără substanţă, iar aceşti candizi cu bun-simţ, cărora le atribuiam bun-simţ, alcătuiau 80% din populaţie. Iată-i vorbind, pentru prima oară. Făcând o înregistrare video unde povestesc ceva. Din tăcere în zgomot.
       E important pentru literatură? Mai poate fi literatura la fel când există universalitatea internetului, când s-a luat cortina de pe 80% din gândirea lumii? Când acolo nu mai e o zonă de nespus, continentul necunoscut?
       Ce-ar spune Hem? Ar mai scrie Pentru cine… în epoca TikTok, sau, scriindu-l, l-ar mai considera ceva nu doar literar, ci socialmente important? Literatura, importantă de asemenea pentru umanitate? – spre a uza de vorbe mari.
       Mă întreb. (Hem a văzut-o venind?)
       Literatura, să zicem muzica, filmul, creaţia îşi pun nu doar problema sensului, ci şi problema ontologică, bazală, problema realului: dacă existenţa lor e ceva cu adevărat real sau doar pare să fie. Nu ştiu dacă ne dăm seama de asta.
       E un ‘but, wait a minute’ generalizat.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Dacă ar apărea acele milioane de roboţi pe care E. Musk şi toţi le preconizează, elitele ar schimba imediat discursul general despre imigraţie. Deodată economiile n-ar mai avea nevoie de imigranţi şi ei ar fi rugaţi ferm să rămână în ţările lor. Fluxurile migratoare n-ar mai fi o normalitate istorică, şi s-ar observa porozitatea absurdă a graniţelor. Deodată elita n-ar mai fi ‘de stânga’ (ceea ce nu se întâmplase oricum niciodată în istorie), ecologică şi emancipată, amestecată gregar în mulţime cu tricou şi mâinile în buzunare. Natalitatea slabă n-ar mai fi o problemă, şi chiar ar fi propusă ca experiment economic şic. Universităţile ar prăbuşi catedrele cu ‘Studies’ în titlu. Teoria Critică ar sucomba. Antiimigraţioniştii n-ar mai fi fascişti, fasciştii ar fi de negăsit, dreapta ar fi centru şi centrul, stângă moale.
       Toţi ar aştepta aceşti muncitori bravi, făcuţi din metal, să se împrietenească cu frigiderele şi aspiratoarele noastre de civilizaţie superioară.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       În Franţa, lege de interzicere a fumatului în parcuri, pe plajă… Cred că şi pe stradă.
       Când văd oameni eventual jubilând la legi tip Big Brother, mă deprim complet de umanitate. Mi se face rău fizic. În numele igienismului, al purismului, al taberei Binelui general, al idiosincrasiilor private, deplin capabili, sclavi nefericiţi dar solidari, să-şi delege libertatea individuală. Şi dacă o mică tiranie se va ivi, n-o vor simţi desigur venind, obişnuiţi s-o vadă în jurul lor prosperând în numele ideii de Bine.
       Şi toţi ştiu că o societate regularizată excesiv îşi pierde simţul comun, umanitatea strictă. Că nu vei mai merge la război. Nu vei mai apăra o femeie pălmuită pe stradă, un bătrân împins şi batjocorit în râsetele generale. Umanitatea făcută din lucrurile gratuite, cum ar fi compasiunea, admiraţia, autonomia individuală, libertatea. Dar ceea ce o generaţie simţea natural, cealaltă în chip straniu nu mai izbuteşte să observe.
       Simţeam oarecum, de aici din Est, micul laţ de mătase strângându-se în anii din urmă. Revoluţia noastră din ’89 era mai aproape decât orice moment de libertate din Vest (ultimul în ce-i priveşte, ’68-ul). Aerul aici era mai tare, încă pur, frisonul mai rece:
       – practica stimulată a delaţiunii pure (numită ‘raportare’, sesizare, whistleblowing, semnalare, obligaţie morală, responsabilitate socială, participare civică). Publicul e încurajat să nu ştie ce reprezintă bazal asta.
       – limitarea retragerii de numerar din bănci, de prin 2005 – din propriii tăi bani – sub varii pretexte funcţionaliste ale luptei contra spălării banilor etc. (în care eşti apărat tu de tine)
       – legi antitero tip Patriot Act, retrase dar perpetuate în supravegherea comunicării şi a vieţii private
       – obligarea companiilor la stocarea datelor, conducând la cenzura automată online
       – legi anti-‘fake news’, cenzura sub pretextul combaterii ‘dezinformării’. (Adaug că toate pot fi refutate de un copil de 10-12 ani familiarizat cu logica formală, nu sunt raţionalizări sofisticate.)
       – criminalizarea ‘discursului urii’, cel mai viclean şi tulburător truc pentru restrângerea opiniei politice şi religioase inconvenabile
       – interzicerea de discursuri şi simboluri. Cu originea în legea Gayssot din Franţa, emisă când antisemitismul devenise într-adevăr dezgustător, s-a extins rapid de la negarea Holocaustului la absurdităţi care obturează cercetarea şi opinia, citatul, referinţa, dezbaterea, privite ca revizionism negru. Cred că şi la valahi există ceva asemănător, privitor la discursuri şi simboluri fasciste sau comuniste: o inocenţă de bun-simţ, trecută onest, care avea un substrat dinamitard total de nebănuit la momentul redactării.
       – taxarea produselor nocive (tutun, zahăr, alcool etc.), protecţie a individului contra lui însuşi: tutelă a statului ţinându-l de mână pe cetăţeanul-copil, infantilizare frontală. (Într-o democraţie, inutil de precizat, cetăţeanul e singurul deţinător al suveranităţii, el e întotdeauna ‘şeful’, iar statul sau instituţia sunt construcţii subsidiare.)
       – interzicerea ‘conţinutului violent’ pentru filme, jocuri etc. (pretextul protecţiei minorilor)
       – limitarea dreptului la protest: cerere de autorizare prealabilă, traseu, orar
       – interzicerea armelor (infantilizare care a putut fi denunţată istoric şi oprită ca atare numai în America)
       – interzicerea unor cărţi sau opere de artă (protejarea copiilor, a sensibilităţilor ideologice sau religioase), lucrări retrase din muzee şi biblioteci, procese de intimidare
       – taxe pe ‘emisii de carbon’ (nu interzicerea vehiculelor: taxe pe emisiile lor în timpul funcţionării), limitând libertatea de circulaţie aeriană, terestră etc.
       – legi anti-‘conspiraţionism’, destul de stranii şi în fază incipientă (în Germania, legea Netzwerkdurchsetzungsgesetz, o nebuloasă pentru combaterea dezinformării, creând un fel de agenţii sau Centrale de verificare, guvernamentale, care să eticheteze ştirile drept ‘mincinoase’ sau ‘înşelătoare’, să declare surse considerate periculoase, să opereze amenzi şi să oblige diverse platforme la ştergerea conţinutului în 24 de ore etc. Cu clădire, personal şi schemă salarială, un Minister al Adevărului la care Orwell ar păli de admiraţie. Ab initio, ivirea unei asemenea idei pur comice în Germania e istoric admirabilă, să trecem însă). Publicul e prevenit cu seriozitate împotriva lui însuşi.
       – restrângerea homeschooling-ului, restricţie contra educaţiei de acasă, principial inofensivă
       – directive bancare prin care sumele ţi se pot confisca oricând. În America, diverşi bizari care practicau trolling-ul politic s-au trezit cu conturile îngheţate, fără să poată plăti nimic. Camionagiilor din Canada li s-au închis conturile, nemaiputând plăti un sendviş într-o benzinărie, când au organizat un protest social-politic împotriva guvernului.

       Toate legile tip Big Brother sunt justificate prin motive nobile. Toate. Nu pretinde niciun guvern în istorie, niciun Hitler, Ginghis Han, Caligula: Şi acum vom institui nişte legi în numele Răului, deoarece suntem noi înşine răi, elitari, reacţionari. Toţi le-au justificat prin Bine şi necesitate, şi au crezut în ele. Toate legile catastrofale, liberticide, au sistematic o introducere sublimă, sunt date pentru propăşirea Binelui şi sub flamura sa: securitate, persoane vulnerabile (copii, bătrâni), sănătate, egalitate, drept la informare, bine public, popor, istorie. E vechea antinomie teoretică dintre libertate şi securitate.
       În fapt, vechea disjuncţie exclusivă dintre Adevăr şi Bine, aceste planete radical depărtate: sistematic se nasc guvernări şi sisteme elitare luptând în numele celui de al doilea, contra celui dintâi.
       Destui tipi au vorbit despre asta, vagi gânditori, Agamben, Zizek (în siajul bioputerii lui Foucault), Castoriadis, Clouscard, Badiou, Onfray, Chomsky, N. Fraser, Rancière, Negri & Hardt etc., dar mai ales scriitori, Houellebecq, Murray, Atwood, B.E. Ellis, Beigbeder, Y. Moix, Finkielkraut, V. Despentes etc. Chiar dacă sunt majoritatea de stânga, sunt şi destui conservatori, nu e o revoltă, cât un constat rece. Destui se îndoiesc că trăim într-o democraţie în Occidentul de azi, observând în schimb o oligarhie electoralistă, a elitei, în care conduc cei puţini şi masele sunt invitate să voteze pe o secvenţă de patru ani.
       Nu-mi place că UE se lasă păcălită de elitari şi începe să-şi dorească legi tip Big Brother. Nu-mi place că ţine Discursul Binelui – întotdeauna un semn înspăimântător de prost. (Puterea ţine discursul eficienţei, lasă restul pe seama gânditorilor şi a socialului: ea nu are niciodată discursul moral.) Uniunea, indeniabil proiect postbelic de civilizaţie, poate cel mai frumos proiect istoric de o mie de ani, se subţiază impenetrabil spre vârf. Şi nu prea vezi libertari opunându-se (doar siniştri ‘naţionalişti’, sau americani care observă din afară şi au descoperit libertatea de exprimare etc.). Nu avem stângă reală (socială, nu minoritaristă). Nu avem discursuri sobre ale libertăţii individuale. Ale democraţiei. Fiecare parlamentar mai găseşte o idee restrictivă. Fiecare ONG mai propune o reglementare. Presa e slabă, gânditorii cetăţii tăcuţi; se întâmplă ceva urât cu ‘sufletele noastre’. În plus, din Est şi din Sud, nicio prietenie.
       Democraţia noastră liberală, care avea toate defectele din lume dar era primordial o sferă a libertăţii, devine o democraţie formală şi inegalitară, a elitelor tot mai îngrijorate de ceea ce nu le incumbă, în care e păstrată doar iluzia alegerii. Libertatea însă, spre a aminti evidenţa, e ceea ce ne distinge în lume. Căci prosperitate au şi alţii… Tehnologie au şi alţii. Cultură deopotrivă. Libertatea e unica diferenţă specifică, cu cea mai importantă între toate: libertatea de expresie (pentru cei mai bizari inşi imaginabili, cărora nu le-ai strânge mâna: nazişti, anarhişti, fascişti, monştri absoluţi), deoarece ea e libertatea-metresă, protejându-le pe toate celelalte. Fără ea ne întoarcem la delictul de lezmajestate, plonjând în Orient, într-un regres ante-1789, premergător Enciclopediei şi Luminilor. – Şi nu există schimbări reale. Nu sunt opţiuni reale, alternativă la statu quo. Toată lumea spune acelaşi lucru, cu nuanţe nesemnificative. Puterea reală nu e la popor, n-ar îndrăzni nimeni să spună asta. Decizia nu e democratică – impusă de elite, de Piaţă sau de expertocraţi, corp parazit de neevitat. Săracii sunt ridiculizaţi. Se dă senzaţia de club, cu legitimaţie de intrare, pentru libertăţi şi drepturi universale. Nu era aşa în anii ’70, să zicem, în Occident; în anii ’90-2000 în Est. Nu sunt momente de ruptură atestând prezenţa şi vocea poporului: totul e tutelă, evoluţie controlată şi linear. Nu există idee radicală, marginală sau alternativă la statu quo, nu există propunere structurală, rezistenţă, curaj al noului (acesta e semnul cel mai rău). Nu avem includerea tuturor, ci împingerea tuturor într-un singur marş, pe aleile centrale.
       Nu ştiu ce are genetic sistemul de putere, de ce produce doar asta. De ce acest tropism de la democratic la elitar, de ce sombrează mereu în elitarism şi hybris, şi de ce o ia mereu de la capăt, înaintând incremenţial, de parcă ar avea dispreţul şi sinuciderea în sânge.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Onfray: revoluţionarii erau nişte rataţi – teoria pegrei care e revoluţionară, a istoriei ca debuşeu al ratatului etc.
       Nu e adevărat. Mai întâi, aproape toţi erau tineri, deci nu puteau fi rataţi, prin definiţie. (Cred că cel mai bătrân era Marat, 46, în rest toţi au 20-30, Saint-Just 22…) Toţi erau, apoi, social şi cultural okay. Dimpotrivă, aristocraţia delicvescentă, înlocuită, e cea failibilă, ştiau totul, nu făceau în genere nimic şi nu mai mergeau nicăieri.
       Cred că O. spune că istoria îţi dă un destin când nu ai unul, şi ca de obicei a derapat în divagaţie.

       Franţa e singura ‘poveste de dragoste’ a lumii. În rest, anglo-saxonii sunt o poveste comercială, germanii una materială, o sumă de alţii o poveste religioasă sau istoric-epopeică sau tehnică. Dar are şi lumea asta căzută o poveste, una, despre graţie şi gratuit şi artă şi revoltă a libertăţii, spre care se poate uita cu un fel de surâs.

       Cât de interesant, nu studiază nimeni asta? Unde dispar obiectele pe care le scăpăm pe jos?… Există o a cincea dimensiune, de unde se întorc uneori, alteori niciodată?

       E. Musk: ‘Suntem în Big Bang-ul de explozie a inteligenţei. Suntem acum înăuntrul său, privim, avem locuri în tribună la Big Bang-ul exploziei inteligenţei. Un lucru e sigur, nu va fi plictisitor. – Rep.: Dar spuneaţi că sunt 20% şanse de anihilare [a umanităţii de către inteligenţa artificială]. – Ei bine, cred că trebuie să luăm mereu în considerare faptul că există şansa unui deznodământ rău, să încercăm să ne protejăm contra finalului rău. Nu putem fi complezenţi, repetând că totul va fi bine şi nu se poate termina prost’.
       Minunat, suntem deci înăuntrul unui fenomen pe care nu-l putem controla şi asupra căruia, din tribune, putem doar emite speranţe, ronţăind popcorn. Iar aceştia sunt tipii cu cea mai profundă şi mai amplă idee despre ce se întâmplă.
       Empiricul tehnic e înainte şi noi nici măcar nu alergăm undeva prin urmă.

       Diviziune totală, nu mai împărtăşim nimic. Nu împărtăşim nici măcar termenii dezbaterii. Nu mai avem dezbatere (nici măcar în termeni superficiali, habermasieni, de ‘comunicare’, de conversaţie aplanantă etc.).
       Incredibil cât e de necesar noul, noi universalii, ruptură radicală şi nou. Şi nu vine: literatură, gândire, artă. Creaţie, în full stop: avem de 5 decenii copiatoare, xeroxuri, serial.
       Nu vine. From goddamn nowhere.

       Epopeea colonială europeană: nu am participat la ea. Colonie a altora, niciodată colonizatori. E diferenţa noastră specifică, a Europei Centrale şi de Est, poate singura care ne va ajuta în viitor să ne distingem: zero vinovăţie morală, zero datorie istorică faţă de popoarele din Africa şi arabe. Nu putem fi obligaţi să luăm populaţii, putem alege să vină doar marginalii din India, China, Filipine şi dintre ruşi normali, populaţii foarte comunitare şi care la un semn pleacă cum au venit. Putem echilibra o demografie avariată, cu natalism local ‘clasic’, legi de premiere a naşterilor, la al treilea copil cuplul nu mai e nevoit să muncească etc., old school. S-ar anestezia reacţionarii şi etno-obsesivii. Ar trebui să ne salvăm prin pragmatic şi comercial şi, timid, subreptice, să sărim în curând peste ceilalţi, dacă totul merge bine.
       Dar totul nu merge niciodată bine.

       La nu ştiu ce mail cu ‘Ştiri de ultimă oră’, am citit: ‘ştiri de ultimă speţă’…

       Întrebare tip TikTok: Dacă ar trebui să alegi între a muri mâine şi a trăi pentru totdeauna, ce ai alege?
       M-am pomenit ezitând minute întregi, şi alte minute, continuu, fără să pot în realitate alege.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ce se întâmplă la valahi e un foarte vizibil război între elite şi clasele populare. Care sunt puse la locul lor, ca într-o meritocraţie à l’envers. Ce li se întâmplă e meritat, emigraţia de supravieţuire timp de 20 de ani e meritată, nu are nicio vină nimeni, sutele de mii de copii semi-orfani e normal să fie crescuţi de bunici în rural, şi părinţii să facă la mii de kilometri munci joase sau degradante la care nu ţi-ai supune nici câinele, nu trebuie să plătească nimeni, sărăcia şi marginalitatea sunt meritate. Votează prost, gândesc prost, acţionează prost, ar fi mai bine să facă strict ce le sfătuiesc elitele şi apoi să se dea la o parte.
       Asta nu în Evul mediu, în care elitele erau infinit neruşinate, prin drept divin şi prin habitus.
       Elitele sunt neobişnuit, extrem de violente cu clasele populare, dintr-odată, de vreo doi-trei ani. Niciodată cele din urmă n-au primit în plină figură atâtea epitete, uneori când au ridicat braţele umil pentru solidaritate. Nu mai există nimeni, nu cred că poate fi identificat niciun singur ins din elită care să nu le fi injuriat. Au, fixat în ele, sentimentul că e absolut legitim să fie sărace, că se află la locul lor, că merită ce li se întâmplă şi că sunt hărăzite unui destin de inferioritate socială, în zone joase ale societăţii cu venituri joase, servi sau auxiliari ai elitei. S-a cerut chiar sotto voce revenirea la votul cenzitar, teste IQ pentru buletin, drept de vot, majorat mental sau certificate de muncă.
       ‘Alegerile’, o instanţă de umilire a claselor populare.
       Surâzător, senin.

       În urbea ‘Cluj Napoca’, la drept vorbind mai mult Napoca decât Cluj, oraş de fabrici şi resturi antropologice, pare a fi fost luată în considerare interzicerea fumatului în ‘spaţiile publice’. Adică spaţiile aparţinând celor interzişi în ele. E poate primul pas experimental, după reuşită sau respingere urmând ca stupiditatea vigilentă să se extindă, ca o balegă, la nivelul glumei de ţară. Niciun protest public, niciun harakiri. Unii vor observa chiar că cei 5-10 metri aflaţi între două bănci, pe aleile parcurilor, li s-au părut întotdeauna suficienţi pentru a contracta o boală de plămâni. Care poate fi contractată numai privindu-i (prin mimetism social). Alţii, că miasma de tutun a interferat constant cu nuanţele de Bleu de Chanel şi Aramis din căptuşeala hainelor de oraş în care deambulau duminicile. Altii, în fine, că interdicţia există deja în oraşe ca New Yorkul, în ţări mari precum America, ceea ce pentru o naţie de maimuţe istorice elitare nu e decât suficient.
       E minunat.
       Fiecare gest te îndepărtează mai mult de trib, şi nu ştiu de ce există ceva rău, în tine, care surâde puţin cu fiecare decădere. Fiindcă satisfacţia de a fi confirmat în temeri trebuie să fie una dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase pentru un spirit omenesc.

       În spirit, Revoluţia din ’89 a fost un eşec. Ea nu a creat democraţi, gândiri eliberate. Nu se poate spune că s-a înregistrat la valahi un progres în formarea unor spirite libere, o pasiune pentru libertate, cuvânt liber, emancipare. Pe cei pe care-i ştiai dubitativi – îi găseşti închistaţi şi convinşi, dar în rău. N-ar fi admis niciodată, în anii ’90, ce acceptă acum. De 35 de ani, au coborât în obsesie: un regres al gândirii democratice e evident. Pe orice drum au apucat, au dat de ei înşişi, dar mai bătrâni, mai înguşti, mai urâţi. Din cele şase-şapte nume rapid identificabile, niciun democrat. Nici. Măcar. Unul.
       Orientalismul? 500 de ani sub turci? Cum să-ţi explici legionarismul, poporanismul, sămănătorismul, organicismul, într-un cuvânt guvernământul în care o avangardă bună, ceva ca un păstor, trebuie să dea fundamentele şi să conducă ceva ca o turmă. Ce-a putut crea această forma mentis a elitei; oligarhie sau aristocraţie, supunere, refuzul emancipării masei, neîncrederea fundamentală în popor, confundat cu gloata ca în Le Bon (autorul de căpătâi al lui Hitler). Dar e un fapt. În partea cealaltă, cei de stânga, câţi vor fi fiind, doi virgulă cinci oameni, sunt elitari ei înşişi, cu principiul leninist al avangardei proletariatului, ca Zizek, cu ochi daţi peste cap. Nu vezi un democrat. La stânga nu, la dreapta nu, centrul e o glumă veche cu social-democraţi.
       Intelighenţie sterilă, provincială, de o superioritate acră şi tristă, căreia nu-i iese decât negativul. Nicio naraţiune Pozitivă, idee pentru ‘proiect de ţară’ şi nicio localizare a Binelui pentru viitor. Niciun ataşament veritabil pentru democraţie şi liberă exprimare. Nicio încredere reală în puterea poporului. De la paşoptişti încoace, candizii paşoptişti, niciun discurs de natură pozitivă în etosul local.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       C. scria cu epură, cu sobrietate, suprimând cuvinte nu adaugându-le etc. – scrisul cu asindete, retragerea cuvintelor din frază e ceea ce a învăţat de la franceza din XVII şi XVIII. Impactul stilistic e cel mai bun. Şi Hem scria aşa, cu excepţia Şi-ului de la începutul frazei, marca lui, suprima conjuncţii, aproape total adjective, pleava cuvintelor de legătură – deoarece, dar, într-adevăr, dacă, totuşi, deşi, prin urmare etc., ‘conectorii logici’ obligatorii azi în eseu pentru fluenţă formală. Ca şi tăierea nenorocitului de perfect simplu, simţi, făcu, drese, o adevărată catastrofă. Când lucrurile se încurcau în text, spunea ideea colocvial, îşi imagina că i-o spune cuiva. Eleganţa frazei rămânea intactă, indiferent de sensul ei, care putea fi simplu sau chiar vulgar, are zero importanţă. Ramificarea, dacă nu e excepţională, ascunde aproape mereu un vid, adevărul nu stă la suprafaţă. (Experienţa lui C. de tânăr cu M.H. în 1927, citind SuZ la biblioteca nemţească din Sibiu…) Când ţi se cere să restrângi, atunci te dai în vileag că nu ai nimic de spus, şi lucrul rămâne până astăzi testul suprem. Ia un alineat în care ţi se pare că ai spus ceva şi încearcă să-l rescrii, comprimându-l la trei fraze, fără ca ideea să se piardă. Apoi la una. Ia tot ce codifici şi transpune-l în limbaj firesc. Rezultatul, sărac în loc să fie strălucitor, deşertul cu care rămâi în pagină te va lămuri asupra a ceea ce aveai de spus… E mai mult un exerciţiu etic decât stilistic.
       Cititorul completează singur, adaugă inconştient cuvinte acolo unde ele lipsesc în frază, efect sublim, aşa cum adaugă din imaginaţie scene omise intenţionat în text etc. Scriitorul, eseistul mai ales, vrea să spună tot, şi ramifică, încarcă…
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Scriitorii care nu au idei sau talent devin râşniţe morale.
       E, în ce-i priveşte, ultimul recurs. Când văd în opera cuiva că începe să vorbească despre morală, ştiu. E cortina. Nu trebuie să mai aşteptăm nimic în ce-l priveşte…
       Morala e camuflaj livresc pentru parazitismul scriitorului: nu ai nimic de spus, dar observi că există pe lume un vast câmp al oftatului. Astfel, bibliotecile sunt umplute 90% de acest parazitaj al vidului eseistic: ‘valori’, ‘claritate morală’ (ca şi când nu ar avea-o toţi, această claritate, şi deţii o expertiză, mersul biped), memorial etc. Bieţii scriitori sau gânditori reali, înghesuiţi în ungherele rafturilor, îşi ruminează minoratul. Un Hemingway – la 10, la 100, la 1000 de Nimeni. E ca şi când pictorii ar fi depăşiţi de confecţionerii de rame, pe motivul egalei lor suspendări pe verticala peretelui. Într-o librărie te edifici pe loc: rafturile sunt îndoite sub greutatea bunilor paraziţi – problematizare, comentariat, comparatism biografic, croşetat critic, oftat moral, mâna a patra şi a cincea -, vastă lume a terţului inclus, a nulilor cumsecade. Pentru public, un om egal un om, şi toate cotoarele de carte se aseamănă.
       Cum văd un ins iniţiind vocalize pe refrenul Bine-Rău, oftez. Prin urmare, încă unul. Încă unul care, întors acasă, ştie şi se ia la palme în faţa oglinzii.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       În ‘Mojave’, Capote are această remarcă briliantă, că anumite persoane pot recunoaşte adevărul numai când sunt supuse unei pedepse extreme.
       (Vezi germanii, care n-au fost conştienţi de ce au făcut până n-au fost complet zdrobiţi şi umiliţi etc. Şi n-ar fi fost nici azi. Pedeapsa extremă e pentru ungherele unde egoul nu poate intra. El nu poate admite adevărul despre sine până ce nu-l arzi cu torţa aproape literalmente.)
       E probabil o condiţionare în supravieţuire să respingi funcţional adevărul. Am ieşit ieri la prânz din peşteri. Însă după ce admiţi vina ca atare, nu are loc nicio expiere şi niciun fel de depăşire euristică (noul prin vechi, ‘învăţare din istorie’ prin memorialul repetitiv).
       E marea înşelătorie, pe care o practică de pildă azi moralismul: admiteţi teshuva ca soluţie morală, plecaţi-vă, deplângeţi şi flagelaţi-vă, o înălţare a spiritului va avea cu necesitate loc: construiţi muzee ale neuitării vinei şi apoi veţi fi… Dar urmează doar moarte lentă, sterilizare morală a repetiţiei şi retrăirii, secundariat perpetuu; e o închidere. Moraliştii inteligenţi o ştiu, e ca o zgardă petrecută în jurul gâtului. Nerecunoaşterea vinei e ruşinoasă istoric, însă inversul său, recunoaşterea cu sistemă, morbiditate, cu exuberanţa culpei – muzee, manuale, altare cu lumânări tremurânde, religia amintirii, cu omilii, preoţi, slujbe, calendar, anularea discontinuităţii prin salt în generaţii – e funestă. Admiterea vinei trebuie să fie scurtă şi singulară, ca act onest, citabilă, dar niciodată repetitivă. Penitenţa morală e ceva religios nu epistemic, e un cult. Americanii au o metodă stenică: când pierd, nu mai vorbesc despre asta. Tăcerea relativă – trecut bifat – ca etică întremătoare. Ei nici acum nu ‘ştiu’ că au pierdut Vietnamul şi Coreea, nu jeleşte nimeni flagelator acolo că au aruncat cu napalm şi au ars oameni de vii, memoria e într-un alt registru, sănătos, de trecut-depăşit, o categorie lucidă a moralei iar nu patologică. Două filme de Oscar, ceva documentare, oftat şi ridicare din umeri, e a 36-a problemă; mâine e o nouă zi. Penitenţa morală e catastrofală; sistemică, comemorativă, translată în cultura populară. (Muzee în oraşe cu numele zecilor de mii de civili vietnamezi arşi de vii scrise pe pereţi şi vizite organizate cu grupuri şcolare etc.) Pentru a nu aluneca în patologia memoriei sub ampriza exigenţei binelui, e esenţial să laşi neatinsă cultura populară. În privinţa remarcii lui Capote, trebuie să facilitezi procesul memorial prin pedeapsă extremă, şocul cognitiv; dar apoi să treci calm mai departe. Distincţia între cele două căi ale memoriei, sănătoasă şi patologizantă – plăcere de a ţi se trece torţa pentru a te arde, singur, cu ea, deprinzându-ţi recesiv şi copiii – e esenţială pentru un moral colectiv. Trebuiau pedepsiţi – să intri de 2 ori în Paris în 70 de ani, nu e totuşi o autostradă istorică acolo… Dar germanii nu vor mai fi, niciodată, nimic.
       Cred că, în privinţa comunismului, Vestul pur şi simplu ne-a lăsat să nu avem un Nürnberg la rându-ne. Era prea mult, eram 40 de ţări, se lamina complet speranţa minimă şi instinctul de viaţă, şi de afirmare în istorie. Am scăpat cu condamnarea consecinţelor şi îmbrăţişarea premisei. Mă întreb. Cred că, în realitate, nu se putea altfel.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       E greu să scrii ceva simplu şi limpede. Dificilul e cel mai uşor, în literatură… Să îndeşi textul cu umplutură e cel mai facil truc epic din lume. Cu cât e mai plin textul, cu frază ramificată, metaforă, adjectiv, cu atât se cască un gol în tine. Pompierismul, proza de eseu e ultim recurs, perdea, mască; toate acele texte la care te dor dinţii, şi care reduse la esenţă sunt neant.
       Dar din 20 de încercări nu vei reuşi să scrii un text curat, ceva care nu e greoi, cleios, lourd, şi frapează prin forţa sensului inaparent. Hem în The old man and the sea. Fitzgerald în intro-urile din The great Gatsby. Capote în Breakfast at Tiffany’s, V. Woolf în introspectivul din The waves sau Mrs Dalloway, Céline în unele descrieri din Voyage… Capodopere de limpid neliniştitor, infinit greu de obţinut, prin scădere nu prin adunare; născute, nu făcute. Texte în care intră soarele.

       Totdeauna m-a nedumerit căutarea moralismului în mesajul literar. Mă tulbură oamenii care nu pot înţelege viaţa decât ziaristic, ca pe o gazetă. Denunţă ceva în scris sau pleacă – îi aruncă ei lumii. Fii un turnător. Căutând interpretarea-denunţ, pentru filistini cumsecade, textul ca teză înflăcărată, literatura ca pamflet al lumii, ei văd o construcţie, o viziune reparabilă. Literatura, gândirea, arta sunt ireparabilul. Toate se află cu trei nori mai sus, sau într-un abis cu ceţuri sub picioarele tale. O carte care te lasă cum te-a găsit e un ziar; nu e acolo literatura.
       Trebuie s-o ştergi în tăcere.

       Această epocă nefericită?
       Am văzut oameni serioşi căzând alene în ultimele bolgii ale josniciei. Denigrând cu plăcere, aplaudând asasinate. Tipi normali, în numele binelui, mânjindu-se pe faţă cu excremente şi surâzând. Oameni extraordinari cu psyche-uri agonice, înnebunind…
       Nu mai am chef de o asemenea perioadă niciodată.
       Capote e cel care avea dreptate. Fitzgerald avea dreptate. Există momente, survenind… să zicem cam două la 100 de ani, pentru a preciza, când nebunii vor să aibă comanda ospiciului. Ei au trăit două asemenea momente – Primul şi al Doilea război -, şi au avut dreptate să ridice din umeri la ele. Istoria a trecut pe lângă ei ca un tren. Foarte bine, există – dar pe locul 14. În niciun caz nu-i voi acorda ce nu merită. Plecau în Europa, pe ţărmuri de mare, scriau. (Un critic american remarca de curând că Soljeniţân nu e în stare să scrie o frază bună nici dacă-i ţii un pistol la tâmplă.) Există un raport sigur, cu cât eşti mai nevrotic şi smintit, cu atât te pasionează mai mult istoria ca eveniment, trepidaţia neuronală a falsului, ora exactă. Acolo e refugiul tău, pe care ţi-l vei drapa în morală şi integritate. În toată corespondenţa lui Capote există o singură menţiune despre războiul din Vietnam, ceva cu totul anodin, o bifare de cronologie. Şi sicriele cu americani aduse pe aeroport apăreau la ştiri în fiecare seară. Istoria, realitate de mâna a doua, indiferenţă grobiană, calcă în picioare viaţă şi tot, şi trebuie să te abstragi din mreje ca să-ţi păstrezi sufletul, dacă ai un suflet de păstrat. La cântecul de sirenă al secunzilor, la tramă, la intriga mică a lumii. Au strălucit cu tot întunericul lor, în unica şansă avută. Nu există reveniri, jumătăţi de plecare.
       Literatura a dat substanţă idealului de care se vor agăţa toată viaţa. Replicii lor la viaţă.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Moraliştii. Există un lucru pe care societăţile nu ni l-au explicat vreodată, şi anume ce poate să facă, pe lumea asta, un ins fără idee şi fără talent, aşadar fără acces la fond sau formă, dar înţelegând omeneşte tot. Deficitar la creaţie, dar hipercultivat, un tip care ştie tot, a citit tot. Ce refugiu şi ieşire i se oferă, în societăţile noastre, individului istoric rafinat. Onest vorbind. Dacă nu ar avea tabloul ‘Istoriei’, praxis-ul, o tablă pe care să-şi imagineze că mută pioni, ce ar putea face şi despre ce-ar vorbi în fond. Cum să împingi în mediocritate un tip care nu e acolo, deşi n-are acces la creaţie directă? Dacă nu se va agăţa de Istorie, de ziarul de dimineaţă, existenţial un asemenea tip se predă, se usucă pe picioare. Creatorilor le e uşor să vorbească, să surâdă, prinzându-i secretul; lor le e mai uşor totul.
       Însă nu ni s-a spus ce soluţie au Werther, Settembrini, prinţii Mâşkin ai acestei lumi, secundul delicat, pătura sub-creaţiei, dar ideatic şi omeneşte infinit rafinată, ce ieşire există pentru impasul ei.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Un etos al războiului pătrunde insidios în Occident. Societăţile au început să aibă o curiozitate pentru război. Naraţiuni beliciste domină presa occidentală, de parcă ar începe să crească în noi un chef să ne batem. Feblari, ochelarişti, estropiaţi vorbesc curajos despre război, îndemnându-i pe ceilalţi să-l facă şi să moară eroic în el. Femei lidere, ca să arate că sunt paritare, simt că trebuie să fie mai încruntate decât bărbaţii. Atmosferă generală ciudată. Numai poporul se opune, simţind prin instinct, cu antenele lui primitive, că cei de sus îl împing în ceva groaznic şi că numai el va trebui să ducă greul, în biologic şi tragic.
       De ce vrea elita război. E oare o necesitate internă pe care o resimte, într-un moment istoric precis. Anunţă asta ceva, un prag, o epocă nouă.

       Atât m-am săturat de vechi, de tot ce vine dinspre vechi, încât simt că vomit numai evocând gândul. Nimeni n-a aşteptat mai mult ca timpul ăsta istoric să treacă. Mi-e o silă ultimă de toate reminiscenţele, de ‘Putin’ care e de fapt Stalin şi de toată – toată – lumea care e Hitler, şi de noi care suntem tot în Războiul rece închipuit – freakin’ 35 de ani de la el, cine are 80 avea 45 de ani atunci -, o saturaţie totală, încât dacă mai aud naraţiunea asta de debili mintal pesemne o să pălmuiesc pe cineva. Dacă ar putea o generaţie mentală să facă pirueta finală şi să iasă cu totul din reenactment-ul teatral, să putem scăpa de imaginarul morbid, Doamne cât de plicticos şi cleios mental, al Războiului rece. Să se insereze naibii noutatea.
       Te simţi prins ca într-o capcană a unui trecut jilav, scabros, care nu mai vrea să scăpăm de el – o mlaştină din cauza căreia lipseşte noutatea. Şi aş vrea, precum copiii, puţin soare puţină nonşalanţă puţin sens, un surâs, anticipare. M-am săturat de toată lumea asta de antecesori şi de analogismul îmbâcsit mental, de generaţiile care mai vor o ultimă răfuială, de imaginarul recesiv al istoriei. Dacă mai ascult un singur comentariu de gen nu ştiu cum aş putea evita un acces de vomis.
       Noutatea de etos a timpului, realmente aşteptată ca o religie. Ca un party în fine nou. Dac-am putea primi o invitaţie, să scăpăm în sfârşit de aici.
       Gatsby trebuie să facă o petrecere.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Nu trebuie să te ocupi de ceea-ce-este. Critica epocii, ce pierdere de timp. Trebuie să fii tu noutatea, sunetul unic, în sensul de parte din nemaivăzut. A vorbi despre timpul tău e felul tragic de a admite că nu contezi. Mai ştie cineva pe cine a ‘criticat’ Proust, dacă are articlerie politică, cum a văzut realităţile epocii lui râncede, de care nu ne pasă? Ce s-a întâmplat important a fost că a trăit Proust în ea.
       Criticile de eveniment au ceva de mâna a doua, trist, suivist, comentariul dezvăluie o mare absenţă. Îţi lipseşte ori ideea, ori talentul. Deschizi atunci televizorul, te inserezi în epocă, te ‘indignezi’ curând, sufletul tău se umple de sentimentele compensatorii necesare pentru a uita esenţialul, angajarea şi moralismul ca placebo. Orice comentator onest admite că există pentru că opera de substanţă lipseşte, că îşi pierde vremea, că mâzgăleala lui e un succedaneu şi îi atestă mediocritatea, amplasamentul pe treptele secunde, comentariat, pedagogic, neant. Atât s-a compromis ideea de angajare în XX, încât le-a rămas doar submediocrilor. Şi unii ştiu şi suferă – în timp ce o neagă. Ce înseamnă să comentezi ceva, ce eşti tu pentru ceilalţi, hârtie de indigo, duplicat de real? Dacă ştii să scrii la ceva adevărat într-o mansardă, o faci şi basta, nu te ocupi de mediul operei tale – chiar dacă nu-l neglijezi -, cum nu contează dacă în 1913, când apare À la recherche…, ploua afară sau imperiul otoman era spre stingere.
       Comentariul indignat – ce semn.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Lucrurile alea care s-au aflat despre J.-F. Revel de câteva luni – ‘reţele pedocriminale’, violuri de ceremonial, ceva groaznic, i-au găsit un pandemonium total. Gras, inert, simpatic ca o focă, moralist de canapea şi de eseu pamfletar, părea tentat de budism şi divagaţii surâzătoare în dialogurile cu fiul său etc. Nu ştii nimic despre nimeni, Cioran a înţeles asta. (De altfel Revel îi trimitea scrisori entuziaste, a scris judicios şi pătrunzător despre el, i-a făcut nişte prefeţe etc.) De aceea era calm şi detaşat în prietenia cu atâţia scriitori tip Matzneff etc.: C. ştia sau bănuia că majoritatea sunt detracaţi, că ceva ‘nu merge’ acolo. Vezi tabloul general, trecutul lui Foucault, călătoriile de o lună-două în colonii pentru sex de grup cu ‘băieţi’ de 8 ani etc., vezi Proust, excursiile în Alger ale lui Gide de care pomenea Capote, nemaivorbind de categoria Montherlant, cu vânători nocturne de copii pe stradă etc. (Ciudat că a imitat sinuciderea lui Hitler, cianură plus glonte, din aceeaşi teamă că fiola ar putea fi expirată.) Un adevărat ‘păcat originar’ al Franţei în explorarea monstruosului libertar, după ce, cu un secol înaintea tuturor, a obţinut libertatea şi emanciparea politică.
       C. nu se cobora să judece viaţa intimă, o lua ca pe o malformaţie a existenţei ca atare. O malformaţie a tuturor acestor francezi chinuiţi. Să judeci moralist viaţa intimă a cuiva a fost mereu, pentru francezii subţiri, un semn de inferioritate culturală şi spirituală totală. (Dezvăluirile recente, gen Springora etc., sunt o modă şi o pastişă americană de confesional victimar, venită din mediul burghez semi-literat – toate ‘autoarele’ sunt burgheze şi descoperă postura victimei, după ce au trăit o viaţă remuşcarea reuşitei sociale, o dualitate opresor-victimă foarte plăcută şi pentru ele tulburătoare.) De altfel din fire nici el nu era moralist în sensul mundan. Fundamentală la el a fost o inadecvare la spiritul francez, pentru care n-avea iluzii, dar a cărui uşurătate o invidia. Întâlnesc un ins pe stradă însemna: întâlnesc un malformat. Ştiu dinainte. Nici nu-mi pun ipoteza probabilităţii, toţi sunt plauzibil praf, şi asta o presupun dinainte, e o premisă necesară. Acum, să facem o plimbare şi să vorbim despre inefabil.
       Un fel de milă pentru monstruosul din om – ce să adaugi, un eseu despre ‘natura umană’? -, dar şi o scuturare de silă. Ce putea să spună el, un metec. Era ultima atitudine pe care o putea avea.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       De la o vreme, la putere e Nebunia, şi în opoziţie la fel. Oameni serioşi practică delirul. Ce-o fi asta? E cel mai interesant lucru petrecut din interbelic încoace. Forme de delir colectiv, de vreo şase luni.
       – isteria de masă. Simptome psihologice şi fizice de grup, fără cauză evidentă, dar contagioase, pentru că plauzibile în scenariul goth.
       – panica morală. Intellos care au transmis naraţiuni apocaliptice, pentru că îi distra sau se simţeau importanţi din nou în contextul complotist al theoria, prinşi ca într-un joc de oglinzi. Sperietoarea analogiei istorice, ameninţare la adresa ‘valorilor’ de statu quo etc., vechea poveste.
       – delirul comun, de cerc îngust. Al capelelor şi bisericuţelor care rivalizau oricum, dar abia acum în registrul alarmei şi panicii milenariste.
       A început timid cu un virus declanşând o molimă, a continuat cu un război regional, a sfârşit cu alegerea la putere a unor figuri derutante.
       Delirurile de masă apar oare pentru că nu se întâmplă nimic interesant în societăţile noastre? Pentru că bătrânii intellos, teoreticieni şi eseişti, generaţia ultimă, îşi mai dau o ultimă măsură, nevrând să moară fără a mai speria o dată generaţiile ‘active’, pentru a-şi reface o relevanţă – aşa cum bătrânii îşi speriau la gura sobei nepoţii cu mituri teribile şi povestiri -, simţind căldura umană, atenţia şi având sentimentul că fac masă solidară? Sunt semnul unei societăţi aşezate, în care plictiseala, gen proxim, devine sistematică, istorică?
       Psihiatrii îşi scot halatul, ies din ospiciile lor, pe stradă, şi nu simt diferenţa.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Românul are critica fără discernământ şi fără măsură, neştiind când cade în ridicol. Împroaşcă balcanic, găseşte sinonime, diversifică injuria. Nu judecă de pe o poziţie de egalitate binevoitoare, ci de inferioritate ultragiată. Naţie chinuită şi tristă, inexistentă.
       Recunoşti un român după lipsa de ţinută a dezamăgirii.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Stupida nevoie de braţ întins.
       Romanii, mai întâi, la trecerea cortegiilor triumfale sosite din război. Ce manifesta spectatorul care întindea un braţ către ei: o îmbrăţişare imposibilă?
       Revoluţionarii din 1789, întinzând pumnul a răzbunare şi solidaritate. Comuna. Comunismul internaţional, defilările.
       Fasciile lui Mussolini; cele ale colegului său din Est.
       Stadioanele. Văzând că sunt condamnate pentru posibila analogie cu un salut nazist, sărmanele ‘galerii’ de fotbal au inventat, de câteva decenii, ridicarea ambelor braţe, pentru a fi lăsate în pace…
       E. Musk, care declară, la un podcast, că e absurd: îţi dai seama, nu mai pot arăta obiecte pe diagonală, numai în sus sau în faţă, dar nu oblic. S. Bannon, care a făcut-o intenţionat – jalnica modă trolling – să scoată din minţi stânga. (Singurul tip real cultivat din mişcarea neo-con de acolo, care ştie ce e o idee, însă deopotrivă cel mai nebun.)
       Toţi oamenii care se supraveghează, ca şi când li s-ar putea atribui un gând pe care nu-l au, ca şi când şi-ar controla un inconştient real dar şi, suplimentar, unul ficţional, ipotetic, posibil.
       Ceva nu e în regulă cu noi. Cu cei care nu pot saluta natural ceva, din inhibiţie interioară, cu cei care supraveghează să nu saluţi natural sau inocent ceva, din inhibiţie exterioară. Societate medicalizată, a denunţului intenţiei presupuse, a condamnării prin atribuire, făcându-te să te îndoieşti de tine şi de gândul pe care l-ai putea avea neavându-l. Societate de gaslighting şi auto-gaslighting, care îţi spune cine eşti, dacă te afli în situaţia inedită să nu ştii. Smintită, epuizată şi praf, în rea-credinţă totală, care n-o să-şi regăsească inocenţa niciodată.
       Şi e drept să nu o regăsească, de vreme ce vrea să dispară, înecată în ridicol, şi e timpul, naibii, să o facă. Să încheiem plictisul şi să vină altceva.
       Fiindcă dacă astea nu sunt semne de schimbare, ce plictiseală.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Sărmana Amanpour. Cu obrajii în mâini, fixând ecranul, e efigia, posterul pe care trebuie să şi-l pună toţi pe perete. Lumea veche, cu simplismele ei romantice, cu travaliul ei de culpabilizare, minunat. Pe care o vom regreta, mai mult ca sigur.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Românul e fericit dacă acuză şi denunţă. Sanda S.: ‘N-am auzit [în Piaţa Universităţii] un singur discurs care să traseze un program de acţiune…’.
       Vor să se descarce, să ţipe, să facă eseu: cuvântul, nu actul. Sufletul-denunţ nu înţelege că e suflet fals, succedaneu al sufletului-act, în oglindă. (Puţini reuşesc să vadă că lăuntric e vorba de piruetă, nu de simţ acut al nedreptăţii. Afară, la BHL de pildă, care a inventat trucul în anii ’70 – invalidat prompt de Deleuze, Bourdieu, Foucault etc. -, am văzut una sau două ezitări de substanţă, şi acum la sfârşitul aventurii. Extrem de acute – e hiperlucid; s-a speriat şi a refuzat să dezvolte. În fond, are dreptate să nu le dea satisfacţie grobienilor la pândă.) Din pricină că trăiesc cabotinajul moralei, moralismul, nu le reuşeşte etica.
       Psihologie. Retragere în vârful picioarelor, ca într-un salon de bolnavi. E limpede un prag peste care nu pot trece, altfel scriau de mult ceva real, teorie sau literatură, ar fi fost un salt etc. S-au închis, au aruncat cheia; sfârşit. Subcivilizaţie mimetică, de Europă Centrală.
       Câţi tipi formidabili a înghiţit. Pierduţi pentru literatură, pentru universal sau semnificativ, pentru tot.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Încercările lui Hem. Mai întâi în 22 aprilie Mary l-a găsit în vestibul, lângă rastelul cu armele de vânătoare. Ţinea într-o mână o carabină, două gloanţe în cealaltă. Pe masă era un bilet pentru Mary. A refuzat să i-l arate, citindu-i doar câteva pasaje care spuneau că i-a transferat nişte bani şi că s-a asigurat prin testament să nu aibă griji financiare. Medicul a sosit repede şi H. a fost de acord să-i dea arma din mână. Până la urmă a acceptat să se interneze voluntar, cum era procedura. Repeta însă, pe o voce joasă, că nu poate să mai scrie, nici acum, nici peste câteva luni şi nici peste zece ani (în corespondenţă le spune tuturor acelaşi lucru), şi că dacă nu poate scrie nu are nicio motivaţie şi niciun sens. I-au dat un amital de sodiu şi alte tranchilizante, dar a doua zi, când s-au pornit cu bagajele spre spital, era la fel de hotărât, a pretextat că trebuie să se întoarcă să mai ia ceva. Un însoţitor s-a repezit în camera lui şi l-a văzut lângă rastel, ţinând o armă în care introdusese un cartuş. L-a trântit la pământ şi s-au luptat multe minute pentru armă, care din fericire avea piedica pusă şi nu s-a declanşat. Alte injecţii. În drum spre spital era sedat puternic, dar după decolarea micului avion s-a repezit la uşă şi a făcut un efort supraomenesc să o deschidă şi să sară. Doi însoţitori s-au luptat cu el, o injecţie l-a sedat complet. După o vreme avionul a trebuit să aterizeze pentru ceva reparaţii, şi Hem a încercat să se îndrepte spre elicea în mişcare, între el şi elice s-a interpus cineva riscându-şi viaţa. Când zborul a fost reluat, s-a prefăcut că doarme, apoi s-a repezit din nou la uşă. La spital, internat în secţia cu securitate specială, singur într-o cameră, i-a păcălit în scurtă vreme pe toţi doctorii că e bine şi simte chef de lucru – Mary se temea de asta -, trucul clasic prin care, de la Freud încoace, psihiatrii se conving că o cură are succes şi pacientul se îndreaptă spre vindecare: iluzia funcţionalistă a reinserţiei sociale, trucul ‘chefului de muncă’.
       După două luni, întors din spital, a reuşit să se împuşte. Mary a susţinut pentru presă că a fost un accident în timp ce-şi curăţa carabina. E una să ai un titlu de ziar despre un accident de vânătoare, şi alta unul despre o sinucidere, când adevărul nici nu rezolvă ceva, nici nu-l aduce înapoi. A vrut să-i protejeze opera. Cam un an a reuşit să ţină secretul, până când s-a simţit încurajată să mărturisească pe ocolite, în interviuri şi în cartea de memorii.
       Şase încercări. Cu ani înainte, Hem fusese întrebat de un jurnalist neamţ dacă poate sintetiza părerea lui despre moarte.
       ‘Da. Doar o altă târfă. (Just another whore.)’
       Două lucruri m-au impresionat. Efortul lui de a scrie, ore în şir în picioare, la acel pupitru, ştergând, transpirând în faţa foii albe, a doua zi de la capăt, convins că dacă scrie o singură frază valabilă, restul va veni de la sine. Şi caligrafia modificată – poate mărturisind ceva cognitiv, poate o simplă disperare.
       Acest om nu a vrut să plece. Dar a fost o exigenţă morală mai presus de el: nu se vedea neproductiv, o epavă într-un fotoliu, încasând drepturi de autor şi privind apusul soarelui. În afara scrisului, nu ştia cine este.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Arta: Daţi o expresie vieţii, fără să vă preocupaţi de esenţa ei.
       Gândirea: Să învăţăm ce e viaţa şi, în instanţă secundă, să minţim imediat despre ea.
       Literatura: Încetaţi să minţiţi despre viaţă şi tot.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘Out with the old, in with the new’: expresia asta americană, aşa de crudă, are ceva frapant de autentic totodată. Are o prospeţime, un spirit de frondă. Capote o folosea câteodată, şi îmi suna aşa de crud… pentru a-i da dreptate apoi. Şi noul are dreptul la viaţă. Literatura nouă, arta, câteodată fiinţele… Generaţiile noi, ideile, lucrurile noi au dreptul să nu fie ţinute de obsesiile vechi.
       ‘Out with the old, in with the new, baby!’ – şi râsetul cu care o însoţea îi dădea lui Capote, într-un mic film de interviu, un entuziasm molipsitor. Avea un fel comic de a râde şi de a sări uşor de pe-un picior pe altul, ca un Ariel, fiindcă din fire era melancolic şi perfect lucid…
       Okay, e profanator să anulezi trecutul. Dar nici actualizarea lui continuă, falsă, machierea cadavrului spre a-i pune roşu în obraji pentru generaţiile noi n-are ceva onest. Trebuie să le dai şi ceva care e numai al lor, al timpului de azi, markerul estetic. Noul are proprietate exclusivă, nu delegată, dreptul să-şi trăiască şi să-şi epuizeze experimentul, aşa cum a făcut tot ce l-a precedat. Literatura de suflu nou, gândirea inedită – aerul lor proaspăt nu poate fi comparat cu nimic. Există o frumuseţe nemiloasă în Nou, care se impune fără efort, ca o dreptate a celui ajuns ultimul la petrecere.

 
 
 
 
–

Publicat în ~

       În materie de istorie, suntem în aceeaşi copilărie a gândirii libere şi a democraţiei pe care o ironiza Caragiale acum 130 de ani.
       Afirmi principii şi în realitate nu ai decât prieteni, amăgindu-te că ai prieteni pentru că au principii. Ai suporteri, trib, căldură fraternă şi o viziune foarte vagă despre tot. Nu te interesează democraţia, libertatea de sistem sau viitorul real, noţiuni slabe, ci să triumfe prietenii tăi de idei, motiv pentru care, ca la curse, stai cu ochii pe linia de sosire. În România există numai oameni de grup, de familie, de clan ideatic, şi nu contează să crezi ci să aparţii. O alcătuire tribală generoasă, un orientalism, un fel de mahala aristocratică, cu o fumisterie de idei înaltă şi vagă, pentru care se închid ochii şi există negocierea limitei.
       Poporul cel mai sceptic din lume. Nu vrea nimic de la el şi, în locul afirmării, ar dori doar să fie lăsat în pace. Realmente simulăm istoria; mai în adânc, simulăm viaţa.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Sanda Stolojan, după lecturi baroce din viaţa lui Dostoievski: ‘Toţi dezechilibraţii, toţi exaltaţii din romanele sale. S-ar putea să fie adevărată ideea conform căreia literatura rusă poartă o anume răspundere pentru nenorocirea Rusiei…’ (p. 72).
       E vorba fireşte de ipoteza lui Brodsky (literatura rusă, prin exaltarea suferinţei, a modelat mentalitatea care a dus la tragediile istorice ale Rusiei), Berdiaev (literatura a idealizat pasivitatea şi suferinţa), V. Grossman sau Soljeniţân (justificarea autoritarismului şi supunerii).
       …La noi n-ar fi defel cazul, e sigur. Literatura valahă nu putea pregăti nicio mentalitate – 40% analfabeţi până în 1945, dar în mod real 80-90%… Literatura română a fost biată reflecţie pasivă a unui mental instalat, când nu imitaţie a Occidentului sublim, Proust etc., deci fie reflecţie internă, vernaculară, fie un decalc târziu.
       Dar chiar şi pentru literatura Rusiei, argumentul e puţin îndoielnic. Mă întreb dacă scriitorii trebuie scoşi vreodată la tablă de istorie. Nu văd, în cele din urmă, cum ar fi putut scrie un rus. Pentru a nu fi rus. Cum – pentru a nu ieşi de acolo Bakunin, Kropotkin, vreun Neceaev sau Lenin. Cauzalitate inversată vizibil, ea nu-ţi spune ce puteau în fond scrie ruşii. Falsa critică e cea căreia îi iese negativul, dar la pozitiv nu-ţi poate produce nimic; e în minor.
       Şi apoi, popoarele mai au şi un destin…
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ce au făcut moraliştii nu e gândire: e martirologie. O religie politică: corpus dogmatic, martiri, Shoah-Gulag, armată a Binelui, armată a Răului, îngeri, demoni, legitimări şi excomunicări pronunţate sub legitimitatea misterului, ca în sectele sau şcolile sectare: surrealism, dadaism etc.
       Trăiesc din cadavre. (Ion Negoiţescu i-a spus odată Monicăi Lovinescu la telefon, după o libaţie: ‘Vă detest, trăiţi din nenorocirile noastre’. M.L. n-a uitat niciodată tulburarea pe care i-au adus-o cuvintele – i-a mărturisit-o Sandei S. -, de o veracitate frapantă…) Trăiesc din martiri, din eroi, din toţi cei care au fost, în momente istorice, pe verticala singurătăţii. Cu totul lipsiţi de ajutorul moraliştilor şi al oricui. Figuri din care îşi iau substanţa, pe care le anexează – fără permisiunea lor formulată vreodată – invocându-le incontinent în liste ale binelui de azi, recrutându-le, prin conscripţii post mortem, în armate improvizate ale prezentului. Cum nu mai sunt aici să protesteze împotriva acestui ‘Noi’ derutant, nu pot împiedica incredibila prezumţie de credit făcut moraliştilor, ventrilocvismului etic – să plângă în numele lor, să gândească în numele lor, să distribuie lecţii sau liste ale binelui în numele lor. Nu e sigur că victimele au avut, vreodată, acreala de plutonier, amărăciunea şi vanitatea morbidă.
       Toate astea sunt un tablou de umbre; nu există vii.
       E o impostură tristă, aproape de mister. A unor îngeri ai răzbunării, care încearcă să-şi răscumpere post factum propria absenţă a curajului – de înţeles – în vremurile grele, o proiecţie a eticii după ce bătălia s-a terminat. Probă, niciunul – în propriu, nici măcar unul – dintre moraliştii români post-’89, cei care scriau editoriale de o pagină în 22 & Co., nu a fost curajos înainte de 1989. Asta e, din păcate, ceva net şi definitiv. Dacă nu erou, cel puţin undeva în plutonul ideatic al eroilor: însă nu te-a convocat nimeni în acest pluton, fie el ideatic sau practic. Funcţia creatoare subîntinde şi fapta eticului. Eroul e asimilabil unui autor: nu-ţi lasă nişte pagini albe, să poţi scrie ceva şi pune numele lui deasupra. Nu poţi spune ‘noi, umaniştii, democraţii’, ‘noi, paşoptiştii’, trebuie să vezi, calm, palma lui Bălcescu venind spre obrazul tău.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       A fost în sociologia urbană teoria celui de al Treilea spaţiu. – Să lăsăm sociologia.
       Înainte, pentru vechile generaţii, existau trei Locuri sociale. Primul loc era La Muncă, al doilea Acasă şi al treilea, colosal: În Oraş…
       Erau opţiuni exclusive: te dezamăgea munca, ajungeai acasă. Aveai o disensiune de familie sau te plictiseai, exista al Treilea loc unde puteai pleca: un club, o cafenea, o bere cu prietenii. Soţiile deopotrivă: o prietenă, o vecină, croitoreasa de cartier la care probau de zece ori o rochie, ceva unde puteau pleca pentru o oră să se descarce, să povestească ceva la o cană de cafea, să afle noul, să ceară sfat. Pentru generaţia istorică de azi lipseşte al Treilea loc, cel al evadării. Se va spune: există reţelele sociale ale internetului; ori refugiul într-o cameră separată, A room of one’s own, unde plângi şi te uiţi la filme prin streaming. Nu e deloc acelaşi lucru: ele nu oferă nici căldură umană, nici escapism. Nu ieşi din casă, să simţi în plămâni aerul rece, schimbarea de spaţial, iluzia de libertate şi opţiune terţă.
       Lipsa celui de-al Treilea loc s-a precizat cam de 20 de ani, şi acestei lipse nu i s-a făcut sociologia. Ce înseamnă asta politic, ce fel de oameni alegi când nu mai ai Refugiul, devii mai conservator sau mai liberal? Când ţi se ia senzaţia de foişor înalt sau ‘casă din copac’ (vorba lui Capote), precum a copiilor, în care nu ajung decât câţiva prieteni sau necunoscuţi electivi? Ce fel de legi vrei, mai soft sau mai dure, ce fel de disciplină socială. Eşti tolerant sau îţi vine să ucizi pe cineva când nu trece pe zebră?
       Mai sunt ceva pub-uri în Anglia sau Franţa, dar de ce le-a ocupat elita, gentrificând totul? În Paris la 10 seara începe a doua viaţă, cea de noapte, adevărata viaţă urbană pe care o ştiu doar autohtonii, cu bistrouri, cafenele, spectacole obscure şi cluburi etc., dar de ce vezi doar elitele şi infracţionalul, capetele de spectru, şi niciodată insul obişnuit. De ce găseşti doar burghezia medie şi înaltă, finanţe şi rentă, care, în ce-o priveşte, are acest al Treilea loc – deopotrivă club de distracţie, confesional religios şi cabinet terapeutic, unde poate râde în voie şi se poate detaşa mai mult de stupiditatea poporului.
       Cred că al Treilea loc nu mai există nici în America. Nu ţi se oferă decât două perimetre, muncă şi familie, adică două feluri de a trage în jug, două ‘responsabilităţi’. Refugiile (ilustrate de seriale tip ‘Cheers’ cu proletarizarea distracţiei) au disparut şi media îţi exaltă de 20 de ani doar Familia, pe toate canalele, un regres cultural dubios.
       A existat şi în Est acest al Treilea loc: în comunism şi, poate, cam zece ani după. (Se înţelege mai puţin că acei care regretă comunismul regretă şi asta: varietatea de Refugiu. Că, pentru majoritatea oamenilor, comunismul a fost un eşec ideologic şi economic, dar nu social. La orice colţ de bloc era o bancă cu tineri care cântau la chitară până noaptea târziu, flirtau, jucau cărţi şi izbucneau în hohote homerice. Ei au făcut Revoluţia. Nu poţi să spui despre comunism că a fost şi un eşec social, vorba lui Dostoievski, la primul cuvânt, ţi s-ar despica limba.)
       În Occident al Treilea loc există până prin ’80-90, el poate fi văzut în toate filmele vechi şi romanele vremii. De atunci am coborât de la terţiar la binar. (Şi n-am fost departe să trecem de la binar la unic, după ideea lucrului acasă, de care ne-a salvat doar intervenţia patronilor panicaţi de productivitatea firavă.) Insul e condiţionat, drumurile lui, ajuns la o intersecţie, mai puţine. Nu înţelegem că lumea s-a schimbat, că şi-a surpat planurile, că s-au petrecut schimbări mai adânci decât credem; vedem, dar există o obnubilare inerţială perpetuă.
       Ce şansă are insul generic de azi? Să se plimbe la şosea, asemeni bătrânelor cu umbrelă din tablourile pointiliste, să alerge bezmetic sau să tragă de lesă un căţel. Dar al Treilea loc a dispărut: cel al solidarităţii, al căldurii umane, anexat de alţii şi dizolvat de doctrina socială. Rezultat, polarizare şi resemnare furibundă. Prea bine.
       Şi votează.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ciudat cum nimeni nu înţelege situaţia istorică nouă, atunci când ea se iveşte. Sau cum oamenii o înţeleg, dar ca o varietate nouă a vechiului. Ca atare, încep să o analizeze cu instrumentele vechi, liniştindu-se subit după instalarea în familiar. (Eroarea de judecată pe care a zeflemisit-o Nietzsche, ‘Nimic nu e nou sub soare pentru imbecili, nici măcar ei’ etc.)
       E ceva sistematic. Şi obţii riguros nimic în cunoaştere, doar persiflare e prezentului prin scoriile trecutului, ceva ironic, adică pamflet. Nu ai nimic.
       Până nu se iveşte cineva care spune, sau teoretizează: Staţi puţin, suntem în Nou – nimeni nu-l vede cu adevărat. Iar decenii după ce toată lumea acceptă în fine, încep să-l înroleze inerţial, să-l prezinte din nou ca pe o varietate de Vechi care le-a fost necunoscută antecesorilor… De parcă ar exista un magnetism al vechiului etern, un tropism cognitiv care te ajută în supravieţuire.
       Şi adevărul e că majoritatea conştiinţelor – subtile, puternice, superioare – sunt onest pierdute.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Am înţeles că suntem singuri, că intelighenţia e fadă şi nu ştie sărmana nimic, cam de doi-trei ani şi mai pregnant în ultimele luni. O văzuserăm venind, întrucâtva, observând de 10-15 ani doar producţia de eseu metaforic, toate acele cărţi înşirate ca mărgelele pe firul ‘n-ar fi rău să fie bine’. Dar mai ales în ultimul timp, când am văzut că doar descrie realul şi are o teorie a conspiraţiei, ca ultimul taximetrist, a fost o lovitură, fiindcă o iubeam cu adevărat. E ca şi cum un tip te-ar fi învăţat matematici superioare dar de curând nu ştie să folosească în calcul regula de trei simplă. Stă cu creta pe tablă şi nu ştie să înainteze. Pentru noi a fost o lovitură nemaipomenită. Să nu cântăreşti lumea şi ce se întâmplă în evenimenţialul banal. Să cazi în binarisme cu noi-ei, cu buni şi răi, ca un cântăreţ de strană, nu bănuiai chiar un regres ad uterum. Binaritatea e semnul indelebil al pseudo-gândirii, întotdeauna. Cum vezi un text aşezat în structura binară bine-rău, a caţavencianului ‘întunericul-lumina’, localizând binele şi răul ca pe o hartă, îţi poţi strânge hârtiile şi merge liniştit acasă, vorbeşte un pastor. Sunt bunele mediocrităţi ale lumii care dau doxa, opinia comună, scriu titlurile ziarelor şi asigură statu quo-ul, eternele conştiinţe de provincie. Ţi se face rău şi acum. Ce stranie catastrofă.
       A trebuit să înţelegem că muriseră; moralismul i-a distrus, dualitatea de judecată, care e lobotomie. Poate nu era vina lor – evident inteligenţe superioare, simţind că sunt sterili, câte posibilităţi existau ca refugiu. Poezie? Şi apoi, am uitat că îmbătrâniseră, că ‘timp nu a mai fost’.
       Bun. Singuri. Cortină tragic trasă.

       Lăsând jos al treilea jurnal al Sandei S., mi-am pus grăbit căştile pentru podcastul lui B.E. Ellis, care tocmai începea. Salt bizar, mi-a luat un timp să mă dezmeticesc. Pentru o clipă, blanc. Ce legătură e între aceste lumi? O exilată la Paris, din colonia românească, şi un tip din New York-Los Angeles trăind imersat în proza americană de azi.
       (Sanda S., care locuia într-unul dintre blocurile noi, cu gard şi curte interioară, de pe rue Lakanal, făcea puţin până la fântâna din piaţa Saint Sulpice, unde se întâlnea cu C. şi vorbeau de toate.)
       Hotărât, toate lumile cred că există, sunt autarhice, simultan de o importanţă absolută şi nule, universuri suficiente, monade.

       Ce colora întunericul acelor ani comunişti? Nimic – sau mai curând, nimic nu rezista analizei oneste. Cultura era proastă – exceptând poate muzica de pe picup-uri şi cărţile -, roasă de provincialism şi închipuită, şi totul era cenuşiu înnegrit la fel ca blocurile.
       Dacă familiile nu ne-ar fi salvat copilăria, dezastrul ar fi fost total. Nu ştiu popor mai trist şi mai fără speranţă ca atunci.

       Ce detest la români e pasiunea meschină pentru politică. Meschină – adică personalizată. Dacă vrei să ratezi un fenomen, să nu înţelegi nimic, personalizează-l, pune-i chipul cuiva. Ruşii – Putin, Elţân. Americanii – Trump, Obama. Când persoana admirată e compromisă sau respinsă de vot, se tânguiesc, dezolaţi. (E. Constantinescu – ce speranţă. P. Roman. I. Iliescu. Un Zoo total, toate nume care sunt neant acum.) Atmosferă de tribună de suporteri şi bistrou oriental. Personalizarea e un dezastru, aproape de nerozie.
       Retrospectiv, ce s-a ales de speranţe, de infarctele lor provinciale.

       Fred, după moartea tatălui, deschizându-i calculatorul: ‘Nu se mai moare discret. Un om mort lasă în urmă un iPhone şi un MacBook Pro în perfectă stare de funcţionare, cu toată corespondenţa sa arhivată, secretele sale, contactele şi fotografiile sale. (…) Frunzăresc fără jenă prin calculatorul lui. (…) Înainte să muriţi, distrugeţi-vă toate micile maşinării care au un logo cu un măr muşcat, sau copiii şi nepoţii voştri vor putea să parcurgă istoricul Google şi vor şti că ieri aţi tastat: „MILF epilată squirt gang bang abuz pitici nazişti latex”‘ (pp. 75-76).
       Tatăl său, într-o scrisoare-testament la 22 de ani, când a vrut să se sinucidă: ‘Fericit că am trăit suficient de puţin timp pentru a nu cunoaşte eşecul sau mediocritatea, pentru a nu şti dacă eram o nulitate sau nu, plec către umbre fără vreun regret şi plin de încredere’.
       A sfârşit la 85, bolnav, ruinat, într-un studio singur.

       Fred: ‘Odată terminată, o viaţă nu are decât o utilitate: să servească la edificarea generaţiilor următoare’ etc. (p. 81).
       Exact acest lucru îl deteşti mai mult: vieţile exemplare, în pozitiv sau negativ, obscenitatea didactică sau morală, respiraţiile pedagogice, preluările în colectiv. Ideea că ireductibilul unei vieţi poate sluji drept material didactic unui cretin de mai târziu e un vomitiv. Răsfoim biografii nu pentru a învăţa naibii ceva – hotărât, ne vor trebui ani să ieşim din utilitarismul anglo-saxon care sufocă tot azi -, ci pentru a ne înspăimânta de măsura în care nu putem imita nimic, în care emulaţia e imposibilă. De măsura în care acele vieţi sunt unice şi nu datorează nimic nimănui.
       Obezitatea morală, marca filistinului.

       Într-o viaţă iei 3-4 decizii cruciale etc. Se crede că e vorba de profesie, oraş, ţară de destinaţie, bani etc.
       O decizie crucială e aceea de a n-o apuca pe o stradă ci pe o alta alăturată, într-o zi oarecare, deoarece luând-o pe acolo ai fi fost strivit de o maşină în cinci minute etc. Hotărârile esenţiale, căutate mai târziu, îţi rămân perfect impenetrabile. Puţină modestie…

       Am observat că oamenii antipatici, natural antipatici, nu ştiu că sunt astfel. Nu au semne, nu-şi dau seama. Nu pot fi convinşi. Candidează la funcţii, strâng mâini, au cariere, vin la petreceri etc. Trec mereu pe lângă.

       Felul clasic de a fi nedrept cu cineva: când face o eroare, îl critici, când are o reuşită păstrezi tăcerea. În felul ăsta rămâi pe o singură bandă de mers, cu un portret constant negru, de parcă ai fi cunoscut un înger al morţii. Rea-credinţă clasică, meschină, mica teratologie de bazar ispitind destule spirite. Am observat-o la atâţia tipi (Vidal etc.), care nu reuşesc să vadă în inamici nişte egali.

       Pe un număr de maşină dintr-o parcare: ‘ALS’. Un ghimpe în inimă. Textele lui erau nedrepte şi absurde uneori, dar vii, proaspete, şi a trecut atât de mult de atunci. Înţelegea estetic tot, iar în gândire se resemna la un conservatorism de adăpost. (Ca homosexualii din America şi Europa, deveniţi conservatori după asaltul vulgar al trans-ilor luaţi în braţe de elită, creând o falie tot mai gravă între LGB şi T-ul secvent.) Ce om trist, interesant şi bântuit. Corespondenţele lui, care păreau trimise de pe altă planetă.

       B.-H.L., la Flore: ‘Nu comentez moartea inamicilor mei. Când e vorba de prieteni, le aduc un omagiu la moarte, scriu ceva. Când e vorba de inamici, nu spun nimic’.
       Oripilat bineînţeles – ‘Am găsit lucrul ăsta dezgustător, să trecem’ – de manifestaţiile sălbatice la moartea lui Le Pen etc. (Foarte musulmane, de altfel, rezultat direct al influenţei imigraţiei. N-a manifestat nimeni bucurie în Europa nici la moartea lui Hitler. Dezumanizare recentă – un deceniu la americani, când au ieşit 100 de oameni să aplaude moartea lui Bin Laden.)
       Nu crede în schimbarea la faţă a FN-ului, a crezut puţin la început dar a avut dovezi contrare, crede că nucleul de simpatizanţi e putred. Nu e desigur convingătoare teoria lui a ‘ideologiei franceze’, sumară şi aproape elementară, un esenţialism facil de demontat. Dar cred că în privinţa asta are dreptate.
       Omleta, chelnerului: ‘foarte prăjită. Foarte’.

       ‘Ce-o fi scris de sus. Putem noi, ştim noi ce-avem de tras?’
       Variantă ataşantă a fatalismului valah, două femei bătrâne care stăteau de vorbă.

       Am observat că bătrânii mor cu ceva vreme înainte de expirarea… fizică, pentru a spune astfel. Şi e vizibil. Pentru majoritatea dintre ei, poţi spune: omul acela nu mai e ‘din lumea aceasta’. Mai ales la bătrânii activi, care scriu, fac artă etc.: scriu despre lucruri mucegăite sau moarte pe care le iau drept vii, se repetă, găsesc tipare şi actualizări imaginare, şi mai cu seamă nu observă dezamăgirea tăcută şi uimirea din jur, pe care o iau drept încurajare. Semnalizează deja, discret: Ştiţi, mă pregătesc, treceţi pe lângă, eu nu mai sunt din lumea aceasta.

       O carte moare pe la pagina 60. (Pentru alţii, undeva la 30.) Nu ştiu de ce pragul, obstacolul narativ se instalează acolo; capătul răbdării. Unde cititorul trebuie ajutat să facă un salt…

       Nu pot reciti Cehov. Am fost uluit de nuvelele lui în adolescenţă, sunt convins că le distrug dacă le reiau.
       În acelaşi timp… Văd volumul gros în care fiecare nuvelă de două-trei pagini era o minune: un beţiv cu remuşcări, o familie fără suflet, un tânăr aspirant la carieră, o femeie noaptea pe un pod întrebându-se dacă să se întoarcă acasă sau să se arunce… Colosala introspecţie rusească, au făcut din psihologie un fel de redingotă aşezată peste orice, totul pe un fond de deziluzie universală, zeu, viaţă, tot…

       C. spune în Cahiers că un text tradus încetează să mai fie al autorului. E tema veche a traducătorului etc., care-ţi poate distruge o carte sau ţi-o poate transforma în rana lui personală, salvând-o. Calamburul cu ‘traditore’ şi dubla condiţie: un traducător îţi fură cartea oricum. Ţi-o fură în orice situaţie, nu e nimic de făcut. E singurul plagiat acceptat din istoria literară. Dar te poate evacua din ea sau te poate păstra compasional acolo, e la bunul său plac.
       Trebuie să fie obligatoriu un rănit, un ins cu un fel de inaderenţă specială la lume. Nu poate fi un funcţionar literar. În acelaşi timp, trezit şi vindecat în bună măsură de rană, pentru a nu te prinde vulgar şi pe tine în ea.

       Sinceritatea pe care şefii politici de sistem o au: chiar şi când sunt sinceri, sunt prefabricat sinceri. Asta e ceva foarte straniu. (Ca acei supravieţuitori ai victimelor, la americani, care văd aprinzându-se reflectorul de la camerele video şi încep să plângă, se îmbrăţişează. Sunt evident sinceri, durerea lor e reală. În acelaşi timp, Jesus…)
Oamenii modificaţi de imaginea lor publică, vorbind în clişee. Trebuie să-i îmbeţi ca să scoţi ceva de la ei, o reflecţie cât de cât umană.

       S.: ‘Regele m-a recunoscut, mi-a vorbit de fratele meu Lascăr. Persoanele care îl înconjoară sunt în majoritate mediocre, ambiţioase, nule din punct de vedere intelectual sau curtezani mondeni. Neinteresanţi’ (p. 39).
       De acolo poate influenţa nefastă în ultimii ani, ideea bizară de ‘custode’ al unei coroane pe care n-o ai etc., acele decizii de final vădind panică. Sfârşitul trist.

       Totul e nou, animat, strălucitor etc. Dar lumea e mai urâtă, n-aş şti să spun de ce. Dacă e doar nostalgie, sentiment, iraţionalul, sau dacă e o intuiţie profundă la mijloc. De pildă e vizibilă o urâţire şi parcă însingurare, spre diferenţă de lumea care a fost până de curând. Prefer animaţia de acum etc. – măcar să existe dansul noului. Dar o prefer la limită.

       Nu doar că ‘înţelepciunea’ nu se află la bătrâni, dar e vârsta la care se opreşte şi moare. Bunele sentimente s-au diluat natural – rămân la tineri -, în vreme ce complexele şi fierea au rămas intacte. Să vorbeşti de progres la bătrâneţe, man… Tot ce e nobil e numai în oboseală.

       Creangă lui Eminescu: ‘Tu te cerţi cu politicienii prin Timpul. Ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic?’.

       Dacă aş vinde vreun lucru pe lumea asta, aş pune ceva de tipul: ‘preţul săracului’. Într-o cafenea de hipsteri, cu cafea de 8 sau 20 de euro, aş pune şi un sortiment frugal: o cafea de 1,50. Un ceai de 1 euro, cu 4 biscuiţi gratis alături. Ceva ireal, anticomercial total. Aş obţine un mixt social, solidaritate. Bătrâni care s-ar aşeza uimiţi lângă semenii lor în locuri prohibitorii, petrecând un ceas pe o terasă şi ascultând glume, povestiri, participând la viaţă. Cel puţin un produs-două cu preţul săracului – în rest discriminare obscenă curentă.

       ‘Are motivele lui.’ Aşa mă pomenesc răspunzându-mi de fiecare dată când sunt tentat să judec pe cineva, de-ar fi vorba de un ins care merge în mâini pe stradă. Are probabil motivele lui. Cu asta se încheie un întreg capitol.

       Mă plictisesc cei care, citând pe cineva, îi imită şi vocea sau accentul. Impudoare, infinit prost-gust.

       ‘Îngândurat’: unul dintre cele mai delicate, impresionante cuvinte în română.

       Lagerfeld: rochiile sunt purtate la parada modei de fete de 17 ani, dar sunt cumpărate de burgheze de 60… Luciditate admirabilă şi reglare a tirului, când a intrat în prêt-à-porter şi n-a refuzat strada, farmecul urban. ‘Nu e niciodată prea târziu pentru o viaţă nouă.’

       Tur de orizont: numai judecăţi prin atribuire. Nimeni nu se mai oboseşte să demonstreze ceva. Frazele se înşiră imbecil, editorialul e cleios, articolul de opinie praf, e un sequitur dând direct în delir. O mie de semne ale schimbării iminente, să nu insistăm.

       Uitându-te la lucrurile de azi, e ciudat să o spui… Dar e nevoie de un vis.

       Realizez deodată că suntem în 2025, okay, deci primul sfert de secol s-a dus.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Istoria…
       Colectiv, vezi că suntem inutilitate tragică. Nu se poate face nimic raţional. Nimeni nu înţelege în adânc nimic. Nu există ‘îndreptare’, corecţie morfologică de curs, progres de esenţă, schimbare reală. Colectivul, animal imens, respiraţie iraţională, se târăşte prin secol semănând cu acei viermi ai pământului gigantici, subterani, din mitologiile mongole, care apar din când în când la suprafaţă şi înghit case şi oameni. Orice altă raportare nu e doar naivitate, nu e doar iluzie, dar timp pierdut, acel timp pierdut care e crimă, poate crima supremă.
       Când te retragi din citit ştiri şi urmărit istoria, eşti ca un pacient de spital căruia i se aduce ziarul şi îl refuză. Nu despre asta e vorba.
       Şi până şi acolo trebuie să fii prudent; când crezi că te retragi, s-ar putea să n-o fi făcut încă.
       Contează literatura. Gândirea. Câteva mici lumini şi refugii, câţiva oameni, câteva, puţine, lucruri.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Naivităţile de limbaj.
       Mai aveam în tolbă, în Occident, două săgeţi mari şi late: ‘fascism’ şi ‘rasism’. Două acuze absolute, iremisibile, din care nu-ţi mai revii fiindcă erau două avertismente transcendentale, rezultând din experienţa cea mai acută a lumii, două adjective de shaming cu care distrugeam, compromiteam moral pe oricine. Acum, prin supra-uz (toată lumea e ‘fascist’ în presă, din toate direcţiile, a ajuns un cuvânt la ‘Saturday night live’), riscăm să pierdem muniţia. Trebuiau articulate, cu gravitatea şoaptei înfricoşate, de cel mult cinci-şase ori într-o viaţă. Iată-le în piaţă, pe tarabe. Coborâm senin şi ultimele sperietori, ultimele cortine, tragem ultimele săgeţi şi vom fi probabil perfect dezarmaţi.
       ‘A, fascist’ – va constata publicul. Şi va urma un lung căscat.
       Atunci vom fi în faţa nemaivăzutului.
       Nu un alt ‘fascism’, fiindcă nu va semăna cu nimic cunoscut. Va fi altceva, pentru care urmează să ne desemnăm, prea târziu, conceptele, cum se întâmplă banal în istorie.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Beigbeder în ultima carte, dedicaţie pe pagina de gardă: ‘Tatălui meu, prea târziu’.
       Căminele-orfelinat în care părinţii îşi expediau copiii. Acele creşe-cămin, necunoscute azi, în care îţi plasai copilul pentru a fi scutit de povara educaţiei lui, şi unde catadicseai să-l vizitezi o dată pe trimestru.
       ‘În timpul acela [anii ’50], părinţii fie îşi maltratau copiii, fie lăsau dresajul progeniturii pe seama unor gărzi elveţiene. „Bună ziua, aş putea să vă remunerez pentru a bate acest puşti ani de-a rândul, a-l închide într-o temniţă, a-l învăţa cu forţa bunele maniere şi religia catolică, şi a-l viola la nevoie? Mulţumesc, părinte. Amin”‘ (Fr. Beigbeder, Un homme seul, Grasset, Paris, 2025, p. 68).
       Cu genitorii noştri, două generaţii mai târziu, am avut se pare un noroc imens. Moda căminelor de copii educaţionale trecuse, şi de altfel n-a prins în Est. (În Occident chiar familii foarte bogate îi expediau acolo, scăpând de 5-6 ani de educaţie, fenomenul era general la burghezii comozi care frizau indiferenţa stoică şi nu voiau să fie încurcaţi la serate şi premiere de operă. Îşi urcau copilul pe la 4 ani într-o maşină, şi le era livrat înapoi la 10, traumatizat şi complet distrus, deci pregătit pentru viaţă.)
       Crescând anarhic pe lângă casă, cu părinţi şi bunici care se topeau după noi – fără vreun motiv -, am avut copilărie, sau ceva care-i seamănă. Inexplicabil de norocoşi, aici în Europa Centrală.
       F.B. a făcut un atac de cord luna trecută, în perioada când lansa cartea despre tatăl său. Foarte intimidat, refuză să dea detalii etc.
       Sollers avea dreptate să compare cărţile cu mormintele. E trecut un nume deasupra, forma e aceeaşi, rectangulară…
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        În materie de politic pragmatic am ‘teoria’ sau interpretarea metodică a ‘spărgătorului de gheaţă’. Mai întâi gheaţa trebuie spartă, şi apoi din urmă vin vasele frumoase, de croazieră, velierele albe cu domnişoare care fac cu mâna şi trimit bezele în aer. Popoarele aleg la răstimpuri semi-nebuni, spărgătoare de gheaţă. S-ar părea că nu se poate altfel, structurile s-au osificat şi vechiul nu poate fi desţelenit decât prin curajul semi-nebunilor, al idealurilor borderline şi naive. E o morfologie recurentă.
       Nu spun că vor dispărea obezii epidemici din America etc., dar fără un R. Kennedy, cu planurile lui baroce şi viziunile despre reglementări alimentare etc., nu s-ar urni ceva, ab initio lucrurile ar fi compromise, chiar demarajul s-ar împotmoli. Etc. Pare să fie un parcurs necesar, ai o imperioasă nevoie istorică de semi-nebun, de spărgătorul de gheaţă – chiar dacă nu reuşeşte decât pe jumătate, el a demarat dialectic schimbarea lucrurilor. Un ins-dinamită, negaţia. La răstimpuri, popoarele aleg unul.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       În ’89, poporul român s-a simţit coresponsabil moral pentru comunism. A fost ‘spinul din carne’. Aşa se explică evoluţia imediată. Nu ‘securişti’, nu ‘activişti’ de linia a doua preluând abil frâiele, nu ‘structuri’, ‘grupuri’ şi jalnica linie conspiraţionistă ca explicaţie generală pentru istoria recentă. Ci sentimentul de semi-vinovăţie al poporului. Despre asta s-a vorbit foarte puţin. Rectific: deloc.
       Revoluţia au făcut-o în stradă 20%. 80% dintre oameni au fost surprinşi. Bucuroşi că au scăpat – şi apoi, imediat, reflexivi. În derută morală. Nu ştiau nici ce va urma: comunism cu profil mai uman? un mixt ‘chinezesc’ cu capitalismul? capitalism pur? (În stradă se strigase ‘jos comunismul’, dar nu ‘sus capitalismul’, ‘trăiască şomajul’ etc., sarabanda adevărurilor prin deducţie.) Ştiau, însă, în discuţiile acelea cu glas stins pe care le poartă oamenii între ei, că nu au fost eroi, în cei 43 de ani de sovietism importat din Est şi numit comunism. Şi că n-avea sens să se prefacă a fi fost.
       De aceea Piaţa Universităţii li s-a părut bizară: De unde sunteţi voi, brusc, atât de eroi, de maximalişti moral? Unde aţi fost în societatea în care am trăit şi ne-am crescut copiii, când (Ungaria ’56, Cehia ’77, Polonia ’80) am fi avut nevoie de protestele voastre vigilente? Şi unde aţi lipsit – total? De unde sunteţi brusc atât de curaţi, de unde aceste ‘apeluri către lichele’ şi ‘puncte 8 de la Timişoara’, când noi ascultam Europa Liberă dar nu făceam nimic, când noi simţim că, omeneşte, am fost murdari, destul de acomodanţi, laşi, tăcuţi, încercând să trăim? Unde ne înălţaţi acum, de nu ne mai vedem în nori, baloane hieratice, când noi am fost terieni? De ce teoria Supraevaluării morale? Rescrieţi acum istoria sufletească, adică cea mai importantă istorie a unui popor?… Conceptualizaţi o trădare absolută, cea a conştiinţei de sine?
       Poporul român n-a vrut să trişeze. Se simţea ca atare, se evalua, şi rezultatul era un oftat. Onest. Numai astfel se explică tot ce a urmat – alegerea unor ezitanţi la putere, pasul istoric lent, întârzierea de 15 ani în ralierea la structuri occidentale concrete.
       Vinovăţia. Onestitatea. Coresponsabilitatea morală pe care o simţeau în suflet. Spinul din carne.
       Teoria moralistă a Supraevaluării, cu teoriile conspiraţiei care s-au înlănţuit până azi (recte: istoria ultimilor 35 de ani se explică prin nu ştiu ce grup obscur al ‘fondului nelatin’ care a ţinut puterea la el), nu sunt altceva decât externalizarea vinei. Aparent flatanta externalizare a vinei. În fapt, suprem insultătoare – căci te referi la popor ca la nişte inşi în minorat mental, niciodată adulţi, obiect al istoriei şi niciodată subiect al ei. Astfel că teoria Supraevaluării morale, concepută de elita valahă în anii ’90 şi ramificată până azi în conspiraţionism ca formulă analitică generală pentru orice fenomen istoric, a fost, în toţi aceşti ani, suprema insultă: cea care se preface că te elogiază. (Nu ştim nici acum dacă elita a construit această teorie din generozitate disperată – cum a făcut G.L. cu ‘Apelul’ său – sau din slăbiciune internă.)

       Cineva a venit şi ne-a luat ceva: acesta e conspiraţionismul. O entitate, 1., vine din afară sau din adâncul tenebros, e exterioară sinelui nostru pur, şi 2., ne ia ceva, întrerupe, sabotează un proces. Spre uluirea generală, cu un soi de slăbiciune analitică şi epistemologică lineară, aparent endemică, elita valahă, de dreapta sau de stânga, valorizează de 35 de ani analiza subsecventă naraţiunii complotiste. Nu există o singură figură valahă onorabilă (G.L., A.P., A.C., H.-R.P., hebdomadare, comentariat livresc) care să nu-i fi cedat, şi în cele din urmă să n-o aşeze în structură explicativă generală, alegând calea uşoară a externalizării vinei, a minorării poporului.
       Iată un destin.
       Adaug că ‘externalizarea vinei’ e un ‘thinking bug’, mereu o distorsiune cognitivă. Te scuteşte de analiză şi autoanaliză critică, nu trebuie să prezinţi o structură analitică, o propunere de sinteză dialectică, cu consecinţe (agencements), urmări practice, ceva. Şi e formula salvatoare la tot. Un duşman mic din interior, coloană a 5-a, îşi dă mâna cu un duşman din exterior şi ne împiedică să fim. Altminteri, noi am fi – the end. Niciodată nu e interogat posesorul conştiinţei, poporul, căruia i se presupune prin atribuire un ideal, spre a fi făcut apoi, cu abilitate, incapabil să ajungă la el… Soluţia retorică simpluţă, ideală de livrat în conversaţia ‘de tren’, e uimitoare pentru un anumit nivel de conştiinţă critică; în Occident s-au depăşit de mult retoricile autovalorizante. Dacă vezi că un subiect istoric sau un argument cad mereu ‘în picioare’, trebuie să fugi imediat, fiindcă externalizarea negativului e zero progres teoretic sau practic.
       Toate aceste teorii exaltate, maniheice, sentimentaliste deci false, tot acest revizionism istoric conspiraţionist ca sinteză formală a intelighenţiei pot fi evaluate azi în lumina lucidităţii calme.
       E lipsit de sens să te amăgeşti; onest, nu mai avem de ce.
       A trecut de altfel atâta timp. E prea târziu.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Ce-mi place la K. Lagerfeld e că a dispărut în neant. Fără înmormântare. Fără ceremonie măcar, defilări înlăcrimate în faţa unui sicriu sau a unei urne. Cenuşa – în vânt, nu se prea ştie unde, ceva vag. Fără mormânt, piatră de mormânt, firidă, stelă, cenotaf, nume scrijelit pe ceva şi unde să poţi congrega depunând o floare, o lacrimă. Nimic. N-a lăsat tapajului nostru, orgoliului nostru înfricoşat şi teatral, nimic. Lovitură splendida şi calmă a lucidităţii.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Karl Lagerfeld: ‘Mi-e frică mereu să vorbesc despre ce am în lucru în acest moment, pentru că am văzut atâtea interviuri de stilişti, de designeri de modă, în care ei vorbesc despre o revoluţie, despre schimbarea produsă în cutare şi cutare lucru, de întoarcerea feminităţii – ca şi când ar fi plecat undeva. Şi la urmă, ce vezi e aceeaşi rochie. Unii s-au specializat chiar cu deosebire în acest gen de discursuri, şi apoi vezi mereu aceeaşi rochie’.
       Lucrul poate fi repetat, la cuvânt, despre gândirea şi literatura din ultimii 30-40 de ani. Dacă cineva a întâlnit o singură idee mare în aceşti ani, nu vreo schiţă cât de timidă de cotitură epistemologică, dar o pală de vânt în cloceala ‘comparatistă’ a reinterpretărilor etc., un singur roman mare, poate să se socoată un ins fericit, şi longeviv a fortiori.
       Poţi lua un număr New Yorker din anii ’90 şi pune pe el 2025, scoţând introducerile de actualitate, nu se prinde nimeni, aceeaşi secţiune de proză, acelaşi poem hipermodern la mijloc. O revistă de modă din ’90, cu data de azi, trece prompt. E ciudat pentru o epocă să nu aibă noutatea artei sale, marca ei proprie, aşa cum o bijuterie e marcată. Poate nu aderi. Dar puteai spune: eu sunt din epoca în care s-a creat X şi Y, cu markerii artistici Z. De parcă generaţiile ar avea nevoie, acum, să li se spună că sunt extraordinare şi când nu sunt, că trăiesc timpuri sublime şi când nu trăiesc nimic peste trivial. Au avut un noroc splendid cu tehnologia. În felul ăsta orgoliul lor n-a sângerat, noutatea a fost prezentă ca animaţie iar substanţa noului a putut să lipsească, fără habar de ce s-a petrecut.
       Aceeaşi rochie.
       Prea bine.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Straniul raport cultural românesc cu tragedia şi revolta.
       – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, a lui Noica, carte care a stupefiat în emigraţia de la Paris etc.: sindromul Stockholm ‘de Est’ în domeniul gândirii.
       – Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, splendid, sindromul Stockholm în literatură.
       – legatul ‘Să nu ne răzbunaţi’ al lui M.V., din cea mai sinistră carceră.
       – victime exemplare (C. Coposu, T. Dumitrescu etc.) care-şi întâlnesc torţionarul pe stradă şi-i dau mâna, liniştindu-l, cu magnanimitate. (Îţi şi imaginezi un evreu întâlnindu-şi ofiţerul SS: Ehei, staţi liniştit, ce mai faceţi?…)
       – sloganul stupefiant ‘Fără violenţă!’, survenit la Revoluţie în doar o zi-două, repetat în delir din toate piepturile de parcă oamenilor li s-ar fi făcut frică de ei înşişi, până astăzi probabil cel mai straniu defetism revoluţionar din istoria cunoscută. (Să strigi ‘fără violenţă’ când o revoluţie e tocmai asta, violenţa populară legitimă… În 3 săptămâni securiştii au revenit din casele de la ţară unde se adăpostiseră, au înţeles că poporul nu se va răzbuna, e zdrobit lăuntric şi are pe el o piele de iepure; istoria a luat cursul ştiut.)
       Aceste uimitoare iertări ale gâdelui, în orientalismul valah. N-au ieşit cărţi ‘Fericit la Auschwitz, în Rwanda, dansând în Gulag’. Aceste stranii, supra-creştine iertări, sunt de găsit în Est. Musulmane, turcite – cinci secole de colonizare türk cât cinci minute -, înfricoşate de stăpân, zdrobite de voinţă.
       Zizek aminteşte des că în memorialistica de la Auschwitz (Primo Levi etc.) cei care îşi pierdeau voinţa de a trăi erau numiţi de ceilalţi ‘Muselmänner’. Aveau deodată un fel de zâmbet năucit şi o plutire, se închideau în ei şi refuzau să mai lupte. Erau primele victime, mureau în câteva săptămâni. Când cineva era resemnat în chip fatalist (e vorba de varianta absurdă a resemnării, cea dinainte de a da bătălia) era un ‘musulman’, o victimă a dezumanizării. Levi spune că în lagăr erau majoritatea; te întrebi dacă nu proveneau cu precădere din ultimele transporturi uriaşe din Est…
       Există un fel de înţelepciune absurdă, care se deprinde numai în Est, de neînţeles în afară. (Dacă se va scrie vreodată un roman mare despre zona asta, care ar revela lumii plenar Estul, Europa Centrală, zonă complet necunoscută… În literatură există cu adevărat doar Occidentul sau Rusia, şi în mijloc o marmeladă bizară.)
       O estetică a fricii frumoase – obiectivată în ‘mioriţe’, doine etc. -, o paralizie de care nu va vorbi niciun muzeu al ţăranului. Secole, aici ni s-a zdrobit voinţa de istorie, deci de act. O formă de dezumanizare din care bieţii scriitori, într-o ţară tânără, au încercat să scoată o moraă retractilă (o ‘etică a ambiguităţii’ fără etică) şi o estetică plauzibilă. Nu trec însă dincolo în Occident, rămânem bizarerii antropologice, nişte necunoscuţi. Nu răzbat, nu străpung zidul de neînţelegere, de silă compasională urmată de tăcere.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Poemul de pe rue Férou, pe care R. l-a scris la 17 ani.
       Epoca geniilor precoce s-a stins undeva prin anii ’80, când începe să nu se mai mire nimeni de debuturi târzii. Când nu mai asociază nimeni, destul de repede, genialitatea şi tinereţea.
       Ce va fi fost acea absurdă încredere în tineret. Teamă de moarte a societăţilor noastre? Ce va fi fiind azi absurda încredere în bătrâni – nişte tineri cu lifting ideatic, paletă coloristică veselă şi cearcăne abisale, tineri prelungiţi – mimând tinereţea? Groaza de moarte a societăţilor noastre?
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ceva ciudat s-a întâmplat cu ideea cunoaşterii, în timpul nostru suprarealist. Se crede în continuare că naivitatea nu-i loveşte la fel pe cei care ştiu.
       Dar.
       Eu n-am văzut nici măcar un tip din 10 care pricepe că întinderea cunoaşterii, cantitativul, ‘erudiţia’ sunt neant, şi ăsta e un lucru destul de curios. Când te gândeşti câtă vreme s-a crezut că oamenii erau stupizi deoarece le lipsea informaţia. Îndată ce aveau să o aibă, însă… Acum informaţia e peste tot, deschide bordeluri de documentare până în ultimul cotlon al lumii, şi oamenii îşi construiesc aceleaşi structuri de stupiditate, certe structuri de sens, ca în Evul mediu sau în neolitic.
       În realitate, insul e prejudecata lui. Nu ‘are’ prejudecată, ci este în întregime ea. Cunoaşterea nu-i conferă decât aparat să o justifice. Sclav al imponderabilelor – viscere, amintiri, impulsuri inavuabile -, cunoaşterea se aşează plat pe tipar, ca o ninsoare sau un lustru, straturi peste straturi de confirmare a îndreptăţirii proprii. Într-un careu de o sută de inşi cultivaţi, recrutezi cu greu 2-3 lucizi, tipi care cunosc violenţa îndoielii sau subminarea de sine. Te întrebi dacă ştiu că proporţia e aceeaşi în mulţimea de afară pe care o dispreţuiesc.
       Literatura, scriitorii sunt singurii care au înţeles asta. Nu vei găsi un scriitor mare epatat intelectual de cineva. Îl prinde râsul.
       Literatura rămâne cam ultima mărturie despre noi.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Cred că un moralist e, esenţial, un salaud, un ticălos. Oricine vrea să-ţi inducă vinovăţie, creând servi de shaming.
       Memoria, trecutul sunt pentru moralist un pretext pentru a lovi cu sete. În trecut, în oameni trecuţi sau prezenţi, nu importă. Folosirea ei ca unealtă, funcţia de revelator psihologic al sadicului banal, e evidentă şi nu e interesantă, nici literar, nici conceptual sau măcar psihologic. (Artistic, shaming-ul e soluţia submediocră, bazală, kitsch, pentru impresionat publicul rudimentar. E simetric în literatură, gândire şi tot.) Moralistul e un ins căruia i s-a dat un instrument, un cleşte – numit Memorie, Morală, Bine, Trecut-care-nu-trece – şi e fericit să smulgă cu el unghii. (Toate figurile intello de la noi, toate revistele moraliste, 22, Dilema etc. au fost aici. A fost o catastrofă. Sunt inşi care nu ştiu să se pronunţe despre nimic, dacă nu le dai schema morală, cu buni şi răi, cu Noi-Ei, sunt realmene cretinizaţi dacă nu pot produce un tablou dual. Şi e vorba despre tipi dintre cei mai admirabili. În afara liniei de shaming nu ştiu să facă un raţionament, un strănut cartezian, să scoată un sunet. A fost o infantilizare catastrofală a spiritelor 30 de ani, orientalism din care n-am mai putut scăpa.)
       Să creăm muzee ale Holocaustului, ale comunismului, ale sclavagismului şi rasismului, ale colonialismului, de unde copiii, aduşi încolonaţi cu şcoala, să iasă palizi de groază şi mai mult morţi decât vii. Pedagogicul nu e destul – calea normală a memoriei: instrucţie publică, manuale, istorie. Literatura temei nu e destul. Trebuie să creăm biserici memoriale, muzee, un fel de altare publice, să facem o religie, cu martiri, sfinţi şi demoni. Un supraeu al groazei pentru a-i ţine în lesa neuitării şi spaimei, apelând la sacralizarea ruşinii şi, sabotând intelectul, raţiunea, în lumina tremurândă a lumânărilor şi ascultând imnuri, să înecăm totul în emoţional, cu cea mai crudă dintre perversiuni…
       De aici se iese în vârful picioarelor.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Sunt resemnat că trăim în Occident într-o situaţie pre-revoluţionară. Există complotisme peste tot. Nivelul de încredere e cel mai scăzut din istoria recentă. Elitele – putere, media, intellos, arte – nu ştiu nici ele ce să facă cu cei care le urăsc. Discursul lor anti-complotist – e complotist el însuşi, aşezat într-o istorie a lumii simplă, cu buni şi răi. Încă se glumeşte, încă se râde, dar subiacent un val de ură urcă la suprafaţa lucrurilor. Nu e un prerevoluţionar societal, nu e ’68-ul. E ceva uriaş şi lent, cu un horcăit din profundul lucrurilor.
       Îl poţi aproape simţi, palpa.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Regele Mihai, interviu în engleză, 1992: ‘Niciun singur evreu din România nu a fost trimis vreodată în vreun lagăr de concentrare condus de germani. Niciunul [Not one]’.
       Cei din Transilvania – deportaţi de maghiari. Cei duşi în Transnistria – ucişi de români. Prea bine, dar câţi vor fi fost? Nu mai înţelegi nimic. Trebuie să ne mândrim că cel puţin ‘niciun evreu român nu a fost dat nemţilor’ şi s-o considerăm o pozitivitate istorică, pe care o putem scrie în vreun manual? Trebuie dimpotrivă să nu ne mândrim – deoarece, câţi au fost omorâţi, au pierit din acţiunea noastră, din fenomen de imitaţie brută? (Nu doar atât: umiliţi şi speriaţi, căutând cu disperare un bilet de tren sau vapor salvator.)
       Ideea că mai există echivoc aici e aiuritoare.
       Sigurul lucru pozitiv pe care M. îl putea spune, şi pe care-l turuia în exil oricui voia să-l asculte, era acesta: nu i-am livrat pe evrei nemţilor. Nu continua: Ceilalţi, care au fost omorâţi în timpul meu, regenţă şi domnie, sunt motivul pentru care îmi voi face harakiri. Ruşinea şi povara istorică nu mă lasă să dorm, o consider pata vieţii mele, a familiei mele şi a mea etc. Nici pomeneală. În retorică făcea salturi numai din pozitiv în pozitiv, aşa cum trece un urs polar, cu detentă domoală, de pe o banchiză pe alta. Decoraţia de la Stalin – dar n-a primit-o direct din mâna lui (deci nu mai e chiar decoraţia lui Stalin), negândindu-se să o primească, primind-o totuşi. 23 August – minunat, dar făcut după ce ruşii intraseră deja în ţară, la Iaşi, erau pe teritoriu şi ajungeau în câteva zile sau ore la Bucureşti, unde primii omorâţi ar fi fost el şi familia sa, ca ţarul Nicolae II – sub nicio formă să nu menţioneze undeva, în 40 de ani de exil, că n-a fost doar ‘act istoric’ ci a fost salvarea propriu-zisă a vieţii lui, a mamei sale şi a speranţei timide a unei continuităţi monarhice. Greva regală – dar n-a avut ideea să o facă şi altă dată, în alte timpuri istorice, ori măcar vreun protest public, o notă de jurnal, un oftat. Întâlnirea cu Hitler – dar mâna pe care i-a întins-o acesta era rece, el vorbea nu ştiu cum (grimasă), iar lumina cădea în încăpere dezagreabil. Niciodată acest om n-a putut fi văzut admiţând o negativitate despre sine. Conştiinţă duală, bias cognitiv, fals profund peste tot, continuu, ceva îngrozitor, alterând definitiv personalitatea.
       Teribile timpuri ale naivităţii.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Plictisit de vocabula ‘privilegiat’, care, în media, la Hollywood, explică acum totul în registrul îngust clasist, de Bourdieu pentru năuci – şi e subiacent un shaming moralist vulgar. Era mai bun fostul ‘norocos’. Nu era reducţionist, şi explica cu mult mai bine şi mai larg totul. Apoi, privilegiat presupune intenţionalitate, ceea ce numai câţiva moştenitori de mari familii au. E o extindere de sens ineptă. Nu suntem privilegiaţi faţă de copiii din Africa. Ci norocoşi.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Balul isteriilor. Maximalismul moral, în Balcan, are ceva grotesc.

       Întâlnit azi un om de 94 de ani. 94 de freakin’ ani, născut în 1930.
       Confunda epocile, oamenii, anii în care i-au trăit şi murit prietenii. Complet singur, fascinat de ‘natură’, arbori, soare, de plimbarea zilnică, evita să vorbească despre singurătate, casa goală, pierderea întregii lui generaţii. În fiecare seară se retrage acasă, sprijinit într-un mic baston, după-amiezile reapare, fascinat de arbori, vegetaţie. Cum cerul se făcea roz la apus, îmi explică culoarea norilor.

       Din când în când, mă uit dacă tinerii, adolescenţii, reprezintă o ameninţare. Încerc să văd din timp semnele. Precum tinerii din anii ’50, de pildă, care scoteau cuţite, formau grupuri războinice şi se luptau pentru a ‘domina’ străzile – genul James Dean din tema junglei urbane. Generaţia părinţilor noştri a fost aşa. În parte, generaţia noastră – toţi ştim să ‘ne batem’, ce e o bătaie de stradă, care nu seamănă cu nimic din filme, ţine 20 de secunde etc.
       Adolescenţii de acum nu par ameninţători. A început cam acum 10 ani. Discursul cu bullying, modă americană, i-a domesticit puţin, păcălindu-le instinctele. Plonjeul în digital a compensat atavicul – teritorializare, violenţă etc.? Animalicul e solubil, se poate stinge în virtual?
       Mă uit la sociologia lor. Sunt inofensivi. Merg în grupuri de 3-4. Râd. Nu se leagă de trecători, nu îi umilesc pe bătrâni (asta e o cruzime tipică), pe cerşetori, pe cei mai slabi. Când merg, strada nu devine a lor, sunt rareori gălăgioşi sau grobieni teatral. O generaţie stinsă. Aproape că sunt o enigmă.
       Rămân prudent observându-i. Aştept explozia.

       În faţa magazinului alimentar, un tip aşezat pe un mic zid. Are lângă el un pachet de ţigări şi o lumânare care arde, nu e clar dacă cerşeşte. Îl întreb dacă are nevoie de ceva. ‘De… sănătate’, îmi spune. Întreb pentru cine e aprinsă lumânarea. Pentru sine şi pentru… fiul lui, care acum câţiva ani s-a sinucis, la 16 ani.
       Ca o lovitură în plex. Îi spun ceva, nu mai ştiu ce. Mă îndepărtez.

       ‘Raţiunea e cea mai mare târfă a diavolului.’
       Dor de isteria unică a lui Luther.

       Două discursuri care sterilizează arta: discursul consolator şi cel mobilizator.
       Cele două distrug literatura şi gândirea. Care încep acolo unde se termină teza, orice ‘încurajare’.

       Mă uitam pe un ziar din 30 aprilie 1939. Mai erau patru luni până la război. Nu ştia nimeni nimic, nu presimţea nimic. Se scria perfect nul, lemnos şi matter of fact, în lungi texte dezlânate, povestind o falsă viaţă.
       Trăiau, petreceau (49 de cinematografe în Bucureşti…), ieşeau la Şosea. N-aveau niciun habar despre ce urmează. Bogaţii făceau câte o escapadă la Paris, de unde reveneau cu guvernanta pentru copil care devenea amantă. Păreau să existe negocieri, lumea evolua în rezonabil: domnul Hitler a spus, domnul Roosevelt a propus. Nenorocirea nu se anunţa prin nimic. Nonşalanţă perfectă, cu 4 luni înainte de dezastru. Speranţă în pace. Leny Caler juca o ingenuă într-o nouă producţie (Leny ‘se culcă cu toată lumea’ Caler – bietul Sebastian). Piesa, bulevardieră şi fără autor, se numea ‘Nu există surprize’. Într-adevăr.
       În ’45 toată caseta redacţiei era arestată sau se exila. Pierduserăm 700.000 de oameni, teritorii, Valahia intra într-o subistorie stranie 43 de ani.

       Fiecare om pe care-l întrebi recunoaşte că n-a avut niciodată atâţia bani, automobil, rezerve, confort de viaţă, el sau familia lui consideraţi de la începuturi, pe cât au acum. Şi, cu câteva minute înainte, întrebat, fiecare om e nefericit.
       Poate a durat prea mult să-i ajungem din urmă pe ceilalţi. 35, şi încă trenează, încă Occidentul deţine bine-mersi jaloanele, ceea ce te face să crezi că va dura încă pe atât, va intra în malaxor şi generaţia copiilor tăi, şi efortul devine epuizant. Poate s-au consumat prea mulţi oameni şi totul a durat pur şi simplu prea mult. Zero încredere în istorie, apoi. Vechea poveste.
       Nimeni nu ştie cum se iveşte un punct de saturaţie în istorie.

       Françoise Sagan: ‘Sartre mi-a spus într-o zi: Oamenii foarte inteligenţi nu pot fi răi, fiindcă răul pretinde stupiditate şi o gândire limitată’.
       În realitate, ‘oamenii foarte inteligenţi’ pot fi stupizi şi monstruoşi. În realitate, nu există regulă. În realitate există realul.
       Inteligenţa bună, ce naivitate… Şi S. era mereu tentat de apoftegmă, de general. Să rezulte un aforism, ceva comun şi simplu, dacă se poate pozitiv, şi să plecăm discret la cafenea.

       Alain Delon, fiului: ‘Vezi tu, m-am uitat. Telefonul nici măcar nu mai sună’. La protestele şi asigurările că nu l-a uitat nimeni, Delon l-a privit intens în ochi, fără să spună nimic.

       Întrebări tip TikTok: Moartea se aşează lângă tine la bar şi-ţi spune că e timpul să pleci: ce-i răspunzi, într-o frază?
       O întreb dacă ceilalţi, toţi, sunt acolo. În rest o rog să-mi termin paharul şi să mergem.

       Un tip (psiholog?): Ce credeţi că e mai important, mai multă gândire pozitivă sau doar mai puţină gândire negativă? Răspunsul lui (după multiple studii convergente etc.): mai puţină gândire negativă. Din negativ trebuie tăiat. Nu adăugat din pozitiv. Reduci negativul. Până la 70% din negativ nici nu-l percepem, într-atât e sădit în noi, consubstanţial. Or, când vine gândul hipercritic, autocritic, demotivant, invalidant – îl alungi cu un dos de palmă. Nici nu discuţi, nu raţionalizezi de ce, baraj scurt. În timp, de acolo se echilibrează psyche-ul, iar nu adăugând pozitivitate (ca-n psihologia pozitivă americană).
       E cea mai interesantă chestie de disciplină pe care-am auzit-o despre criticul din capul nostru. Nu să-l reduci la tăcere – pierzi luciditatea -, ci să-l tai 70%.
       Mai rămâne să fie de acord cu asta.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Hem a fost un fricos şi un curajos în acelaşi timp. Specie foarte frumoasă şi rară.
       Una dintre cheile, cred esenţiale, ale caracterului şi poate ale scrisului lui: Hemingway a fost un ins subiacent fricos care şi-a învins frica aruncându-se mereu în mijlocul primejdiei, să vadă dacă a mai rămas ceva autentic în el. În fapt, nu fricos, ci înspăimântat. Devenit fricos. Frica nu era nativă, nu era o fire slabă, ci o îngrozitoare achiziţie de război: a dobândit-o după şocul şi rănile care l-au ţintuit la pat. Nimereşte din prima zi pe front, adolescent, sub bombardament, într-un crater de bombă, mor mai toţi în jurul lui, are 200 şi ceva de fragmente de şrapnel în picior, stă luni de zile în spital, aude gemetele şi strigătele de ajutor, vede morţile, dimineţile în care leşurile sunt îndepărtate pe targă din salon. Ceva în el clachează atunci. Un om se poate rupe uneori ca un vreasc. Tot ce a vrut să ştie despre sine, mai apoi, a fost dacă mai e un ins curajos sau nu. Autentic. Integru sau nu. Războiul, aruncarea în bătălii, safari-ul, vânătoarea, corida, boxul, încăierările prin baruri au fost puneri la încercare continue. De două ori s-a dus în faţa unui urs, în pădure, şi a început să strige la el, apoi să-i vorbească încet şi vrăjit, cum a văzut la un amerindian… În Paris cineva avea un leu şi când felina a crescut, a scăpat din lanţ şi şi-a urmat stăpânul la bar: Hem a ieşit şi a ‘vorbit’ cu ea, în timp ce pe stradă erau numai urlete… Cheia personalităţii, nu a operei – în Bătrânul şi marea nu apare de pildă obsesia fricii învinse -, cred că este asta, forţarea curajului ca permanentă interogare de sine: mai eşti cine pretindeai a fi? Sinuciderea tatălui, pe care se prefăcea că o dispreţuieşte pentru că aşa era convenţia culturală, imitată mai apoi la indigo, tot cu o armă etc., a fost poate tot o probă a curajului. ‘Eşti în stare s-o faci, sau ţi-e frică?’ suna în fiecare caz formula, mantra, spaima vieţii lui. Perfect absurdă, dar mai presus de el. A fost cineva profund chinuit de spaima că şi-a lăsat undeva în urmă sufletul, în vreo întâmplare din Primul război. Asta poate fi de ajuns să copleşească un ins. Codul întâmplărilor vieţii lui a fost: cum trebuie să se poarte un ins în timp ce este distrus.
       Asta face din fiecare clipă o pândă, un examen – absurd, chinuitor, nenecesar, din viaţă un continuum psihologic. De unde, poate, în texte – dar asta e cu totul secundar – estetica violenţei, frumuseţea ei. Literatura nu e o teorie a traumei, psihologie aplicată, nu poţi explica personajele prin autorul lor. Asta e psihanaliza de gang a criticii naive. Dar viaţa poate fi o teorie a traumei cu o practică, dacă rana a rupt suficient de mult în tine.
       Mă întreb la ce răspuns va fi ajuns până la urmă. Mai avea un dram de încredere?
       Simţi pentru el un ataşament enorm, şi pentru acest chin fără sfârşit al unui ins eminent care, deşi neînzestrat pentru luptă şi iluzie, frânt lăuntric, a căutat să facă din clipe o bucurie absurdă şi colosală, şi în acelaşi timp a încercat să nu trişeze.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Lângă Dieppe. Offranville. Micul sat unde C. a hotărât, în vara lui ’47, să nu mai scrie decât în franceză. Aş fi vrut să fiu acolo să-i văd tulburarea, să-i aud raţionalizarea, evaluarea şanselor, prospecţia de destin. A fost un şoc: în timp ce traducea, a realizat absurditatea de a scrie în româneşte după ce ţara lui a trecut în insignifianţă, volta-faţă a istoriei. S-a resemnat să se convertească pe loc la franceză. Aş fi vrut să-l aud, să-l văd explicând asta, evaluând argumentele, împăcându-se, cu zâmbetul lui strivit, cu o nouă viaţă.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Câte iluzii am avut, ce încredere în anumite ‘figuri’. Cum credeam că nişte oameni ştiu ceva, că înţeleg. Ei sărmanii nu ştiu nimic. Repetă papagaliceşte realul, datul, ca un pictor în faţa peisajului punându-şi şevaletul, să facă un duplicat simplu după natură. Nu sunt tipi de reflecţie, de adâncime, de proiecţie, de sclipire măcar (sclipirile lor sunt de limbaj), de nimic. Vid, neant. Aceşti oameni dragi erau morţi, cum e posibil.
       (Ascultând un interviu al lui A.P. – Şi textul lui X de zilele trecute, Doamne… E oare o farsă.)
       Frumoasă cădere de la înălţime. Eram singuri.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       S-ar părea că există încă, arhivate, emisiuni ale Europei Libere – cel puţin Lovinescu-Ierunca sunt stenografiate. Chiar mici fragmente în care vocile pot fi auzite.
       Nu există însă o arhivă a emisiunilor Radio Moscova, din anii ’40. Acele emisiuni pe care, odată cu BBC-ul, le asculta Sebastian la radioul care-i va fi confiscat. Un evreu bucureştean sub ocupaţie germană, îngrozit, interesat în cel mai înalt grad de situaţia frontului, asculta orice îi putea aduce puţină speranţă. Ştim doar câţiva redactori de la acele emisiuni în limba română – de toate felurile, politice, literare, pentru copii. Ceva mărturii vagi – Anton Bejan etc. Dar nici măcar o emisiune care să fi rămas: voci, un transcript, un fragment oricât de infim. Ca şi în alte cazuri, n-a supravieţuit o nenorocită de bandă audio. Nici măcar nu ştim dacă se prindea pe întreg teritoriul României.
       Cum va fi sunat? Era din propaganda oficială a Moscovei (mica redacţie română, 8 oameni), subordonat Cominternului, se chema „Radio România Liberă”, a emis în ’42-44, n-avea deloc succes, traiul era liniştit în România încă neatinsă de război, şi e unul dintre cele mai stranii şi interesante mistere ale vremii.

       Moartea lui Nestor Rateş.
       (Vocea lui, încheind: ‘Nestor Rateş, Washington’.)

       Onfray: ‘De trei ani mă ţin după el [Elon Musk] ca să facem un număr special în [revista] Front populaire. Acest tip e Cristofor Columb, e un geniu. În acelaşi timp, e un nebun. Şi e un şef de antrepriză care e o brută totală. Îi vine o idee, cred că are 10 idei pe secundă, şi dacă-i vine o idee la 3 dimineaţa, vrea s-o expună imediat, în biroul lui. Şi are un proiect civilizaţional. Dar dacă sună la 3 dimineaţa, Ne vedem în biroul meu într-un sfert de oră, şi dacă-i spui, Nu pot veni, ajung abia pe la 11, eşti concediat. Şi când ajungi în sfârşit la birou nu mai e nimeni, şi când intri în biroul tău toate lucrurile au fost mutate de acolo. Toţi francezii pe care i-am întrebat mi-au spus asta. Şi managementul lui e groaznic. Groaznic. S-a dispensat de oameni geniali, în felul ăsta. (…) Nu poţi să conduci un stat suveran în maniera asta. Deci, pe subiectul ăsta, o să-şi ardă aripile. Are, pe de altă parte, un proiect civlizaţional. Tesla e ideea lui, cum ştiţi. Space X e al lui. Neuralink’.
       Nu e Columb. Va fi Columb dacă ajunge cu colonia aceea barocă pe Marte – o mulţime de oameni vor muri până să-i iasă asta, să pună 50 de oameni acolo. Colonie înseamnă structură autonomă – din momentul în care nu mai vine nicio navă de aprovizionare de pe Pământ şi totuşi colonia supravieţuieşte, e autarhică. E Columb dacă Neuralink reuşeşte simbioza promisă uman-maşină. Are 6.000 de sateliţi, aduce rachete din spaţiu care sunt prinse de braţe de robot, ceva de desen animat, prea bine. Dar nu e Columb cu două taxiuri fără şofer şi patru promisiuni. Mai e ceva considerabil.
       Onfray se aprinde prea tare, ca orice nietzscheean. De când a văzut că E.M. susţine transumanismul, augmentare a omului prin maşină, spre deosebire de Altman care era pentru postumanism, lăsarea omului cu totul în urmă pentru iniţierea unei specii noi care să ne surclaseze natural. I-a plăcut cearta între Musk şi Altman, în care cel din urmă l-a acuzat pe primul că e ‘specist’, iar acesta i-a răspuns natural ‘Bineînţeles. Tu nu eşti?’. Dar încrederea într-un singur ins pentru un salt colectiv e o eroare clasică. Apoi, E.M. e autist, deci hipersensibil, când va face o eroare – se prăbuşeşte vreo rachetă etc. – şi se vor năpusti asupra lui cu media clasică, va claca emoţional şi va schimba taberele, pentru că sunt oameni uşor de rănit. Se vede că a citit filozofie germană de XVIII, că a avut o criză existenţială reală în adolescenţă, are genul ăla de Weltanschauung unificatoare şi largă, în logică l-am văzut argumentând strâns, se duce destul de departe. E ceva real în el, jusqu’au-boutiste, sincer neinteresat de bani – dacă-l anunţă mâine că a pierdut toate miliardele şi mai are un singur milion de supravieţuire, e mulţumit. Genul ăla de fanatism al misiunii ştiinţifice etc., existent în anii scientismului; n-are mitul salvaţionist, ci novator, al exploratorului, al conquistadorului freudian, ceva ce a murit pe undeva prin XIX: grija pentru ‘umanitate’ ca progres al întregului etc. Va rămâne măcar cu meritul – real – de a fi salvat libertatea de expresie pe net într-un moment anume, când începuse să fie sovietică, mediile clasice vechi, televiziuni şi ziare etc., cereau clar cenzura, pentru a-şi perpetua relevanţa. Nu ştiu dacă va reuşi mai mult. Nu are niciun sens să te încrezi într-un ins, chiar dacă are un proiect de civilizaţie şi intrăm, în materie, în necunoscut total.

       Ar trebui scoasă o antologie R. Cosaşu: textele din D. Am impresia că au o perenitate, oricum un cert aer atemporal, şi un redactor bun le-ar putea structura pe capitole, sunt o ‘critică a culturii’, cum se numeşte azi, foarte bună. Le vor citi trei hipsteri. Nu contează, au ceva în ele sublim şi pierdut. Ar trebui creat un premiu R.C., ceva pentru proză lucidă, formula de premiere ar putea să sune: ‘Se acordă pentru proză lucidă’…
       (M. Boiangiu, T. Chiper… Insuportabil.)

       ‘Alegeri’ în America. (Valahia etc.)
       Popoarele trăiesc un vid de apartenenţă, o vacanţă de sensibilitate.

       ‘Oricine-ai fi azi, nu eşti varianta ta finală’ – reclamă pe un chioşc de cafea…
       Am întâlnit atâţia tipi care sunt varianta lor finală, înainte de a fi provizorie etc.

       Viziunea în care acuzi tirani şi inocentezi popoare e, hotărât, una dintre cele mai false teorii care au încercat să sistematizeze vreodată istoria. Realmente cine dă vina pe tirani e în imbecilitate totală, are o digresiune istoristă angelică, e o teorie depresivă ciclică, n-a înţeles radical nimic.

       D’Ormesson: ‘Un prieten pe care-l iubeam mult, astăzi un pic uitat, şi care se numea Bernard Frank, mi-a spus: „Tu nu vei fi niciodată un mare scriitor, pentru că n-ai fost destul de nefericit”‘.
       E simplist, dar nu e oare puţin adevărat? Nefericirea nu-ţi conferă talent, dar un talent existent deja, conjugat cu fericire jubilatorie, e parcă marca unui ins perpetuu de mâna a doua, în definitiv naiv. – În gândire de pildă, există tipi veseli, dar nu ‘pozitivi’ (chiar categoria Cabet-Condorcet-Comte). Cred că e la fel şi în literatură, unde pozitivitatea e aproape de nerozie.

       Unii pot scrie în orice mediu. Săli de aşteptare, cafenele, avion, se ghemuiesc într-un colţ şi scriu ca halucinaţi. Eu nu pot nici citi unde se agită bipezi, la 20 de metri zgomotele îmi atrag atenţia, vorbitul normal mi se pare urlet. (Dacă e un interior cu americani, catastrofă.) Ştiu de unde vine, vorba dlui Cosaşu. Copilărie şi adolescenţă în hărmălaie exuberantă, cu zeci de copii în faţa casei, fiecare cu o idee şi o evoluţie de scenă.

       Hem: ‘Moartea e doar o altă târfă’ (just another whore).
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘Lasă-mă să mor cu convingerile mele.’
       De aceea bătrânii nu sunt permeabili la argument, metanoia sau mari revelaţii de structură, prin care înţeleg că toate lucrurile în care cred sistematic, în care au crezut, sunt greşite. Nimeni nu mai poate s-o ia de la capăt. Reuşesc asta doar tinerii sau cei care se poticnesc pe la vârsta a doua: treci printr-o mare criză, pui încă o dată totul sub întrebare etc. Dar unui bătrân să-i ceri asta, e aproape crud. E ca şi cum i-ai lua bastonul şi l-ai împinge pe gheaţă: Va trebui să mergi singur, acum.
       E prea târziu să-şi facă o osatură nouă. De unde constatarea curentă că bătrânii ‘se repetă’, că ascultându-i o dată i-ai ascultat pentru totdeauna, că învârt o morişcă de 3-4 decenii iar argumentele raţionale – vag logice, factuale, noutatea – ricoşează din ei ori se aşează pe structura familiară, fără să desţelenească nimic. Pentru că ce încerci tu e să-i distrugi lăuntric, să-i surpi cu totul scoţându-i din teorie. Lasă-i în pace. În chip sublim, orice bătrân, orice personalitate formată e o cauză pierdută. (Excepţiile, infime, privesc 2 scriitori rătăciţi, 2-3 gânditori, tipi cu un fel de hiper-conştiinţă, care se frământă şi pun în orice caz sub întrebare universul. Congenerii lor îi urăsc, iar ei sunt fragili, terminaţi.) Cere-le anecdote, povestiri. Asta e tot. Sunt oricum minunaţi. ‘Ce părere aveţi despre’ – e în schimb o non-întrebare. Nu-i clătina, nu le interoga sufletul.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       SF-ul e un gen care a dispărut complet. Sunt fragmente, dar de siaj, în sumă. Entuziasmul inaugural a dispărut, fervoarea aceea, să zicem a anilor ’50-80, pentru imaginea Viitorului, a unui progres civilizaţional sau istoric împins în sublim etc.
       E sigur că nici măcar nu-l mai concepem, acest Viitor. În realitate.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Am văzut că nu există un proletariat woke, nu s-a putut obţine asta, şi că toată această mişcare era susţinută de clasele avute. Care voiau să se distreze puţin cu natura umană, physis-ul, un fel de exerciţiu de dans de societate, de deconstrucţie pentru nuli. E uşor, când ieşi din Ivy League, să ajungi în multinaţionale şi să deschizi repede departamente de diversitate, incluziune, din tripticul DIE etc. Dar proletarul te priveşte din faţa multinaţionalei tale, clădirea din oţel şi sticlă. Stă acolo pe o bancă, trage din ţigară şi te priveşte. El vede că e ideologia elitei. Nu e imbecil. Vede că i se oferă doar acces la seminarii de reeducare şi autoflagelare. Că e scos din istorie. Că pentru el nu mai există un răspuns.
       El e acolo singur.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       O evoluţie şi un glisaj curios, cu două semne vizibile liber în real.
       Cel dintâi: nebunii sunt acum de partea noastră, a stângii, congregaţi precumpănitor acolo. Înainte, tradiţional, nebunia se situa masiv la extrema dreaptă: frustraţii sexual burghezi cu mariaje distruse, refulaţii psihotici, exaltaţii etc., unde se situau banii, proprietatea, mizele mari. Roudinesco avea dreptate să spună, de ani de zile, că trebuie reabilitat termenul ‘nebun’ şi repusă în drepturi psihiatria, după dezastrul hipercriticilor de tip foucauldian. Din păcate, pe lume nu există doar ‘tulburări’ psihologice, miriade de ‘conditions’ şi ‘disorders’ în social, există şi comportamentul psihotic real. Chiar dacă pare inofensiv fizic, el nu e nicidecum anodin social şi produce efecte remarcabile. Dreapta radicală are ignoranţii complotişti, ‘nevroticii obsesionali’ religioşi desigur: însă nu nebunii şi semi-nebunii borderline. Aceştia aglutinează acum precumpănitor, strivitor la stânga; e un semnal şi poate o problemă.
       Al doilea: elitele financiare şi de spectacol (artele spectacolului, ale reprezentării de cabotinaj public, nu creaţia pură) sunt acum la noi, de partea stângii. Desigur la stânga societală, de cea socială nu vor şi nici nu ştiu să audă. (Minoritarism şi imigraţionism isteric, în genere orice le augmentează veniturile şi poziţia, şi doar democraţie ‘tocquevilliană’, oligo-aristocratică, adică pură bătaie de joc.)
       Două semne îngrijorătoare de epocă. Poate că s-a inversat ceva cu adevărat esenţial în ultimele decenii post Războiul rece: fie populaţia blue-collar a schimbat tabăra, fie noi am plecat de lângă ea glisând încet, abandonând-o; rămasă ferm la stânga mereu, ea a fost îmbrăţişată de discursul demagogic recent. Dar nu părem să ne mai întâlnim pe aceleaşi drumuri.
       Elita şi nebunii: ambii la noi, de unde fuseseră tradiţional la dreapta. Semn prost, dacă există unul.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Firile conservatoare: unde vedeţi progresul acela, de care ne vorbiţi atât? Tot ce observăm e progresul tehnic.
       – şarmul vieţii nu a progresat
       – misterul fiinţelor nu a progresat
       – fericirea nu a progresat
       – cunoaşterea sensului obiectiv nu a progresat.
       Aşteaptă, şi au poate dreptate, un progres al lăuntricului, al ‘metaforei’, al figurativului. Ca noi toţi. În care nicio viziune nu acoperă mulţumitor lucrurile, şi ‘progresist’ şi ‘conservator’ nu acoperă nimic.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ţi se aminteşte mereu că lumina stelelor pe care le vedem poate fi a unor astre moarte, stinse de mult. Prea bine, nu putem afla?
       Misiune NASA mult mai importantă: să afle cu oarecare precizie care dintre stelele de pe boltă nu mai există. Trimiteţi sateliţi, aproximaţi, mobilizaţi telescoape şi calculatoare: veniţi cu răspunsul…
       Fiindcă ni se spune că, dintre cele 2.000 de stele pe care le putem vedea cu ochiul liber pe boltă, 99% sunt deja moarte, şi există o limită în insuportabil.

       Micul snobism provincial al Sudului: îmi amintesc că toţi îl pronunţau pe García Marquez ‘marchej’, sau chiar ‘marcheş’. Multă vreme, decenii. Se va fi instalat poate o vagă tristeţe când Bucureştiul a aflat că se pronunţa simplu ‘marchez’, ba chiar cu accent pe ‘a’ şi cu z-ul pierdut… Ultima oară îmi amintesc o emisiune a lui N. Manolescu, ceva de prin ’95-2000, în care era invitat M.C. (teza lui cu postmodernismul paraguayan), în fond era vorba de doi tipi formidabili. N.M. ieşise periodic în Occident şi înainte, invitaţii la Monica Lovinescu acasă, ceaiuri servite pe căruciorul de bar, ieşiri la vagi restaurante din Paris, întâlniri cu câţiva din colonia românească, reviste, actualizare oarecare cu ultimele romane pariziene. Era tot ce se putea găsi mai sincron în cultura valahă. Şi era un provincialism total. – Apoi, cam după 2000, când M.C. a început să folosească pluralul ‘coperte’, care sună într-adevăr mai bine decât ‘coperţi’: cred că zece ani, toate hipsteriţele şi librăresele vorbeau numai despre coperte. Un articol în R.L. era de ajuns să lanseze un snobism de o vară sau de un deceniu. Momentul, apoi, când l-am auzit pe H.-R.P. articulând franţuzeşte, pe o scenă cu A.F., dumnezeule… Nemaivorbind de ‘cacofonii’, pare-se o obsesie a Suduluii, unde exigenţele culturii de învăţător trec drept cultură înaltă etc.
       Aceştia fuseseră tot ce aveam mai subţire (individual, tipi admirabili). Şi eram în provincialism abisal.

       Julius Martov se raliază ideilor marxiste după ce vede foametea din Rusia din 1891. Deosebit de feroce, cu trupele ţariste oprindu-i pe ţărani să iasă din satele lor transformate în lagăre… Există un şoc iniţial, un punct de plecare, impas psihologic de care nu putem trece şi care devine un impas moral. Cum să suporţi o societate care etc.
       Şi apoi implicarea îţi mănâncă încet de tot sufletul.

       Amânat de mult să mă apuc de Situations, unde Sartre, cu destule ipoteze aiurite sau datate, are cele mai bune truvaiuri şi viziuni fecunde care însoţeau epoca. Dar zece volume…
       Niciun chef de lecturile stufoase în care altădată plonjam încântaţi, ca nişte membri de societăţi secrete.

       Câte generaţii de femei au fost succesive Generaţii Pierdute. Secole, milenii în care am fost privaţi de un Van Gogh feminin, de un Goethe, un Hegel, un Socrate fără Xantipa… Totul pentru că trebuiau să legene copilul uitându-se pe fereastră. Secole de contemplaţie tâmpă, monotonă, a vieţii repetitive, care n-au dat nimic. Decor.
       Când Gertrude Stein le dă lui Fitzgerald, Hemingway, Dos Passos etc. numele de Generaţia Pierdută, eticheta venea dintr-o milenară familiaritate cu pierderea – femeile fuseseră pierdute de cinci mii de ani.

       Dintre toate platitudinile, cea mai tristă e platitudinea filozofică. Orice text suportă desigur lirismul fad, divagaţia, mai puţin cel care are drept presupoziţie luciditatea.
       (Ascultându-l pe E. Morin. Dar 103, for God sake…)

       Remarca lui Sartre când a refuzat Nobel-ul: ‘Nu văd de ce cincizeci de domni în vârstă şi care fac cărţi proaste m-ar premia. Cititorilor le revine să spună cât valorez, nu acestor domni’.
       Nu doar Nobel-ul: Legiunea de onoare, o catedră la Collège de France etc.
       Nici măcar unul dintre cei care au avut, nu spun critici, dar mici surâsuri conjuncturale la adresa lui, nu mi-l pot închipui făcând asta; ar accepta tot, ba chiar ar considera că le merită etc. Ţi-i închipui facil acceptându-le acolo, în frac, transfiguraţi etc.
       E liniştitor când cvasi-totalitatea celor care te ‘invidiază’ sunt de mâna a doua. S. a avut noroc.

       Cât de rapid s-a repliat elita, după Războiul rece. Au reluat morişca dintotdeauna: poporul nu e demn de încredere. Aceeaşi ispită oligarhică de trei mii de ani.
       Există ‘We the people’, şi apoi există cei care spun ”We the experts’, ‘Noi, cei care ştim mai bine’. Asta e tot.

       În comunism s-a practicat probabil un fel de eugenie mascată, la copiii cu infirmităţi şi orfani. Fără formalităţi şi acte, prin închiderea ochilor, acei copii mureau inexplicabil mai repede. La fel cu bătrânii din aziluri: rareori supravieţuiau mai mult de doi ani.
       Dar nu era o eugenie a comunismului, nici în forme aşezate pe hârtie, nici în intenţionalitate. Era o latenţă subtilă, atavică, a pământului. Venită de la ţăranul acela care îşi leagă câinele neputincios cu o frânghie de un copac şi îl lasă în pădure. Ceva foartte simplu, inexprimabil, dar întrunind un fel de consens negru, cu rădăcini în etosul tradiţional în care moartea e compasională. Un consens al lumilor vechi.

       De ce stângiştii terminali devin conservatori. Ce naiba e acolo. (Conservatorism soft, genul de Ritter Schule – liberal în economie, conservator în cultură etc. Dar elitari total, cu care abia te poţi înţelege.) Parcă fac la bătrâneţe o pasiune smintită.

       C. nu are eshatologie individuală. Nu există la el ideea sau interogaţia unei supravieţuiri după moarte, a vreunei conştiinţe post mortem. În notaţiile de jurnal, tema nu există, nici nu se pune, vreodată, problema – mi-a murit un părinte, poate ne vom ‘întâlni’ undeva după moarte etc. (Cum am văzut la Houellebecq, catastrofat de înmormântarea tatălui.) Cred că era cu adevărat ateu, nu doar agnostic; sau ezitare între cele două. Există în scris acea uscăciune a resemnării pentru care tema e total absentă. Ne agităm puţin aici şi dispărem, atâta tot, farsă totală a viului.
       Câtă forţă, să trăieşti cu asta. Să te plimbi pe străzi, nopţile, şi străzile acelea să fie tot ce există.

       Se vorbeşte iar de război. Pregătiri de.
       Nu ştiu exact ce facem.

       Există o anumită incongruenţă între razele soarelui de toamnă, resimţite molatic pe o terasă, şi discuţiile continue despre un al Treilea război mondial…
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        O întreagă generaţie – să zicem rapid, 25 minus – a abandonat ideea de intimitate, de drept al vieţii personale (intimacy). Nici nu înţeleg de ce trebuie s-o protejeze.
       – primii fericiţi: elitele, care sunt singurele deţinătoare ale mijloacelor de supraveghere în masă inofensive. Sunt încântate să echivaleze privat şi public, forţând astfel jurisprudenţa, legile care stau înţepenite de 100 de ani în individualism libertar. Primii ar trăi într-o locuinţă cu pereţi de sticlă, ceilalţi ar fi încântaţi să vadă dacă pot construi locuinţa.
       – capitalul de tehnologie înaltă. El s-a împiedicat mereu de social şi existenţial, de sfera privată (ideea de graniţă, de yală pusă pe uşa apartamentului, de limitaţie). E un fel de experiment, purtat pe miliardele de bipezi, pe care capitalul îl face intrigat el însuşi – totul e pionierat în deceniile acestea -, întrebându-se sincer dacă i se va permite şi unde e cazul să stea limita.
       – elitele împotriva libertăţii de expresie. La drept vorbind e vorba de elitele secunde: jumătate dintre intellos, tipii fără decizie, în majoritate mediocri, cei din sfera didactică sau comentariat.
 
 
       ‘Sindromul feţei demonice’, din psihologie, e acela în care vezi mereu chipuri de demoni când te uiţi la feţele celorlalţi oameni, care îţi apar deformate, cu structură şi protuberanţe stranii. În livresc, sindromul feţei demonice e cel în care, corespondent, produci cărţi, cu seriozitate, care operează direct un transfer teologic în reflecţia epistemică, şi pui feţe ‘demonice’ pe personajele istorice: tirani, autocraţi etc., cam cum ar face-o un minor.
       – subtil şi în ascuns: noi înşine. Sunt aproape convins că subiectul istoric tânjeşte, periodic – intervale şi intensitate imponderabile -, după absenţa libertăţii. Trebuie să fie o constantă antropologică. Fără propensiunea aceasta a sa, secretă, de a chema asupră-şi tiranii şi autocraţii variate, nu s-ar putea explica, între altele, istoria. Ea nu e defel o defilare de tirani ‘diabolici’ – explicaţie candidă, angelism istoric -, ci o evidentă ciclotimie neagră, o carenţă a subiectului care îşi cheamă periodic lanţurile. E sigur că o face – alegându-i pe tirani sau suportându-i – pentru un misterios progres interior, ca atunci când îţi arunci în faţă obstacole pentru a fi mai puternic depăşindu-le.
       Altminteri, nimic din ce trăim istoric nu are sens. Niciun tiran nu poate dura dacă nu-l suportă poporul. Nicio gardă pretoriană nu are mai mult de o sută de oameni – dispuşi să moară cu adevărat pentru el… E un bobârnac, pentru popor, să ajungă la orice tiran şi să pună capăt într-o clipă unei situaţii istorice. (Fie prin răzmeriţă – Revoluţia franceză porneşte cu 3.000 şi răstoarnă toată istoria -, fie prin asasinatul grupului restrâns de putere – 20 de senatori în jurul lui Cezar.) Niciun Cezar, niciun Stalin sau Ceauşescu nu rezistă o singură săptămână, fără adeziunea interioară a poporului. Toţi au avut această adeziune, această legitimitate ulterioară. Tiranii nu au legitimitate spontană, ci o legitimitate ulterioară, dobândită, consolidată. Toate interpretările moraliste ale istoriei, sau care subîntind presupoziţia moralistă, se izbesc de acest impas al bunului-simţ: nu poţi să presupui la nesfârşit că un singur om opresează mase, ca tablou general sau legitate istorică e ridicol. Evident există asentimentul popoarelor. Evident a existat întotdeauna. Evident că antecesorii noştri au acceptat – cu o anume curiozitate – comunismul atunci când lucrurile s-au copt, evident că germanii au acceptat nazismul. (Cred chiar că unii dintre ei au sperat în secret ca partizanii din munţi să eşueze, să se încheie opoziţiile, spunându-şi: să vedem în fond ce vrea să se instaleze şi ce ne propun toţi aceştia. Ne înşelăm total asupra moralizării comunismului.) E limpede că poporul vrea să-l ţină pe tiran suficientă vreme în vârful piramidei, fie din masochism istoric inanalizabil, din dorinţă psihologică de autoflagelare, fie din calcul pentru un progres interior, fie dintr-o intuiţie istorică, sau dintr-un mixt permeabil al acestora. Dacă nu înţelegi asta, procesul istoric sub raport antropologic nu doar sub mari mistere hegeliene, nu înţelegi nimic din ce se întâmplă şi plângi la nesfârşit, văzând demoni când priveşti feţe de semeni. Dar nu poţi convinge decât minori mental, din păcate, teoria ta nu ‘se prinde’, nu se impune, e ceva ce se pierde mereu din argumentaţie şi la un moment dat auditoriul minorat se desprinde.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Spitalul, în Evul mediu, nu l-au creat medicii, ci religioşii. Nu medicii s-au gândit, Hm, ar fi cazul să vindecăm sistematic oameni. (Napoleon s-a enervat şi a făcut târziu primele spitale publice, scoţându-i pe doctori din practica individuală şi conferenţiatul la catedră, şi făcându-i ‘interni’, congregându-i în dispozitive colective de vindecare.)
       Clericii, în schimb, cărora puţin le păsa dacă trăieşti sau mori, căci ajungi mai repede la finalitatea dorită, ei sunt cei care nu mai suportă suferinţa, în care e limpede că găseau un impas în explicaţia lumii. Creează primele adăposturi, cu călugăriţe drept surori medicale, pentru îngrijire corporală şi odihnă, în care uneori oamenii se ridicau din boală.
       Medicii găseau suferinţa altora suportabilă. (Boala era interesantă, ca un puzzle sau o problemă detectivistică, dar nu suferinţa.) Se întâmplă şi azi, ba chiar e condiţia practicii.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Toate ‘platformele’ media de azi derivă de la o formă sofistică de propagandă. Începe prin 2010, moment până la care nu ne-a păsat. Pluteam în plictis neutru. Se reactivează în noi furia ideologică, spre a nu spune turbarea, ca şi când pasiunea politică ar avea cicluri istorice. Fiindcă păreau reali cei 20 de ani de respiro…
       Apogeul idiosincrasiei patologice. Intelighenţia, politicul, entertainment-ul sunt sofistică furibundă, totală, ultimele pretenţii de luciditate au zburat şi ne uităm unii la alţii.
       Un tip îşi face profesiunea de credinţă, în care spune că a detestat mereu ura, disjuncţia maniheică… E posibil să ne înşelăm în asemenea măsură? E vorba de cineva cu o structură cert nobilă, care e însă încarnarea urii, toate textele lui sunt definitoriu asta. O ură din aia defensivă, de câine bătut, ceva groaznic, toate textele lui sunt decenii de ură, şuvoaie continue de metapsihologie, la un nivel înmărmuritor. Cineva care nu poate deschide un alineat fără să continue cu disjuncţie maniheică bine-rău, cu întreaga structură mentală acolo. În orice text al său, scapă doar primele două fraze. Şi când e admirativ, mişcat sincer de o emoţie estetică, vreun tablou, o linie muzicală, nu uită să le pună în disjuncţie: acel pictor e minunat, spre deosebire însă de alţi pictori care… etc., o lume în care pozitivul dă examene, continuă dialectică maniheică a urii. Cu liste infantile pe două fronturi, tabere de buni şi răi despărţiţi de un gard, ceva îngrozitor, dorinţă de rău, bucurie pentru rău, transfer de ură pentru cei care nu doresc îndeajuns rău etc., toate cu o pasiune imoderată şi brio enorm, intri în pământ. Nu poţi găsi în toată producţia sa o singură pagină scrisă fără ochii injectaţi – şi e vorba de o producţie onestă. Ne putem înşela în asemenea măsură? La ce bun, atunci? E vorba de cei treziţi, care pot forma gânduri. La ce bun cunoaşterea de sine şi balivernele pe care ni le servim. Cum poţi să nu-ţi recunoşti dominanta, şi să-ţi imaginezi în chip sincer că eşti contrariul, până la uitare de sine? La ce bun ne mai trezim dimineţile.
       Asta falsifică totul, raporturile umane. Şi trebuie oarecum să trăieşti. Priveşti la aceşti pacienţi de spital, şi trebuie să te prefaci că şchiopătezi de un picior când treci prin faţa secţiei de ortopedie, că ai o gestică preocupantă ajuns în dreptul pensionarilor din pavilionul de ospiciu. 20 de ani, atât a trecut de când non-turbaţii erau majoritari, societatea era placidă şi asta nu interesa pe nimeni.
       O altă formă de singurătate, dacă mai aveai nevoie.
       Minunată porcărie de timpuri.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Dacă ar fi să numeşti o persoană din trecut care să apară şi să conducă ţara acum, cine ar fi aceasta?
       No idea. Mi-e frică şi să zic Brătianu, făcea alegeri corecte numai când voia. Maniu era nul, bun doar în opoziţie. Al. Cuza era autocrat (1,49 m…). Carol I a tras în ţărani la 1907 fără să clipească, şi ura profund democraţia. Să mă duc spre Ştefan et Co., tipi interesanţi dar pentru Evul mediu?
       Un american îţi răspunde pe loc, un francez, un englez, în 2 secunde.
       Pur şi simplu nu ştiu.
       Când Mitterrand îl întreabă pe I. Iliescu, în ’90, dacă românii au mai cunoscut în trecut democraţia, acesta îi răspunde încurcat: am avut 20 de ani, în interbelic. Mitterrand oftează şi priveşte într-un punct fix.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        De 20 de ani, elita occidentală a inventat o formă de blat democratic la alegeri: scoaterea unui extremist în turul al II-lea, pentru a-l putea învinge facil şi a avea, astfel, alegerea asigurată. Aşa au ieşit pe bandă Macron et Co. (ideea eficientă a lui Attali, o inteligenţă şi un tip admirabil), aşa a fost deopotrivă în Austria, Germania etc.: alăturarea unei pete negre pentru a face contrast cu albul.
       Blatul democratic e aplicat şi în America – deşi e atât de greu să-l asociezi pe acel T., un pragmatic aiurit, cu ceva doctrinar, de ordinul ideii… Au încercat cu rasismul visceral, se va vedea.
       Pentru reuşita blatului democratic – aducerea Lupului cel rău în fabula politică pentru moralizarea ei -, cele mai importante partide din societăţile noastre sunt partidele extremiste. Nu există, acum, grup politic mai important, prezenţă publică mai evident substanţială decât radicalitatea. Până când poporul va realiza – asta poate fi peste două decenii, şi funcţionează deja de două.
       Blatul democratic (blat ca înscenare a farsei, democratic pentru că e deplin validat) e ultima idee a elitelor occidentale – politice, intello, media, business – pentru a eluda întâlnirea cu poporul, plictisul democraţiei. Vor produce oare o alta.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Ce miză inconştientă joacă Israelul în mica lui aventură locală de acum: dacă Europa va deveni islamică până la sfârşitul secolului.
       După cum va câştiga sau nu în acţiunile lui împiedicate, se va decide cum va fi lumea musulmană în următorii 30-40 de ani. Insolentă şi în continuă expansiune, ca până acum, sau inhibat-timidă pentru o jumătate de secol.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       Comunismul a fost un eşec economic. Dar nu social. Asta e poate cauza bizarei neînţelegeri între ‘nostalgici’ şi contemporani.
       Cei din urmă cred că dacă lipseau ‘portocale’ (la români, căci la poloni, unguri, cehi etc. comunismul n-a fost o penurie alimentară), atunci oamenii nu se simţeau fericiţi în aglutinări clandestine şi micro-reţele, familiale, tribale, sociale, contra sistemului sau exterioare lui. Frecventând găşti de vecinătate în faţa blocurilor în care se cânta la chitară, cluburi de şah sau rummy, cărţi sau discuri, reviste sau teatre, viermuind cald pe plaje înghesuite la mare, râzând şi plângând la aceleaşi lucruri. Şi că acea solidaritate, care le încălzea inima, care îi făcea să nu se mai simtă singuri şi era partea de umanitate din ei pe care o regretă azi, e compensabilă prin ceva material apărut între timp. Drept care anticomuniştii le tot amintesc nostalgicilor că erau ‘cozi’ la pâine, pene de curent etc., ratând răspunsul în premisa majoră (paralogism de confuzie a genurilor, ignoratio elenchi etc.). Un nostalgic spune ‘Eram mai fericiţi în sărăcia dinainte’, contemporanul îi răspunde ‘Eraţi mai săraci când eraţi mai… fericiţi înainte’, ratând amândoi premisa în falsa echivalenţă, producând astfel replici absurde – unul întrebând cât e ceasul, celălalt răspunzându-i Luaţi-o pe strada aceasta.
       O asemenea solidaritate socială n-a existat în nazism, de pildă – care a fost un eşec economic şi social deopotrivă (militarism isteric), pe câtă vreme comunismul a fost un eşec economic, cu o explozie de solidarizări sociale în reţele, cu o ‘lume paralelă’ creată. Analogia între cele două nu e posibilă (cu simpla echivalare scholară ca ‘totalitarisme’), căci rămâne nu un mănunchi de aparenţe ci un rest de esenţă: dimensiunea umană pozitivă. Mai întâi oamenii s-au structurat în reţele sociale ca protest timid şi ca supravieţuire. Apoi au uitat de protest, devenit cu totul secund sau exterior (de aceea nu e minor ‘sindrom Stockholm’ sau petito principii), şi s-au simţit doar minunat împreună, ‘mai umani’, un sentiment pe care zadarnic încearcă să-l regăsească azi.
       Între economic şi social e o neînţelegere de structură. (Sunt acuzaţi absurd cei care au descris comunismul ca ‘ilegitim şi criminal’. Evident ca a fost, dacă nu cumva eşti sub impresia că va fi fost o plimbare de duminică. Doar că formula descriptivului lapidar trebuia să conţină nu doar două, ci un grup de 6-7 adjective funcţionale. Ce a reprezentat comunismul, spre deosebire de nazism, autocraţie sau tiranii clasice, a fost ceva plural în structură, nu în aparenţe. Nostalgicii acuză simplismul lipsei celorlalte 5.)
       Teoreticianul eludează abil şi permanent neînţelegerea, întrebându-se dacă o analiză extinsă n-ar putea atrage, în timp, o confuzie morală, şi astfel preferă să o evite.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       America. Sistemul de putere vrea să aleagă şi o gângavă. Nu-i mai pasă, nu mai este timp. D. Trump nu e din sistem ci un outsider total, nu e format de ei prin sistemul de partide. O dată s-a întâmplat, a fost o aventură şi un accident, cum era să fie şi cu Ross Perot: un miliardar aterizat din Lună etc. A doua oară nu trebuie să se mai întâmple. În plus are şi aparenţele împotriva lui, nu ştie aproape nimic, e un fel de huligan politicos. Mobilizare uriaşă a elitei: toată media într-o parte, cred că au numărat 50 de posturi tv şi ziare, contra 1.
       Clivaj sufletesc în societate, plebeii înţeleg că sunt respinşi, că e ucaz elitar prin care un preşedinte e pus cu mâna. Sunt în derută dacă să devină violenţi apoi, după anunţarea rezultatelor, cu ameninţări de secesiune sau confederare etc., sau să înghită şi asta. Deruta e mai ales sufletească. Se întreabă unde au greşit şi în ce moment de istorie sunt, niciodată nu s-au simţit mai striviţi voltairian de surâsul elitei.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       E mai important să creezi ceva acum, la momentul vorbirii, decât să ‘îmbunătăţeşti’ ceva mai târziu. Cea mai mică noutate ideatică sau literară, adusă acum, depăşeşte orice dezvoltare simili-plagiată în compilaţii, într-un tratat de mai târziu, a ideilor altora.
       Creaţia e supremă în sensul că e deasupra a orice sub unghiul autenticităţii. De aceea există tipi de mâna întâi – şi tipi de mâna a doua orice-ar face, mărginiţi la comentariu, pedagogie, secund. Niciodată nu se compară un scriitor, un autor, un artist, de-ar fi poet sărac dormind sub poduri etc., cu un teoretician, un eseist, un prof etc., nu sunt nici măcar în acelaşi univers. Cei din urmă pot doar vorbi despre cei dintâi. Zerouri demne de stimă, cumsecade, muncitoare, apar în rafturi deopotrivă cu cotoare de cărţi; lucrul nu înşeală totuşi pe nimeni. Ei sunt primii care ştiu că sunt fără legătură cu nimic, la ani lumină.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

       ‘Un politician împarte umanitatea în două: unelte şi inamici’ (Nietzsche).
       Dar aproape oricine. În ce echipă eşti? – e strigătul gutural al exaltaţilor, de câţiva ani, în cam orice mediu. Cerere de afişare a unui steag, a culorii, a fularului de suporter în tribună, semn de regres şi infantilizare. În media e un mic dezastru. Times-ul care îşi declară sprijinul public pentru un candidat, la manşetă, lucru care nu s-a mai pomenit de 100 de ani din Germania, în ziarele bizare, Beobachter şi compania. E destul să spui că eşti Binele, ca în jocurile copiilor, formezi comitete de epurare. Ce fericiţi sunt nevroticii, istericii clinic, ce timpuri fecunde trăiesc. Competenţa lor e real solicitată.
       Ura pentru luciditatea neutrală a gândirii – indispensabilă pentru tratarea unui lucru à fond – e oare semnul unei mutaţii. A uneia suficient de mari; cu explozie.

       Tarantino, apărut cu pipă la podcast-ul lui Bill Maher – meerschaum enormă şi comică, de Sherlock Holmes -, a admis că nu se compară cu nimic altceva, ţigară, cigarillo, ţigară de foi. Însă îţi trebuie o dispoziţie pentru asta. Şi un cadru: tihnă, peisaj etc., seară de discuţii lungi, cu licori sau linişte. Şi nu cred că e pentru scriitori, există o tensiune a scrisului care te determină să inhalezi în reprize rapide şi să nu simţi. Fumul de pipă, căldura, aromele tari pretind nu ştiu ce calm; nu concentrare, ci golire de gânduri…

       Credeam că lipsa de distincţie interioară a unui ins e vizibilă în agresivitatea cu care primeşte opinii contrare. Dar nu e adevărat; inşi foarte delicaţi sunt agresivi deopotrivă. Nu e vorba de o calitate umană proastă, ci de o lipsă a oboselii (în lipsa altui termen).

       Nu înţeleg marele mister cu ‘lista lui Epstein’ (de care spune E. Musk). Elita a fost mereu în avangarda perversiunii, din plictiseală, cel puţin de la romani încoace. Sade murea de plictiseală. Cei care trăiesc în rafinament material şi intelectual sunt permeabili natural la perversiune, la limita dorinţei. Foarte bogaţii (plictis), foarte săracii lumpenizaţi (alcoolism, detracare, incest, consangvinitate etc.) sunt cele două capete de spectru unde moralismul rânced al Bisericii, de pildă, n-a putut pătrunde niciodată. Să zicem că va apărea o filmare cu B. Gates făcând nu ştiu ce cu minore etc., dar nu există în societatea de azi un ins a cărui mirare nu ar fi jucată. Suntem în indignare şi acceptare în acelaşi timp, duplicitate naturală. Nu există elită sobră, ar fi o premieră istorică, e ridicol.

       Actorul Pacino, fost în moarte clinică (coronavirus). ‘Nu e nimic dincolo. (…) Au spus că mi-a dispărut pulsul. A fost un fel de… eşti aici, nu mai eşti. M-am gândit, wow, nici măcar nu mai ai amintirile tale. Nu ai nimic. E ca un terci ciudat’ (int. Times).
       Ca descriere a marasmului…

       Trist să văd că nu mai pot reciti Simmel (Marile oraşe…). Nimic. Frază greoaie, stufoasă, aşa de îndepărtată în timp şi parcă în sens. Aiurit. Ce se va spune despre noi în o sută de ani. Un tânăr va arunca o carte de la primele pagini?
       Rezistă oare ceva. Pe termen… Pe orice termen.

       Cum pot vorbi de bine oamenii despre ei înşişi. Cum îţi lauzi singur marfa? Sunt în general cineva de încredere, am scris această carte…
       Spectacolul, dezolant-comic, era de negăsit acum 20 de ani, acum 10, numai. Nemaivorbind de ultimul secol, unde infantilizarea nu exista, socotită semn prost.

       Abilul Popper, cu ‘politica paşilor mici’. Nu trebuie, într-adevăr, să bruschezi societatea: poţi tăia felii mici din ruladă până când nu mai rămâne nimic. Scala mică e câştigătoare, nu reformele mari, fiindcă forţarea directă generează rezistenţă, în vreme ce erodarea subtilă câştigă. Lumea e atentă la ‘woke’ etc. şi la brutalităţi manifeste, şi în acelaşi timp, cu concursul statului, discret, din ruladă nu mai rămâne nimic.

       Berdiaev l-ar fi comparat pe Neceaev cu Ignaţiu de Loyola…

       G., 92 de ani: ‘Toată viaţa am zis că nu e bine să fumezi. Şi de când a murit soţul meu, fumez. Sperând că asta o să mă facă să mor mai repede, dar nu se întâmplă aşa de repede. M-am săturat să trăiesc. Zile întregi sunt singură aici’.
       Aici.

       Mary, ultima oară în Cuba în 8 iulie 1977, pentru un film biografic, stă cinci zile şi are la dispoziţie câteva minute, singură, în fosta casă. (Trei ore de discuţii cu Castro, foarte primitor şi volubil.) Constată că a fost întreţinută bine şi cubanezii nu au schimbat aproape nimic. Ochelarii de citit ai lui Hem au rămas pe biroul lui aşa cum i-a lăsat, alături de un teanc de scrisori nedeschise.
       Sunt aşa şi acum.

       Calea dezindustrializării din economiile Occidentului a fost şi un fel de a scăpa de clasele muncitoare, care puteau destabiliza după voie şi bloca, prin manifestaţii şi grevă generală, 3 săptămâni o ţară etc. A existat intenţie? Cui îi pasă. De vreme ce rezultatul e acelaşi, înlocuirea clasei muncitoare-bloc cu imigranţi şi minorităţi disparate, a unei stânci cu o mână de pietricele.
       Au triumfat, asta e tot.

       Urâţii structural. Oamenii aceia care, chiar când zâmbesc, se schimonosesc parcă, sau ai impresia că te fixează cu ură. Nu au o ‘parte bună’ a chipului, un surâs, un profil avantajos. (Văzut o fată care lua nu ştiu ce premiu la Cannes, zâmbetui ei, genuin, era ca o strâmbătură când ai în farfurie ceva acru. Imposibil de remediat etc.)
       Vor recupera la bătrâneţe. Când trăsăturile urâţeniei devin distincţie, şi toată lumea, urâţită natural, suferă umilinţele pe care ei le-au cunoscut toată viaţa. E vârsta răzbunării, şi e bine că există una în care poţi să egalezi.

       O tipă de 20 a avut un atac cerebral, a durat doar un minut. La restaurant, în mijlocul unei fraze, a pierdut controlul asupra părţii stângi a corpului. După acel minut, forţa îi revine în picior şi mână, şi partea stângă a gurii se îndreaptă, dar ce i s-a părut curios e că a uitat să vorbească. Voia să le spună ceva prietenilor de la masă şi a avut impresia că creierul ei nu era… ea. Exista ea şi apoi exista creierul. De ce ea îşi dădea seama ce se întâmplă, dar creierul ei nu? Ce vrei la micul dejun? o întrebau prietenii, care nu-şi dăduseră încă seama. ‘Spune iaurt. Spune naibii iaurt’ i se adresa creierului… Şi nu putea să o facă. Era terifiată de ce se întâmplă, dar şi mai terifiată de ce creierul ei şi cu ea nu sunt acelaşi lucru… Cum adică eu şi creierul meu suntem două lucruri diferite. Cum naiba privesc, cu creierul, cum creierul meu nu funcţionează… Dintre toate, spune că split-ul, dualitatea asta a înspăimântat-o mai tare.

       Nu că oamenii bătrâni nu se pot adapta la epocă. Nu că n-ar putea să înveţe trecerea de la telefoane cu butoane la cele cu ecran etc.; unii au făcut-o. E sigur că ar putea şi că nu adaptarea e problema. Dar lumea începe să le fie străină. Trepidaţia ei, ideile triviale reluate ca noutăţi, o anume străinătate a străzii, totul începe să arate ca un asalt grosier. Bucuria reală pentru fleacuri: dacă nu ai asta, ce ai? Nu din inadaptare îşi doresc să dispară, ci fiindcă li s-a înstrăinat sufletul. El ‘pleacă primul’.
       (În timpul Sfântului Bartholomeu, catolicii nu spuneau ‘Masacrează-l pe tipul ăsta’, ‘Ucide-l’, ci: ‘Acomodează-l pe ăsta’. ‘Acomodează-mi-l’, se indica cu degetul spre un ins de pe trotuarul celălalt…)

       Câte lucruri s-au dus. Înainte de internet, se credea că motivul pentru care există stupiditate e lipsa de informaţie.

       Răcoare afară. Prilej pentru umbre să se strângă una în alta.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Norman Mailer: ‘Îl admir pe de Gaulle, geniul care a înţeles că a rămâne în orbita Americii înseamnă a distruge Franţa’ (interviul cu Fallaci).
       Şi azi e identic, tutela Americii inhibă constant Europa, ţinută de mână ca o fetiţă, nu pentru a se dezvolta, ci pentru a nu creşte. De cum se ridică şi face doi paşi, apare o criză sau un război în proximitate. De 35 de ani, de 80, acest menuet.
       Mackinder, Spykman, Brzezinski, Kissinger, toată ‘geopolitica’ americană e obsedată de containment, cu comunism sau fără, de ideea ţinerii Europei în minorat, cu îndepărtarea prin asiatizare a Rusiei (resurse) şi subminarea Germaniei (economie). Se tem de Germania ca de diavol, considerată singura putere care, după moartea imperiilor englez şi francez, ar putea ridica un imperiu european, şi atunci ţin Rusia alienată.
       Viziunea, de un simplism dezarmant, funcţionează ca un metronom de decenii, pur şi simplu nu poţi găsi în Biroul Oval altă idee despre continentul vechi, indiferent ce administraţie se perindă. E ca o poezie simplă, a copiilor, ţi se recită Căţeluş cu părul creţ: Europa jos, prin Germania jos, prin Rusia în afară. De o simplitate perfectă, ideea e imuabilă. În politic, în academic, în media, în entertainment, ai o viaţă simplă dacă repeţi ideile simple. În mediocritate, dar în linişte. Şi e absurd, nu Germania va conta în noua Europă, care trebuie să fie o idee, şi resurse există suficiente fără ruşi, totul e aşa de jalnic depăşit în ideea Europei-copil. Germania are zero idei despre Europa. Dar Kissinger era terifiat de ea…
       Asta probează doar un regres, atestă că există cicluri, că suntem poate la sfârşitul unui ciclu şi că lucrurile vor pleca în altceva.
 
 
 
 
–

Publicat în ~

        Sexualitatea nu e un curs de morală kantiană. E delicat complicată, sexualitatea. Unele femei vor, din nefericire, să fie umilite pentru a augmenta libidoul etc. Nu înseamnă că în momentele acelea sunt violate. Deşi în ansamblu totul seamănă cu o scenă de viol.
       Nici politica nu e un curs de morală kantiană, cu graniţe didactice bine-rău. Unele popoare acceptă lucruri de neacceptat pentru altele. ‘De ce nu se revoltă românii?’ se întrebau, dezolaţi, Cioran şi Sanda Stolojan, în plimbarea lor rituală prin grădina Luxembourg. Toate popoarele din jur fac ceva, românii nu fac nimic… Dar în acele popoare exista o cultură a libertăţii mult mai dezvoltată, matură. Orientul, supunerea turcistă către stăpân, a avut aici o amprentă mai puternică. De aceea forme de revizionism marxist mai aerisite erau discutate în ţări comuniste din Europa Centrală, şi deloc la noi. Se spune: motivul e acela că la români represiunea a fost mai puternică. Dar e tocmai contrariul: represiunea a fost mai puternică pentru că erau români orientalizaţi – cultura orientală de supunere türk faţă de stăpân/stăpânire ca normă şi dat imanent etc. În celelalte ţări comuniste existau ‘de toate’, nicio penurie alimentară etc., în vreme ce la români s-a crezut în mentalitatea orientală a răbdării şi supunerii. Ş.a.m.d.
       Categoriile morale mari, bine-rău, sună minunat dacă ai, să zicem, 10 ani.
       E uşor de definit violul, pentru a-l distinge de consimţământ: interoghezi dacă femeii i-a fost frică. Dacă se teme pentru viaţa şi integritatea ei fizică în caz că nu se supune, e un act de viol. Frica îl defineşte, ca diferenţă specifică (altfel nu avem decât genul proxim al actului). Unei femei îi e simplu să ştie dacă cu o seară înainte a avut loc un viol sau nu. Dacă siderarea prin care a trecut a fost a fricii sau a libidoului său.
       E uşor de definit un popor fără o cultură matură a libertăţii; îi e mai frică decât altora de ideile emancipării, revoluţiei, democraţiei. De istorie. Ar vrea să nu mai treacă timpul deloc, să spargă toate cadranele ceasurilor. Vede totul în termeni fatalişti de conspiraţie – complotismul e un fatalism – a celor de la Putere etc., spre a-şi explica lumea. Un astfel de popor foloseşte mai uşor concepte metafizice dubioase precum soartă, destin etc. pentru a explica totul.
       (Aici e uluitor deturul istoriografiei valahe: pur şi simplu eludăm cei 500 de ani de colonialism turcist – otoman etc. Fie de ruşine – ruşinea de a fi fost dominaţi de o civilizaţie secundă şi barbară până azi -, fie din siderare a interpretării: a fost totuşi o putere vag tolerantă, nu ne-a impus religia şi limba ei, n-au răsărit peste tot minarete, am putut continua ortodoxia etc. Violul e fost mai blând, cu violenţă temperată… Uneori te gândeşti că nu ne dăm seama ce înseamnă 450 sau 500 de ani, şi simpla numărătoare până la 500 ar putea să ne dea o idee… Or, ar trebui admis ab initio postulatul istoric: colonizarea turcistă a fost un viol de jumătate de mileniu. I-aş ridica pe studenţii la Istorie, în prima oră de curs, în picioare în amfiteatru, să numere în cor cu glas tare până la 500, ca regulă absolută. E sigur că ar scrie altfel, în anii viitori, manualele. Voievozii, şefii politici care se duceau la Stanbul nu veneau doar cu haine turceşti: aduceau o mentalitate şi coduri simili-sharia în legi şi moravuri, pe care le impuneau în descendenţă. Ţărăncile valahe nu aveau batic (batik) pe cap fiindcă aşa le-au impus preoţii şi soţii conservatori, nu mergeau cu doi paşi înapoia bărbatului pentru că dansau menuet. Boierii şi Biserica nu aveau sclavi ţigani pentru că am învăţat sclavia de la eschimoşi, ci de la turci şi arabi – maeştri în materie. Colonizaţii voiau să-i semene în totul colonistului. Cultura dominantă se aşează ca un voal negru peste toate determinările sociale. 500 de ani înseamnă 25 de generaţii, pierzi amintirea a orice… A fost o întreagă lume – care nu se mai termina. A fost o catastrofă fără pereche. Or, ce face istoriografia – de la Xenopol, un tip formidabil şi onest, dar sigur de la Bălcescu şi Iorga – e să imagineze o falsă naraţiune istorică a Disidenţei valahe. În ea, voievozii, 170 moldoveni şi 150 valahi, s-au tot luptat pentru neatârnare. E stupefiant şi complet fals, şi nu ştiu cât vom perpetua astfel ideea, autoînşelându-ne cu contradicţia în termeni a violului consimţit, a cercului pătrat. Pur şi simplu naraţiunea Disidenţei e un drum epistemologic greşit şi care ne falsifică perspectiva. Noi ne-am occidentalizat nu pentru că am fi luptat mereu să fim desprinşi de Orient şi să fim o insulă autonomă, o Elveţie, ci fiindcă am schimbat obiectul de supunere pe un obiect de admiraţie, care a devenit din fericire, către sfârşit, Occidentul, lumea ideilor Luminilor. Dar în anii supunerii, noi nu ne-am revoltat în realitate o clipă sistemic – elite sau popor -, şi nu am respins ideile Stăpânului oriental. Am căutat un modus vivendi, ne-am rugat pentru un viol suportabil. Ştefan, Ţepeş, doi-trei rebeli, s-au luptat când n-au mai vrut să plătească tribut, şi de cum au pierdut, s-au întors la plata acestuia. Toată cultura noastră orală – ‘Mioriţe’, ‘meşteri Manole’, tensiunea teribilă a doinelor etc. – deplâge ceva, mărturiseşte tradiţia şi explică în sfârşit coerent întreaga forma mentis locală: fatalismul, brutalitatea, frica, neîncrederea în istorie etc., aşezându-le într-un ansamblu conceptual sistematizabil perfect colonialismului clasic. Pe când naraţiunea Disidenţei nu explică nimic, e total contradictorie şi absurdă şi perpetuează confuzia, cu cauzalităţi în care nimic nu are sens intrinsec sau continuitate. E o ruşine să spui că ai trăit în colonialism, desigur; psihologic e o ambiguitate pactizarea cu opresorul. E greu să nu le livrezi tinerilor o naraţiune eroică, cu care să se identifice, o Disidenţă închipuită, în locul Consimţirii evidente şi coexistenţei organice cu violul. Însă adevărul primează întotdeauna.)
       Românii care erau mai puţin orientali, care au scăpat de turcisme cu 2-300 de ani mai repede, intrând fără voia lor în componenţa diferitelor imperii antagonice turcilor, pline de minorităţi cosmopolite, văd şi azi sensibil diferit lucrurile, şi totdeauna se uită spre Sudul bucureştean întrebându-se când o să schimbe naraţiunea minciunii învăluitoare şi calde. Sistematic se gândesc la libertate sau emancipare în termenii coerenţei.
 
 
 
 
–

Publicat în ~