Care-i legătura dintre KGB și serviciile secrete americane?

Văd numeroși proști care-mi repetă șabloane rezultate din gândirea lor limitată. Chestiuni de genul „n-are cum să fi fost băsescu agățat de KGB, doar el a adus scutul aici” sunt cât se poate de logice pentru cei care nu au habar pe ce lume trăiesc. Vă spun doar că, în ciuda evidenței că a fost colaborator al Securității încă din liceu, dosarul său a stat ascuns în toată perioada mandatului de președinte. În ceea ce privește legăturile cu KGB-ul - care sunt convins că sunt documentate de serviciile secrete - de ieșit va ieși la iveală în momentul în care interesele o vor cere. Iar treaba s-ar putea să fie rapidă.

Pe moment să înțelegem puțin structura sistemului de securitate al URSS. KGB era o structură gigantică, care concentra activitățile care în Occident se făceau de multiple agenții. În interiorul KGB-ului existau mai multe „Direcții Principale”, dintre care cele mai notabile au fost: Prima Direcție(PGU) responsabilă cu spionajul extern, Direcția a Doua, responsabilă cu contraspionajul, Direcția a Cincea(creată de Yuri Andropov) a cărei sarcină era combaterea disidenței, Direcția a Noua, care se ocupa cu protecția liderilor de partid și Trupele de Grăniceri întrucât KGB-ul controla direct paza frontierelor URSS. KGB era un colos, având propria armată terestră și navală și concentrând o cantitate gigantică de informații. 

Celălalt serviciu emblematic al URSS-ului era GRU(Direcția Principală de Informații), serviciul de informații al armatei. Spre deosebire de KGB, GRU raporta direct armatei, de unde și rivalitatea între cele două servicii. Însă structura nu era greșit gândită, ci făcută special pentru a asigura regimului două surse independente de informații. Sarcina principală a GRU era cea de culegerea de informații despre capacitățile militare ale NATO, noile tehnologii de armament și planurile tactice ale inamicilor. GRU era un serviciu mult mai suplu și deosebit de eficient. Numele său nu era cunoscut, fiind secrete de stat în URSS. Agenții săi se concentrau pe eficiența culegerii de informații externe, fiind scutiți de buzz-ul politic. 

Acum, ceea ce trebuie să înțelegem este modul de cooperare cu statele satelit ale URSS. Nici în acestea existența GRU nu era oficial (re)cunoscută, astfel încât culegerea de informații și cooperarea între armatele membre ale Pactului de la Varșovia se făcea exclusiv prin intermediul KGB. Acesta este și motivul pentru care documentele rețelei Caraman erau furnizate Moscovei prin intermediul KGB. Iar Caraman a fost decorat personal de conducerea KGB-ului pentru „merite deosebite în subminarea NATO”. 

Acum avem toate datele pe masă, astfel încât e momentul să pătrundem ceva mai adânc în organizarea internă a KGB. E vorba de o structură hibridă ingenioasă care combina o centralizare strictă și directă în cazul unor direcții, cu o stratificare piramidală în cazul altor direcții sau cu structuri mobile, descentralizate. Pe scurt, direcțiile direct-ultra-centralizate  erau Prima(Spionajul Extern), a Opta(Criptografie și comunicații) și a Noua(Protecția Liderilor). Contraspionajul, Dizidenții și Miliția Economică erau organizate piramidal, la nivel de republică și apoi centralizată de la sediul din Lubyanka.  Structurile teritoriale ale KGB(cele la nivel de „republică”) aveau dublă-comandă. Exista subordonarea politică(față de Secretarul General al republicii respective) și operativă față de Președintelui KGB al URSS. În conducerea locală mai era o persoană cheie, anume adjunctul șefului KGB din republica respectivă. Acesta era trimis direct de la Moscova, raportând direct șefului KGB, scopul său fiind acela de a combate tendința de „patriotism” a conducerii locale sau tentația de ascundere a unor informații față de Kremlin.E foarte important de înțeles structura în vederea a ceea ce vom discuta în continuare.

Acum avem tot bagajul necesar înțelegerii situației din 1989. Se știe că prin Acordul de la Malta Gorbaciov și-a dat OK-ul în ceea ce privește distrugerea regimurilor politice din Estul Europei. Însă e o prostie să crezi că acele regimuri ar fi putut fi distruse fără „să le împingă cineva pe scări”. Și aici e marea întrebare: cine avea puterea să împingă regimurile comuniste din Estul Europei pe scări? Dacă în Polonia exista o organizație precum Solidaritatea, care încă de pe la începutul anilor 80 este posibil să fi fost racolată de serviciile occidentale de informații, în celelalte state structura era mult mai solidă. Nici măcar în Germania Democrată nu exista o structură coerentă întrucât STASI lucra destul de bine. Și atunci cum au fost desființate cu o asemenea rapiditate toate acele regimuri? Acum pare simplu, dar trebuie să înțelegeți că fiecare regim avea dependenții săi care erau într-un număr imens. Cu siguranță că membrilor din politția politică nu le convenea schimbarea de regim, la fel cum nu le convenea celor care aveau funcții în Partidul Comunist s.a.m.d. Inclusiv în România - unde opoziția față de Ceaușescu ajunsese aproape totală - elita puterii nu dorea decât schimbarea conducerii superioare de stat și-atât. De aceea, pentru a distruge TOTUL, aveai nevoie de rețele coerente, care să acționeze uniform și perfect coordonat în direcția distrugerii centrilor de putere. Dacă în România puneai în locul lui Ceaușescu un comunist mai tânăr care promitea aprovizionarea magazinelor alimentare și program mai mare și mai diversificat la TV, vă garantez că Partidul Comunist ar fi fost și acum la putere. Ei bine, o asemenea situație trebuia evitată la dărâmarea regimurilor din Est.

Iată de ce e interesant de înțeles premiera absolută care a condus la evenimentele din 1989: structurile KGB-ului au lucrat „în lohn” pentru serviciile americane. Poate că vi se pare o nebunie, dar fix asta s-a întâmplat. Serviciile occidentale, pentru a penetra structurile rigide ale regimurilor din Est aveau nevoie de structuri pe care nu le dețineau și care au fost puse la dispoziție de către KGB. E greu de înțeles de ce, dar explicații există.

După cum ați observat, KGB-ul era organizat după un model „internaționalist”. Când vreun lider local se pomenea prea patriot, KGB-ul acționa, decapitându-l. Fără doar și poate, primii beneficiari ai informațiilor din discuțiile la nivel înalt erau cei de la KGB. Modelele de guvernare post-comunistă erau cunoscute. Statele Estice oricum făceau pasul prin „înfrățirea” generației tinere prin intermediul unor organizații precum ELSA, promovând globalismul de rit nou(care tot un soi de comunism este). Ca o paranteză, înainte de 1989, au avut contact cu ELSA: Adrian Năstase, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihai Moțoc. Ca să înțelegeți ce mică e lumea!

Este absolut imposibil ca la nivelul superior al KGB - dar, cu siguranță, inclusiv la cele intermediare - să nu se știe despre noua orientare a lumii. Gândit pe sistem internaționalist, întreg KGB-ul trebuie să se fi simțit destul de confortabil în noua paradigmă. În condițiile în care Gorbaciov fusese „agățat” de MI6(avându-l ca agent de legătură pe „dublatul” Oleg Gordievski), devine cât se poate de clară și logică permisiunea dată KGB(dar și adeziunea unora dintre membrii săi dornici de reprofilare) pentru zdrobirea regimurilor din Estul Europei. Totul sub coordonarea CIA și a celorlalte servicii surori. Iată de ce Soros a fost primul străin care-a venit în România! 

Nu este întâmplătoare nici utilizarea la noi a nucleului bolșevic(aflat în adormire) pentru impunerea noului regim. Știm bine care au fost „vioarele de control”: Brukner ca ideolog, odrasla lui  Ernő Neuländer ca premier, stalinistul Șora la Învățământ etc. Motivul? Internaționalismul fostei aripi a comunismului revoluționar. 

Dacă revoluțiile din Estul Europei au fost făcute „în lohn”, cu KGB-ul punându-și la dispoziție oamenii în vederea accesului tehnologiilor occidentale de adunat prostimea la protest, altceva s-a întâmplat DUPĂ destrămarea URSS. Partea de KGB dur(cei numiți „Atlantiști” de Dughin), rămâne cumva în aer. KGB-urile republicilor sunt preluate de noile entități independente, în timp ce partea superioară nu este preluată decât parțial de către Federația Rusă. Rămas fără angajament, KGB-ul începe „să de descurce”.

Pe o parte dintre foștii kaghebiști(de exemplu cei din Grupul Alfa) îi găsim vizibil în noile structuri private de securitate(Krysha), care le ofereau protecție proaspeților capitaliști în fața grupurilor infracționale mărunte. Ofițerii KGB de vârf însă aveau acces la tehnici de supraveghere, contrainformații, spălare de bani s.a.m.d. Astfel ia naștere cea mai periculoasă mafie văzută pe planetă, anume cea rusă. Mafia Rusă nu a operat mult, dar a operat deosebit de intens. Organizatorii săi știau că drumul violenței are picioare scurte astfel încât, după ce-au dat tunurile cunoscute, după ce s-au răzbunat în crudul stil caracteristic, au trecut la un mod de operare bazat pe business sau pe politică. Inclusiv acum, în toată lumea operează segmente largi ale fostei Mafii Ruse, dar la lumina zilei și perfect legal. 

Aripa pură și internaționalistă a KGB-ului rămasă pe dinafară, a trecut însă cu arme și bagaje în slujba foștilor angajatori din aventura revoluțiilor din Estul Europei. În acest fel, foștii kaghebiști au ajuns în solda occidentalilor. Și nu doar cei ruși, ci întregile lor rețele din Est. Culmea, acolo unde rețelele au fost mai bogate, inclusiv tranziția economică și integrarea în noua paradigmă politico-economică a fost mult mai rapidă. 

Ca o paranteză, în România, ca efect al politicii lui Ceausescu, rețelele KGB-ului au fost deosebit de limitate. De aceea în astfel de zone au trebuit construite de la zero rețele moderne de operare, în jurul organizațiilor Soros, acționând ca „voci ale societății civile”. 

Sper că ați înțeles acum de ce nu e absolut nicio problemă în a fi fost kaghebist înainte de 1989 și a fi acum arondat imperialismului american sau globalismului de rit Davos. Ca să înțelegeți de ce la noi tranziția a durat atât de mult și cum s-ar fi putut face mai repede, ar trebui să vedeți cum a negociat băsescu Acordul PSAL. De asemenea, ar trebui să recitiți lista semnatarilor acelui Acord întrucât de-acolo pornește furtul multilateral al României.

KGB-istul de pe vremuri era un internaționalist, exact așa cum sunt cretinacii globaliști de azi. De aceea n-ar trebui să vă mire dacă vă treziți că vreun fost membru al KGB este trup și suflet contra Rusiei. Motivul e simplu: ideologia internaționalistă. Rusia lui Putin este o structură pe care, prin fișa postului, KGB-iștii de pe vremuri aveau obligația să o combată. Ori acum, cu un Putin din ce în ce mai împins spre naționalism, opțiunea e clară.

Pun punct aici cu speranța că ați înțeles ceea ce era de înțeles!

Cum se duce la faliment sistemul de sănătate pe modelul „vreau o țară ca afară”?

Ascult mărturiile halucinante ale unei femei din Olanda referitoare la sistemul de sănătate de acolo. Cu toate că avea simptomele unei sarcini extrauterine a fost amânată de medicii de-acolo deoarece îi spuneau că trebuie să aibă răbdare întrucât „corpul își găsește singur soluțiile”. Asta în timp ce pe la noi, iluminații tefelei care „vor o țară ca afară” spun că sistemul nostru sanitar este medieval.

Alt caz care mi-a ajuns la ureche: femeie care a născut cu cezariană în Occident - asta după numeroase insistențe solid motivate medical - se tăvălea de durere în terapie intensivă. A fost lăsată așa, trimisă la salon, iar când durerile au devenit de-a dreptul insuportabile, echipa medicală a intervenit: i-au dat un paracetamol! 

Partea cu paracetamolul e de-a dreptul hilară. Lumea urlă că pe-aici românii iau paracetamol după capul lor, însă, sincer să fiu, n-am auzit ca în România să se ajungă la urgență din cauza supradozei de paracetamol. Ei bine, asta e o chestiune curentă în Anglia unde paracetamolul se utilizează la greu pentru durere deoarece ... e mai ieftin!

În urma unui accident de trotinetă(deh!), Alexandru Rogobete - cu mult înainte de a fi ministru al Sănătății - a ajuns la UPU la un spital bun din Milano. Cchiar dacă era suspect de politraumă, a stat pe o targă timp de patru ore până când l-a băgat cineva în seamă. Avea fractură la umăr, dar medicii de-acolo i-au spus că e o simplă luxație și l-au trimis acasă. Asta în urma investigațiilor imagistice! În drum spre România, în avion, fractura i s-a deplasat, iar durerile au reînceput. N-aveți idee ce înseamnă asta dacă n-ați trecut printr-o fractură! Ia auziți ce zice: „în final am ajuns la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde am suferit o intervenţie chirurgicală de opt ore. Şi o proteză pe care am purtat-o doi ani de zile pentru refacerea umărului şi a articulaţiilor din acea zonă. Deci nu, nu m-aş trata în străinătate”.

Ceea ce vreau să vă spun este că aici nu e vorba de excepții, ci așa arată treburile necoafat în minunatul Occident. Pe vremea când îmi făceam veacul prin Cipru, am avut un accident în urma căruia am dat ochi cu sistemul medical de urgență de-acolo. Vreau să vă spun că atâta nepăsare nu mi-a fost dat să văd până atunci. Noroc că m-a extras cineva de-acolo și m-a replasat într-o clinică privată întrucât, altfel, nu-mi dau seama cum s-ar fi terminat toată povestea. Oricum, ideea e că nu a fost nimic grav, altfel nu știu cum s-ar fi terminat!

În Suedia, pentru desfundarea unei artere te pun pe o listă de așteptare și ai de stat cel puțin un an. Pentru o arteră înfundată! Asta e similară unei condamnări la moarte. În Anglia aștepți până băuni orice intervenție chirurgicală. Dacă prinzi înainte de 16 luni ești fericit! Supraviețuirea în astfel de condiții ține de noroc, e o loterie. Sistemul e surd, perfect birocratizat, fără ochi și urechi pentru pacient. Iar totul merge pe modelul „dacă ai zile, trăiești”.

Acum ceva ani a pătruns la noi „moda” nașterii acasă. Că cică e mai bine așa, să stai și să te tăvălești singură de durere, iar dacă se complică treaba, eventual să mori. De unde vine moda? În principal din SUA, unde femeile preferă să nască acasă deoarece dacă ajung la spital, în afara copilului ăia le dau și factura, condamnându-le la faliment. Sau din Olanda unde, de asemenea, sistemul te îndrumă să naști acasă! Care-i totuși evoluția societății față de țărăncile care nășteau pe câmp? O fi mai bine așa, nu știu ce să zic! 

Până și în Spania - care, la un moment dat, era considerat cel mai bun sistem medical din lume - situația s-a deteriorat groaznic. A devenit o adevărată aventură să ai acces la un medic de specialitate, iar în unele zone programările depășesc doi ani. Să tot aștepți! Ce naiba speranță să mai ai?

Nu vreau să spun că sistemul nostru de sănătate este perfect. Însă ceea ce mă îngrijorează este că intrarea în UE a condus la o degradare a sa. Problemele pe care le aveam la începutul anilor 90 erau cele legate de lipsa echipamentelor și a medicamentelor de ultimă oră. Acum avem echipamente, dar nu mai avem personal. Cunoștințele din mediul medical s-au prăbușit sub efectul integrării tembele a tehnologiei. Cred că doar 1% dintre medicii care ies din facultate mai au habar de simptomatologie(sper să greșesc eu!). Un amic a ajuns la urgență cu apendicită și nu l-a palpat nimeni, iar o investigație imagistică nu i s-a făcut pentru că nu avea cine. Au mers pe ideea că „o fo vreo indigestie” și, după ce i-au făcut o perfuzie inutilă, l-au trimis acasă. E drept că nici el nu avea simptomele la care se aștepta toată lumea, dar o palpare ar fi dat răspunsul! La naiba, când eram copil nu exista consult medical pe motivul „îl doare burtica” în care medicul să nu-și bage „cazmaua” în abdomenul tău cu întrebarea clasică „aici te doare?”. Chiar râdeam cu un prieten întrucât răspunsul era mereu da; n-avea cum să nu te doară la cum te apăsa ăla! Doar că medicul punea întrebarea de formă întrucât, din reacția ta, știa dacă e sau nu apendicită. Mai are cineva habar de modul în care palpezi pacientul în funcție de afecțiune? Întreb.

Să abordăm acum abrupt problema șpăgii din spitale. Nu știu exact, dar dacă ai fi în cazul lui Rogobete la Milano, ce-ai prefera: să te lase ăia să urli pe targă sau să dai o șpăguță și să se rezolve? Întreb așa, ca omul. Ideea e simplă: eu unul, de fiecare dată când am avut probleme medicale „am dat șpagă”. Mă rog, nu era șpagă ci factură întrucât interacțiunile s-au petrecut în mediul privat și au trebuit plătite. Am evitat sistemul de stat întrucât, cu toate că mă costă „asigurarea” de stat o poală de bani, consider că trebuie ținut strict ca „ultimă urgență”. Am avut însă de-a face cu el când apropiați de-ai mei au ajuns pe la urgență. Ceea ce mă întristează este că sistemul de urgență este cel mai occidentalizat din sistemul de sănătate. Când am ajuns la urgență înainte de 1990, doctorița care m-a preluat atunci, pur și simplu nu m-a lăsat să plec când mi se calmase criza. Mi-a explicat calm care-i problema mea și mi-a spus că e mai bine să mă internez, chiar dacă puteam să mă tratez și acasă. „Dacă nu te internezi, la următoarea criză pe care o vei avea peste 8-12 ore, vei ajunge tot aici și până la urmă va trebui să te internezi ca să scapi”. Și fix așa a fost. În salon, după doar 6 ore, au reînceput durerile, iar asistenta mi-a făcut imediat un calmant și-am adormit. După o săptămână mi-au dat drumul din spital, mi-au spus ce să fac să nu mă mai confrunt cu acea problemă și pot să vă spun că de-atunci n-am mai avut nimic. 

Cum se petrec acum treburile acum la UPU? Din ciclul „vreau o țară ca afară”, indiferent cu ce problemă te-ai duce, te mufează la o soluție Ringer, după care, „adio, taică”! Medicii de-acolo sunt extenuați și singurul lor scop e să treacă la pacientul următor. De unde naiba să mai ai atenția necesară pentru a-i recomanda unuia ca mine că e mai bine să se interneze pe loc decât să se întoarcă acasă? Te simți mai bine? Foarte bine, ia-ți tălpășița, tovarășe! Ce dacă vii mâine, poate nimerești pe tura altuia.

Culmea, cea mai mare parte a vinei vine din sistem. Nimeni nu mai are curaj să-ți pună un diagnostic până când nu confirmă aparatele sau analizele. Ceea ce mărește timpii. Cu toate că în unele cazuri situația e clară, trebuie așteptate rezultatele. Până nu dă aparatul confirmarea nu se poate lua nicio decizie. Mă rog, sunt chestiuni văzute din exterior Probabil din interior există explicații și chestiuni justificate/justificabile, dar asta nu mă face să nu consider că sistemul a luat-o pe o pantă greșită.

Aș vrea să vă spun o chestiune care vă va surprinde. Sistemul medical românesc este unul care a fost gândit să fie orientat spre prevenție. În general popoarele estice au fost axate mai degrabă pe prevenție de regimurile socialiste care, prin educație, îi făceau pe oameni să conștientizeze. Asta însă e ceea ce ar dărâma modelul UE și al Occidentului. A fost un ministru al sănătății cam golan, Eugen Nicolăescu. El însă a fost  SINGURUL care a lansat un program național de analize în urma căruia au ieșit la suprafață o grămadă de boli aflate, uneori, în stadiu incipient. Numeroși diabetici au fost descoperiți în urma acelor analize. Una e să descoperi în stadiu incipient un diabet - poate chiar în faza de pre-diabet cât încă diabetul poate fi evitat - și cu totul altceva este să-l descoperi în stadiul ultim, când mai trebui să-i  tai piciorul ca să mai supraviețuiască 6-12 luni! Mulți l-au acuzat pe Nicolăescu de „înțelegere cu laboratoarele de analize”, sugerându-se că ar fi luat șpagă pentru programul său. Sincer să fiu, prefer o astfel de șpagă uneia pentru înarmare care-i și scumpă și inutilă!

Nu înțeleg de ce ăia de la Ministerul Sănătății nu fac ceva pentru a degreva unitățile de urgență și pentru a îmbunătăți fluxul de acolo. Cu o populație îmbătrânită - care oricum e predispusă să ajungă la Urgență - scopul tău trebuie să fie acela de a nu mai alimenta sistemul de urgențe. Iar pentru a tăia povestea asta, singura strategie care funcționează este prevenția. Un set de analize obligatorii pe an costă infinit mai puțin decât umplerea spitalelor cu cazuri avansate de boală. În plus, s-ar degreva radical sarcina care e la UPU. Dar cine să gândească asta? 

Mergând pe calea „vreau o țară ca afară”, vom ajunge în situația de-acolo, în care sistemul este birocratizat complet, astfel încât să se asigure că dacă n-ai bani mori acasă înainte de termen. Eventuala salvare pe bani se poate face însă doar  în cazul fericit, în care este permisă medicina privată întrucât, de exemplu, în Canada nu există! De altfel, tocmai aici e mica poveste murdară a sistemelor sanitare occidentale. Acolo se merge pe business de la A la Z: la tinerețe bagi în tine hrană ultra-procesată care te face praf, după care bagi pastile începând cu ultima parte a vieții tale active. Iar când ieși la pensie, intră în scenă birocrația temporizării în urma căreia scapi doar dacă ai cu adevărat noroc. De unde vine totuși diferența de longevitate? Părerea mea e că strict din disciplină. Occidentalul e conștient că nu interesează pe nimeni de soarta sa, astfel încât e mult mai conștiincios în privința stării sale de sănătate. La noi e altă optică, absolut aberantă: „dacă oricum sunt copt, cel puțin să mă mai distrez cât mai pot”. Așa vezi diabeticii stând la birt alături de tineri și alte cazuri absolut halucinante pentru un om rațional. 

Ceea ce este cert e că ar trebui să conștientizăm că „vreau o țară ca afară”, din punct de vedere sanitar, e de-a dreptul toxic! România, dacă vrea să scape de problemele grave pe care le are în sistem are de făcut doi pași curajoși. În primul rând să-și întărească politica medicală orientând-o către prevenție și, în același timp, politici impecabil de clare de utilizare în prima linie a medicamentelor generice. Știu că unii mă vor acuza de ticăloșie, dar consider că există suficiente medicamente generice care-și fac treaba impecabil în ceea ce privește afecțiunile comune. Desigur, nu mă refer la cazurile oncologice sau la alte condiții, dar ar trebui revăzută întreaga politică de prescriere a medicamentelor. A fost o perioadă în care medicii erau obligați să prescrie substanța activă, acum s-a renunțat. Într-adevăr, e mult mai „lucrativ” să ți se prescrie „Nurofen drajeuri moi” de 400 mg, al căror cost ajunge și la 4 lei pe pastilă în loc de „Ibuprofen” 400 mg(care-i același lucru) și pentru care prețul poate scădea sub 1 leu. Cât Nurofen se prescrie la nivel de sistem? S-o fi întrebat cineva? Și e doar un exemplu.

Închei aici. Ceea ce vreau să vă spun este că declinul sistemului de sănătate nu poate fi oprit decât prin stoparea modelului „vrem o țară ca afară”. Ținând cont de subfinanțarea sistemului - care nu poate fi rezolvată prin tăieri de costuri, întrucât oricum suntem la limita de jos - sigura variantă fezabilă este cea a creșterii importanței prevenției. Cu 1 310 EUR cheltuieli per capita în sănătate, România este cel mai jos în topul european. Cu toate acestea, româncele gravide din Olanda(unde cheltuiala e de 6000 EUR per capita!) preferă să vină în România, inclusiv pentru a evita nașterea acasă. 

Sunt cifre seci care arată nivelul jafului din această țară. Când un idiot ca Bolojan își propune să sporească controalele în zona sănătății, ignorând că suntem țara cu cea mai mică finanțare, arată nivelul sfidării față de oamenii din sistem care, în ciuda dezastrului, continuă să reziste. Nu vreau să ridic pe nimeni în slăvi, dar ceea ce vreau să înțelegeți e că în țara asta se fură mult prea mult. Când o jigodia ca Nicu Psihicu îți spune că ÎMPRUMUTUL de 16 miliarde pentru achiziția de arme de la alții este o victorie, iar limbricul de Bolojan instituie controale mai stricte în sistemul de sănătate, asta arată nivelul de sfidare. Ceea ce nu vă spun jigodiile este că SAFE - programul de împrumuturi diktat de Comisia Europeană - va îndatora suplimentar România cu încă 5% din PIB, ducându-ne direct în 65%! Iar presiunea pe finanțele personale ale fiecăruia va crește la niveluri de nesuportat.

Și, cu toate dovezile, încă mai sunt idioți care „vor o țară ca afară”!

Tsunamiul chinezesc

În 2025, China și-a consolidat statutul de lider absolut în producția de mașini. Cu 34,35 milioane de unități vândute, China e de departe lider absolut. Ca să înțelegeți magnitudinea, vă voi spune că locul 2 este ocupat de SUA cu 10,5 milioane și Japonia cu 8.8 milioane. 

Blogger - stadiu critic

 În dimineața aceasta blogger mi-a blocat accesul. Inițial din cauza unei probleme de browser, după care am fost inclus într-o modalitate ciudată de „recuperare a contului”. Nu-mi dau seama care-i cauza, dar abia acum am acces la blogger. Și nu unul permanent. 

Nu știu de ce am presentimentul că se încearcă blocarea accesului meu la platformă. OK, ideea e următoarea: în cazul în care nu mai pot accesa acest canal, încercați restul canalelor mele de comunicație. 

Cuiul lui Pepelea în AI

Când vorbim despre AI v-ați aștepta să vă aduc în discuție elemente complexe despre circuite integrate sau algoritmi capabili să producă minuni. V-ați aștepta să vorbim de competiția Est-Vest sau despre diverse alte chestiuni care în trecut reprezentau provocări. De exemplu, la un moment dat nu prea erau clare niște chestiuni tehnologice de prin fabricile furnizorilor Nvidia. N-am comentat niciodată astfel de aspecte întrucât știu că, în general, provocările tehnice se rezolvă. Și, iată, TSMC s-a repliat masiv, fiind capabilă să producă în orice output dorit de Nvidia.

Poate vă gândiți că ar fi o problemă de cerere. Inclusiv eu v-am arătat atât proiectele funcționale - vezi chip-urile AI de la Google - dar și pe cele potențiale, precum diviziile de cercetare ale competitorilor. Culmea nici aici nu-s probleme!

Să recapitulăm, așadar: Nvidia are cele mai performante chip-uri și are cea mai mare cerere pentru produsele sale. Deci totul e frumos în paradis! Însă, culmea, mai e ceva! Ceva cu adevărat exploziv, dar care v-a fost arătat de subsemnatul în mai multe rânduri. Ceva neluat în considerare de mai nimeni. 

În 2024, CEO-ul Microsoft, Satya Nadella, în cadrul unui interviu din podcastul "Bg2 Pod", spunea următoarele:

„Quite frankly, the biggest issue we are now having is not a compute glut, but it's power — it's sort of the ability to get the builds done fast enough close to power. So, if you can't do that, you may actually have a bunch of chips sitting in inventory that I can't plug in. In fact, that is my problem today. It's not a supply issue of chips; it's actually the fact that I don't have warm shells to plug into.”(Sincer să fiu, cea mai mare problemă pe care o avem acum nu este un exces de putere de calcul, ci energia - este vorba de capacitatea de a finaliza construcțiile suficient de repede aproape de sursele de curent. Așadar, dacă nu poți face asta, s-ar putea să ai o mulțime de cipuri care stau în stoc și pe care să nu le poți folosi. De fapt, aceasta este problema mea astăzi. Nu este o problemă de aprovizionare cu cipuri; este faptul că nu am plăci alimentate în care să le pun la lucru).

Așadar, problema cea mai spinoasă este aceeași pe care v-o tot spun de un an încoace. E, într-adevăr, banală și pare a fi de-a dreptul frivolă. La urma urmei, ce mare treabă „să tragi o sârmă” prin care să alimentezi centrul de date? Doar conspiraționiștii ca mine pot vedea probleme aici, nu-i așa?

Ei bine, nu prea e așa. Satya Nadella nu a încetat declarațiile. Ba, mai mult, pe măsură ce anul se epuiza, declarațiile sale deveneau și mai acide. În noiembrie 2025 a declarat pe șleau că „Microsoft stă pe un munte de chip-uri Nvidia nefolosite”. În decembrie 2025 a stârnit emoție anunțul OpenAI din care rezulta că va folosi și alți furnizori de putere de calcul în afara Microsoft. Mulți au văzut-o ca pe o trădare a lui Sam Altman. Doar că Satya Nadella a clarificat situația: „Microsoft este nevoită uneori să refuze cererile de putere de calcul ale lui Sam Altman, deoarece, deși avem cipurile fizice, nu e disponibilă infrastructura electrică pentru a le pune în funcțiune”. Din nou povestea centrelor de date construite, funcționale, dar care nu pornesc deoarece nu există curent!

Nu e ciudat? În era „Elastic Computing”, în care aparent nicio cerere de putere de calcul nu e „prea mare”, aflăm că există cereri ale clienților care sunt refuzate ... din lipsă de energie electrică! Iată cuiul lui Pepelea în plenitudinea sa. Buturuga mică și banală care răstoarnă imensul car tehnologic al AI-ului. 

Nadella e disperat să găsească energia electrică necesară pornirii centrelor proprii de date, motiv pentru care în planurile de investiții ale companiei nu se mai discută despre chip-uri, tehnologii IT avansate sau algoritmi de optimizare, ci despre ... cum să facă rost de curent. Iar compania pare hotărâtă să-și facă propria investiție în energie nucleară. 

Ciudat, nu-i așa? Pentru astfel de proiecte ideale ar fi fost SMR-urile(Small Modular Reactors). Dar care-i stadiul acestora? Negru pe alb vă spun că în SUA NU EXISTĂ NICIUN SMR funcțional. Singura firmă care deține o certificare cu cântec pentru tehnologia proprie este NuScale. Însă primul lor proiect major - CFPP în Idaho - a fost anulat în 2023 din cauza costurilor ridicate! Le-a rămas o pâine de mâncat de la Nuclearelectrica din România care merge înainte cu cheltuirea nejustificată a unor bani publici pentru fantasma nesigură din Dâmbovița, denumită pompos RoPower! Alte proiecte? Amazon are un proiect cu XEnergy pentru dezvoltarea unui SMR în Washington, așa-numitul „Cascade Project”. Doar că termenul său de finalizare - pe hârtie - este ... 2030! În realitate, singurele SMR-uri funcționale din lume sunt: centrala plutitoare Akademik Lomonosov aparținând rușilor și reactorul HTR-PM(intrat în operare comercială în decembrie 2023) din China.

Înțelegeți singuri că situația este mai gravă decât pare. Realitatea din teren ne spune o altă poveste. Liniile de înaltă tensiune sunt deja îmbătrânite(40-50 de ani) și supra-aglomerate. Construirea altora necesită investiții imense pe care statul american nu le poate susține. De altfel, ritmul construcțiilor acestora a scăzut dramatic: de la 1700 mile pe an la sub 500!!! În plus, piața mondială este într-o teribilă criză a transformatoarelor de putere: livrarea unui transformator, de la un termen de 6-12 luni a ajuns la 3-4 ani din cauza politicilor tembele și a cererii susținute. Rețineți așadar că și în cazul în care „zâna cea bună” ți-ar face cadou centrala nucleară în ogradă, tot nu ai putea să o pornești din cauza crizei componentelor specifice, pentru care trebuie să te așezi la coadă și să aștepți vreo 3-4 ani. 

Întrebarea esențială pe care nu vor să și-o pună așa-zișii „investitori în AI” este una teribil de banală: ce vor face marile companii care gestionează centrele de date cu chip-urile Nvidia achiziționate anul  acesta și pe care, în cel mai fericit caz, le pot pune în funcțiune peste 2-3 ani? Termenul de epuizare morală al acestor chip-uri este de 12-16 luni, astfel încât e clar chiar și pentru un om fără creier că actualul stoc de chip-uri nu-i nimic altceva decât o cheltuială inutilă și prostească. Putem spune că Nvidia a „produs pe stoc”, exact ca industria lui nea Nicu(chiar dacă stocul e ograda altei companii, la nivel de economie situația e aceeași)!

Ia imaginați-vă că tocmai ați finalizat o hidrocentrală impunătoare, construită cu tehnologie ultra-modernă și care promite un randament de invidiat. Doar că există o „mică” problemă: râul pe care ai făcut hidrocentrala e secat de ani de zile! Și-atunci? Ei bine, în mare asta e problema centrelor de date americane sau europene. Sunt excepționale, dar n-au curent, deci nu pot funcționa!

Ecuația e cât se poate de simplă: fără energie electrică nu ai centre de date, deci nu ai putere de calcul. Fără să ai posibilitatea de a extinde centrele de date, nu mai dai comenzi de chip-uri și, în același timp, nu le mai poți susține companiilor AI nevoile în creștere de putere de calcul, obligându-le să stagneze. Înțelegeți acum de ce cei de la Nvidia erau disperați ca Trump să deschidă piața chineză? Doar că chinezii știu și ei, la fel de bine, care-i situația, motiv pentru care au interzis neoficial(prin recomandări) produsele americanilor deoarece China vrea să aibă suveranitatea completă în AI.

Tabloul e simplu: trebuie doar să-l privești pentru a-l înțelege. Iar capacitatea de a înțelege nu ține de vreo tehnologie complicată, ci de capacitatea de a înțelege elementele de bază ale infrastructurii energetice.

Iranul la limita unui război total

Am tot ascultat media occidentală raportând despre așa-zisele proteste din Iran. Nu, nu vreau să spun că nu au fost sau că nu sunt proteste, dar esențială este înțelegerea naturii acestora. De fiecare dată când văd anumite șabloane, înțeleg exact natura fenomenului.  

Primul element asupra căruia am avut îndoieli a fost modul în care au pornit manifestațiile de acolo: perfect coordonat, în mai multe puncte odată și cu reverberații ample în media occidentală. În general astfel de manifestări arată fără doar și poate „Tiparul Maidan”. N-ai cum să ai astfel de reportaje, descrise cu lux de amănunte, într-o zonă închisă și extrem de supravegheată, așa cum e Iranul. Nu se poate. Iar interesul brusc al mediei occidentale trădează imediat complotul.

Al doilea element a fost cel cu „autoritățile care împușcă manifestanții”. Desigur, dublate de reportaje care spun cu lux de amănunte ce se întâmplă prin spitalele și morgile din Iran. Pentru a înțelege cum funcționează treaba, ți-aș zice să mergei la morga unui spital din apropierea ta și să întrebi câți morți găzduiește. În cel mai fericit caz, ăia de-acolo vor considera că au de-a face cu un nebun și, eventual, vei scăpa cu două-trei șuturi în fund. Imaginează-ți acum ce s-ar întâmpla dacă ai merge într-un spital din Iran să te interesezi câți morți sunt la morgă!!!  

Chestiunea care mi-a atras cel mai mult atenția a fost șablonul din media, repetat obsesiv, cum că „iranienii vor ca șahul să revină la putere”. Un occidental poate fi păcălit cu placa asta, dar dacă i-o spui unui iranian te scuipă. Nu cred că a existat un tembel mai mare decât Șahul, un imbecil care ajunsese ca, la un moment dat, să pară că face totul pentru a sfida sărăcia țării. Un îmbuibat ajuns pe ultima treaptă de degenerare, rămas în mentalul colectiv ca un criminal care trebuie eliminat cu orice preț. Probabil fake-șahul actual(fiul celui alungat de Revoluția Islamică) a vândut Iranul de vreo trei ori până acum, în speranța că se va cocoța pe tron(în imaginea atașată aveți un articol de propagandă al vremii care-l descrie pe Reza Pahlavi drept „cel mai bogat copil din lume”). 

Ca și mișcarea anterioară pe care a făcut-o Israelul atunci când a atacat Iranul, actuala acțiune a fost foarte bine coordonată. Echipe complexe, răspândite ca o pânză de păianjen, au incitat, au organizat și au lovit perfect. Întreaga armată de spioni a comunicat eficient prin intermediul Starlink. O grămadă de terminale au fost livrate fără ca autoritățile să aibă habar ce se întâmplă. Din nou, o lipsă de coordonare a serviciilor de informații.  

Sancțiunile americane și eficiența spionajului israelian au condus la închiderea Bazarului din Teheran, practic inima orașului. Totul pe fondul creșterii prețurilor. Și, pentru ca incitarea să fie un crescendo, au început să apară morții. Oameni care participau la manifestații, luați de val sau, pur și simplu, gură cască, au fost împușcați dim senin. În termeni de specialitate, acestei faze i se spune „sosirea lunetiștilor” și are ca principal scop creșterea nemulțumirii, catalogarea autorităților drept criminale s.a.m.d.

Ceea ce știm este că imediat după începerea „Operațiunii Revolta”, Rusia a trimis Iranului echipamente și specialiști pentru controlul evenimentelor de acest tip. Dacă vă mai amintiți, rușii au contracarat cu succes două astfel de evenimente: în Belarus și în Kazahstan. Suplimentar, în Iran a mai apărut Starlink-ul. Aici s-a mers pe o tehnologie hibridă. Știm că rușii au trimis o variantă specializată de  Murmansk-BN, cu o rază de bruiere de 3000 km. Astfel s-a reușit afectarea a aproximativ 80% dintre pachetele trimise prin Starlink. De unde vine diferența de 20%? Din faptul că satelișii sunt în mișcare continuă, astfel încât bruierea frecvențelor lor nu este eficientă în totalitate.

Pentru rezolvarea întregii probleme însă există un prototip chinezesc care urmează a fi pus în practică în Iran. Acesta utilizează o rețea aeriană de drone de mare altitudine, baloane stratosferice și aeronave specializate care operează la o altitudine de aproximativ 20 km, fiind plasate la câțiva kilometri distanță una de cealaltă. De-acolo emit interferențe care „acoperă” semnalul satelitului înainte ca acesta să ajungă la terminalele de la sol.

Ceea ce însă nu știm cu exactitate cum s-a întâmplat, a fost identificarea cu precizie a punctelor de comunicație Starlink. Agenții iranieni au mers la punctul exact, operând arestări în masă ale membrilor rețelei de agenți. Nu se știe exact dacă e vorba de vreun echipament de identificare, hacking la nivelul Starlink sau, mai pământeanul hacking terestru. 

De ceva vreme urmăresc operațiunile hackerilor de la Handala, grupul oficial al puterii de la Teheran. Aceștia au reușit câteva penetrări spectaculoase, publicând inclusiv liste cu nume și adrese de agenți Mossad, pe care au reușit să le extragă prin operațiuni specifice. 

Extrem de interesant e un alt element. Autoritățile au lăsat inclusiv „lunetiștii” să acționeze, după care, când a devenit evidentă acțiunea, i-au arestat. Filmările operațiunilor au fost puse la dispoziția ambasadorilor din statele aliate Israelului, Aveți atașată o imagine de la evenimentul menționat în care este capturată o imagine relevantă. 

Între timp, disperarea a devenit maximă: SUA, prin Trump, și-a întărit retorica belicoasă, anunțând sancționarea unilaterală cu tarife vamale de 25% a oricărei țări care cooperează cu Iranul. Va fi foarte interesantă impunerea acestor tarife Rusiei, mai ales la importurile de uraniu pe care SUA le face cu nesimțire de acolo. În ceea ce privește China, nu cred că amenințarea lui Trump va fi luată în serios, mai ales în condițiile în care oficialii chinezi au anunțat că Iranul este o linie roșie.

Nu trebuie însă să înclinăm artificial balanța într-o parte sau alta. Ceea ce e cert este că meciul se joacă, iar acum e la intensitate maximă. O atacare a Teheranului de către SUA cred că ar fi o eroare strategică întrucât, cu siguranță, va fi benefică regimului de-acolo. Însă și amânarea are povestea ei întrucât regimul de la Teheran pare hotărât în totalitate să meargă pe mâna eliminării totale a dolarului din tranzacțiile sale, asigurându-și alte proxy-uri monetare și o cale mai rapidă către scăderea prețurilor din țară.

Așadar, alianța SUA-Israel este prinsă într-o dilemă extrem de mare. Doar că, știind cum acționează Trump, tind să cred că războiul va începe în câteva zile. De asemenea, ceea ce consider cât se poate de clar este că, fără o scufundare a unui portavion american, nu cred că se va obține o calmare a lui Trump și o retragere a Americii acolo unde-i este locul. 

Nemții prăbușesc a treia oară(și definitiv) UE

Știu, veți zice că bat câmpii, veți spune că fabulez, dar, ca de fiecare dată, realitatea îmi va da dreptate. N-o să vă țin mult deoarece totul e transparent și multe dintre evenimente le-ați trăit și experimentat pe propria piele. De început începem de la planul franco-german de unire a Europei, plan reușit de minune. Marile economii nu doar câștigau și mai mult, dar aveau asigurat viitorul pe o piață primară de 450 milioane de oameni. O perioadă le-a mers bine, după care s-a întâmplat ceva. Germania a înțeles că i se gripează industria și a încercat să pună la punct diverse strategii, toate nereușite.