BERJAYA

Sclipiri de fericire

Publicat pe ianuarie 14, 2026 de vicuslusorum

Rareori nimerești peste exprimări ale bunătății omenești purificate de mâzgă și clarobscururi, bunătate care există, orice s-ar zice, precum aceasta: ,,Noi nu ne pierdem niciodată timpul, nici cu ceea ce iubim, nici cu cei pe care îi iubim”. (Henry de Montherlant, Carnete…, Editura Institutului Cultural Român, București, 2011, p. 551). Montherlant se ferește să ducă raționamentul până la capăt: despre ce și pe cine urâm se poate spune același lucru cu egală îndreptățire.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Sub patru dictaturi – intelectualul politician

Publicat pe ianuarie 12, 2026 de vicuslusorum

,,Politica de stat nu a fost astfel nici unitară, nici consecventă. Căci, intervenționistă în sectorul industrial, ea a rămas liberal economică în sectorul agricol… În viitor, politica de stat în România nu mai poate fi economic dirijată în sectorul industrial și economic liberală în sectorul agricol, adică crearea prin intervenția statului a inegalității punctelor de plecare în lupta economică pentru a desăvârși ruinarea țărănimii… Acest proces de transformare nu poate însemna decât o penetrație metodică, promovată de economia dirijată de stat, cu scopuri agrare”. (Mihail Ghelmegeanu, ,,Producție agrară și regimul agrar țărănesc”, Institutul de arte grafice ,,Eminescu”, 1934, pp. 17 și 23, citat în Zigu Ornea, Țărănismul. Studiu sociologic, Editura Politică, București, 1969, p. 340)

Sociologia intelectualilor români este un domeniu fascinant și tulburător în istoriografia recentă. Interesul pentru operele și ideile acestora a început să scadă simțitor (sau să fie înlocuit) în importanță față de personalitatea și rolul lor public, evidențiate în cariera politică sau academică, care nu a fost examinată suficient nici în perioada comunistă (cum ar fi putut Nicolae Iorga să fie reabilitat ca istoric și om politic naționalist dacă cineva ar fi încercat să scrie încă de atunci, asemenea Georgianei Țăranu în 2025, despre colaborarea intelectuală intensă cu modelul politic mussolinian, adică fascist?) și nici în prima decadă de după 1989 (cum ar mai fi fost posibilă construirea unei mitologii despre perioada de aur interbelică dacă un istoric politolog ca Bogdan Bucur ar fi publicat un volum masiv despre actele antidemocratice și iliberale din anii 1920 până în 1938, desființând credința într-un liberalism românesc cu tradiție, sau dacă studiile politologice ale lui Mattei Dogan despre regimul parlamentar fragil din interbelic ar fi fost republicate la edituri generaliste și predate în facultățile de profil încă din anii 1990-2000?). În condițiile în care istoria modernă a României se remarcă mai presus de orice prin a fi una a fracturilor de regim politic, a salturilor bruște de la un tip de politici economice la altele, antagonice, a polarizărilor inter- și intrageneraționale de multe ori extreme, a vasalităților asumate pe rând, prin diverse tratate internaționale și comerciale, față de puteri statale cu interese și ideologii divergente, mediul intelectual local din ultimul secol a demonstrat nu doar o flexibilitate amețitoare, celebrul tranzacționism românesc în toate privințele, ci și incapacitatea de a oferi o stabilitate identitară verosimilă în planul diacronic al dezvoltării societății românești. Pur și simplu, România este până astăzi o colecție incoerentă – și de multe ori rizibilă din punct de vedere al schimbărilor radicale de direcție politică – de mai multe Românii, amalgamate și înghesuite în același spațiu și timp, de multe ori imposibil de recunoscut și de acceptat moral. Cele mai convingătoare analize de istorie socio-politică și intelectuală care s-au scris în România, cel puțin sub raportul perspectivei de lucru, nu neapărat și a materialului abundent adus la suprafață, în intervalul 2000-2025 sunt, cu plusurile și minusurilor lor, următoarele: Ioana Macrea-Toma, Privilighenția. Instituții culturale în comunismul românesc, o lucrare excepțională din 2008 care trasează cu maximă limpiditate caracterul economic de castă selectă a intelectualilor, indisponibili la ideea de a-și ceda beneficiile materiale pentru libertatea politică în anii regimului comunist, Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 (la fel ca în alte lucrări despre intelectuali și oameni politici români – vezi cazul Germanofilii -, Lucian Boia se folosește de anticomunismul vituperant al anilor 1991-2001 pentru a ajunge la oamenii reali, ale căror scăpări morale, ironizate sau surprinse comic, ocupă prim-planul înțelegerii istoriei, indiferent de natura regimului politic, democrație sau dictatură, totalitarism brun, verde sau roșu), Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor ,,literari” (1864-1948) și Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864-1944) de Lucian Nastasă-Kovács (acesta incriminează mai mult decât orice deraierile ideologice – antisemitism, rasism, șovinism etc. – ale intelectualilor români clasicizați sau uitați în zilele noastre și acceptă cu oarecare resemnare metodele improprii de promovare socială și de acces la resurse ale acestora – trafic de influență, nepotism, aranjamente matrimoniale sau doar de alcov, presiune politico-administrativă arbitrară și umorală etc.: Lucian Nastasă-Kovács pune la dispoziție mult mai mult conținut factual istoric decât o face Lucian Boia, de multe ori unul atât de șocant încât orice interpretare riscă să devină superfluă), trilogia lui Cristian Vasile despre lumea culturală românească între 1948 și 1974 (Literatura și artele în România comunistă, 1948–1953, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965–1974, dar și Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, narațiuni istorice extrem de bine documentate și tratate fără (pre)judecați morale sumare, însă care penalizează fără deosebire și ritos extremismul totalitar – primul ca importanță e cel comunist și abia apoi cel fascist) si lucrarea de doctorat impecabilă a Ruxandrei Câmpeanu (Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu – o cercetare eminentă din multe puncte de vedere, care, prin prisma unei încercări timide și repede abandonate de autoare de a aplica grila sociologică a lui Pierre Bourdieu în contextul câmpului cultural românesc, depășește prin orizont de studiu celelalte cărți menționate mai sus: Ruxandra Câmpeanu reușește să contureze o analiză sociologică realistă a mecanismelor de selecție și omologare de succes în spațiul intelectual autohton, însă, din motive de indignare etică explicabile, abadonează proiectul pentru o radiografie fină a amoralității și imoralității fățișe ale intelectualilor români). In nuce, acestea sunt lucrările fundamentale, pe subiectul intelectualului în cetate, scrise despre modernitatea românească de până în 1989. Cu excepția Ioanei Macrea-Toma, care bemolizează culpa morală orientându-se ferm spre analiza instituțională, punând la dispoziție date economice care creionează un univers social dezechilibrat și profund suspect din punct de vedere al valorilor proslăvite de regimul socialismulul real, celelalte lucrări sunt scrise fie pentru a sublinia defectele morale ale intelectualului (Lucian Boia studiindu-le cariera politică sau universitară, Ruxandra Câmpeanu atrăgând atenția asupra inconsistențelor și contrarietăților din opera scrisă de la o epocă succesivă la alta), fie pe cele ideologice (Lucian Nastasă-Kovács și Cristian Vasile se focalizează pe profundul antiliberalism al elitelor noastre intelectuale în intervalul istoric 1864-1989).

Înainte de a trece la discutarea cărții istoricului Cristian Vasile, Un cameleon și ,,virtuțile” oportunismului. Mihai Ralea, o biografie politică (Editura Humanitas, București, 2025), câteva lucruri se cer a fi spuse despre cele patru decenii de regim comunist în România din punctul de vedere al ideilor și ideologiilor practicate în cărți și în viața cotidiană de către intelectuali, care nu gândesc esențialmente diferit de elitele economico-politice ale societății sau de clasele medii. Socialismul românesc nu a fost marxist, ci un mozaic de doctrine de (extremă) dreapta sau de centru dreapta (1944-1947), apoi direct stalinist (1948-1964) și, cel puțin pentru o lungă perioadă de timp, naționalist-ceaușist (1965-1989). ,,Hegemonia politică a proletariatului nu s-a tradus niciodată prin hegemonia marxismului, fie el leninist sau nu, și a sfârșit prin a sucomba în fața inerției conservator-reacționare a societății românești, căreia nu a reușit să-i imprime temeinic propria logică a echivalenței. Aici, mai sunt amintita absență a intelectualilor critici, marxiști, și-a spus cuvântul. Dimpotrivă, hegemonia politică a socialismului dirijat (socialism din perspectivă fenomenologică, comunism din perspectivă teleologică) a procedat oarecum invers: ideologia PCR, autointitulată a ,,proletariatului”, s-a lăsat transformată de ideologiile populare – de care nu fusese complet separată – până în punctul în care a ajuns să recupereze și să integreze tacit în propriii parametri discursivi semnificanți specifici naționalismului antonescian și reflexe patriotarde și antisemite amintind de ,,democrația” interbelică”. (Emanuel Copilaș, Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947). Perspective internaționale și locale, Editura Corint, București, 2023, p. 348).

În acest context, Mihai Ralea, țărănistul trecut la carlism care acostează finalmente în Partidul Muncitoresc Român, nu trebuie explicat ca o excepție, ci perfect integrabil din punct de vedere ideologic în peisajul pestriț postbelic. De altfel, nu ideile unui Mihai Ralea, presărate prin sute de articole de actualitate culturală și politică, mai interesează astăzi (și cu atât mai puțin cele din Explicarea omului sau din teza de doctorat parizian, complet desuete sau intrate în conștiința academică banală din prezent), ci personalitatea lui ca actor social și politic. Nici măcar stilul involut și prețios, ireproductibil și deja în dezacord cu discursul intelectual contemporan, influențat de modulațiile neutre și nemijlocit inteligibile ale limbii engleze globale, nu mai spune ceva ieșit din comun decât degustătorilor de rafinamente verbale perimate, poeți și literați care studiază pe cont propriu vârstele istoriei literaturii române interbelice și enorma zestre franceză din inima vocabularului limbii române. Ralea eseistul este de departe mai puțin interesant decât Ralea omul, cel al cărui destin sinuos oglindește mutațiile și disfuncțiile lumii românești interbelice și (imediat) postbelice.

De aceea, studiul de 475 de pagini al istoricului Cristian Vasile urmărește traiectoria zigzagată a politicianului intelectual Mihai Ralea și egoismul său cinic și utilitarist în meandrele puterii. ,,Între martie 1938 și iulie 1940, Mihai Ralea a îndeplinit funcția de ministru al muncii, practic de la începuturile dictaturii regale și până spre finalul ei; la sfârșitul lui 1938 a fost unul dintre fondatorii partidului unic al regelui Carol II, inițial denumit Frontul Renașterii Naționale, apoi Partidul Națiunii”. (p. 13) Înainte de momentul martie 1938, Mihai Ralea a fost vreme de 15 ani membru de elită al Partidului Național Țărănesc și deputat în parlament între 1926 și 1930, vicepreședinte al Camerei Deputaților. PNȚ, fondat în 1926 din fuziunea Partidului Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu (apărătorul unui liberalism occidental până la moartea sa – cel puțin aceasta este opinia istorică dominantă, deși înțelegerea electorală – infamul pact de aliniere – din toamna anului 1937 cu Partidul Totul pentru Țară, chintesența legionarismului, împotriva monarhului despotic Carol al II-lea ridică mari semne de întrebare) și Alexandru Vaida-Voievod (un politician de elită, naționalist, antisemit, rasist și destul de apropiat ideologic de curentele fasciste – inițiatorul numerus valachicus, o politică fascistă de reprezentare în toate instituțiile de stat și private a cel puțin 71% din angajați de etnie română, egală cu procentul din populația totală a României Mari), și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat, reprezentat de argeșeanul Ion Mihalache, cu o viziune poporanistă care acordă statului puteri apreciabile de dirijare a dezvoltării economice. Liberalismul PNȚ, atât la putere, cât și în opoziție, atât în interiorul partidului, cât și în relație cu societatea românească, este destul de discutabil dacă îl comparăm cu liberalismele occidentale din epocă, dincolo de slăbiciunea lor deprimantă în decursul anilor 1918-1939. Mihai Ralea este portretizat de Cristian Vasile ca un susținător al unui liberalism autentic până în momentul ministeriatului carlist: Ralea nu agrea partidul unic de inspirație fascistă sau bolșevică, lupta mereu împotriva antisemitismului și xenofobiei, intrase în conflict de opinie cu membrii mișcării legionare, era un ins tolerant și burghez în gusturi, cocheta cu stânga socialistă, inclusiv cu PCdR, partid aflat în ilegalitate din 1924, fiind perceput ca un intelectual social-democrat asumat, deși inspirat de poporanismul lui Constantin Stere, de care avea să se dezică repetat în timpul regimului comunist. Totuși, același Ralea trece în barca dictaturii regale a lui Carol al II-lea, care, inspirat de camarila sa industrială sau de consilierul regal Nicolae Iorga, cine știe?, dă o lovitură de stat antidemocratică în martie 1938 și se proclamă prin adulatori un soi de Il Duce de România, fascizând progresiv statul român până la abdicarea din septembrie 1940. Intenția autocratului cu veleități mussoliniene Carol al II-lea, un rege extrem de corupt din istoria modernă a României, era aceea de a prelua din popularitatea și recunoașterea publică pe care poporul român începuse să o acorde nedezmințit Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu și partidului legionar din spatele lui. Eșecul politic și uman al monarhului fascist a fost unul care a distrus România Mare: vara și toamna anului 1940 consfințesc căderea Regatului în sfera de influență a complexului militaro-industrial nazist, micșorarea țării ca teritoriu, populație și putere economică și instaurarea dictaturii legionaro-antonesciene, iar după ianuarie 1941 a regimului totalitar fascist al Mareșalului Ion Antonescu.

Anii 1938-1940 în istoria României sunt sumbri și fioroși: partidele politice nu sunt interzise, dar nici nu participa de jure la jocul politic în stat, Constituția, redactată de juristul Istrate Micescu, somitate interbelică, este una antidemocratică, aparatul de stat se militarizează birocratic în mod progresiv, Carol al II-lea practică un cult al personalității similar dictatorului Nicolae Ceaușescu din anii 1980-1989, iar violența stradală și polarizarea opiniei publice accentuează haosul social și politic din țară. Ce caută presupusul intelectual țărănist de stânga Mihai Ralea în calitatea sa de ministru al Muncii și Asigurărilor sociale? Din punct de vedere al intereselor sale limitate, Mihai Ralea era în căutare de bunăstare și privilegii: mașină la scară, salariu apreciabil, influență informală în medii importante din punct de vedere politic. Este ceea ce au încercat mulți intelectuali români cu ambiție carieristă dintotdeauna, nu doar sub un regim fascist. Ce interes avea regele Carol al II-lea într-o asemenea colaborare? ,,Echipa de conducere de la Ministerul Muncii trebuia să asigure armonia socială prin desființarea sindicatelor și înființarea unor bresle care să fie mai ușor controlabile din punct de vedere politic. A fost pentru Ralea – om de (centru) stânga – o reală provocare să combată ,,lupta de clasă”, tocmai el, cel care – ca specialist în științe socioumane – operase cu conceptul de luptă de clasă, pe care îl socotea în parte viabil în teoria socială (cel puțin la începutul anilor 1920). Alte provocări au fost infiltrarea legionară în mediile muncitorești, precum și modul de impunere al unei variante de corporatism care să se apropie de cea din Italia, cu condiția de a fi acceptat atât de proletariat, cât și de patronat”. (pp. 31-32) Nu este dificil de conchis de aici că Mihai Ralea juca un rol dublu: acționa pentru regimul carlist, fascist, folosindu-se de experiența sa de politician și intelectual cu pretenții socialiste. Ce-i drept, așa cum intră în amănunte pe această temă și Cristian Vasile, Mihai Ralea nu a fost niciodata un marxist cu studii serioase în domeniu, nici scrise, nici orale, ci un social-democrat antileninist, inspirat de socialismul lui Jean Jaurès, care preluase pe filieră țărănistă concepții rudimentare (,,democrație agrară” și ,,lupta de clasă”) și le întrebuința propagandistic în publicistica sa insolită într-un peisaj conservator, naționalist și, după 1933, din ce în ce mai sufocat de ideologeme fasciste.

Dacă Mihai Ralea ar fi locuit și scris la Paris în anii 1920-1930, cu siguranță stângismul pozițiilor sale, diluate și edulcorate de efecte retorice căutate de mare causeur, nu i-ar fi creat o aură de intelectual de stânga de mare vocație și talent, însă în România numitorul comun se dezechilibrase spre discursul flamboaiant al unor intelectuali-politicieni ca Octavian Goga, Nicolae Iorga și A.C. Cuza, care secretau în luările lor de poziție publice forme mai mult sau mai puțin acceptabile de gândire specifică extremei drepte (uneori legionare, alteori naziste). De asemenea, Mihai Ralea era cu siguranță dezamăgit și iritat de mișcările de stradă violente ale legionarilor, de tulburarea vieții publice gălăgioase și sterile, de ineficiența administrativă și autoritarismului corupt al PNL-ului interbelic, de persistența crizei economice și sociale în care s-a zbătut țara în timpul și după guvernarea submediocră sau chiar proastă a prim-ministrului Nicolae Iorga, însă mobilul acțiunilor sale sunt banii câștigați ușor și conexiunile politice înalte. Jocul puterii pare a-l fascina pe Ralea și a-i supradimensiona lichelismul de care a fost acuzat în epocă, deși comportamentul de pramatie sau canalie devenise lege nescrisă în lumea românească dintre cele două războaie mondiale. Cristian Vasile (p. 61) ajunge să schițeze o critică a doctrinei etatiste spre care virase după Marea Criza economică Mihai Ralea, însă, din păcate, tot Cristian Vasile, extraordinar la nivel de documentare și vădind un bun-simț măsurat și puțin temător când apreciază caracterele unora și altora din personalitățile șchioape ale istoriei României, nu are o cultură politologică, economică sau filozofică îndeajuns de bogată și de suplă pentru a depăși deja limitele rigide ale secvenței, de tip slogan uzat în exces în sfera publică românească contemporană, liberalism-piață liberă-democrație, în așa măsură încât acesta critică keynesismul putativ din articolele economice superficiale ale lui Mihal Ralea. Comentariul este comic: intervenționimsul de stat susținut de John Maynard Keynes devine mainstream după 1945 în întregul Occident, nu înainte, când numele său devenise faimos, dar teoria nu fusese formalizată de John Hicks et alia în modelul IS/LM, cunoscut de toți absolvenții de economie neoclasică de după 1960, tot atunci când welfare state-ul devenise o realitate insurmontabilă. Doctrina țărănistă a lui Mihai Ralea, așa cum apare la paginile 64 și 65 în monografia lui Cristian Vasile, nu depășește limitele unei broșuri electorale ale PNȚ-ului. Între corporatismul fascist și modelul bolșevic de organizare a muncitorimii se pot stabili la fel de multe asemănări și diferențe.

Mihai Ralea a fost și mason din tinerețe, încă unul cu grad înalt și multe legături frățești în Franța, însă, indiferent de sprijinul acordat regimului sovietic instaurat în România din 1948, Mihai Ralea nu putea fi extremist, masoneria pledând vocal pentru universalism și toleranță, și nici ateu, cum s-a zvonit că ar fi fost academicianul comunist Mihai Ralea. Probabil că apartenența lui Ralea la masonerie, comună atâtor profesori universitari și politicieni interbelici, ținea de o convenție a epocii în vederea parvenirii și a reușitei sociale rapide, nu de credințe și afiliații masonice profunde. De altminteri, România modernă este condusă la vârf nu atât de influenții masoni, deși există și din aceștia, ci de o alianță transpartinică între un mediu universitar stricat în plan moral, slab profesionalizat și de o calitate intelectuală îndoielnică (universitățile românești fără tradiție erau de tip no name în anii 1918-1948) și poziții înalte în administrația publică sau în politica românească, unde golurile de valoare umană devin evidente, sufocată de combinații politicianiste. Opiniile de stânga ale lui Mihai Ralea, despre care nu putem, totuși, spune că a scris texte cu caracter fascist, sunt la fel de superficiale și interesate în plan strict personal ca viața masonică pe care a dus-o. ,,De fapt, Ralea s-a despărțit de PNȚ abia la finele lui martie 1938, nu se mai plasa propriu-zis la stânga spectrului politic pentru că s-a alăturat unui regim dictatorial, care aplica o legislație antisemită edictată deja de guvernul Goga-Cuza, deci mai degrabă făcea parte dintr-un sistem pe care îl putem cataloga ca fiind de extremă dreaptă”. (p. 89)

Din informațiile culese de Cristian Vasile, intelectualul Mihai Ralea (sociologul și psihologul sunt omologați mai târziu de Academia Română a R.P.R., în timpul regimului dejist) era arghirofil notoriu: cumula mai multe salarii de la stat (deputat, profesor universitar etc.), drepturi de autor pentru publicistica sa ,,de stânga” (regimul cenzurii nu a început în 1938 în România, ci datează de mult mai devreme, subliniind spiritul antiliberal al agorei românești) și, în plus, făcea parte din consilii de administrație ale unor companii de stat de unde mai încasa sume consistente de bani. Pasiunea hedonistă pentru cheltuiala pe picior mare nu ne poate surprinde cu nimic și nici dependența ei de fonduri publice. Îmbogățirea rapidă din bugetul statului a lui Mihai Ralea este un deziderat comun al lumii intelectuale românești și nu doar al aceleia alcătuită din publiciști și articlieri. ,,În doar șase-șapte ani de politică activă remunerată, Ralea își permitea să aibă propriul său imobil la Iași și să achiziționeze o casă impozantă în zona Parcului Filipescu, pentru care plătea impozit de 40,000 de lei la cursul anului 1934, după propriile mărturisiri făcute într-o ședință a Consiliului de Miniștri din 1945. Ralea a fost capabil să cumpere o proprietate lângă Huși, la Dobrina, înconjurată de păduri, unde avea o casă cu mai multe încăperi, putând servi pentru oaspeți, cu cerdac, pivniță și mărginită de livadă și vița-de-vie”. (p. 94) Ralea coabita de minune cu monarhul Carol al II-lea, care îi alocase sume de bani suplimentare sub forma unui fond secret de ministru pentru ciripitori și spărgători de greve: ,,Cel mai probabil, fondul acesta includea sume pentru obținerea de informații confidențiale menite să prevină amenințarea comunistă/grevistă și implicarea sovietică”. (p. 97) Mihai Ralea se erija într-un supraveghetor atent al mișcărilor contestatare muncitorești, practic, într-un ministru fascist al ,,păcii” sociale: ,,Ministerul Muncii a transmis periodic mesaje potrivit cărora proletariatul trebuie să se supună prevederilor legale și constituționale care permiteau autorităților judiciare – în cazuri motivate de siguranță națională – controlul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice”. (p. 98) Mai mult de atât, eliminarea extremei stângi și dizolvarea sindicatelor era misiunea secretă a lui Mihai Ralea în guvernarea FRN: ,,Un element esențial al mandatului său la Muncă era deci pregătirea terenului pentru înlocuirea sindicatelor care, în esență, funcționau după legislația edictată în anii 1920, adoptată inclusiv de guvernarea național-țărănistă cu care M. Ralea se identificase până nu demult. Era, cumva, încă o negare de sine pentru Ralea”. (p. 103) Nici vorbă de negare: Ralea era consecvent cu el însuși și cu îmbogățirea în forme continue la care râvnea.

În plus, s-a întâlnit oficial cu omologul său din NSDAP, ministrul munci Robert Ley. Purtau amândoi uniforme, s-au salutat ca vechii romani, și au schimbat opinii favorabile strângerii legăturilor în frontul muncii între Regatul României carliste și Germania nazistă. ,,Evident, în cazul vizitării statelor fasciste, Ralea acționa pe baza unui mandat dat chiar de rege în condițiile în care regimul politic românesc – dincolo de orientarea geopolitică fidelă relațiilor cu Franța și Marea Britanie – semănă mai mult cu cel din Germania și Italia”. (p. 105) Ralea demagogul emula cu regimul de muncă din Italia, iar organizația fascistă italiană Opera Nazionale Dopolavoro, de petrecere a timpului liber și recreere pentru muncitori, ajunge să aibă un corespondent sub oblăduirea lui Mihai Ralea: Muncă și voe bună. ,,În vara lui 1938, Carol II și Armand Călinescu și-au dat acordul pentru inaugurarea mișcării propuse de M. Ralea și denumită ,,Muncă și voie bună” (,,Muncă și voe bună” în ortografia din epocă). Această mișcare avea o componentă pregnantă de stânga, aparent promuncitorească, vădită la nivelul manifestărilor publice, dar și al componenței colaboratorilor – inclusiv cei de la publicația omonimă, Muncă și voe bună (revistă culturală bilunară), unde se remarcau: Mihail Sadoveanu, Ion Pas, Ștefan Tita (ultimii doi fiind social-democrați), pictorul și cronicarul de artă Tudor Soroceanu, Geo Bogza, Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, Ion Zamfirescu, N. Papatanasiu, Aurel Scurt ş.a. Unii dintre ei scriau și la cealaltă revistă patronată de M. Ralea (Viața românească)”. (pp. 110-111).

Clerul, legionarizat pe mari porțiuni, intrase în vizorul propagandei carliste după numirea patriarhului Miron Cristea în funcția de prim-ministru. Dar nu lipsește nici viitorul roșu al conducerii B.O.R. din peisaj: ,,Părintele Ioan Marina – fost membru al aripii de stânga a Partidului Național-Țărănesc – fusese cooptat ca membru al redacției cel mai probabil de către conjudețeanul său, Octav Livezeanu, redactor responsabil al MVB, un alt apropiat al lui M. Ralea, și el fost național-țărănist care dezertase după februarie-martie 1938 în tabăra carlistă”. (p. 111) M. Ralea a participat la ședința de guvern care a dus la cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei fără represalii armate în iulie 1940. U.R.S.S. nu putea câștiga mai ușor în fața acestor elite politice românești pigmee. M. Ralea primea salariu întreg de la Universitatea din București, unde se transferase de la Universitatea din Iași, deși își făcea rareori cursurile academice. În cele două instanțe când a fost arestat de legionari și antonescieni, noiembrie 1940 și decembrie 1942 – martie 1943, în timp ce alți universitari au fost epurați, M. Ralea își încasa la zi salariul consistent de profesor universitar, de câteva ori mai mare decât salariul mediu pe economie în timpuri grele de restrişte şi război. Suntem de părere că lipsa de caracter a fost excedată de mult: vorbim de un comportament interesat, explicabil pentru sociologia elitelor slabe din România. ,,Destinul postbelic avea să fie diferit: C.C. Giurescu a fost trimis la penitenciarul Sighet, Ralea rămânând profesor universitar, director de secție la Institutul de Istorie și Filozofie și cooptat la vârf în instituții cultural-ideologice oficiale (deși fusese la fel ca primul un fel de ideolog al carlismului).” (p. 131) Percepția greșită atât a legionarilor și antonescienilor, cât și a comuniștilor era că M. Ralea aparținea stângii democrate, care susținuse și apărase mișcările muncitorești din interbelic, pledase și lucrase pentru grupurile social-democrate, ceea ce este fals, stânga interbelică românească având indicibil de multe slăbiciuni ideologice și organizatorice, sau scrisese texte din cuvinte frumoase, închinate pios cauzei stângii moderate: M. Ralea nu a fost niciodată Lucrețiu Pătrășcanu, care a suferit consecințele propriei sale implicări politice pentru ambiția de a căpăta postul de secretar general al P.M.R. ,,Ba chiar, dacă este să dam crezare unei relatări a lui Ioan Hudiță (istoric și fost coleg cu Ralea în cadrul P.N.Ț.), eseistul de la Viața românească i-ar fi spus la 5 mai 1941: ,,decât teroarea bolșevică, prefer de o sută de ori dictatura lui Hitler și a lui Mussolini, ea reprezentând triumful civilizației față de obscurantismul criminal al bolșevicilor”. Consemnările lui Hudiță din jurnal ridică o serie de întrebări privind acuratețea, însă unii istorici au validat presupusele afirmații ale lui Ralea”. (p. 143)

Acesta din urmă ,,se radicalizează” la stânga după episodul detenției, reîncearcă să intre la vârf în P.N.Ț., este refuzat pe bună dreptate de Iuliu Maniu pentru carlismul său evident din trecut, dar își creează un soi de club al amicilor săi, colaboratori în ,,echipa” Ralea, Partidul Socialist-Țărănesc, care va intra în organizația umbrelă a sovieticilor, Blocul Național Democrat. P.S.Ț. dispare odată cu adeziunea ca vice-președinte a lui Mihai Ralea la Partidul Plugarilor, condus de Petru Groza, primul prim-ministru simpatizat masiv de Armata Roșie și generalismul Stalin. ,,Să facem o scurtă, dar necesară recapitulare. În toamna anului 1943, Mihai Ralea și Lotar Rădăceanu au creat o așa-numită Uniune Socialistă a Muncitorilor și Țăranilor (USMT), deja amintită, care a aderat la Frontul Patriotic Antihitlerist. În iunie 1944, Lotar Rădăceanu s-a desprins de M. Ralea și s-a reîntors în Partidul Social-Democrat, iar fantomatica uniune (USMT) și-a luat numele de Partidul Socialist-Țărănesc (evident, într-un cadru clandestin). Cei doi foști parteneri politici (Ralea și Rădăceanu) au rămas însă pe poziții și în formațiuni prosovietice și procomuniste: M. Ralea în Frontul Plugarilor, gruparea politică a lui Petru Groza cu care s-a contopit la finele lui noiembrie 1943 micul grup al lui Ralea (,,Partidul Socialist-Țărănesc”)”. (p. 156) În lagărul de la Târgu Jiu, unde M. Ralea s-a aflat în detenție vreme de trei luni, acesta a devenit un amic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care și-l va reaminti din anii 1933-1934 și îl va promova în funcții înalte pe Ralea, pe criterii de simpatie pesonală, în anii stalinismului românesc pur și dur. ,,Ralea se distinge ca un lider politic cu un discurs strident prosovietic și procomunist care suferă de o bruscă amnezie în legătură cu trecutul lui prodictatorial dintre anii 1938 și 1940”. (p. 201) Fusese, totuși, ministru, academician, profesor universitar și membru în câteva consilii de administrație ale unor companii de stat, remunerat gras pentru devotamentul lui de regimul pe care îl servise.

Ascensiunea lui Mihai Ralea sub comunism este una fulminantă: ,,Înainte de a fi trimis în diplomație la Washington D.C., ca ministru plenipotențiar al României în Statele Unite ale Americii (pe seama Frontului Plugarilor), M. Ralea – ,,tovarășul de drum” din rândurile intelectualității umaniste – a fost instalat la 6 martie 1945 ca ministru al artelor în guvernul Petru Groza. Scriam în anul 2014 că ministeriatul său a fost unul de tranziție: nu a schimbat în mod radical legislația privitoare la arte și nu a impus o metodă unică de creație. În schimb, a reprezentat un paravan în spatele căruia s-au ascuns adevăratele intenții ale tovarășilor săi din PCR de uniformizare cultural-ideologică”. (pp. 207-208) În perioada ministeriatului, inclusiv cel interimar de la culte, unde păstorea peste B.O.R., dar și în anii ce au urmat, pe fondul falimentării claselor avute, Ralea și-a manifestat liber pasiunea de colecționar, cumpărând la prețuri mici sau modeste obiecte de artă din casele burghezilor decavați, aproape la fel ca în primele capitole din romanul Scrinul negru. Pe socialistul N.D. Cocea, M. Ralea l-a așezat directorul general al teatrelor din România. Pe prietenul său de-o viață, distinsul și discretul Tudor Vianu, Ralea l-a uns directorul Teatrului Național din București, care avea clădirea grav avariată din pricina atacurilor aeriene americane din primăvara anului 1944, așa că stagiunile de sub conducerea lui Vianu nu au fost cele mai reușite din Bucureștiul de după război. Când a fost ales deputat de județul Fălciu în urma alegerilor falsificate din noiembrie 1946, M. Ralea, ministru plenipotențiar în S.U.A., îi răspunde părții americane că nu se pune problema să nu avem o corupție electorală normală – de tip 5% voturi furate – în Balcani. Între septembrie 1946 și august 1948, M. Ralea a fost diplomatul nr. 1 al regatului comunizat al României în Statele Unite. Ajutat de masoni, încasând pe ascuns 4.000 de USD de la Malaxa pentru cheltuieli personale, industriașul plutocrat fugit peste ocean cu care ambasadorul român lucrase în diferite C.A.-uri ale unor companii de stat în anii dictaturii carliste, Ralea, urmărit degeaba de serviciile secrete românești, nu a făcut nimic notabil în America de Nord. Cel puțin nu pentru statul român, pe care îl reprezenta în calitate oficială. În timp ce în țară cumnatul său, fratele soției, intelectualul D.I. Suchianu, un maestru al zvonisticii și intrigăriei pe bază de bârfe și calomnii piperate, inclusiv în fața organelor de anchetă ale statului român într-un caz de fraudă imensă în care era implicat (in)direct (acesta pretindea cu obrăznicie că i-a dat ,,șperț” lui Gheorghiu-Dej), era integrat la conducerea unor instituții din subordinea Ministerului Economiei Naționale, Ralea și-a angajat rudele la legația din capitala S.U.A. Inclusiv Marcela Simionescu, a doua sa nevastă pe lângă Ioana Ralea, Mihai Ralea fiind bigam cu urmași recunoscuți legal de la două femei, una oficială, cealaltă paralelă, dar nu mai puțin reală, și afemeiat înflăcărat până la bătrânețe, lucra în cadrul legației române din Washington D.C. Unul din nepoți va rămâne ca transfug în S.U.A, dar acest lucru nu-l va incomoda pe Ralea în continua sa ascensiune politică. Nepotismul și recunoștința față de prieteni ajung să fie conotate pozitiv de Cristian Vasile în concluzia cărții: deși un ticălos în viața publică, eroul cărții sale pare a fi un om generos și cumsecade în viața particulară. Și aici intervine regula sociologică a raportului patron-client, elemente distinctive ale elitelor românești corupte și fără simț de responsabilitate civică elementară. De asemenea, pe lângă îndelungata și nerezolvata chestiune a conducerii episcopiei românești în diaspora românească din Statele Unite (episcopul va fi numit de autoritățile comuniste abia în 1950), Ralea s-a mai ocupat asiduu în a convinge autoritățile diplomatice ale statului american că Iuliu Maniu, fostul său coleg și șef din PNȚ, este, într-adevăr, vinovat pentru toate acuzațiile aduse de justiția comunistă, meritând – cum altfel? – ani grei de temniță. Ioana și Catinca Ralea declarau cu nerușinare și imensă aroganță de clasă în presa americană faptul că le-a fost interzisă prezența pe o plajă exclusivistă din Rhode Island, deși soțul și tatăl lor era un înalt demnitar al statului român, în curs de comunizare. Acesta nu avea cu adevărat asemenea convingeri, iar dacă le va avea, asta nu le permitea unor burghezi să nu le îngăduie unor rude de politician român o plimbare, o baie și un bronz pe plaja privată a celor bogați. Acest scandal de presă nu l-a incomodat pe Mihai Ralea. ,,Cu toate acestea, cum spuneam, în noiembrie 1948 Mihai Ralea a fost confirmat academician, profesor și șef de catedră (la psihologie) într-o perioadă când alți colegi universitari erau înlăturați din învățământul superior (inclusiv un procomunist mult mai vocal decât el precum G. Călinescu sau un marxist autentic precum Henri H. Stahl)”. (p. 278)

Fructele parvenirii de tip Rastignac se cuveneau consumate cu aviditate: ,,Pentru meritele sale este decorat cu ordinul Steaua Republicii Populare Române (însă numai la clasa a II-a)”. Petru Dumitriu ar fi putut cu ușurință adăuga un capitol la Cronica de familie având în vedere evoluția biografiei de giruetă a lui Mihai Ralea, care la finalul anilor 1940 ajunge să-și completeze o fișă de ilegalist comunist, după ce fusese ministru al muncii în regimul fascist carlist. ,,Așa s-a întâmplat în mai 1950: ,,noaptea demnitarilor” a vizat arestarea foștilor miniștri, subsecretari de stat etc. și trimiterea lor la penitenciarul din Sighet; au scăpat: Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu (care reprimase și comuniști cât a fost ministru de Interne între 1939 și 1940), Lucian Blaga (subsecretar de stat în guvernul antisemit Octavian Goga) și lista nu mai este foarte lungă”. (p. 281) Bătrânețea îl prinde pe Mihai Ralea în funcții tot sus-puse: ,,A rămas însă o autoritate cultural-politică a regimului: deputat, vicepreședinte al MAN, afiliat mai multor organizații obștești, culturale, director de institut academic, membru influent în Academie (premiat cu Premiul de Stat, clasa I, pe anul 1955), precum și un personaj utilizat de autorități pentru a valida scriitori proeminenți sau intelectuali de partid”. (p. 284) La finalul anilor 1950, când ajunge președintele Comisiei Naționale a R.P.R. la Unesco, Ralea își va aduce aminte de regele Carol al II-lea ca de un cămătar veros și un escroc de joasă speță în diversele sale declarații scrise, semnate cu numele lui. Cu siguranță, nici în meritele de civilizare ale regimului totalitar comunist, trâmbițate perfid, nu credea cu adevărat, dar Ralea nu avea cum să prindă anul 1989 încă tânăr și în forță pentru a fi printre martorii recenți al unei alte năpârliri politice. Așa cum prietenul Ghelmegeanu se juca cu o tabacheră masivă de aur sub ochii mesmerizați ai lui Alexandru Paleologu, visul lui Mihai Ralea nu a fost opera, ambiguă, contradictorie, conformistă, cel care după 1955 a scris împreună cu T. Hariton o carte cu titlul Sociologia succcesului, ci limuzina la scară, trabucul havanez, călătoriile în Antile, Canada și Statele Unite (de altfel, moartea l-a surprins la Berlin, în drum spre un congres în Danemarca din 1964), banii și privilegiul de a fi la cârma statului.

Ceea ce împlinește Cristian Vasile este să scrie o carte impecabilă sub aspect documentaristic și moral, fără imprecații și judecăți rapide, dar care nu depășește, din păcate, autopsia târzie a arivismului unui intelectual român ale cărui cărți nu mai spun nimic proaspăt în prezent, însă a cărui biografie politică merită studiată în cadrele epocii sale. Mai avem destui intelectuali de prestigiu în cultura română, mulți decedați, alții vii, ale căror destine lumești nu diferă substanțial de viața eseistului, psihologului, sociologului, esteticianului, țărănistului, carlistului, comunistului, dar mai ales a histrionicului pragmatic Mihai Ralea.

Publicat în Lecturi | Etichetat 2025, Cristian Vasile, Humanitas, Mihai Ralea, o biografie politică, Un cameleon și, virtuțile” oportunismului. Mihai Ralea | Lasă un comentariu

Retorica slăbiciunii

Publicat pe ianuarie 8, 2026 de vicuslusorum

,,Oare de ce limba noastră obișnuită, atât de firească în orice altă întrebuințare, devine cețoasă și de neînțeles în testamente și învoieli? Și de ce un om care se rostește cu atâta limpezime în tot ce spune sau ce scrie nu găsește aici o cale de-a o face fără să iște obiecții și îndoieli? De ce altceva, dacă nu fiindcă mai-marii acestei meserii, dându-și mare silință s-aleagă cuvinte solemne și să formuleze prevederile după tipic, atâta au cântărit fiece silabă și cu atâta migală au puricate fiece legătură, încât iată-i împotmoliți și încurcați în nesfârșite întorsături și în atâtea mărunte împărțiri, încât nu mai încap sub nici o rostuire și categorie, pierzând orice înțeles sigur. Ceea ce este prea fărâmițat […] e confuz”. (Michel de Montaigne, Eseuri, vol. 3, traducere și note de Vlad Russo, editura Humanitas, București, 2023, p. 337)

Când vine vorba de ,,testamente și învoieli”, adică sfânta proprietate și titularii ei nominali, deci centrul de iradiere a puterii lumești, ei bine, limba alunecoasă a ascunzișurilor nu este nici pe departe o întâmplare. Să nu se fi gândit Michel din Bordeaux la așa mizilic? Haș, haș, nu vorbim de un copil aici și nici măcar de unul oarecare, presupunând prin absurd că ne referim la un bătrân care a dat-o în mintea copiilor după o viață lungă în serviciul public sau al Curții. Cine scrie pentru a-și ascunde gândurile cele tangibile, dar nu faptele reale ascunse în faldurile cuvintelor, nu fragmentează sensuri pentru a prinde degeaba în năvod minți și inimi. Suspiciunea se numește act de luciditate medicală în această ciocnire dintre cum semnificăm și ce nu poate fi direct rostit. Aici nu ne izbim nici de ipocrizie, nici de profunzimi esoterice, ci de teamă că prin cuvinte forța lor imanentă să răbufnească în afară, să lovească și chiar să îndemne la crimă. Iată miza cea ascuțită ca o lamă de katana.

Dar dacă, în scurgerea generațiilor una peste alta, cu rupturi și continuități contorsionate, uneori violente, atroce de agresive și sângeroase la ocazie, conflictul cade în cadre prestabilite de tradiție, cu alte cuvinte, claritatea în cuvinte este asemenea unui truc cuprins într-un joc de salon care extrage la maximum din antagonism la prima vedere, escamotând cu abilitate conflictul real, ascuns într-un interior al discursului, la un etaj inferior? Se urlă, se amenință, se înjură, se critică, se împunge, se cenzurează, se fac analize multistratificate, dar totul la suprafață, parcă pentru a face din spectacolul opoziției un soi de opoziție spectaculară, dar nimic mai mult de atât. Dar, vai, nu este aici vorba despre, în definitiv, parcursul luptelor ideologice ale ultimilor 35 de ani, după căderea cortinei peste Cortina de Fier? Se vorbește aprins în careu, se vântură cuvinte în țarc, se dau bătălii între neo– și i-, și anti-, dar ce joc de-a joaca! Parcă ne frământă grija de a lua cuvintele vechi în serios – recuperând sensurile lor originare, cine știe?, nimerim într-un limbaj nou, iar apoi în limba timpurilor noastre – una nefărâmițată. Îndrăznim?

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Turism și pelerinaj

Publicat pe ianuarie 6, 2026 de vicuslusorum

Odinioară, nu mai de mult de acum două sute de ani, creștinii și musulmanii de pretutindeni o luau la pas, dacă aveau posibilități materiale, în hagialâcuri spre a se întâlni cu Dumnezeu. Mai precis, cu Dumnezeul lor, proiecție eurocentrică, mahomedană sau de orice natură religioasă – deci universală prin pretenții și dominatoare prin forța sacrului – ar fi. Acum, aceste practici au dispărut pe mari porțiuni și doar frânturi din teribilele deliruri colective, explozii de nevroză socială, cum le-ar fi apreciat Freud, mai subzistă în sărbătorile de peste an (posturile aparțin încă celor serioși în credință, nu neapărat profunzi), secularizate, în considerabilă și strivitoare măsură, adică redusă la comerț și satisfacție domestică meschină, ceva mai sărace în satisfacție decât un act de masturbare. Comparația nu este deplasată și nici vulgară, scumpe cititorule: ordinară este doar reducerea sărbătorii religioase ab origine în prilej de autosatisfacție comodă, calculată la intensități medii, înconjurată de tihnă și… prăjiturele. Nu ne stă la îndemână să deplângem ce s-a pierdut din trecut: la urma urmei, nimic important din ce dispare nu o face până când nu-și epuizează rezerva latentă de energie/elan vital(ă) (bergosian(ă), da), îndeplinindu-și misiunea – religioșii de pe vremuri, adunați în mulțimi de pelerini, tot pe ei înșiși se căutau, drumul până la epifanie consumându-se ca o lungă încolăcire lacomă și crudă în jurul propriului sine pipernicit, micșorat, scuipat și călcat cu abnegație în picioare. Dar acest sine avea trufia de a se crede din afara acestei lumi, mai presus de sine, ba mai mult – o negare a sinelui limitat, efemer, imperfect și mărunt de aici de jos, în numele Celuilalt Sine, cel invizibil, poate chiar inexistent, dar atât de slăvit. Ironia face că acest ins doborât de ura de sine de aici se recupera, se reîntregea, se desăvârșea în iubirea absolută de Sine de dincolo, a vieții de apoi, spațiul abstract al lumii de aici, timpul scurt corectat ca infinit (despre care știm doar să aproximăm, dar nu-l putem cunoaște rațional), fugind de sine, anulându-se în Supremul celălalt, dar redobândindu-se pe sine sporit, cum s-ar zice, cu profit, în acest proces de înstrăiare și regăsire inconștientă. Acesta este pelerinul de pe vremuri, specie pe cale de dispariție.

Astăzi, omul metafizic – care a fost mereu materie, între noi fie vorba – stă cu capul în sus și are picioarele pe pământ. El nu mai este personajul de circ și eșafod bizar de pe vremuri – vai, iată progresul într-o răsuceală utilă! Metafizica lumii de acum – cea de la 1950 încoace, globalizată accelerat acum 30-40 de ani – nu mai cunoaște întâlnirea mediată cu sinele prin negarea sa în Supremul Celălalt, ci, procedând direct și algoritmic, explorează la pas pământul ca sumă de experiențe ale lumii, demne de a fi încorporate în sinele acela balonat, ce formează un itinerariu și un destin personal, unul în care materia primă o oferă peisajele tropicale, zgârie-norii arabi, arhitecturile unor temple thailandeze sau cambodgiene etc., iar gura care mestecă este manifestarea Sinelui. Zeul se fagocitează pe el însuși în stare de veghe, nu de adormire, hipnoză sau somn adânc, fără vise. Rezultatul este unul deplorabil: omul cel mai incapabil să înțeleagă lumea spre care se precipită aventuros, cel mai slab în a se pătrunde de alteritate este acela care are vanitatea de a crede și de a-o spune fără rușine că se îmbogățește interior din a vizita și a experimenta lumea largă. El nu pe sine se descoperă, ci pe sine se reiterează până la exasperare. Își provoacă plăceri la comandă, parcă întâmpinându-le calculat, artificial, fals, simulat în minte înainte de a le trăi spontan, imprevizibil pe/de viu: de la ceaiul mate la uleiul și atingerea unui masaj original Thai, de la urcușuri pe Acoperișul Lumii până la scufundări între corali pixelați la rezoluții cât se poate de mari, sinele se ciocnește cu sinele, enervant și limitat ouroboros. Celălalt este doar identicul imperfect, diferențiat doar de determinația temporală măsurabilă t0… t1… tn, într-o repetare infinită în gol. Cine voia să se cunoască pe sine pe vremuri trebuie să se renege și să se efaseze cu tenacitatea unui nebun – numai astfel din sine creștea un alt sine. Acum, cine vrea să nu priceapă sau să nu capteze din lume mai mult decât îi permit pre-judecățile, pre-concepțiile, pre-supunerile sau pre-supozițiile, nici una naturală, ci toate sintetice, cel care își simulează evadările și dilatările de sine, cel care își programează surprize, eșuând în sterilitatea prefabricatului, a ceea ce s-a mai văzut, este turistul, cel mai orbit și neînțelegător prototip social al timpurilor noastre.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Fundături

Publicat pe ianuarie 4, 2026 de vicuslusorum

Lenea cuminte, nici măcar speriată, a intelectualilor români – ce zic?, europeni – de a-și depăși propria umbră, de a gândi pe cont propriu, cu riscul de a greși enorm sau de a avea dreptate – o parte de dreptate – la rândul ei nouă și proaspătă, vie și ciudată, greu de recunoscut precum gustul libertății. În absența acestei libertăți avem erudiție seacă și teama, teama ascunsă în ciorchini de note de subsol, în metodologii, în revista literaturii, în ce spun poliția moravurilor academice și colegii de specialitate… O frică de noi înșine, care nu mai avem nimic nou de spus fără să ne cutremurăm de ghearele trecutului, ultima autoritate rămasă încă în viață.

,,317. OPINII și PEȘTI – Suntem stăpânii opiniilor noastre așa cum suntem stăpânii peștilor – mă refer, atunci când avem un iaz cu pești. Trebuie să mergi la pescuit și să ai noroc – numai astfel ai peștii tăi, opiniile tale. Vorbesc de pești vii, de opinii vii. Alții sunt mulțumiți când dețin o colecție de fosile, și, în mintea lor, convingeri”. (Friedrich Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc, prea omenesc, traducere de Otilia-Ioana Petre, editura Antet, București, 2000, p. 147).

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Intelectualii

Publicat pe ianuarie 2, 2026 de vicuslusorum

Antonio Gramsci a fost în toate privințele contemporanul scriitorului Romain Rolland. Desigur, nimic nu s-a schimbat în datele sale esențiale de atunci. Unii ar aproba situația de fapt ca pe o mare împlinire a libertății: neputința ca ,,un fruct al cerului”, id est Zum Sehen geboren, Zum Schauen bestellt (J.W. von Goethe, Faust, II).

,,Și orice ar fi spus, făcea parte și din casta intelectualilor. Avea nevoile lor spirituale, maniile lor logice, trufia pe care în zadar încerca s-o alunge de a fi printre cei aleși. Dar toate întâmplările ultimilor ani îi dovediseră că nu te poți bizui pe intelectuali. Nu este vorba atât de inteligență, cât de acțiune. Se găseau printre ei destui care vedeau situația tot atât de limpede ca și el. Vedeau chiar ce trebuie făcut. Dar când era vorba s-o facă, nu și-ar fi mișcat nici vârful degetelor. Unii, pentru că prudența lor șireată și temătoare de buni funcționari francezi îi făcea să se ferească de tot ce le-ar fi putut tulbura odihna, mersul lor adormit (la pas) către onoruri și lefuri. (Cei care se suiseră mai sus nu mai aveau interes să se miște.) Alții, pentru că, mai mult sau mai puțin inconștient, se temeau de schimbări bruște. Obiceiurile lor de burghezi ordonați ar fi putut încuviința în cel mai rău caz o organizație socială deosebită de cea în care ei își făcuseră un locșor. Dar nu îngăduiau gândul unei mutări care să le încurce mobilele și hârtiile. Revoluția nu le plăcea decât peste o sută de ani, când totul va fi așezat. Totuși, cum să faci să te muți, când știi că șandramaua bătrână este osândită la pieire? Căci mulți dintre ei știau asta. Numai că, vrând să înlăture viziunea dureroasă a hamalilor cu picioare și mâini mari, care aveau să pătrundă fără doar și poate în adăpostul lor, își spunea: ,,Lasă! o să țină ea cât mai trăim noi!” Era veșnicul refren speriat, care se auzea chiar înăuntrul partidelor ce pregăteau în vorbe revoluția, la socialiști, la reformiștii burghezi. ,,Mâine! Mâine! Mâine veți face revoluția, când noi, cei mai în vârstă, nu vom mai fi”. (Romain Rolland, Inimă vrăjită, traducere Vera Calin și Silvian Iosifescu, vol. 3, EPLU, București, 1964, p. 219)

Publicat în Triviale | Etichetat Romain Rolland | Lasă un comentariu

Ideologia liberală în România (1990-2025)

Publicat pe decembrie 30, 2025 de vicuslusorum

Cristian Preda este un politician și profesor universitar român. De la jumătatea anilor 1990 până în prezent, acesta a publicat numeroase volume, multe de o valoare inegală, recenzate prea puțin și de regulă ori de prieteni, ori de simpatizanți din rândul studențimii studioase, citate și utilizate epistemic preponderent sau doar în spațiul românesc de idei, și a făcut, de asemenea, multă politică de dreapta, democrat-liberală[1], fiind pe rând înalt funcționar, secretar de stat, consilier prezidențial al președintelui Traian Băsescu și de două ori europarlamentar din partea fostului Partid Democrat Liberal (PDL) la Bruxelles.

Pe final de an 2025, Cristian Preda publică un volum de aproape 1,000 de pagini format mare, intitulat generos Ideologii și ideologi în România contemporană (Editura Humanitas, București). Înainte de a trece propriu-zis la conținutul cărții și metodologia sa subiacentă, se cuvin spuse câteva cuvinte despre structura sa, din care decurge cumva, însă nu la prima vedere, substanța analitică a cărții: împărțit pe familii ideologice, volumul se prezintă ca o enciclopedie, subiectivă, dar cuprinzătoare prin selecție, de personalități intelectuale sau doar politice, alese și mărunțite la nivel de idei, acolo unde există, de către Cristian Preda. Pare mai degrabă un dicționar pe care îl consulți din când în când decât o carte pe care să o citești de la un capăt la altul. Fiecare ,,ideolog” studiat (impropriu spus altfel, cei mai mulți intelectuali citiți și studiați nu intră în corpul istoricilor, sociologilor sau politologilor de profesie – cât despre politicienii puși sub lupă, majoritatea nu sunt intelectuali decât în sensul acreditat de regimul comunist de odinioară, adică au obținut cândva o diplomă universitară – iar, în ceea ce privește vocabularul și viziunea asupra vieți, mulți politicieni români se exprimă și se comportă ca niște infractori de drept comun) ocupă de la o pagină la câteva pagini, fiecare medalion fiind scris cu ironie, distanță critică, pe alocuri umor, însă nota dominantă rămâne persiflarea arogantă și corectura rece, abstractă, a unui dascăl bătrân și condescendent, aplicată compunerilor pline de erori ale unor învățăcei care nu au mistuit adecvat lecțiile de bază ale teoriei politice, dar una la care nu avem acces direct, prin definiții și analogii limpezi, în acest tom. La sfârșitul opusului, Cristian Preda folosește aceeași tehnică de investigare pe cazul său personal (e un exercițiu de autoscopie util) și își asumă parțial părtinirea, mai cu seamă infatuarea sau aroganța, dar parcă nici aici nu este serios și autoironia jucată nimerește într-o formă penibilă și falsă de autoflatare (p. 961 – cf. secțiunea despre scandalul public legat de imaginea simbolică a lui Mihai Eminescu din a doua jumătate a anilor 1990-2000). Cristian Preda se recunoaște partizan, cu antipatii și simpatii evidente, însă producțiile sale intelectuale au pretenția de a fi independente de ordinele de partid. Scrisă în maniera unui jurnalism politic burdușit de istorie factuală contemporană (culeasă din declarații, articole și cărți de opinie), Ideologii și ideologi în România contemporană nu este o carte academică de științe politice, dar face parte din domeniul științelor politice. Faptul că vorbim de o lucrare în care de la început autorul nu-și ascunde partizanatele ideologice ne determină să îl credem când ne mărturisește (p. 966) că nu mai practică judecățile maniheiste și râvna radicală a liberalismului nouăzecist din prima sa tinerețe. Nu suntem atît de siguri dacă realizarea este pe măsura sincerității afișate de Cristian Preda.

Ceea ce ne surprinde de la început constă în caracterul atipic al lucrării. Tradusă în limba engleză, Ideologii și ideologi în România contemporană nu întrunește standardele minime de calitate pentru a fi publicată la o editură universitară de prestigiu: folosindu-se de o metodă de lucru neclară sau cel puțin subiectivă, lipsită intenționat de o ancorare în evoluția economică sau socială a României postcomuniste (nu găsim tabele, grafice sau indicii cantitative ale dezvoltării românești de după 1989, de la crize la perioade de boom economic – mai mult, notele de subsol la cărți din domeniu sunt cu precădere inexistente, literatura de specialitate întrebuințată apărând ca vizibil depășită sau măcar neadusă la zi), compusă din portrete intelectuale scrise ludic, care sunt precedate de titluri de capitole batjocoritoare și comice (extrase ridicole și ridiculizante din producțiile sau excogitațiile celor analizați), Cristian Preda redactează o carte de analiză politică, dar fără instrumentele de lucru ale profesiei. Un cititor avizat se poate justificat întreba: ,,Am cumva în față lucrarea unui profesor de științe politice sau a unui istoric-martor-participant al vieții politice românești?” Cu siguranță că a doua variantă este cea îmbrățișată de modul de operare vădit superficial a lui Cristian Preda, aproape bulevardier de înțelegere a fenomenului politic, dincolo de panașul și paraponul expuse cu morgă intelectuală la tot pasul.

În prefața la cartea sa, Cristian Preda se delimitează de încercările similare de a scrie o istorie a curentelor politice de după 1989 și a reprezentanților lor de marcă: plutind într-o bibliografie generalistă de la finalul anilor ’90 (K. R. Popper, Guy Hermet, Francis Fukuyama, Norberto Bobbio etc., mare parte din bibliografia obligatorie în primul an la Facultatea de Științe Politice a Universității din București în respectiva epocă), acesta observă imprecizia conceptuală din unele studii ale Alinei Mungiu-Pippidi, Ciprian Șulea (o voce discretă, fără pretenții de notorietate, de la începutul anilor 2000, dar țintită de Cristian Preda astăzi pentru a discredita o anumită tabără intelectuală – comitetul de redacție de la Criticatac și publiciștii de stânga subsecvenți) și Constantin Nica, Aristide Cioabă (în calitate de coordonatori), pentru a ajunge la istoria literară a criticului literar Mihail Iovănel, din a cărei primă parte s-a inspirat autorul cărții Ideologii și ideologi în România contemporană, pe care îl spulberă, însă, cu acuze și ironii slab sau deloc argumentate[2], dar tipice dreptei liberale nouăzeciste (alta decât cea din prezent, specifică vocilor dominante din partidul USR) de pe pozițiile căreia scrie Cristian Preda. Capitolul despre radicalii de stânga, al căror radicalism nu se vede în nici o formă organizată politic din România sau în prestanța lor publică măcar în spirit de hegemonie cultură gramsciană, este pur și simplu o aglomerare de simplificări și grosolănii interpretative, alimentate de glumițe, insinuări, poante și malițiozități care fac deliciul publicului cititor (cu simpatii) de dreapta, care nu iese deloc lămurit din această confruntare de idei, dar sigur mai solid întărit și înfipt în preconcepții decât la început. La un moment dat (p. 28), grupusculele intelectuale de stânga, care doar scriu și participă la marșuri publice cot la cot cu liberalii din noua generație USR, sunt declarate ca fiind cele mai influente din România, fără nicio probă sau demonstrație, pentru a fi apoi sofistic și mistificator alăturate PDSR-ului lui Ion Iliescu și PSD-ului de astăzi. Pentru Cristian Preda, grevele din multinaționalele românești (acestea au fost extrem de puține după 2007, momentul când am aderat la Uniunea Europeană) sunt ,,ilegale” (p. 30), iar interesul pentru marginali al stângii intelectuale (nu a PSD-ului, desigur, dar aici autorul sare cu abilitate peste un gol) este catalogat ca o prostie, un capriciu, o nebunie, o criză a minții sănătoase, patologizându-se nu atât vocația de solidaritate socială cu săracii (Cristian Preda este de părere că aceștia nu există în România sau sunt foarte puțini, fără să indice nicio statistică de verificat sau de studiat), cât orice formă de politică ecologistă, feministă, pro-LGBTQIA+ etc. Omul de dreapta Cristian Preda nu este antistângist pentru că agenda stângii este contrară credințelor sale intime, cum ar fi corect să recunoască fățiș: pretenția sa este una înca mai extremă și intolerantă de atât – temele stângii nici nu merită luate în considerare pe agenda publică. Refuzul dialogului este absolut, semn că din climatul maniheist, violent discursiv și abrupt moral al anilor 1990-2000, Cristian Preda nu a ieșit până în zilele noastre. Este absolut aberant a observa cum ,,neocomuniștii’’ – termen preluat fără menajamente și cu profundă convingere ideologică din discursul de partid al Convenției Democrate Române (CDR) din anii 1996-2000, când CDR a condus țara într-o perioadă de prăbușire și criză economică și socială – sunt toți cei din PDSR-ul președintelui, astăzi dispărut, Ion Iliescu și apoi din PSD-ul de după 2004, în condițiile în care atâția politicieni din PD, PNL, PDL și din toate celelalte partide de dreapta ,,istorice” de după 1989, au fost foști membri PCR (inclusiv tânărul student Cristian Preda, căruia nu-i facem un proces de intenție pe această cale – cum nici autorul nu procedează altfel cu fostul prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, utc-ist de frunte la 16 ani) cu funcții înalte în administrația și sistemul economic comunist, foști agenți și ofițeri ai poliției secrete (infama Securitate) sau, pur și simplu, indivizi asociați cu structurile de putere ale regimului comunist de care au profit în fel și chip. De ce unii ar fi mai puțin neocomuniști decât alții, în afara susținerii figurii lui Ion Iliescu, Cristian Preda nu ne spune. Toate partidele politice aflate la guvernare s-au înfruptat cu nerușinare și lăcomie din banul și proprietatea publică după 1989, punând bazele primelor generații de capitaliști români, așa cum sunt distribuiți aceștia în ponderea economiei naționale. Ritmul în care s-a realizat devalizarea proprietății de stat sau a furtului generalizat din infrastructura economică deja existentă, indiferent de precaritatea ei, dar și rețelele de corupție transpartinică sau nu, au variat de la un partid politic la altul, însă actorii acestui proces socio-economic capitalist au acționat aproximativ la fel (a se vedea Cornel Ban, Dependență și dezvoltare). Cristian Preda blamează la grămadă doar PDSR, ,,patrulaterul roșu” sau orice întruchipare a ,,stângii” lui Ion Iliescu. Mai mult de atât, intelectualii de stânga ,,radicală” sunt ombilical legați de fantoma PDSR din PSD, de parcă criticul literar Costi Rogozanu sau filozoful Ovidiu Țichindeleanu au fost cel puțin miniștri, dacă nu președinți ai României. Toate acestea au loc în vreme ce în capitolul despre intelectuali din volum, Cristian Preda le acordă multor membri ai PNL-PDL cu poziții înalte în stat în anii 1990-2010 statut de intelectuali independenți, neutri, rafinați, distanți în raport cu cenușiul exercitării puterii, în timp ce aceștia gândeau și scriau în formele evidente, ușor recognoscibile, ale ideologiei liberale, căci în cărțile de politologie consacrate categoriile conceptuale de liberalism clasic, liberalism secular, neoliberalism economic et alia (de care Cristian Preda pretinde a fi străin pe motiv că acesta este un concept-slogan al stângii ,,radicale”) sunt precis delimitate de câteva decenii și unanim folosite fără intimidări sau temeri teoretice.

Cât despre neocomuniști, aceștia sunt identificați prin cei care au guvernat România în perioada 1990-1996 și sunt chiar cei care au înfăptuit schimbarea instituțională a formei de guvernământ la Revoluție, tocmai aceia care au permis democrația și piața liberă să ființeze (așa anarhică și disruptivă cum a fost la început – inflația și șomajul explozive, colapsul PIB-ului, valul de privatizări dezastruoase de înainte și mai ales de după 1996, odată cu guvernarea CDR, al cărei singur merit este preaderarea la NATO și UE, pe care și neocomuniștii au susținut-o pe fondul unei lipse de alternative politico-economice – vezi declarația de la Snagov din 21 iunie 1995): generalul Victor Atansie Stănculescu, ,,ezotericul” Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu, fostul mare nomenklaturist, deloc marxist în discursul său post-1989, coordonatorul și artizanul (i)moral al distrugerii statului socialist și al refacerii sale pe fundamentele economiei de piață deregularizate, cea care a adus la apariția oligarhiei corupte din România, fenomen tipic tuturor țărilor din fostul Bloc Comunist în primul deceniu de tranziție, Virgil Măgureanu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Iosif Boda, Vladimir Pasti, considerat ideologul neocomunismului, primul care a scris o carte de analiză politică realistă a tranziției, Mugur Isărescu (adept al neoliberalismului în practică în toată lunga perioadă care s-a scurs din decembrie 1989), Paul Dobrescu, Ioan Mircea Pașcu, Liviu Mureșan, Valer Dorneanu, Oliviu Gherman, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Doru Viorel Ursu, Gheorghe Tinca, Gheorghe Dumitrașcu, Constantin Bebe Ivanovici, Eugen Mihăescu, Radu Câmpeanu, Constantin Ionete, Ștefan Cazimir, Octavian Știreanu, romancierul Augustin Buzura, criticul de artă Răzvan Theodorescu, dramaturgul Paul Everac, criticul și istoricul literar Eugen Simion, Cătălin Țîrlea, Antonie Iorgovan, părintele constituției, Victor Surdu, Ilie Verdeț, Adrian Năstase, un politician corupt, dar de o anumită suplețe intelectuală față de medie (inutil: Cristian Preda scoate în evidență atacurile la persoană și grobianismele patente ale fostului prim-ministru), Claudiu Lucaci, Enikő Vincze (o intelectuală de stânga care nu a ocupat niciodată o funcție publică notabilă, spre deosebire de Cristian Preda), Gáspár Miklós Tamás (intelectual marxist, liberal și apoi iarăși marxist de mare valoare în Ungaria și România de după 1990, tratat cot la cot cu politicieni români de forță locală, dar mediocri sau nuli din punct de vedere cultural), Claudiu Crăciun (între neocomunismul lui Iliescu și pretinsul neocomunism al micului și falimentarului partid Demos nu există altă legătură decât antipatia dezechilibrată a lui Cristian Preda pentru gândirea politică de stânga). Cu adevărat aberant este să plasezi ,,neocomunismul” lui Ion Iliescu ca sursă de inspirație pentru Andrei State, Alex Cistelecan, Sorin Adam Matei (un liberal declarat, cadru academic în Statele Unite de câțiva zeci de ani, vinovat de a fi constatat nulitatea academică globală a multor lideri intelectuali de dreapta), jurnalistul Costi Rogozanu, un critic impenitent al PSD-ului până în prezent, presupus asociat al grupării social-democrate, cum corect observă și Cristian Preda, dar se miră de așa ceva (,,Descoperim aceeași critică de la stânga a pesedismului ca formă de neoliberalism” – p. 160), lingvistul Dan Ungureanu, sociologul Florin Poenaru (plasat în descendența lui Ilie Verdeț, Adrian Păunescu și C.V. Tudor – deja am ajuns în zona calomniei intelectuale de joasă speță din partea lui Cristian Preda), Alexandru Racu (a cărui carte, Apostolatul antisocial, este literalmente desfigurată de Cristian Preda, care își încheie demolarea falacioasă a ceea ce nu a citit cu atenție printr-o constatare greșită, Alexandru Racu nefiind antiamerican: ,,un antiamerican acuză anticomuniștii” – p. 169), Cornel Ban (care predă și lucrează în Danemarca, nu în Statele Unite, și ale cărui articole științifice și cărți publicate la Oxford University Press au o recunoaștere apreciabilă în marile centre academice, ceea ce nu poate fi spus despre eseistica liberală autohtonă a lui Cristian Preda) și scriitorul Vasile Ernu, incriminat sumar de nostalgie sovietică și de a-l fi inculpat pe Cristian Preda și amicii săi intelectuali drept ,,băsiști”, exact ceea ce aceștia au și fost, printre altele, în cele două mandate ale președintelui Traian Băsescu (2004-2014). Simpla asociere ideologică fără nici un temei între Gelu Voican Voiculescu și un intelectual basarabean cu o identitate greu de definit ca Vasile Ernu, care scrie o literatură cu străluminări eseistice, arată doar răutatea și obnubilarea cu intenție, voluntară și conștientă a politologului Cristian Preda.

Capitolul despre social-democrați, în care politicieni pe bună dreptate uitați astăzi, ,,operele” lor politice figurând ca utile sub aspectul informării istorice imediate și doar atât, sunt alăturați lui Petre Roman, o figură importantă imediat după 1989, nu tocmai social-democrat, ci mai degrabă liberal (p. 191), sau politicianului Adrian Severin (personaj corupt cu concepții de dreapta liberale), arată doar confuzia pe bază de simpatii-antipatii ale autorului Cristian Preda. Constatăm că un politician al tranziției ca Teodor Meleșcanu, presupus ofițer al fostelor și actualelor servicii secrete, adept al unor convingeri politice și economice neoliberale, este înscris la social-democrați. Acest talmeș-balmeș ideologic definește multe secțiuni din cartea de față. Mircea Geoană, ambasadorul în SUA care ne-a cuplat ca țară la NATO, unde a deținut o funcție înaltă în organigramă, este tratat disprețuitor ca un demagog și un populist incoerent. Lipsea ca Preda să-și însușească opinia lui Ion Iliescu despre ambitusul intelectual al lui Mircea Geoană și puteam să-l acuzăm pe autor de ,,neocomunism”. Glisarea de la gafele personale ale unui politician la culpele sale ideologice se realizează instantaneu pentru Cristian Preda. Dacă am fi copleșiți de puseurile de atac la persoană ale lui Cristian Preda, pe care acesta le practică sub masca atent retușată a zeflemisirii, am putea și noi să ne amintim, vag distrați, dar, de fapt, triști, de timpurile în care politicianul și profesorul Preda desena inimi pe nisip la Marea Neagră în compania politicianului de la Cotroceni Elena Udrea, dar o asemenea rememorare nu ajută la nimic în excursurile științifice de orice calibru.

Îmbinarea și trecerea bruscă de la guvernanți, care au fost cândva articlieri sau din vanitate și-au pus pe hârtie memoriile, la puținii și cvasianonimii intelectuali care susțin feminismul (minus Mihalea Miroiu), mulți din ei universitari de calitate, arată doar rea-voință și intenția de a coborâ orice discurs de stânga în derizoriu și bufonerie. Niciodată aserțiunile feministelor, deși expuse școlărește de Cristian Preda, nu sunt luate în serios sau studiate savant, ci livrate în bătaie de joc. Pe deasupra, universitara Oana Băluță împarte breasla feministelor cu Gabriela Firea, fostul primar al capitalei și un politician PSD cu o imagine publică extrem de proastă în cercurile de dreapta, inclusiv prin prisma veleităților ei intelectuale, compromise de propria ei nulitate literară.

Capitolul despre ecologiști nu este atât o critică a ecologismului, cât un mecanism neconvingător de a lua la refec asociațiile și universitățile private ecologiste de după 1990, ecologiștii fiind descriși comic ca niște caricaturi progresiste, vitaliste, conspiraționiste și paranoice sub aspect ideologic. Nu există nimic serios în afară de caracterul burlesc în această secțiune transversală a cărții, pe care o judecăm ca irelevantă în ansamblu: ,,Devenit parlamentar, R. Cernea s-a facut remarcat când a refuzat să depună jurământ cu mâna pe Biblie, ca și atunci când a propus o lege de recunoaștere a delfinilor ca persoane non-umane. Printre argumentele folosite de el în această a doua privință s-au aflat și următoarele două, de ordin istoric: în Antichitate, orașul Tomis a bătut monedă cu Eros călărind un delfin, iar azi stema României e singura din lume care include doi delfini, imagine a Dobrogei. Proiectul a fost respins, deși deputaților și senatorilor li se explică faptul că adoptarea lui ar fi constituit ,,un important pas moral și politic înainte pentru umanitate”, întrucât putea reprezenta o recunoaștere ,,a faptului că drepturile pentru ființe derivă nu doar din apartenența la o specie anume, ci și din perspectiva gradului de inteligență”. Parlamentarii au preferat să dea legi doar pentru propria specie”. (p. 278) Analiza vorbăriei la Cristian Preda conduce la diminuarea importanței vorbelor și la nesocotirea rațiunii – pentru acesta, vorbele nu sunt fapte, iar riscul este ca nici vorbele să nu mai însemne nimic. Legătura lor cu cetatea sau cu spațiul public este deja una de amuzament cu detentă moralizatoare din partea universitarului Cristian Preda.

Nici capitolul despre minorități nu a fost construit mai puțin lamentabil: Ion Ianoși, un marxist ca atitudine, nu ca ideologie, până la finalul vieții, având în spate o operă de teoretician literar la fel de valoroasă ca a criticului Paul Cornea, ajunge sub degetele lui Cristian Preda un simplu intelectual evreu cu convingeri comuniste complexe. Adrian-Paul Iliescu este la rândul său un minoritar fiindcă are vina de a fi argumentat că în peisajul politic românesc ,,opoziția dintre democrație și totalitarisme este irelevantă”. (p. 285) Intrările despre politicienii minorității etniei maghiare nu depășesc stadiul unor eboșe cu informații culese din publicațiile lor. Capitolul despre Alina Mungiu-Pippidi nu are ce căuta la minorități, dar pe Cristian Preda nu-l interesează acest aspect: megalomania și egocentrismul liberalei AMP sunt ceea ce se urmărea a fi surprinse. Secțiunea despre minoritatea de la paradele Pride urmărește doar să distreze prin insolit publicul cititor de dreapta al editurii Humanitas, cel care șade ferm în fotoliul capitonat, lângă șemineul arzând, fumând cu lentoare o pipă (cazul Antonella Lerca Duda este scris cu disprețul intelo clasic, cu jerbe de răutate din vârful peniței, pentru oamenii de la marginea orașelor, săraci și chinuiți de politicile neoliberale, crucea pe care o duce cu trufie Cristian Preda și intelectualii ex-băsiști, căci eticheta nu se șterge cu ușurință). ,,Ideea e să nu-ți inunzi colonul”: acesta este titlul scurtei secțiuni despre Bogdan Georgescu, de care nu a auzit aproape nimeni în spațiul românesc, dar pe care Cristian Preda s-a bucurat a-l surprinde în douăzeci de rânduri hilare și grotești prin selecția atentă a detaliilor scabroase.

Capitolul despre intelectuali adună sub cupola sa pe acele figuri publice liberale, unii, și nu puțini, politicieni sadea, pe care Cristian Preda îi simpatizează. De la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, trecând prin Eugen Ionescu, și ajungând la Andrei Condrescu sau Martin S. Martin etc. Portretul lui Vladimir Timăneanu, un liberal-conservator care urâște până la desființare orice formă de progresism de stânga, cel puțin declarativ, beneficiază de câteva considerații apreciative, dar și de unele care surprind en passant excesele și umorile politologului american. Emil Constantinescu, liderul coaliției de dreapta din 1996-2000 și președintele României, apare indexat ca intelectual întrucât a scris câteva mii de pagini. După această logică a meritelor publicistice, Cristian Preda ar putea ca, la proxima ediție a cărții sale, să-l introducă pe poliglotul și scriitorul Ion Iliescu la aceeași onorantă rubrică. Având în vedere fragilitatea criteriilor de teorie politică și gustul pentru poeți, romancieri, filozofi și critici literari, care nu au fost niciodată cu adevărat la cârma statului, unii chiar ocupând funcții publice mai mici în greutate decât Cristian Preda însuși, aproape orice nume din rândul intelectualilor poate trece la altă rubrică, fără să deranjeze sau să dezechilibreze ansamblul. Capitolele dedicate clasicilor în viață Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, sau cel al unui poet, jurnalist, om de afaceri și diplomat, Emil Hurezeanu, au puțină legătură cu ideologia pe care acești intelectuali au clamat-o mai mult sau mai puțin rectiliniu toată viața. Cristian Preda îi plasează în căsuța neutralizantă de moraliști și figuri simbolice emblematice, deși oricare din aceștia practică un viguros discurs conservator-neoliberal. Tușele de ,,reacționarism” recent depistate la scriitoarea Ana Blandiana sunt inventariate, totuși, în dulăpiorul de conservatori, iar aceasta doar pentru că Ana Blandiana a criticat în ultimul deceniu al vieții ei politicile UE și radicalismul laic al societății de consum, ceea ce nu poate fi decât un red flag pentru un democrat-liberal euroatlantist cu pensie ca autorul Cristian Preda. Prezența colecționarului hâtru de inepții și mitocănii publice (și romancier) Radu Paraschivescu, expertul care introduce volumul de față pe coperta a patra, ne arată până la capăt de ce acest capitol, intitulat intelectuali, este despre prietenii, apropiații, Manii și Larii lui Cristian Preda.

Capitolul rezervat liberarilor însumează câteva figure distinse de intelectuali și de practicieni ai puterii, deși chipurile luminoase ale PNL-ului nouăzecist și douămiist au luminat mai curând într-un întuneric social și politic generalizat și dens. Lipsa lor de idei și perspective răzbate până în clipa de față. Liberali sunt pentru Cristian Preda următorii: Aurelian Crăiuțu (intelectual afiliat liberalismului politic și ceva mai rezervat față de cel economic, aplicat brutal și în România începând cu domnia CDR-ului a domnului Preda), Mihai Zamfir (monarhist și nostalgic al ierarhiilor sociale etanșe), Lucian Boia (despre care Cristian Preda nu suflă o vorbă în legătură cu rolul său dovedit de informator al fostei Securități), Alexandru George (un liberal de factură literară sau un literat de factură liberală), Neagu Djuvara (fost simpatizant legionar recunoscut, boier în rest), Dan A. Lăzărescu (istoric ,,încâlcit”, ,,prolix”, monarhist, apreciativ față de figura Mareșalului Ion Antonescu, colaborator al Securității comuniste, antidemocrat), Radu Câmpeanu (alt admirator al interbelicului și al Mareșalului Antonescu), Dinu Zamfirescu (simpatizant nostalgic al regimului lui Ion Antonescu), Mircea Ionescu-Quintus (colaborator al Securității, distant față de capitalismul sălbatic postcomunist), Alexandru Paleologu (autointitulat reacționar, fost informator al Securității, plătit cu sume derizorii de ofițerii poliției secrete ceaușiste), Valeriu Stoica (antreprenor de vinuri, ministru al Justiției în cei patru ani de dominație CDR-istă, relativ scârbit de oamenii de afaceri bandiți sau pur și simplu escroci, ajunși finanțatori grei ai PNL), iar lista chipurilor palide ale liberalismului românesc poate continua până la depresie: nu există nicio legătură organică între concepțiile retrograde, autoritariste, elitiste, pe alocuri obscene și mizerabile ca nivel intelectual (fișa de dicționar a liberalului Decebal Traian Remeș, la fel ca multe altele, echilibrează umorul grosolan cu turpitudinea) până la susținerea ierarhizării pe caste sociale sociale, antidemocratice, antimoderne și liberalismele occidentale. Ura antisocialistă pare a fi generat aceste embleme de oameni apuși în spațiul politic românesc de după 1989. Încadrarea lui Daniel Dăianu, ofițer în rezervă al fostei Securități (DIE) și al serviciilor actuale, nu se potrivește cu liberalismul politic, ci cu cel al pieței dereglementate. Crin Halaicu, Cătălin Predoiu sau Mihai Răzvan Ungureanu sunt integrați printre liberali parcă pentru a sugera că nu au o conexiune credibilă cu acest curent de gândire politică și socială. Colaborarea politologului Daniel Barbu cu politicienii liberali este prezentată ca o alianță între o minte strălucită și o turmă de paricopitate. Toader/Theodor Palelogu se integrează în peisaj ca un prieten al liberalului Cristian Preda – amândoi hâtri și cultivați, văduviți de prudența modestiei, dar nu luați prea în serios în stratagemele interne ale PNL/PDL atunci când s-au aflat cu toții la guvernare. Din modul în care descrie Preda atitudinea liberalilor față de intelectualii din partid, nu ne-am afla în eroare dacă am afirma că aceștia din urmă sunt pe post de mascote istețe la ședințele de partid, dar nu mai mult de atât. Nicolae Manolescu este tratat ca o altă versiune de liberal moralist. Mihai Șora face impresie de progresist liberal față de ceilalți amintiți anterior, cu toate că după vârstă i-a depășit pe aproape toți din generațiile mai tinere. Liviu Antonesei este liberalul moderat al tranziției, dar neimplicat în arena politică reală. Stelian Tănase este tot un intelectual liberal, în ordinea aceasta a cuvintelor, dar simpatizează cu monarhismul și nu se ferește de unele expresii dragi stângii, însă numai pentru a le răsturna în sensuri resemnate istoric, cufundate într-o mare de cinism. Andrei Marga este introdus dintr-o greșeală necunoscută între liberali, pozițiile sale având mereu mai multe în comun cu social-democrația, iar, după 2020, gravitând cu ușurință spre o versiune ,,suveranistă” a ordinii geopolitice. Poziția lui Klaus Iohannis în acest capitol, fost președinte al României, nu face decât să accentueze vacuitatea deja familară nouă a politicianului Iohannis, deși cei zece ani de mandat sunt în sine o epocă interesantă. Cogitațiile lui Gh. Falca, amestec de platitudini cu sloganuri, nu au ce căuta în acest volum, la fel și profilul ridicol și neizbutit al politicianului submediocru Sebastian Burduja. Cristian Ghinea ar fi putut fi introdus la categoria libertarieni, nu liberali, acesta având credința sau speranța că dispariția statului este ultimul stagiu al privatizării vieții.

Creștin-democrații se recrutează considerabil de mult din galeria intelectualilor: Sorin Alexandrescu (pentru susținerea defunctului PNȚCD, un partid de tombatere), Teodor Baconschi (creștinismul pentru nouveaux riches cu pretenții intelectuale, dar, în fond, atât de libertariene), Adrian Papahagi (inchizitor impenitent al stângii postmoderne și conservator reacționar în rest), Doina Cornea (cea mai curajoasă femeie intelectual din România comunistă), Corneliu Coposu (politicianul post-decembrist canonizat post mortem pentru a fi reprezentat idealul de cartolină al politicianului interbelic mitic), Victor Ciorbea, Radu Vasile, ambii exponenții habarnismului în guvernarea țării din interiorul PNȚCD, dar pe care Cristian Preda îi cauționează drept țărăniști de omenie etc. Ceilalți ideologi țărăniști sunt dați uitării în prezent, iar meritele lor apar ca nesemnificative și fără durată până astăzi. Cele patru pagini dedicate teoreticianului și istoricului literar Adrina Marino nu au nicio umbră de atingere cu creștin-democrația, dar sunt un mijloc prin care Cristian Preda repetă clișee despre imaginea proastă și personalitatea dificilă a criticului în mediul intelectual GDS-ist, din rândul căruia face parte și Preda prin formare ideologică și carieră publică. Criticii literari Gh. Grigurcu și Virgil Nemoianu lasă impresia de intelectuali moderați, dar împătimiți de restaurarea monarhiei și a umanismului creștin în marea civilizație europeană, asaltată de valorile progresiste și birocrația stufoasă a Uniunii Europene. Radu Carp, la fel ca teologul Radu Preda, sunt conservatori de factură creștin-ortodoxă, nu conservatori republicani de sorginte americană, neoconi, cum se întâmplă cu T. Baconschi și A. Papahagi. Cristian Bădiliță este versiunea creștină din autoexilul francez a ultimilor doi intelectuali sus-menționați.

În tagma libertarienilor sunt incluși Horia-Roman Patapievici (care se recomandă drept un liberal conservator, cu toate că armonizarea credinței creștine, pe care zice-se că ar practica-o, cu viziunea libertariană radicală a pieței absolute este imposibilă) și Bogdan Călinescu (Nicolas Lecaussin), economist libertarian, Lucian Croitoru, libertarianul de la BNR care îl consiliază asiduu pe ,,neocomunistul” Mugur Isărescu (relativizarea categoriilor nu-l jenează pe Cristian Preda), Bogdan Glăvan, anarhocapitalistul Cosmin Marinescu, toți adepți ai pieței libere fără stat sau cu un stat minimal, bugetat la limita de jos a interesului public. Capitalismul este divinizat aici mai ceva decât societatea fără clase a socialiștilor revoluționari. Plasarea în acest loc a lui Sorin Roșca Stănescu, jurnalist gălăgios și gregar, afacerist dubios și fost informator al Securității, fost pușcăriaș, pare a fi o altă ironie a lui Cristian Preda, mai ales că Sorin Roșca Stănescu predică și valori suveraniste în numele capitalului românesc.

Gruparea intelectuală a conservatorilor este înrădăcinată în anti-woke, anti-PC și jelanie apocaliptică pe seama invaziei nefaste a Kulturkampf-ului progresist. Diatribele și ieremiadele împotriva stângii postmoderne nu au limite la Alexandru Călinescu, Ioan Stanomir, însă devin firești între teologii creștini-ortodocși examinați de Cristian Preda. Survolul peste cărțile scrise de Ovidiu Hurduzeu, dar îndeosebi cele elaborate de Mircea Platon, suferă de superficialitate din pricina incapacitații etice a lui Cristian Preda, liberal economic mai mult decât liberal politic, de a accepta o critică de dreapta a neoliberalismului, doctrină împinsă spre fanatism la libertarieni și ținută sub un control minimal (al statului, nu al conștiinței) la liberali. E un capitolaș complet ratat din lucrarea de față. Despre perspectivele violente, excentrice și ridicole în materie de conservatorism politic ale politicianului și universitarului Cătălin Avramescu, autorul unei singure cărți de valoare și aceea scrisă în afara României, nici nu merită amintit. Traian Ungureanu este în ultimii ani adeptul unui conservatorism din ce în ce mai apropiat de partidul românesc de dreapta AUR, în care fostul intelectual agreat de conservatorii și liberalii de elită, inclusiv de Andrei Pleșu, anume Mihail Neamțu, cel mai proteic și fanfaron intelectual de dreapta din România, este deja deputat. Alunecarea spre sectorul naționaliștilor se face pe cale naturală, însă invocarea strămoșilor zeificați, a domnitorilor medievali musai patrioți români și vorbitori ai unei limbi române curate încă din veacul al XI-lea, a Bisericii adevărate a Ortodoxiei (stavilă în calea păgânității musulmane), a regimului Mareșalului Ion Antonescu, vinovat de etnicid împotriva poporului evreu și participant activ la Holocaust, a legionarismului, a patriotismului economic arătat de Nicolae Ceaușescu etc. – aceștia sunt tropii naționalismului românesc protocronist sau pur și simplu dacopat – este de o stridență fără margini din partea unor foști militari, ofițeri ai serviciilor secrete, în general, foști sau actuali angajați din MApN și MAI (aici se desprind ca tulburători de reprezentativi generalul Mircea Chelaru, fost șef al Statului Major al Armatei Române, și colonelul Mircea Dogaru, dar și un grafoman de talia lui Pavel Coruț). Dan Puric este un mim creștin al acestui discurs naționalist cu accente fasciste, dar care provin din instrucția militară aplicată în ultimele decenii ale comunismului românesc, iar Ilie Bădescu este intelectualul său cel mai reprezentativ, urmat de Dan Dungaciu, politician AUR ceva mai apropiat de un liberalism conservator standard. Bineînțeles, delirurile verbale ale fostului primar de Cluj Gh. Funar, elucubrațiile patetice ale răposatului Corneliu Vadim Tudor, tribunul poporului cel mai influent după 1990 până la moartea lui, halucinațiile supranaturale ale revoluționarului Lorin Fortuna etc. sunt surprise cu umor și îngrijorare de Cristian Preda. Mai avem doar un pas până la tridentul suveranist George Simion, Liviu Pleșoianu, Călin Georgescu, din care ultimul este asociat cu sosul național-comunist, deși Călin Georgescu pare a fi versiunea adusă la zi a retoricii generalilor și coloneilor aflați în rezervă, cei deja amintiți mai sus. Despre politica creștină irizată de legionarism sau de pattern-ul mental fascist găsim câte ceva la Claudiu Târziu și Sorin Lavric, însă se simte că politologul Cristian Preda i-ar dori ceva mai moderați pentru că astfel ar putea fi cu ușurință trecuți în rândurile stimabile ale conservatorilor și liberalilor politici.

Nu în ultimul rând, avem și facțiunea neafiliaților, din care îi desprindem ca deținând ceva notorietate pe Marius Oprea (liberal toată ziua), Robert Turcescu (sigur nu un jurnalist de stânga – aici intră Dragoș Pătraru), Octavian Paler (fost demnitar comunist, convertit la un conservatorism pășunist în anii senectuții), Cristian Tudor Popescu (liberal vitriolant, poziționat veșnic à l’outrance), Dan Voiculescu (oligarh corupt de factură securistică, dar cu doctrină liberal-conservatoare), Sandra Pralong (liberală de centru, progresistă) etc., cei mai mulți din ei, inclusiv o serie de jurnaliști fără angajament ideologic serios, înclinând spre dreapta, indiferent că au sprijinit pe bani imaginea publică a unor politicieni PSD.

Ideologii și ideologi în România contemporană va rămâne pentru o perioadă lungă de timp o pseudo-enciclopedie de politicieni, intelectuali, jurnaliști români din intervalul 1990-2025, însă centrul de greutate este situat cândva în jurul anului 2010, cartea suferind de un oarecare regres generațional, scrisă, totuși, din punctul de vedere al unui intelectual liberal format în deceniul 1991-2001 după o serie de criterii ideologice specifice familiei liberalismelor în contextul istoric dat. Cristian Preda nu este un political scientist serios, ci un ideolog de dreapta asumat, cu o înclinație cultivată prin exercițiu spre pamflet și caricatură, un autor care vede oamenii în dimensiunea lor exterioară, dar care mai deține suplimentar capacitatea de a le asocia etichete negative sau de a le desena conturul unui halou deasupra capului. Din punctul de vedere al înțelegerii curentelor de opinie din România contemporană și a cauzelor lor structurale, sociale, economice, europene, globale, dar și al evoluției societății românești în ultimele decenii, Ideologii și ideologi în România contemporană reprezintă nu doar un eșec academic, ci și o sursă de divertisment intelectual pentru publicul cititor românesc. Problema capitală a istoriei intelectuale scrisă de Cristian Preda nu rezidă în liberalismul său recunoscut a priori, ci în calitatea mijloacelor și metodelor de a scrie o carte de 1,000 de pagini, alcătuită din recenzii rapide, mai scurte sau mai lungi, aglutinând o mulțime de citate, de obicei stupide sau radiind prostie, sau din schițe ale unor politicieni de mâna a două, dacă nu chiar de toată mâna, ipochimeni din a căror activitate și poziționare publice nu poți stoarce nimic de valoare. Desconsiderarea realității sociale comune este atotprezentă în Ideologii și ideologi în România contemporană. Știința politică a sucombat în tăcere, iar pe scenă 1,000 de voci haotice și pe jumătate iraționale își recită părerile în devălmășie. În ciuda împunsăturilor și a mușcăturilor distribuite după calapodul liberal unora și altora din cei examinați, Cristian Preda nu ne explică metodic și argumentat științific nimic în această lucrare de proporții apreciabile. Se poate ca adevărul să fie prezent în paginile acestei cărți, însă acesta este amestecat amorf cu multe baliverne și minciuni, între care s-a rătăcit, ratând contactul de departe cu logos-ul timpurilor noastre.

Note:

[1] Liberalismul antidemocratic există – se găsește teoretizat în unele cărți ale economistului F.A. von Hayek, alături de Ludwig von Mises, unul din idolii intelectuali ai liberalilor formați imediat în postcomunismul românesc, dar și în experimentul de dictatură militară sângeroasă din Chile în timpul generalului Augusto Pinochet, patronat intelectual de Chicago Boys, grupare intelectuală inspirată de liberalismul elaborat de von Hayek în Constituția libertății și alte scrieri.

[2] Mihai Iovănel ,,are lecturi politologice exclusiv din galeria foștilor lectori de la ,,Ștefan Gheorghiu” și a confraților săi marxiști care și-au zis ,,critici” (p. 17) sau citim incriminarea ridicolă vizându-l pe Mihai Iovănel pentru că face trimiteri la cărți publicate în curtea editurii Humanitas, deși acesta trasează legături firești între anumiți autori Humanitas și ideologia legionară interbelică sau cea neolegionară de astăzi, de pildă în persoana intelectualului Sorin Lavric, căruia Cristian Preda îi dedică o fișă de dicționar inflamată, care, pe lângă rolul vremelnic de senator din partea AUR, a publicat câteva lucrări superioare intelectual, dar care reabilitează sau reconsideră măcar parțial ideologia legionară chiar la editura Humanitas. Sorin Lavric este un discipol reputat și recunoscut al filosofului Gabriel Liiceanu, indiferent de dezicerile reciproce care au apărut după 2021. Este cu atât mai pilduitor să îl vedem pe Cristian Preda, care respinge fără nuanță orice formă de ideologie de stânga (toate par egal de radicale), cum îl blamează tocmai pe Mihai Iovănel că ,,vede lumea în alb și negru, fără urme de griuri”. (p. 18)

(Articol publicat în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025, disponibil online https://anthropos.ro/dan-chita-ideologia-liberala-in-romania-1990-2025/).

Publicat în Lecturi | Etichetat 2025, Cristian Preda, Humanitas, Ideologii și ideologi în România contemporană | Un comentariu

Conservatorisme anglo-americane

Publicat pe decembrie 6, 2025 de vicuslusorum

Spiritul reacționar. Conservatorismul de la Edmund Burke la Donald Trump (Editura Tact, 2025) a jurnalistului și profesorului Corey Robin este o lucrare dinamică și provocatoare din multe puncte de vedere pentru publicul românesc, cel educat sau format în anii primului deceniu postcomunist, teribilii ani 1990-2000, când libertatea și prăbușirea economică au creat încă de atunci o jungla socială, pe care doar speranța în Occident ca grădină a desfătărilor o făcea suportabilă și tolerabilă politic. Vremurile s-au schimbat între timp, dezvoltarea economică reală și apartenența politică și economică la Uniunea Europeană au reașezat forțele existente în constelații noi. Mai mult de atât, din 2021, retragerea silită și umilitoare a Statelor Unite din Afganistan, societate rămasă înapoiată în tradiționalismul musulman al regiunii după aproape decenii de colonizare americană futilă, și 2022, de la debutul ,,operațiunii militare speciale” (un atac militar de cucerire a fostelor teritorii imperiale, locuite majoritar de etnici ruși) a Federației Ruse în Ucraina, necesită o regândire a valorilor dominante în spațiul cultural românesc scriitoricesc, format dintr-un un amestesc de liberalism economic și conservatorism filocreștin occidental (în mod special, anglo-american). Cultura publică de elită a primului deceniu post-comunist a cauterizat două ideologii organice relativ opuse, dar care se trăgeau din experiența românească imediată: pe de o parte un naționalism etnic primordialist, escatologic și mistic, care coboară în timp înainte de regimul ceaușist, până în anii interbelici, inclusiv episoadele sale fasciste, pe de altă parte, o viziune egalitaristă a regimului socialist care susținea dezvoltarea echitabilă a întregii societăți. Ambele perspective au fost înlăturate ca periculoase de către intelighenția locală, stipendiată și reformată de deschiderea către Lumea Vestică după 1989: naționalismul ortodoxist – prezent încă din secolul al XIX-lea în discursul public – a fost ștanțat ca fascism sau național-ceaușism rezidual, reprezentând extremismul de dreapta (sau de stânga, întrucât dictatorul Nicolae Ceaușescu susținea la bătrânețe asemenea platforme de idei: de aici aparent convingătoarea oglindire a stângii extreme în perechea sa simetrică, dreapta extremă, cele două fiind lansate pe o traiectorie virtual convergentă), în vreme ce avântul dezvoltării colective, asistat sau controlat de forțele politice aflate la putere, a fost infirmat de teoria economică neoliberală, versiunea radicalizată a neoclasicismului, prin aplicarea unei terapii de șoc după 1996, care a permis pieței să genereze ,,un paradis terestru” pentru o minoritate de aleși, iar asta după o perioadă de reajustare dureroasă datorată privatizărilor și acumulării de capital ale mediului privat. Însă după criza economică din 2008-2010, deja studiată în universități sub denumirea de Marea Recesiune, raiul neoliberal s-a amânat indefinit pentru mare parte din țările est-europene, în mod special în cazul României.

Cartea americanului Corey Robin face parte dintr-un discurs democrat, progresist, dar nu obligatoriu revoluționar sau anarhist, ci din mainstream, adică stânga emancipată americană, destul de des întâlnit în media și în articolele de științe sociale din câmpul teoriei politice. În acest sens, una din lucrările faimoase și, prin urmare, clasice, care critică gândirea conservatoare îi aparține economistului Albert Hirschman, purtând titlul Retorica reacțiunii, în care acesta urmărește strategiile retorice și metaistorice ale conservatorului dintotdeauna, dincolo de expunerea unor idei critice: orice ameliorare radicală a condițiilor existente nu face decât să exacerbeze și să îngreuneze relele sociale prezente (perversity thesis) sau, oricum, măsurile sunt inutile sau au ca motivație interesele inavuabile ale celor care le propun (futility thesis) sau, de ce nu?, aceste reforme pot fi implementate cu succes și conduc, până la urmă, la consecințele dorite, însă produc și efecte negative implicite, prin simplul fapt că anulează instituții și moduri de a trăi benefice deja preexistente (jeopardy thesis). Dincolo de valorificarea tradiției (care?) și cultul adevărurilor revelate (din nou, care?), ce pretind un mod de existență anume, conservatorii, mereu dornici să se definească asemenea ,,unei stări de spirit” și nu ca o ideologie, folosesc mai mult sau mai puțin lucid și pe față toate strategiile discursive identificate de Albert Hirschman. Corey Robin găsește nu doar scheme retorice meșteșugite în limbajul conservatorilor occidentali, ci și intenții mai mult sau mai puțin obscure, care nu coincid cu liniile de forță ale gândirii lor afirmate explicit.

Prima observație a autorului american, care trece în vedere o mulțime de citate și trimiteri la conservatorii americani canonici, este că însăși definiția dreptului politic s-a extins periculos de mult de la 1776 înspre timpurile noastre. Cu fiecare generație, elitele agrariene, industriale sau, mai recent, speculativ-financiare ale Statelor Unite, s-au referit la cetățenii de rând sau la cei de jos ca un pericol pentru ordinea politică și economică existentă. Dacă populația neagră din Sudul sclavagist și-ar fi căpătat ,,umanitatea” prin drepturi politice, nu doar ca subiecți ai carității creștine, atunci lumea conservatorilor, proprietari de plantații și sclavi, nu putea decât să se prăbușească. Nu există consens în acest punct. Dacă mulțimea angajaților își cerea drepturi politice sau condiții de muncă decente la 1900, elitele conservatoare protestau că asta va duce la dispariția lor, a stăpânilor, a creatorilor trimiși de Dumnezeu însuși să dea chip turmei sale, liderii spirituali care se vor trezi secătuiți de mijloace pecuniare. Dacă angajatul mediu din Statele Unite de astăzi cere o taxare progresivă cât mai ridicată a marilor averi, miliardarii high-tech sau cei din finanțe au un singur răspuns și o unică replică neîngăduitoare: ,,fără inventivitatea noastră, fără motivația profitului care ne dinamizează geniul creator, voi nu ați putea să trăiți astfel, murind, în schimb, de foame, iar lucrurile ar reveni curând la normal după ce doleanțele voastre dispar, întrucât natura umană își află expresia doar în indivizi excepționali ca noi”. Conservatorismul se laudă cu rolul de frână sau lanț pus democrației, care riscă să își piardă controlul, sfârșind în anarhie socială, în bestialitate și primitivism ca la începuturi, în starea de natură. Rădăcinile antropologice ale unei asemenea viziuni sunt mai aproape de un rasism condiționat de clasa socială decât de orice altceva, însă rasismul social dublează ideologic ierarhiile de venituri deja existente, codificându-le într-o imaginară scară a excelenței umane naturale. Întreaga doctrină conservatoare, care se subdivide în multiple școli de gândire până și în cazul națiunii americane, este, în ultimă instanță, reacția intelectuală la avântul ideologic al reformatorilor sociali, al revoluționarilor, al progresiștilor, al democraților sau al oricărui individ sau actor social care dorește lărgirea sferei puterii la cei aflați în poziții inferioare din punct de vedere politic și economic. Conservatorul este un tradiționalist alarmat, chiar iritat de lumea pe care simte că o pierde în fața avansului modernității și în dauna sentimentului de a trăi bine și frumos, orice ar însemna asta. În asemenea momente istorice, conservatorul devine un radical, preluând tehnicile de propagandă și agitație ale stângii, alunecând în forme de populism. Mai mult de atât, conservatorii acceptă schimbarea contrarevoluționară, ei înșiși participând la impunerea unei legislații care merge împotriva progresului definit de stânga democratică, preferând un tip de progres sau avans controlat de conservatori, în mod ierarhic, pe modelul neoplatonic al marelui lanț al ființei, normativ, prescriptiv și autoritar(ist). În același timp, conservatorii doresc ca bătălia pentru dominație să fie una câștigată pe drept. Ei sunt conducătorii naturali ai societății pentru că toți ceilalți pretendenți au fost învinși în arena inteligenței și puterii de muncă omenești. Luptătorul din vechime devine omul de afaceri în modelul american oficial. În acest loc, supraomul nietzschean și creatorul (de fapt, proprietarul inițial) de bunuri și servicii hayekian își dau mâna surâzând superior.

Urme ale spiritului agonal conservator se pot identifica în cultul pentru sublim al teoreticianului conservatorismului anglo-american de la începuturi: Edmund Burke. Acesta, la fel ca urmașii săi ideologici, susține combativitatea spiritului conservator, care se împrospătează prin cultivarea excelenței omenești de la o generație la alta: scara de stăpânitori este aceeași, traversând ca un fir roșu istoria, însă stăpânii pot fi mereu alții. Nostalgia sau tânguirea după trecut sunt arme emoționale pentru a izbi mai puternic în detractorii valorilor și în falșii conducători ai maselor. Aventurieri conservatori sunt marii deținători de capital, acești pionieri temerari, căpitani și haiduci în ale inovației tehnologice lucrative, totul pe model schumpeterian. Prin urmare, dacă un gentleman britanic și o soție pioasă și devotată familiei constituiau idealul de conservatorim la 1840, nu la fel stau lucrurile în 2025: astazi, arhetipul bărbatului conservator este un miliardar globe-trotter asiduu, investitor la bursă, iubind ierarhia și respectand măcar formal valorile creștine, în vreme ce nevasta lui a trecut fizic și psihologic prin revoluția sexuală eliberatoare a anilor 1960-1970, indiferent că au sau nu împreună 4-5 copii. Nici nu mai contează dacă inegalitățile dintre oameni sunt rezultatul societății sau al naturii câtă vreme conservatorul are misiunea să le restabilească permanent. Masele pot face parte din elită dacă se dovedesc capabile de virtuțile unor învingători în bătălia darwiniană pentru supremația socială. Aici Corey Robin tinde să exagereze întrucât, din momentul în care conservatorul se transformă într-un condottiere al banilor și al influenței sociale nemijlocite, valorile dreptei își pierd punctul de echilibru în sine, devenind un indicator al puterii materiale denudate de orice travesti. În plus, pasiunea pentru depășirea obstacolelor și înfrângerea opoziției constituie o obsesie clădită pe stimularea violentă a instinctelor vitale, chestiune depistată în operele multor conservatori recenți sau de acum două secole, care aduce aminte de cultura fascistă a luptei pentru existență din Italia sau Germania interbelice. Senzațiile extreme, opuse, care îmbogățesc experiența sinelui de a fi, par gratuit violente și belicoase fără să impresioneze: să fie vorba aici de o trăire estetică a sublimului sau de o nebunie sadomasochistă? Joseph de Maistre are o deschidere ridicată față de forța purificatore a violenței în istorie. Explozia de ură și chemare la ordine prin violența exercitată de stat, polițienesc-militară, aplicată mulțimii sunt prezente în amintirile lui Alexis de Tocqueville în anul revoluționar 1848. Gândirea paradoxală a lui Thomas Hobbes permite analiza contradicțiilor temperamentale și logice ale conservatorismului anglo-saxon ulterior. Până și Edmund Burke, care trăia într-o societate dominată de latifundiari și comercianți bogați, considera mecanismele pieței în aceeași logică a concurenței nelimitate, asemenea unui stat cu puteri limitate ca în Europa de Est post-comunistă, coordonat de investitori globali și afaceriști locali. Valoarea reală a toate ce sunt se regăsește în cea monetară. Mecanismele de gândire sunt absolut aceleași la 200 de ani distanță și susțin crezul dinamicii conservatoare, axată pe mantra ,,aristocrației naturale” a speciei. Din nou, trimiterea la gândirea filozofului Friedrich Nietzsche se face cu referire la economiștii Școlii de la Viena, cei care au absorbit observațiile acute și războinice ale filozofului german pentru ca apoi Carl Menger, Ludwig von Mises sau Friedrich August von Hayek să elaboreze o gândire economică a profitului ca voință de putere. Cultul legal și politic al antreprenorului ca supraom pare a fi o formă extrem de degradată, oarecum lamentabilă din punct de vedere moral, a singuraticului Zarathustra.

Capitolul despre gândirea lui Ayn Rand este unul din cele mai reușite din carte, un eseu strălucitor, în care egoismul triumfă fără rival sub forma cultului individului excepțional și mediocritatea culturii comerciale americane, întrupate în producția de vise de duzină din Hollywood, încă asigură cererea agregată pentru producțiile ideologice libertariene ale autoarei. După 1970, conservatorismul și neoconservatorismul american se transformă în propagandă agresivă pentru capitaliștii americani și campaniile lor militare împotriva dușmanilor contemporani: regimurile comuniste, apoi statele islamice nesubordonate din Orientul Mijlociu, Rusia și China contemporane. Proteismul conservatorismului american cunoaște o singură constantă: obsesia pentru succesul material și puterea politică dezinhibată. Ceva mesianism al cauzei americane în lume au produs închisorile de la Guantanamo (și România), unde se practica tortura, monopolul câtorva companii de armament și securitate în cadrul complexului militaro-industrial american, și, desigur, populismul revanșist al președintelui Donald Trump, caricatura la scară globală a omului superior conservator, al conducătorului tare și megaloman, produsul unei pseudo-selecții culturale și sociale, dar nu mai mult decât o paiață a unor idei conservatoare batjocorite în fel și chip de practicile absurde ale unui lider incoerent, atras de brizbrizuri și fără substanță morală și intelectuală. Conservatorismul american s-a blocat într-o reclamă repetitivă de tip billboard.

Spiritul reacționar suferă de pe urma a două defecte constitutive: primul este inadecvarea sa în alte spații culturale. În ciuda efortului maniacal de a îndopa studențimea românească post-decembristă, printre altele, cu preconcepții neocone și libertariene, rezultatul este unul extrem de deficitar la nivelul claselor sociale mediu-educate, mature în acest moment istoric. Pe fondul crizelor economice repetate și a lipsurilor materiale reale din România, aceste școli de gândire anglo-americane, extrem de influente ideologic, sunt invalidate instant de către cetățeanul de rând, al cărui conservatorism real este înrădăcinat în alte reprezentări spirituale și materiale. A doua problemă a cărții este căutarea obstinată a ceea ce paradoxal și absurd în tradiția conservatoare, formulată de la Edmund Burke până la William F. Buckley Jr.: dincolo de apropierile tangențiale de doctrinele fasciste sau de grobiana susținere a unei arghirofilii anticreștine, conservatorismul nord-american este în sine o sumă de ipocrizii ridicate la rang de virtute, al căror efect în societate nu diferă cu nimic, atunci când este aplicat cu rigoare, de consecințele cele mai dure ale radicalismului de stânga, stalinist sau maoist.

(„Conservatorisme anglo-americane” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-conservatorisme-anglo-americane/).

Lasă un comentariu

Puterea crucii

Publicat pe noiembrie 4, 2025 de vicuslusorum

,,Virilitatea derivă din vir, bărbat, masculul speciei umane. Din aceeași rădăcină s-a format și virtus. Iar credința, după spusele teologilor creștini – cu toate că teolog și creștin sunt termeni contradictorii – este o virtute teologală. Teologală, și nu teologică. Căci nu există virtuți teologice, în afară, poate, de furor theologicus, care a dat naștere Inchiziției”. (Miguel de Unamuno, Agonia creștinismului, Editura Institutul European, Iași, 1993, p. 58)

,,To exchange one orthodoxy for another is not necessarily an advance. The enemy is the gramophone mind, whether or not one agrees with the record that is being played at the moment”. (George Orwell, Animal Farm, Vintage Classics Library, 2021, p. 114)

Cartea istoricului italian Giovanni Filoramo, Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori (Editura Humanitas, București, 2022), nu este o istorie fluviu a atrocităților comise sau îndurate de creștini în primele secole păgâne (să ne gândim la primele volume din Kriminalgeschichte des Christentums a istoricului german Karlheinz Deschner), ci sublinierea argumentată cu probele istoriei factuale a momentului de ascensiune și preluare a dominației politice în Imperiul Roman de către religia catacombelor. Filoramo își începe periplul istoric cu o lungă prezentare a religiilor imperiale și de stat romane, care nu erau în realitate impuse de puterea statală, însă constituiau o obligație civică coordonată de conducătorii politici. Fără a fi secularizată administativ, religia politeistă susținea Imperiul ca suprastructură ultimă a vieții publice romane. Din acest motiv, autoritatea imperială, sacralizată prin pontifex maximus al ei, supraveghea la corecta realizare a credinței și practicilor religioase. ,,În consecință, formele de control, de individualizare și de eventuală represiune, condamnare și expulzare a cultelor și mișcărilor considerate primejdioase, deși nu erau incompatibile cu sistemul politeismului civic, nu se puteau baza – cum ni s-ar părea firesc – pe criterii de identificare religioase, ci se întemeiau pe criterii de compatibilitate și eventual pericol politic”. (p. 49) Filoramo observă just (pp. 72-75) felul în care organizarea originară a Bisericii creștine de către Sfântul Apostol Pavel a excelat în a izola comunitatea incipientă a credincioșilor, botezați întru Dumnezeu, deveniți astfel frați și surori, dar și sfinți întru Duhul Sfânt, de restul credințelor religioase, blamate ca păgâne, fără însă ca acest exclusivism de extracție iudaică să închidă definitiv ușa celor care se pot converti la creștinism. Oricine poate fi creștin, dar, odată intrat și acceptat prin botez în noua familie creștină, întoarcerea la păgânitate este interzisă fără a fi, în prealabil, anatemizat. Această dialectică genială a Sfântului Pavel (toți suntem uniți și responsabili numai în cadrul credinței celei adevărate a Bisericii lui Iisus Cristos) a dat naștere forței interioare a comunității primilor credincioși creștini, socotiți o sectă extrem de dinamică – prin urmare, din ce în ce mai periculoasă – în sânul mozaismului/ iudaismului de către autoritățile imperiale.

Pe măsură ce populația de rând se botează, dat fiind talentul de a uni și a promite salvarea în lumea de dincolo, dar începând din clădirea uneia de alt tip aici, pe pământ, al primilor conducători temporali ai Bisericii, creștinismul se răspândește cu o iuțeală greu de prevăzut și de controlat. Suferințele și martirajul creștinilor devotați – devotamentul adevărat aduce cu fanatismul pur pentru spectatorul care nu se angajează interior – au crescut faima și puterea creștinilor în Imperiu până în punctul de inflexiune în care fie aceștia, intrând în conflict direct cu Roma, urmau să fie exterminați pe deplin, fie puterea Împăratului îi accepta în interiorul lumii politice romane ca egala ei.

Acest pas decisiv al recunoașterii creștinismului ca religie oficială este făcut de Împăratul Constantin cel Mare și de Licinius în 313 d. Cr. prin edictul de la Mediolanum (Milano). Începând din acest moment, spiritul belicos, aprig și neliniștit al religiei creștine – Nietzsche persiflează pe nedrept pasivitatea de sclavi a creștinilor în operele sale capitale, întrucât creștinii sunt luptători ai dreptei și adevăratei credințe pentru care umanitatea reprezintă un deziderat de cucerit, o limită de depășit prin fapte care au o mărturisire transcendentă (voința de putere capătă girul atemporal al singurului Dumnezeu adevărat) – se afirmă pregnant nu numai în raport cu dușmanii exteriori, ci și prin răzmerițele fierbinți din cadrul ecleziastic cunoscut. Luptele cu ereziile creștine începuseră încă mai devreme de secolul al IV-lea d. Cr., însă intensitatea teologico-politică pe care aceste confruntări o capătă după 313 nu are asemănare cu ceva anterior. ,,Unicitatea Dumnezeului creștin presupunea unicitatea adevărului revelat. Constantin asimilase în acest fel exclusivismul Bisericii oficiale. Unitatea, cu alte cuvinte, exclusivitatea adevărului, era un scop în sine. Orice divergență de opinie și respingere a autorității ecleziastice devenea, în această nouă situație, o amenințare adusă înseși autorității suveranului, care nu va ezita să intervină dur pentru a reprima schismele și ereziile. Începând cu criza donatistă […], el va interveni hotărâtor în controversele interne ale Bisericii, neezitând să dea legi împotriva schismaticilor și ereticilor, împiedicându-i să se reunească, sechestrându-le edificiile și căutându-le cărțile pentru a le distruge. Alte cărți au fost arse, precum cele pe care filozoful păgân Porfir le scrisese împotriva creștinilor sau cele ale adepților lui Arie. Donatiștii care nu îi acceptau deciziile au fost persecutați. Arienii, exilați. Ereziile au fost nu doar lipsite de sprijinul statal, ci și atribuite inamicilor împăratului, iar ereticii au fost persecutați ca niște delicvenți de drept comun. În fine, ridicarea ,,ortodoxiei” la rangul de lege va avea consecințe serioase. Libertatea religioasă tradițională, stabilită prin așa-zisul Edict de la Mediolanum, era abolită și se declanșau persecuții, cauzate de ,,creștinismul” împăratului aflat la putere. În acest fel, începând cu Constantin se pun bazele intervenției puterii seculare în apărarea ,,adevărului” Bisericii creștine, fapt menit unui destin tragic”. (p. 138) Din narațiunea istorică țesută de Giovanni Filoramo rezultă câteva modificări de mare adâncime în organizarea Imperiului Roman: 1) Biserica dublează și extinde funcțiile politice ale puterii imperiale, devenind un veritabil stat în stat, scutit de taxe, dar extrem de bogat și influent, 2) episcopii sunt căpăteniile unor vaste comunități de creștini, investiți cu puteri de facto din ce în ce mai mari, 3) conciliile și sinoadele ecumenice decid viziunea de organizare internă a politicii imperial romane, 4) Biserica se poate substitui în timp Imperiului, însă confruntarea dintre cele ,,două sabii în aceeași teacă” nu se va rezolva decât un mileniu și jumătate mai târziu, dar numai în istorie, căci teologic cele două sunt îngemănate.

După moartea împăratului creștin, încă suficient de maleabil spre a nu interzice cultele păgâne, Constantin cel Mare, a cărui viață personală și convertire târzie ridică semne de întrebare din punct de vedere al religiei unice practicate de acesta, urmașii săi direcți sunt prinși în însăși ambiguitatea înaintașului lor: distrugerea templelor păgâne și construirea de bazilici puteau continua nestingherite, însă rivalitatea dintre creștini și eretici trebuia cumva tranșată legal, prin decisiva intervenție politică a împăratului roman. Privind în adâncimea teologică a confruntării, Dumnezeu unul nu putea împărți aceeași lume cu idolii și zeitățile false ale păgânilor. Există aici o genă puternică moștenită din tradiția mozaică. Biserica însăși ,,se dovea profund conflictuală și iremediabil divizată. Cărei facțiuni eleziastice să îi încredințeze această operă de mediere?”. (p. 177) Celei mai versate teologic, celei mai cultivate și dispuse să își impună propria teologie ca unică ortodoxie. Episcopii cei mai abili din punct de vedere al rolului lor de hegemoni ai cetății vor impune direcția de dezvoltare a Bisericii în următoarea sută de ani, cei mai importanți pentru stabilizarea, recunoașterea și întărirea Bisericii în interior. Episcopul devine uneori mai puternic decât guvernatorii provinciilor romane. Luptele intestine ale Bisericii capătă luciul imperial al statului roman. ,,Lupta pentru cucerirea bazilicilor care a avut loc între Damasus și Ursinus – dincolo de actele de cruzime comise – ne ajută să înțelegem una din rădăcinile violenței din interiorul Bisericilor creștine din veacul al IV-lea. În noua structură a Bisericii, bazilicile creștine deveniseră un punct de referință esențial pentru episcopi, fără de care era de negândit, dacă nu imposibil ca aceștia să își exercite funcția sacramentală și pastorală. Bazilica nu doar că adăpostea catedra episcopului, ci simboliza și noua putere a episcopului asupra turmei sale. Aici se află și baptisteriul, unde se împlinea ritualul fundamental al inițierii creștine, precum și altarul, unde episcopul aducea jertfa euharistică. Mai mult, asta nu garanta nu doar un aflux de donații, ci și vizibilitatea socială a comunității, dovedind și recunoașterea din partea autorităților. Lupte pentru bazilici între donatiști și catolici au avut loc deja sub Constantin, apoi în vremea scurtei domnii a lui Iulian. La fel, lupte au avut loc între arieni și niceeni în vremea lui Ambrozie (anii ’80 ai veacului al IV-lea), cu cortegiul lor de violențe, cu intervenția forțelor de ordine și confruntări ideologice fără compromisuri între partidele aflate în luptă. Acestea sunt o mărturie semnificativă despre violența care se hrănea din luptele între diversele grupări creștine pentru cucerirea acestei ,,mașinării episcopale”, prin intermediul căreia se exercita acum puterea episcopului”. (pp. 220-221) Până și tentativa de doar doi ani a împăratului Iulian Apostatul de a readuce la putere religiile păgâne, mai ales prin cultul zeului Mithra, și de a scădea din influența mereu în expansiune a Bisericii, s-a soldat cu un eșec aproape total: după moartea sa timpurie la marginiile Imperiului de est (Gore Vidal a scris un roman istoric splendid dedicat vieții împăratului Iulian Apostatul), autoritățile bisericești au înțeles că singura credință permisă a Imperiului Roman urma să fie creștinismul dacă Biserica dorea să aprofundeze viața comunitară creștină și, pe cale de consecință, să supraviețuiască, să înflorească și să stăpânească lumea în așteptarea celei de-a doua veniri. Telosul milenarist se îmbina cu sarcina pregătirii și administrării cetății pământești, unde trăiau împreună ierarhii Bisericii și mioarele Domnului. De aceea, ascultarea de autoritatea episcopilor era decisivă. Aceștia, însă, conduceau prin mandat divin și acționau ca păstrătorii λόγος-ului creștin. Cruciada cu lumea păgână își află pandantul în lupta internă, teologico-politică, cu ereticii, unii dintre ei episcopi la rândul lor. ,,Prin urmare, pentru creștinii din Antichitatea târzie era nu doar absurd, ci și greșit să le arate îngăduință celor care cedaseră ereziilor, devenind astfel o unealtă diavolească. Dacă acela care gândea diferit era etichetat ca inspirat de Satana, nu era scutit nici de cele mai infamante epitete. Cititorul sau ascultătorul trebuia convins că acela era întruparea răului. Ereticii – și cei care le împărtășeau doctrina – erau atei, nerușinați, instigatori, pierzători de suflete, violatori, nimicitori ai dumnezeirii, care pângăreau întreaga Biserică. În același mod erau înfierate și scrierile lor. O practică foarte răspândită era să-și învinuiască adversarii de nelegiuri de drept comun: adulter, tâlhării, violențe. Nimic nu-i știrbea prestigiul unui cleric precum învinuirea de rele moravuri”. (p. 287) Prin deciziile împăratului Teodosie, Biserica devine atât suverană față de păgânii din interiorul Imperiului Roman, cât și una epurată de sectele sale eretice, care, în realitate, aparțineau Bisericii, dar rivalitățile teologice duc la excluziuni și blamări absolute. Violența criminală nu lipsește din parcursul dezonorant al Bisericii ajunsă egală Imperiului. Luptele interne între episcopi, traduse și în conținutul filozofiei patristice, întăresc, însă, Biserica, nu o slăbesc. Ofrandele de inteligență teologică și credință autosacrificială sunt exemplare și vorbesc parcă eternității în aceste prime secole creștine. Filoramo trage concluzia corectă la finalul domniei împăratului Teodosie: ,,Dacă ne gândim la situația Bisericii cu 70 de ani mai înainte, pe vremea lui Constantin, nu putem decât să rămânem impresionați. Situația se răsturnase. Ceea ce revendică acum Biserica, dincolo de pretextul autonomiei chestiunilor ecleziastice, era, de fapt, superioritatea față de chestiunile politice și, indirect, controlul asupra acestora în caz de conflict. Cu alte cuvinte, dreptul de veto față de orice măsură care părea să amenințe interesele ortodoxiei. Exigențele religiei primau în fața celor ale ordinii politice”. (p. 325) Fundamentalismul religiei creștine, care predispune la fanatism prin proslăvirea singurei credințe legitime, a dus atât la exterminarea adversarilor interni (taberele care s-au înfruntat erau egal convinse de Adevărul revelat al credinței lor, chiar dacă doar una a repurtat victoria politică fatală și, doar aparent, teologică – edictul de la Niceea devine real abia prin persecutarea creștinilor heterodocși), cât și la dispariția grăbită a religiilor păgâne, considerate axiomatic drept satanice sau antihristice. Hierocrația bisericească conduce Imperiul alături de Împărat, de multe ori mai slab în istoria decăderii Imperiului Roman decât episcopii creștini în ascensiune, conduși în partea apuseană a creștinătății de Episcopul Romei, papa însuși, urmașul Sfântului Apostol Petru, un rival de aproape al funcției imperiale.

Redefinirea granițelor sacrului și reevaluarea tuturor valorilor a fost opera veșnică a primelor zece generații de creștini. Saltul în gândire și trăire al acestora încă dăinuie, în forme alterate până la nerecunoaștere dacă ar fi readuși la viață, însă esențial aceleași – unicitatea, întâietatea, primordialitatea ca moduri epistemologice – în gândirea politică occidentală până în zilele noastre.

(Articol publicat inițial în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare, Nr. 10/2025, disponibil online la https://anthropos.ro/dan-chita-puterea-crucii/).

Publicat în Lecturi | Etichetat 2022, București, Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori (Editura Humanitas, Giovanni Filoramo | Lasă un comentariu

Epoca de după ultimul mare război

Publicat pe octombrie 2, 2025 de vicuslusorum

Cartea istoricului Tony Judt, Epoca postbelică. Europa de după 1945, este o lucrare de referință care este peste putință de rezumat, presupunând că așa ceva se poate recomanda ca efort intelectual benedictin. Ceea ce vom întreprinde în cele ce urmează este o analiză a perspectivei istorice mai mult sau mai puțin asumate de Judt, unul din cei mai distinși eseiști britanici din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Vom discuta trei poziționări ideologice ale tipului de istorie scrisă de Judt, iar, la final, vom trage o concluzie.

Prima și cea mai apăsat revendicativă asumpție este legată de absolutizarea sotto voce a proiectul democrației liberale. Pentru Judt, la fel ca pentru pleiada politologilor, sociologilor, economiștilor și istoricilor maturizați deplin în anii 1980, modelul democrației americane, vest-europene (cu teritoriile lor foste colonii afluente de peste mări și oceane, plus Japonia), nu se poate vorbi de o alternativă credibilă la instituțiile liberale, ridicate pe un fond de prosperitate fără precedent, toate după 1945. Dușmanul din umbră este, desigur, statul sovietic și apoi cel chinez, nord-coreean etc., care apare descris ca un amestec de cruzime de stat demolatoare și stagnare, învechite și falimentare economic după 1960. Dacă în primă fază, stânga europeană este utilă în întruparea ei social-democrată, ba chiar în amenințarea ei comunistă (Franța, Italia postbelice), întrucât astfel se fondează și se eficientizează intern statul social în democrațiile occidentale, cu asistența și sprijinul american constant, după 1970 Judt practica cu jumătate de gură apologia pieței liberale deregularizate sau dereglementate. Se justifică acest demers pe fondul revoluției tehnologice care a modificat lanțurile de producție existente și a bulversat prin extindere și adâncire modelul consumerismului vestic. Judt nu acordă o atenție critică solidă sau măcar susținută unor critici posibile ale modelului de societate capitalistă occidentală. Panaceul constă în libertatea de acțiune a capitalului.

Politica externă globală a țărilor dezvoltate este tratată concesiv și înțelegător de la un capăt la altul. Crizele din Orientul Mijlociu se datorează cumva imperialismului mentalitar al fostelor mari puteri europene. Franța și Marea Britanie sunt descrise ca anchilozate într-un proiect imperialist patriarhal care a dat faliment și nu-si mai află rostul în primele două decade post-1945. Versiunea americană de dominație a lumii, tivită de sute de baze militare și conflicte militare sau de ingerința loviturilor de stat aranjate în laboratoarele CIA, nu este corelată cu vreo teorie cunoscută de hegemonie imperială. Avem rele imperii trecute și o ordine mondială benefică sub patronaj american. Războiul Rece este filtrat de o singură posibilă interpretare: comunismul e un dezastru umanitar, atât în manifestarea sa târzie, în războiul URSS-Afghanistan, cât și în cea post-comunistă, a masacrelor și conflictelor sângeroase din fosta Iugoslavie. Deși cartea a fost publicată în 2005, momentele Iraq-Afghanistan sunt trecute rapid în revistă, la fel ca războaiele din Golful Persic post-1989. Motivele economice din spatele tensiunilor din politica internațională sunt canalizate, de altfel, într-o altă unică direcție.

Deși modelul social al democrației de piață este scos la mezat în folosul unor privatizări atât în Occident, cât și în fostul Bloc Comunist după 1990, vinovatul din oficiu al subdezvoltării economice este un singur și singular bloc. China nu-și atinsese limitele de dezvoltare în anii 2000, după cum nici acum acestea nu sunt certamente clar sau facil de definit. Exact acest raport dintre factorul economic producător de bunăstare și relațiile democratice din statul occidental este urmărit într-un singur sens: de la elitele liberale înspre relațiile de producție și consum.

Concluzia lecturii unei cărți atât de voluminoase este una deconcertantă: dacă, pe de o parte, liberalismul politic generează prosperitate economică, de ce piața liberă globalizată de după 1980, pe de altă parte, a condus la apariția unor blocuri economice rivale? Cum și de ce este astfel distribuită bunăstarea, de la inegalități frapante la nedreptăți strigătoare la cer? Oare consensul de la Washington din primii ani ai post-comunismului nu are nimic să-și impută? În ce direcție mergem în prezent dacă aliniamentele liberale trec prin războaie comerciale și calde dese, din Israel până în Ucraina, din Bosnia până în Taiwan? Acestea sunt doar câteva reflecții disparate în marginea Epocii postbelice. Europa de după 1945, o carte doldora de informații factuale corecte și multe pete albe de regândit.

(Publicat inițial în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare, Nr. 8-9/2025, disponibil online la https://anthropos.ro/dan-chita-epoca-de-dupa-ultimul-mare-razboi/)

Publicat în Lecturi | Etichetat Epoca postbelică. Europa de după 1945, Tony Judt | Lasă un comentariu

Teatrul lui Lev Tolstoi

Publicat pe septembrie 13, 2025 de vicuslusorum

Piesele scrise de Tolstoi după 1885 sunt greu de recuperat astăzi. Dramaturgia tolstoiană se prezintă ca un vehicul al unor idei peste care dăm și-n restul operei. Moralizatoare, grosolone în sfătoșenia lor populară, penibile în intrigă, chiar scandalos de vulgare, bulevardier-senzaționaliste, acestea ne expun saltul social enorm petrecut între Rusia agrară și absolutist-retrogradă cultural și Europa anilor 2020-2030, ceva de nerecunoscut. Tolstoi este caduc în realismul său, căci lumea aceea socială a murit complet, cristalizându-se într-o etapă complet mistuită spiritual astăzi. Rămâne psihologia fină a naratorului, unele fraze șlefuite până la perfecțiune. Dezgustă intriga și murdăria psihotică din Puterea întunericului: oare țăranul rus de atunci se scufunda în abisul alcoolismului, al infanticidului și al relațiilor poligamice în familie sau Tolstoi împinge sărăcia vinovată în moralizare creștină ieftină? Roadele învățăturii pare a fi scrisă de un narodnic abil și inteligent, anticipând Revoluția Bolșevică: e de departe cea mai echilibrată piesă de teatru din toate cele adunate în volum. Slujitorii cu origini țărănești sunt la fel de vii și inteligenți ca nobilimea degenerată și de prisos. Cadavrul viu dezamăgește: era nevoie de un soț adulterin, risipitor și chefliu pentru a scoate în evidență imposibilitatea iubirii absolute în cuplu? Sfinții păcătoși sunt neverosimili și grotești precum niște caricaturi dacă nu crezi în Dumnezeu – ceva fanatism rusesc de samovar încins sufocă atmosferă. Cât despre Și lumina luminează în întuneric, creștinismul pașnic anticapitalist este atât de forțat și nerealist, plin de vanitate și virtue signalling, încât exigența violenței revoluționare devine preferabilă (p. 320 – ,,propovăduirea teoriei reacționare a neîmpotrivirii la rău prin violență, cu ideea iertării, a autoperfecționării, cu renunțarea la o luptă activă împotriva răului social”). Tolstoi este prizonierul veacului său, iar creștinismul lui (eretic) nu-l salvează de la judecata istoriei.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Iov și liberalismul

Publicat pe august 30, 2025 de vicuslusorum

Iov și dreptatea lui (Polirom, 2025) este încercarea unui filozof analitic român reputat, Adrian Miroiu, de a reînțelege epistemic, nu moral sau politic, ci în principal în planul perspectivei cunoașterii raționale și cu mijloacele logicii modale, creștinismul și precreștinismul în raport cu educația publică științifică a omului european, inclusiv cel din America de Nord, cel care nu mai poate trăi creștinismul ca acum două milenii sau o mie de ani, în definitiv, și doar câteva sute de ani înapoi. De la dezvoltarea cunoașterii științifice la revoluția industrială, explozia tehnologică în ultimul secol, marile transformări sociale, civilizaționale, care resping verticala politică absolutistă (monarhii divine, ranguri aristocratice, deși Miroiu consideră, neconvingător după mine, că inegalitatea financiară între cetățeni, explozivă în ultimii douăzeci-treizeci de ani, nu va duce la impunerea unui regim politic oligarhic pur și dur, egal de inegal ca exercitare a puterii cu cel din sfera economică – p. 63 etc.), nimic nu mai poate susține ontologic edificiul ierarhic al societății premoderne sau centralitatea Omului în cosmos, definitiv respinsă de modelul heliocentrist acum jumătate de lume-mileniu.

Mă așteptăm ca aici Adrian Miroiu să repună în discuție inaderența moștenirii creștine la modernitate fără metabolizări stranii, care resping și păstrează ceva propriu din creștinism. Nici vorbă de așa ceva: Adrian Miroiu e atras de jocuri și combinații logice în tentativa de a înțelege viziunea despre univers, liber arbitru, bunătatea lui Dumnezeu sau a lumii create de acesta (cu implicațiile sale contrare, gnostice, cu un creator malefic și o lume predestinată suferinței și păcatului – sau de revoltă a cetelor de îngeri deveniți draci), preeminența voinței divine (bună și rea dincolo de înțelegerea omenească – aceasta este interpretarea cea mai des întâlnită și acceptată) în fața celei a Rațiunii, transcendentă sau imanentă speciei. Cumva, interesul pentru argumentul existenței lui Dumnezeu este mai interesant ca structură argumentativă decât în sine – de aici decurge și vizibila schematizare silogistică a multor judecăți morale. Voința divină sau rațiunea perfectă a divinității, care îi predetermină faptele de voință (dar ce voință mai este aceea care acționează după o rațiune independentă de voință?), seamănă cu acțiunea pieței libere: creează lumi posibile care rezultă din agregarea a miliarde de consumatori/voințe de a fi în sensul în care binele/răul părții se poate acomoda la fel de ușor cu binele/răul comunității sau întregului social. Răul este o parazitare a binelui, deci o ființă secundă, prin urmare inferioară, în relație cu una primă, creatoare, fertilă, abundentă, care se bucură de beneficiile de a fi aproape dumnezeiască. Cu toate acestea, nici binele nu poate fi definit precis de mintea omenească de teamă de a nu face din binele ca proiect o utopie cu risc de a deraia într-o distopie. Aici Adrian Miroiu pășește din spațiul epistemologiei creștine în versiunea istorică de critică liberală a regimurilor totalitare. Există un du-te-vino între mundanul liberal, al voințelor raționale, egoiste, modeste, dar limitate de lege (oare? – de când teoria justiției a lui John Rawls a devenit manual de funcționare a societăților moderne sau măcar a uneia singure?), și o supralogică analizabilă logico-matematic în sferele cerești – p. 159. Adrian Miroiu pretinde a lucra procedural-metodologic, lăsând restul trecutului.

,,Cu aceasta, am încheiat argumentul în favoarea unei teodicee procedurale. Finalul la care am ajuns e, într-un sens, în consens și cu o extindere a teologiei lui (Psuedo-)Dionisie, căci nu numai răul apare ca lipsit de formă substanțială, ci și binele. Dacă răul ca privare face ca acțiunile noastre să urmărească evitarea unor consecințe, asumarea unei naturi procedurale a binelui face ca acestea să aibă acum un sens, pe care îl construim pornind de la starea de fapt. Un Dumnezeu perfect – atotștiutor, atotputernic și pe deplin drept – este coerent cu existența unui bine care nu este dat dintru început, ca o entitate ideală, ci cu unul care se construiește contextual, istoric. (…) În primul rând, accentuez că aici am susținut o formă cvasisecularizată a binelui și a răului: am avut în vedere binele de care un om poate spera să beneficieze în lumea sa, în zilele vieții sale. Nu am avut în vedere mântuirea și viață veșnică promise de creștinism”. (p. 182)

Cum se leagă aceste capitole din carte cu demonstrarea unei justiții care nu este retributivă, deci pretins rațională, în cazul poveștii lui Iov, ci lăsată la îndemâna unui Dumnezeu care nu are de ce să se justifice în fața inferiorului său absolut, omul? E un Dumnezeu tiran și limitat cognitiv. Iov nu este deloc vinovat pentru pedeapsa-test pe care a primit-o, dacă urmărim datele primare și finale ale caracterului său. Aici suntem lăsați cu un ghem care nu se mai poate rula printr-un fir curgător. Finalul e o reafirmare a poliarhiilor în societatea modernă și a unor instituții economice care se autoreglează fără intervenția unui organ centralizator care să impună proiectul rațional limitat. Cu Adrian Miroiu suntem când în cușca logică a argumentul ontologic, când în paginile unui manual de teorie politică liberală, trecând de pe o bandă pe alta cu un disconfort intelectual sporit.

Publicat în Lecturi | Etichetat 2025, Adrian Miroiu, Iov și dreptatea lui, Polirom | Lasă un comentariu

Părinți și copii – cazul Stăniloae

Publicat pe august 24, 2025 de vicuslusorum

Alexandru Racu lucrează impecabil din punct de vedere analitic în Părinți și copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare (Tritonic Books, București, 2025). Cum nu sunt nici măcar atras de subiectul teologiei ortodoxe, pe care nu-l cunosc la nivelul în care să fiu angajat în a susține un punct de vedere sau altul, preferând să păstrez indiferent tăcerea, și cum consider că Alexandru Racu, creștin practicant, îl salvează dureros de emoționant pe Stăniloae teologul (cel mai mare teolog din cultura română a secolului al XX-lea, ce-i drept) din brațele lui Stăniloae gazetarul nu tocmai creștin, mă voi rezuma la câteva comentarii punctuale, fără a avea pretenția că apele se limpezesc printr-o simplă intervenție:

a) Deși necreștinești, articolele cu iz fascist scrise de Stăniloae între anii 1938-1944 sunt nu numai puține, fără să reprezinte angajamente de partid sau tertipuri carieriste pe lângă mai marii zilei, ci și neconcludente pentru credința sa de extremă dreapta, presupunând că se poate aprecia în acești termeni. Ele pot fi puse în seama, după cum propune ca explicație Alexandru Racu, oportunismului, fricii sau cecității în materie de teologie politică a Bisericii Ortodoxe Române, pe care teologul și le-a însușit prin educație și coabitare instituțională. Conștiința scindată improvizează compromisuri penibile. Antisemitismul prezent ocazional, naționalismul înverșunat sau duios, idilic, destul de retoric și apărarea cauzei unui Lebensraum românesc în teritoriile ucrainene în vara anului 1941 trebuie nu scuzate, ci contextualizate serios: BOR se fascizase semnificativ la vârf în discursul și practicile bisericești la vedere începând cu anul 1938. Violența simbolică și fizică de natură legionară este compensată în hâd și oripilare de aceeași violență a statului român, condus după martie 1938 de un monarh dictator fascistoid, o reproducere mussoliniană căznită și absurdă, căci vorbim de un aristocrat ușuratic și corupt, în cadre românești, fără o mișcare populară în spate. Prin ce miracol un intelectual public talentat și valoros putea să facă abstracție de această atmosferă toxică, însă fără a fi comunist, caz în care nu ar fi slujit ca preot și teolog ortodox recunoscut de Biserică? Biserica Ortodoxă Română, fiind dependentă politic și financiar până la începutul acestui secol de statul român, nu putea duce o discuție de tipul tratatului de la Lateran din 1929 (concordatul dintre Il Duce și Vatican), întrucât Sfântul Scaun nu se poate compara în nici un fel cu modestia absolută a istoriei BOR. În același timp, neolegionarismul este recesiv în BOR: forțele secularizării și libertinismul consumerist erodează iremediabil edificiul creștin.

b) Din păcate, în lumina sărăciei de idei și a carierismului pastoral, prezente și astăzi în BOR într-o proporție deprimantă, plus alte neajunsuri ale vieții monahale la noi, este firesc ca erezia legionară și neolegionară să țină până acum locul gol al teologiei socio-politice în biserica ortodoxă. Cum aceasta din urmă nu există (minus hibridul diform libertarianism-ortodoxie, care, din fericire, nu a prins masiv în BOR), iar considerațiile lui Racu, legate de un anumit egalitarism pravoslavnic de tipul comunității sătești de odinioară, nu pot fi discutate și înțelese decât de cineva din Sfântul Sinod sau de către consilierii Patriarhului în scaun, ceea ce nu se va întâmpla, tind să cred că dubletul naționalism conservator-sfinții închisorilor (neolegionari antimoderni de după 1990) va continua nestingherit până când se va epuiza după câteva guvernări de acest tip, așa-zis suverane. Trecutul legionar interbelic al clerului ortodox nu va fi asumat de către capul Sfântului Sinod sau de către cei mai mulți demnitari ai BOR până când biserica națională nu va cădea în irelevanță sociologică, iar atunci nu va mai conta turnarea cenușii în cap.

c) Progresismul obraznic, falsificator, vituperant din societatea urbană și prosperă a României, dovedind doar dispreț și ură middle-class pentru 50% din românii cu venituri decente la limită și mici, aflați în jumătatea săracă a piramidei sociale (este ura de clasă exprimată pe dos decât în anii 1950-1960: detestarea celor fără mijloace materiale apreciabile și decăderea lor – mai mult ca tendință, nu încă explicit – din rândul umanității acceptabile și responsabilizarea lor mincinoasă pentru decalajele de dezvoltare ale societății românești), exprimat parțial prin poziția metodologică a istoricul Jens Oliver Schmitt în Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023 (Humanitas, 2023), nu va conteni să instrumenteze în sens neoliberal valorile Occidentului pentru a slăbi influența BOR asupra societății românești. BOR va deveni respirabil și accesibil nu doar când va înceta a fi naționalist, conservator, eretic neolegionar în anumite părți ale sale, ci și respectabil prin pierderea sensului ortodox cunoscut. Problema este una funciară: fără o teologie politică contemporană cu mutațiile societății moderne de astăzi, acest miez ortodox nici nu există, căci despre ce nu poți vorbi, întrucât nu răzbește până la simțuri sau, acceptăm ipotetic. nesenzorial, prin demonstrație logică, ne legăm prin tăcere.

Publicat în Politice | Etichetat 2025, Alexandru Racu, Părinți și copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloaie și dilemele unui dosar de canonizare, Tritonic Books | Lasă un comentariu

Romanul politic total

Publicat pe august 20, 2025 de vicuslusorum

Nu am gând să rezum cu destoinicie Orfanii lui Florin Chirculescu. Ar dura mult și l-ar sufoca prin arborescență pe cititor. Toate romanele sale uimesc prin intriga de roller coaster, de thriller în care apar și apoi dispar și reapar sporadic fețe conturate precis din creion. Timpul alarmat al acțiunii, gripping to the point of no return, este calchiat după cinemaul de senzație. Nimic special aici, ba chiar o alunecare spre un comercial nițel kitsch, dar catchy. Psihologia sumară a personajelor – un minus. Dinamica frameurilor – parte din Zeitgeist-ul globalist recent. Dar, acest răvășitor dar, dar cât enciclopedism geopolitic, ce atenție la nuanțe culese din malaxorul jurnalistic al ultimilor zeci de ani de accelerare a istoriei, câtă cuprindere a lumii de astăzi, plus dialectica tuturor cauzelor pierdute, în care Occidentul și restul se ciocnesc alarmant. Nu e doar wikipedia picking, ci decoding wikipedia. Nu citim doar un Jules Verne pentru oameni extrem de maturi, obosiți de Harari, Acemoglu, Sachs, Wall Street Journal, complexul militaro-industrial, Blackrock, CIA, GRU și Spetsnaz, ci, cel puțin în Orfanii, o istorie poetică orientală pe alocuri (peisaje, oameni etc.) și una violentă și încețoșată a lumii noastre de astăzi, concentrată pe Orientul Mijlociu – cimitirul imperiilor sau Afghanistan, locul de întretăire a curentelor anti-, pseudo-, metaglobaliste.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Pierderea simțului realității

Publicat pe august 17, 2025 de vicuslusorum

Am citit cu dezamăgire Fuga de competiție (2016) a academicianului și profesorului universitar – cuvinte mari într-o societate mică – Adrian Miroiu. Este, judecând moral, versiunea ce se vrea științifică, grație teoriei neoinstituționaliste din economie (premiul Nobel în 2024 prin doi reprezentanți de marcă ai ei), a ceea ce dăm peste în Anatomia răului politic (2005), cea mai deprimantă lectură posibilă pentru un optimist, a lui Adrian-Paul Iliescu. Numai că Miroiu, dintr-un exces de zel raționalist, calculat, migălos, analitic, comite câteva interpretări aberante, poate din naivitate, poate din dogmatism liberal, greu de spus, înșurubate în lecturi aparent pretențioase, dar, în fond, la îndemână. Pentru o lucrare apărută în 2016, când Cornel Ban publicase deja o analiză pertinentă și la obiect despre politica economică a României contemporane, sau când colegul de la S.N.S.P.A. al d-ului Miroiu, Bogdan Bucur, venise cu o pletoră de analize despre starea socială proastă a României interbelice, pe care avea să le publice mai târziu, în 2019, demersul lui Adrian Miroiu este pe alocuri comic: cum să pretinzi că trecerea la o ,,ordine instituțională” modernă, bazată pe ,,cooperare” și ,,competiție”, adică, în fond, una a acumulării profitabile de capital, cum s-a și întâmplat, de altminteri, doar asta găsim și în Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea, citată des în Fuga de competiție, căci despre un model de capitalism agrarian periferic e vorba, nu s-a putut realiza din pricina culturii instituționale create de satul devălmaș, studiat de H. H. Stahl, deprins cu supraviețuirea pe termen scurt? De parcă istoria satului românesc ar fi stat pe loc între anul 1300 și 1918. Satul devălmaș și liber era deja puternic lovit de modernizare acolo unde mai exista, adică în prea puține județe. Stahl a scris și a înțeles superior în perioada interbelică câte ceva despre rămășițele descompuse ale unui mod de producție dispărut. Nu, Adrian Miroiu conchide că de aici se trage înapoierea relativă și tipul de societăți închise, conduse de elite extractive, pe care le avem. E realmente hilar. Apoi devine iarăși amuzant să citești cum ,,corporatismul pur și integral” al lui Mihail Manoilescu, un intelectul de culoare fascistă, a creat un model antidemocratic, iarăși închis în sine, aplecat spre paralizie de grup, tehnocrație fără concurență, prețuri stabilite de un organ central, partidul-stat, care s-a regăsit experimentat în România anilor 1970-1989. Nicolae Ceaușescu aplică fără voia lui modelul corporatist manoilescian pe final de ,,domnie”. Rezultatul e un alt eșec antiliberal, anticapitalist, you name it. Restul criticilor la adresa lipsei de încredere și de stabilitate instituțională din România nu e de discutat: totul este o piruetă împotriva înapoierii, ceea ce e atât plat, cât și extrem de banal, pe fondul unui dans în jurul totemului forțelor neoliberale globaliste, musai euroatlantiste și aliații lor mai mici sau mai mari. România nu-și depășește submediocritatea din cauza egalității în mizerie a trecutului (satul devălmaș era, ai zice, un C.A.P. tradițional și C.A.P.-ul un sat devălmaș mecanizat), a elitelor slabe și compradore (de parcă s-ar fi autogenerat într-un glob de sticlă, nu în relație cu politică externă a marilor puteri) și a lipsei de cooperare și competiție liberă. Mâna invizibilă, această absurditate misterioasă, ajunsă truism, în sparele căreia se află credința multor teologi ai capitalului că ordinea, armonia și bunăstarea sunt create și răspândite în lume de lăcomie, exploatare și furt, ajunge să fie descifrată în discursul eroului Baroreu din Țiganiada. Am căutat o pagina în care Adrian Miroiu să ne dăscălească formulaic pentru lipsa de cooperare și eficiența colectivă crescută a privatizării aerului și apei, dar nu am găsit-o. S-ar fi integrat minunat în cadrul eseurilor sale din Fuga de competiție.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Ideologii de interval istoric

Publicat pe august 9, 2025 de vicuslusorum

Relevanța operei istoricului Nicolae Iorga în lumea intelectuală a primului sfert al secolului al XXI-lea este în cel mai fericit caz secundară, dacă nu cumva fără niciun efect fertil în disputele istoriografice românești. Naționalismul său adesea extrem și esențialismul etnic din punct de vedere metodologic, antrenate de viziunea conservatoare inspirată de lungi durate medievale, de multe ori mitice, întotdeauna redate cu nostalgie sau într-un decor istoric pitoresc și idilic, îi fac opera imposibil de citit astăzi, în contextul disparației marilor narațiuni sau a validării unei istorii patriotic-naționale. Nicolae Iorga este un nume nobil, o emblemă a excelenței și valorii intelectuale în spațiul românesc, o efigie a neverosimilei grandori românești pentru unii, însă fără ca cineva să îi citească la zi opera – ceea ce ar fi fără putință, operele complete ale polimatului Iorga nevăzând niciodată lumina tiparului – sau să propună o evaluare a ei critică la zi. Nicolae Iorga și seducția fascismului italian (editura Humanitas, 2025) a istoricului și cercetătoarei Georgiana Țăranu este una din reușitele academice ale demersului de a înțelege locul și ideile politice ale lui Nicolae Iorga în context nu doar românesc, ci și european.

Orizontul acestei cărți, care reprezintă o lucrare de doctorat la bază, este unul circumscris de tema cercetării: în ce măsură ideile și influențele culturale fasciste din Italia interbelică se infiltrează sau sunt intenționat preluate în scrierile lui Nicolae Iorga. Desigur, avem și o a doua întrebare, nu redată explicit de Georgiana Țăranu, însă prezentă la tot pasul: a fost Iorga un politician sau gânditor fascist ori de inspirație fascistă? Cercetătoarea nu-l privește însă pe Iorga dintr-o perspectivă globală, ci asumat îngustă, de intelectual public, publicist înflăcărat și autoritar, polemist care ținea la libertatea de exprimare personală, însă, după cum vom vedea, revelatoare pentru ce a reprezentat în întregime acesta. Legăturile dintre vasta contribuție scrisă a lui Iorga în materie de scrieri efemere, referitoare la realitățile contemporane lui, și opera sa istorică largă nu sunt deloc urmărite de Georgiana Țăranu: în fond și la urma urmei, conexiunile, liniile de forță, analogiile posibile și viziunea comună dintre istoric, gazetar și politician există și ar fi fost interesant, dacă nu chiar edificator, ca acestea să fie expuse într-un studiu metodic și vast. Fără să o declare pe față, Georgiana Țăranu face și acest lucru în Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, însă completarea puzzle-ului epistemic și cartografierea ideilor politice ale istoricului Nicolae Iorga, nu ale memorialistului sau intelectualului public, necesită, în mod indubitabil, un studiu separat.

Din capul locului, autoarea îl introduce pe Iorga în matricea metodologică a totalitarismului ca utopie, corpus de idei antidemocratic și antiliberal (de parcă, în sine, conceptele de democrație și liberalism nu au trecut prin transformări adânci în ultimul veac) care pare de la sine, a priori format și din care intelectualul Iorga și alții asemenea extrag sensuri îmbibate de emoții și afecțiuni crescute din propria experiență de viață. Perspectiva este naivă și artificioasă, întrucât Iorga a fost un intelectual formidabil de dotat și creativ intelectual și nu un simplu aderent comod sau recitator versat într-o mișcare deja formată sau maturizată pentru care lucrezi cu mai mult sau mai puțin zel și devotament. În al doilea rând, concepțiile ,,totalitare” nu au atras pe un savant anume sau pe un intelectual public etc., ci aceștia le-au generat, le-au crescut și le-au răspândit în societatea oamenilor cultivați, a celor care dețin puterea politică și economică sau a clasei de mijloc educate, ca răspuns la numeroasele probleme sociale și psihologice resimțite dureros de milioane de inși. ,,Ce au văzut intelectualii la regimurile totalitare? Întâi de toate, sens. Secularizarea accelerată nu i-a lăsat doar pe oamenii de rând alienați și nesiguri, ci și pe intelectuali. Înclinați să dea o interpretare profundă lumii, intelectualii au căutat să umple acest gol spiritual. Mai întâi, mecanismul a luat forma respingerii propriei societăți, de regulă pluralistă. Nerăbdători din fire, mulți intelectuali au devenit ostili față de democrație, care nu pretindea că oferă un scop final al vieții și nici un set de instrucțiuni pentru a atinge vreun țel mai înalt. Totalitarismul care promitea soluții totale, și nu parțiale, la problemele societății, a exercitat o atracție deosebită asupra lor”. (p. 30) La finalul lecturii acestei monografii de istorie intelectuală, nu lipsește interogația: în ce măsură erau statele europene democratice și liberale la 1900 (și, de asemenea, egal de valabil, ce regim conducea România în intervalul 1866-1914: nici pe departe democrația de masă din prezent și nicidecum unul liberal în sensul liberalismului timpurilor noastre) și în ce constă ,,interpretarea profundă” dată lumii de Nicolae Iorga, care reiese ca oscilant, incoerent, nestatornic în afinitățile și antipatiile sale politice explicite, nici măcar tăinuite. Pe lângă aceasta, nu se poate afirma deloc clar din lucrarea Georgianei Țăranu cărei ideologii i se aservise (sau nu) Nicolae Iorga: nicăieri autoarea nu-l numește fascist, ci simpatizant, apropiat, actor sedus al unor marote din panoplia de idei fasciste (dictatorul providențial, națiunea ca esență tare a tradiției seculare, un antisemitism cultural și economic prezent din tinerețe și reînviat la bătrânețe în cazul istoricului român, obsesia pericolului bolșevic bătând la ușă). Pe alocuri, Iorga este, într-adevăr, un conservator monarhist de secolul al XIX-lea. Natura acestui conservatorism nu este niciodată explorată de autoare: acesta pare unul autoritarist, antiparlamentar, oligarhic, chiar dictatorial, profund antimodern și străin reformelor politice și economice ce se realizaseră în teritoriile nord-dunărene după 1859. Iorga psalmodia despre o țărănime și un domnitor din veacul lui Neagoe Basarab ca model pașnic și sănătos de guvernare a românimii de atunci și în vecii vecilor. Iar aceste îndemnuri, pe care le regăsim și în publicistica torențială a lui Mihai Eminescu, pot fi deopotrivă anticipatoare pentru fascism și iradiind un conservatorim utopic și metafizic, care vede în prezervarea rădăcinilor naționale calea de reînviere și energizare a națiunii, celebra teză palingenetică asupra națiunii. Iorga este, în portretul său final, un intelectual de dreapta care virează spre o ideologie fascistă cu tușe conservatoare. ,,Stanley Payne rezuma, în 1980, nouă categorii largi de concepte prin care specialiștii propuseseră până atunci analiza fascismului. Acesta era interpretat în următoarele registre: ca agent violent al capitalismului burghez, ca produs al unei prăbușiri morale și culturale, ca rezultat al unor impulsuri psihosociale nevrotice, ca produs al ascensiunii maselor până atunci apatice, drept consecință a creșterii economice sau a dezvoltării naționale, ca manifestare tipică a totalitarismului din secolul XX, drept o luptă împotriva ,,modernizării”; ca formă de radicalism al clasei mijlocii”. (p. 36) Între anii 1930-1938 am avut o democrație din ce în ce mai slabă, instabilă, suferind de concepții exagerate și iraționale de dreapta, concretizate la extremă în legionarism, însă dispariția aparenței de parlamentarism românesc s-a realizat de către regele Carol al II-lea. Imaginarul fascist, compus din cultul liderului salvator, violența simbolică și materială a elitelor conducătoare, statul-națiune ca actor sacru în lumea politică, era prezent în aproape toate partidele politice românești din perioada interbelică. Lovitura finală o dă, însă, monarhul României de atunci, care pune la punct o imitație neconvingătoare și fragilă a Italiei fasciste din primii săi ani, dovada influenței parțiale a istoricului Nicolae Iorga. ,,Discutăm despre un regim care și-a dorit să transforme radical societatea, pe care a guvernat-o prin violență, privilegii, nepotism și corupție în plan intern. Un stat polițienesc și un sistem judiciar au eliminat, treptat, orice distincție dintre stat și regimul fascist”. (p. 38)

Cu toate acestea, mare parte a lucrării de față se centrează pe biografia intelectuală și politică a lui Nicolae Iorga. Dilemele ideologice din ,,istoria mare” se rezolvă în ,,microistoria” personalității înflăcărate a istoricului naționalist. Iorga a fost în tinerețe sămănătorist de frunte, prin urmare, un adept convins și, prin aport personal, inflamat al unui set de idei antimoderne, xenofobe, naționalist extreme și opus celor două mari ideologii predominante în cultura română modernă: occidentalizarea accelerată din punct de vedere instituțional și politic (Partidul Național Liberal) sub stăpânirea și dirijarea unei elite forte de reformiști radicali și occidentalizarea lentă, boierească, păstrând baza rurală și obiceiurile culturale, sud-dunărene, ale locului, fără ca statul să-l copieze falsificator și servil pe cel francez, german, italian etc. (Partidul Conservator). Vanitos, impulsiv, coleric, tenace, ambițios, muncind enorm și posedând o energie naturală fenomenală, Nicolae Iorga începe să își asigure un statut inegalabil de mesia spiritual și apostol al națiunii în anii premergători Primului Război Mondial. ,,Un amestec de revoltă, compătimire de sine și autoritarism va caracteriza atitudinile sale publice, precum și relațiile sale cu colaboratorii, definindu-i în mare măsură activitatea sa publică”. (p. 72) După 1918, statura sa publică crește impozant și își atinge culmea în prima parte a deceniului 1931-1941, influențând din umbră politica regală după mandatul de prim-ministru al României (aprilie 1931 – mai 1932). Pe fondul unui stat ca România Mare, în care o treime din populație nu este de etnie română, iar administrația publică moștenește și dezvoltă aceleași rețele clientelare, de dominație de clasă, ca înainte de 1914, corupte, suficient de brutale și ineficiente economic, profund parazitare, și, pe deasupra, la granițe se ridică un stat de dimensiuni imperiale ca U.R.S.S., comunist, dar și a prezenței unor vecini statali cu valențe iredentiste precum Ungaria și Bulgaria, este cumva explicabilă căutarea unor soluții care să rezolve inedit și radical acest mănunchi de probleme. Nicolae Iorga, italofil dintotdeauna, cultivând imaginea și importanța și prestigiul civilizațional al Imperiului Roman și al lumii italice feudale și apoi renascentiste, o identifică în ascensiunea Ducelui, a dictatorului fascist Benito Mussolini. Cultul Ducelui, accentuat de transformarea conotată mereu pozitiv a societății italiene, deși dezvoltarea materială a Italiei a fost mediocră sub Mussolini, iese din comun ca neabătut în ultimii 15 ani din viața activă a istoricului. Nicolae Iorga devine cel mai respectat, curtat, flatat și probabil generos remunerat intelectual român din perioada interbelică. În plan intern este, pe rând, profesor universitar, guru al școlii de vară proprii de la Vălenii de Munte, academician, rector, șef de partid, parlamentar, ministru, prim-ministru, consilier personal al regelui Carol al II-lea etc. În plan extern, Iorga este un fel de ambasador cultural nerecunoscut oficial al României interbelice. Statul român investește sume apreciabile în campaniile sale externe, unde petrece în medie patru luni pe an. Italia este destinația sa preferată, cu toate că Iorga este omagiat și premiat în multe centre universitare și ambasade europene, din Anglia până în Polonia, faima sa ajungând și în Statele Unite ale Americii. În spatele gloriei sale de savant se ascund și interesele politice ale familiei regale sau ale unor politicieni români, care îl admirau pe Iorga. ,,Cu alte cuvinte, am putea spune că mesianismul său, decredibilizat și contestat periodic în plan intern începând cu anii ´20, s-a reorientat parțial în plan extern, în scop antirevizionist. Agenda și prioritățile sale de cercetare au urmat îndeaproape două tendințe destul de evidente. Una a avut un caracter explicit defensiv, justificator, care furniza răspunsuri istorice ca replici la atacurile propagandei sovietice, bulgare și sovietice”. (pp. 88-89) Vanitatea acestuia îl punea în situația nefericită de a intra în conflict cu oricine, până și cu regele țării, protectorul și fostul său elev, însă tot vanitatea îl obligă la scuze, pertractări și schimbări de atitudine și optică aflate la poli opuși (de pildă, naționalismul atenuat din prima parte de după 1919 avea în spate dorința asumată de a nu-i irita pe colegii de la Sorbona atunci când istoricul român urmărea să-și continue seria prelegerilor anuale pariziene).

Iorga nu este nici pe departe unicul intelectual de dreapta care află o soluție la avântul comunismului și al formelor de social-democrație interbelice în fascism. Georgiana Țăranu acreditează interpretarea prezentă în rândul istoricilor revizioniști ai Europei interbelice care considera că fascismul este o reacție viscerală la Revoluția Bolșevică și fondarea U.R.S.S.-ului. ,,Sinteză originală de ultranaționalism și modernism, de invocare a trecutului și a tradițiilor alături de avântul spre inovații, fascismul se deschidea către diferite tipuri de audiențe. Pentru mulți lideri politici și intelectuali români naționaliști, de factură conservatoare și autoritară, din generația ajunsă la maturitate în anii războiului, fascismul propus de Mussolini a reprezentat un proiect dictatorial atractiv, o ,,revoluție legală” acceptabilă. Apoi, pentru generația tinerilor naționaliști radicali, studenți la momentul venirii la putere a fascismului, experimentul italian a acționat ca prim și principal reper ideologic al anilor ´20, o modernitate politică dezirabilă. Și pentru unii, și pentru ceilalți, regimul lui Mussolini a fascinat prin cea mai mare promisiune a sa: renașterea națională”. (p. 115) Ipocriziile sau conștiința schizofrenică din punct de vedere moral ale istoricului Nicolae Iorga sunt relevate cu maximă onestitate de Georgiana Țăranu. Fascismul românesc de tipul Legiunii Arhanghelul Mihail sau L.A.N.C. (prietenia cu nazistul notoriu de A.C. Cuza, rasist și antisemit încă din tinerețe, nu încetează până la finalul vieții lui Nicolae Iorga) este respins de acesta pe motiv că este inspirat de influența germană în creștere în Europa. Germanofobia lui Nicolae Iorga îi îngăduia să treacă ușor peste violențele comise de ideologia fascistă în Italia. Parcă pentru a se minți eficient și cu spor pe el însuși, în locul îngrijorării pentru regimul fanatic și din ce în ce mai violent din Peninsulă, Nicolae Iorga aduce adevărate ode harismei și geniului politic ale omului providențial, chintesența spiritului roman antic renăscut în secolul al XX-lea, Benito Mussolini. Pe deplin sincere sau mai degrabă interesate, greu de spus, elogiile de inspirație mussoliniană, delirante din punct de vedere retoric, ale istoricului român au un singur merit: acestea nu construiesc un cult al liderului suprem, închinat vreunui politician român. Ar fi fost pilduitor dacă Georgiana Țăranu ar fi rezervat un subcapitol despre reacțiile publice, cu minus sau plus, ale lui Nicolae Iorga la figura politică a Majestatii Sale Regele Carol al II-lea. Poate că și aici, îndeosebi după 1938, Nicolae Iorga a ridicat un altar de cuvinte și entuziasme bombastice și factice, unde imprecația și elogiul stau împreună precum capul și pajura unei aceleiași monede. Întregul efort de a scrie panegirice lui Benito Mussolini îl plasează pe Nicolae Iorga în tabăra antidemocraților dintotdeauna. ,,Iorga aplică o lectură voit selectivă a fascismului, care avea dublul avantaj de a măguli guvernul Mussolini și de a educa publicul românesc”. (p. 144) Mai mult decât atât, ranchiuna sau resentimentele mai vechi ale lui Nicolae Iorga, care se considera cel mai înzestrat politician și spirit din România Mare, blindate de etnocentrism, autoritarism politic, cultul paralegal al puterii nerestricționate a monarhului, îl determină sau poate doar îl ispitesc să compare controlul adesea ilegal al vieții publice de către clanul liberal al Brătienilor cu dictatura liderului fascist Mussolini, a cărui tiranie apare ca fiind mai blândă și mai justificată în epocă. ,,Pentru a nu lăsa loc de îndoieli, se făcea distincția între ,,un autocrat bun, d. Mussolini, prieten al poporului” și ,,doi autocrați răi, d-nii Ion și Vintilă Brătianu, dușmani ai poporului”. (p. 160) Toată flatarea liderului fascist italian era menită, dincolo de efuziunile de extremă dreaptă ale lui Nicolae Iorga, recunoașterii Basarabiei ca parte integrantă a României Mari de către Italia, ceea ce se concretizează abia în 1927. Judecând în ansamblul perioadei, alianțele diplomatice ale României în primul rând cu Franța duc la un eșec total abia în 1940, când Germania domină fără rival întreaga Europă și Italia, cea care susținuse ani de-a rândul revizionismul maghiar în Transilvania, se supune impozițiilor teutone. În concluzie, în ciuda eforturilor de a strânge relațiile culturale italo-române, România nu este partenerul credibil și cu adevarat afin cultural. Ungaria se încadrează aproape întotdeauna înainte în simpatia diplomației italiene mussoliniene. Simultan cu acest proces defavorabil realmente intereselor naționale, normalizarea fascismului ca discurs public legitim nu contenește în cultura publică românească: ,,De exemplu, sub egida acestei asociații [Cultura Italo-Romana], italienistul Alexandru Marcu a pregătit o antologie a discursurilor lui Mussolini în limba română. Între timp, în paginile revistei Roma, atât Marcu, cât și discipolul favorit al lui Ortiz, George Călinescu, traduceau discursuri ale diverșilor oficiali fasciști, începând cu cele ale dictatorului. Cultura italiană nu mai putea să fie nicicum separată de propaganda fascistă după întronarea dictaturii, definitivată în jurul anului 1926”. (p. 195)

Omagiile lui Iorga aduse lui Il Duce și laudele pentru fascismului italian vor continua entuziast până în anul 1938. Iorga, iubitor de măguliri din toate părțile, devine un fascist fără puseuri de încurajare a violenței fizice, ci doar simbolice. Aura legendară a lui Mussolini începe să se stingă încet și niciodată complet în anii în care steaua lui Adolf Hitler crește până în punctul în care Germania începe să domine din umbră politică externă a Europei. Iorga este un hitlerofob absolut și de aici decurge antilegionarismul său accentuat. Carol al II-lea este cel mult un posibil dictator fascist, nu chiar de statura lui Mussolini, dar niciodată Zelea Codreanu. Mussolini își pierde parțial din credibilitate pentru Iorga în anii de dinaintea debutului celui de-Al Doilea Război Mondial. În războiul de cucerire a Etiopiei, Nicolae Iorga preia angrenajul ideologic fascist: ,,Cumva, în optica sa profund deformată de sentimentalism și rasism, Iorga susținea că războiul din Africa îi înnobila pe italieni, aducându-i mai aproape de esența lor latină și creștină. În numele unui asemenea popor în care toate virtuțile romane se reactivaseră, care înviase și revenise la misiunea sa istorică, va justifica Iorga, după cum vom vedea, și politica colonială fascistă. Adică exact în termenii naționalismului carismatic”. (p. 273) Intervențiile publice ale lui Nicolae Iorga sunt din ce în ce mai impregnate de rasism și antisemitism în 1937, însă versatilitatea criticilor sale demască o lipsă de claritate morală și mult oportunism din partea istoricului. Numai anticomunismul său vechi își păstrează verva și intensitatea. Iarăși, autoarea ezită să-l plaseze pe Iorga publicistul în categoria intelectualilor fasciști, deși sunt atâtea dovezi că fascismul temperat al lui Iorga există și nu surprinde prin nimic original. ,,El a rămas un conservator în derivă, care a romantizat radicalismul dictaturii lui Mussolini, încercând să-l împace cu tradiția. Iorga a fost și un intelectual tiranofil, precum și un excelent ambasador al fascismului italian în România”. (p. 313) Deși toate dovezile converg înspre un fascism românesc care nu se poate reduce numai la formele sale violente, inspirate de Germania mai mult decât din Italia, adunate în mișcarea legionară și L.A.N.C., ci le include și pe cele ale lui Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Mihail Manoilescu etc., dar și versiunea sa iorghistă, care a fundamentat dictatura lui Carol al II-lea, la rândul lui un simpatizant al Ducelui și al modelului politic italian, Georgiana Țăranu refuză să tragă concluzia nuanțată a unei fascism policrom și multifațetat românesc, vorbind despre simpatii, apropieri și admirații de inspirație fascistă. Însă, fascist sau conservator dereglat spre autoritarism cum este apreciat, Iorga nu a fost niciodată un liberal clasic, un conservator de tip britanic sau un intelectual al dreptei democrate.

(Publicat inițial în revista Anthropos, Nr. 7/2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-ideologii-de-interval-istoric/)

Publicat în Lecturi | Etichetat 2025, Georgeta Țăranu, Humanitas, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian | Lasă un comentariu

A existat statul național-legionar în România?

Publicat pe iulie 16, 2025 de vicuslusorum

Statul național-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941)[1] a istoricului Florin Müller este una din multele cărți de autor axate pe problema fascismului românesc. Florin Müller cunoaște (aproape) toată istoria fenomenului legionar, iar sursele sale bibliografice abundente, la care face apel aproape pe fiecare pagină, acoperă o uriașă paletă de perspective în privința fenomenului cultural, nu doar politic, social și economic pe care l-a traversat România interbelică sub denumirea de fascism. Regatul României nu a fost niciodată o democrație funcțională și, începând cu anul 1938, a încetat să mai joace rolul greu de monarhie constituțională. Între 1938 și 1989, România, trecând prin 4-5 dictaturi succesive, a existat în afara tipului de organizare politică cunoscută sub numele de democrație parlamentară. Nici înaintea debutului dictaturii carliste, societatea românească, polarizată în clase sociale diferențiate simplist și brutal, fără straturi intermediare numeroase sau consistete, cu mari inegalități sociale, multă sărăcie și mizerie socială la o extremă și multă corupție și risipă de resurse la cealaltă, nu atingea standardele de dezvoltare atât de necesare stabilității și existenței pașnice într-o democrație.

Florin Müller distinge între trei tipuri de ,,puteri” în cadrul fenomenului fascist românesc, dar întotdeauna documentat: în trecutul apropiat, de până la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, sunt partidele politice interbelice, conservatoare, corupte și anticomuniste, înclinând spre un regim autoritar fascist, la mijloc armata condusă de Ion Antonescu, de un fascism agresiv, însă alimentat în principal de temeri și alianțe geopolitice (atracția spre radicalismul criminal al regimului mareșalului Ion Antonescu provine din teama de Ungaria fascistă și protecția volatilă și aparentă a Germaniei naziste, totul în contextul Dictatului/Arbitrajului de la Viena din august 1940) și Mișcarea Legionară, revoluționară și fanatică în crezul său legionar, visând la o schimbare la față a României. ,,Ion Antonescu aparținea, pe întreaga perioadă a lumii carliste, lumii politice vechi și nu dorea un regim revoluționar cu o bază de masă, așa cum intenționa Mișcarea Legionară. În ciuda acestui fapt, exista un sentiment marcat de ostilitate față de regimul carlist care îl marginalizase, precum și de dispreț față de lumea politicienilor democrați, care nu fusese în stare să preîntâmpine instaurarea acestui regim”. (p. 22) Această autonomizare a puterii dictatoriale a mareșalului Antonescu devine un leitmotiv pe măsura scrierii istoriei de față: Ion Antonescu protejează interesele materiale ale claselor avute, însă nu le permite să mai conducă statul. Riscând o asociere istorică nepotrivită, Antonescu apare din spuma conflictelor sociale ale anului 1940 dintre Carol al II-lea, izolat diplomatic la marginea Europei, și partidele politice, care asistă pasiv la moartea României Mari, sub forma bonapartistă a generalului Kornilov pe fondul falimentului politic al guvernului provizoriu condus de Alexander Kerenski după revoluția din februarie 1917. Ion Antonescu este marele împăciuitor, dar care pierde războiul alături de Germania nazistă și suferă consecințele implacabile de rigoare. Rolul său de dictator absolut, însă într-un stat condus, cel puțin formal, împreună cu Regele Mihai I, este stabilit prin decret regal: ceea ce rămâne dificil de înțeles este ce mesaj politic real avea de transmis Mareșalul în rândul populației, unde rolul dinamizator îl reprezenta Horia Sima prin Mișcarea Legionară, pe care Ion Antonescu nu o putea controla ideologic, ci doar administrativ: ,,Ion Antonescu dorea să domine spațiul cu mesaje autoritariste, care să convingă partea conservatoare a societății românești că proiectele fascist-totalitare legionare nu vor putea fi niciodată puse în aplicare. Este frapantă și obscuritatea proiectului politic antonescian. Este dificil de înțeles, spre exemplu, cum schimbarea ,,temeliilor statului” ar fi fost posibilă prin păstrarea unei ordini și unități instituite de sus, fără nicio mobilizare politică ,,de jos” a Mișcării sau a altor structuri social-politice, pe care generalul Ion Antonescu ar fi trebuit să le descopere și să le activeze”. (p. 132) Mișcarea Legionară, odată aflată la putere, a dus o politică de vendete repetate: împotriva politicienilor carliști, a universitarilor politicieni și a evreimii autohtone. ,,Întreaga elită a radicalismului politic de tip cuzist sau legionar avea instrucție legionară, ceea ce reconfirmă ideea că nu exista opoziție între educația superioară și atașamentul la fascism (sau comunism). Alocarea ministerelor ,,sociale” către legionari nu a constituit o greșeală sau o slăbiciune a lui Ion Antonescu. Conducătorul Statului trebuia să atribuie acestora unele ministere. Ministerul Educației Naționale se va dovedi decisiv în privința politicii de epurare declanșată de legionari în rândurile corpului universitar”. (p. 159)

Ideologia legionară se evidențiază ca un angrenaj cvasiincoerent de situări antimoderne, deși modernitatea alternativă oferită de utopia fascistă a națiunii regenerate și unitare, fără clase sociale, deci fără opoziții și contradicții, este o modernitate industrială, dinamică, a creșterii economice și a bunăstării publice, în esență, la fel de tehnică în praxis-ul imediat ca în societățile democratice capitaliste. ,,Revoluția politică a Mișcării Legionare era semantizată prin negație absolută față de adversarii săi: comunism, iudaism, democrație, umanitarism, oligarhii politice și economice, capitalism, ateism, liberalism, materialism, oportunism”. (p. 191) Unii termeni par mai degraba îngrămădiți în enumerare, dar e adevărat că legionarismul are o substanță socială rurală și de margine orășenească, ba chiar muncitorească pe alocuri. Deosebirea majoră față de doctrina comunistă se învârte în jurul națiunii unitare și armonioase, a religiei strămoșești, a proprietății private imediate (nu a speculațiilor financiare de tipul dictaturii plutocratice de pe Wall Street) și a progresului social naționalist. Marea finanță și goana după profit de dragul profitului, mecanisme și structuri sociale ale capitalismului dezvoltat din perioada interbelică până astăzi, sunt infirmate de proiectul totodată anticapitalist și anticomunist legionar, însă, în ultimă instanță, comunismul stalinist uniformizant este răul suprem, nu neapărat capitalismul american. Florin Müller caută, fără a fi primul în acest demers, structura organizatorică aproape identică a ,,sistemelor totalitare”: ,,Natura sistemului economic, atât în aspectele de control etatist, cât și în privința ,,socializării” – mai corect ar trebui spus etatizării – economiei, dirijismul, lichidarea libertăților individuale sunt dimensiuni care demonstrează natura omogenă a sistemelor politice hitlerist, fascist italian și stalinist sovietic. (…) Sistemul politic, politica educațională, inclusiv mobilizarea tineretului spre realizarea mizelor revoluției și statului total, etatismul în sensul de monopol al partidului-stat, orientarea politicilor economice prin dirijism sunt trăsături comune celor trei regimuri totalitare”. (p. 239-240) Intelectualii analizați de Florin Müller în diferitele lor dimensiuni, de la sociologie la critica literară, sunt cu toții fasciști europeni și legionari în spirit local.

Deosebirea majoră, dar și mărul discordiei, dintre Antonescu și Sima este relația politică cu restul societății: militarism conservator pentru Antonescu, marile reforme politice fiind amânate după deznodământul celui de-Al Doilea Război Mondial, și ideologizare militantă, radicalizată de jos în sus, pentru Horia Sima. ,,Antonescu insistă pe fascism ca sistem de ordine controlat de stat și cu economie (relativ) liberă, Sima pentru un fascism de partid, în care Mișcarea să controleze total statul și societatea”. (p. 300) Crimele săvârșite de legionari în toamna anului 1940 și în ianuarie 1941 decredibilează Mișcarea Legionară în ochii societății largi și contribuie la eliminarea rivalilor potențiali ai lui Ion Antonescu. Florin Müller urmărește – cu mare atenție pentru detaliu politic consemnat zilnic – tot ce s-a petrecut până în 21/22 ianuarie 1941, când are loc și se epuizează definitiv ,,Marea rebeliune legionară”. Un capitol plin de amănunte despre epurările și iertările ideologice aplicate mediului academic completează finalul cărții. Intelighenția de dreapta din România anticipează prin tatonări la finalul anului 1940 ceea ce vor realiza în 1947-1948 în materie de reformare a universităților liderii Partidului Muncitoresc Român.

Constatarea deloc optimistă, citind despre intervalul statului național-legionar românesc din septembrie 1940-ianuarie 1941, este că prefacerile istorice ascultă de legități care depășesc criteriile moralizării simple. Nimic nu pare a se fi întâmplat din cele care s-au consemnat atunci fără participarea vinovată, voluntară și mai mult sau mai puțin conștientă a întregii societăți.

[1] Florin Müller, Statul național-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Editura Corint, București, 2025.

(Publicat inițial în Anthropos, Nr. 6, 2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-a-existat-statul-national-legionar-in-romania/)

Publicat în Lecturi | Etichetat 2025, Corint, Florin Müller, Statul național-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) | Lasă un comentariu

Proza tectonică din ,,Soarele negru”

Publicat pe iunie 8, 2025 de vicuslusorum

Soarele negru (Editura Trei, București, 2024) de Bogdan-Alexandru Stănescu încheie trilogia ,,familiei și memoriei”, din care nu au cum să lipsească, fără a prejudicia întregul edificiu, primele două părți: Copilăria lui Kaspar Hauser (2017) și Abraxas (2022). Topica pe alocuri barocă, pasajele mustind de erudiție mitologică, de dicționar de simboluri, reconstituiri istorice captivante (BAS ar putea cu ușurință să refacă fidel, flaubertian, biografii istorice antice sau medievale, îmbibate într-un clarobscur mistic sângeros, într-un raccourci horror), dar, în mod special, amestecul neliniștitor de vulgaritate stradală nefardată, marcată generațional, și rafinament intelectual înalt, inspirat de literatura modernă depresivă de top, mixtum compositum de Franz Kafka și Louis-Ferdinand Céline, toate acestea se contopesc în stilul scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, capabil să îi complexeze pe cititorii medii inculți, dar, cu aceeași ușurință, să-i țină la distanță pe cei pretențioși prin alunecarea repetată în abjecții de cartier și melancolii stranii.

Scris la persoana I din perspectiva unui jurnalist contemporan, specializat în omoruri și fapte diverse, celibatar trecut de 40 de ani, un mulatru cu o mamă româncă și un tată camerunez, Soarele negru aglomerează caleidoscopic scene din România socialistă, postcomunistă și globalistă, păgânism de inspirație neonazistă, stadiul psihiatriei în URSS-ul stalinist și iarăși România ceaușistă, dar și referințe culturale diverse, de la muzica ușoară a anilor 1970-2000 până la marotele stângii intelo din România anilor 2010-2020.

La fel ca în Abraxas, cenaclurile literare din jurul anului 2000, coordonate de umbrele impozante ale unor critici literari astăzi dispăruți, sunt populate de studenți săraci și deschiși oricărui experiment literar care să creeze o modă șocantă, dar nu este de mirare că se întâmplă astfel într-o societate a pauperizării sinistre la un pol și a îmbogățirii suspecte la celălalt, ambele căutând să deguste știri șocante, intensificând la paroxism și sațietate senzațiile tari. Într-un fel, poetica întunecată, sulfuroasă și frustă rezumă epoca: ,,Din punct de vedere al poeticii reziduale, crima face parte dintr-un profil potențial al urbanității esențializate. Aspectele morale și judiciare nu sunt însă considerate esențiale în abordarea revoluționară a lui Ivanov/Babiuc [poeții reali Dumitru Crudu și Marius Ianuș, n.m.]: poemul nu trebuie să cadă în plasa judecăților morale, să se lase contaminat de sentimentalism și de emoții, el trebuie să fie, pur și simplu. Poezia lor este mai curand un reportaj, o cutie neagră care captează toate semnele unei societăți muribunde, pentru a le purta mai apoi înspre un receptor improbabil. Pentru că, așa cum declarau în manifestul lor, cei doi poeți nu se adresau unui public anume, ba chiar disprețuiau contemporaneitatea și pe viitorii cititori, ci purtau mesajul apocaliptic înspre o altă civilizație capabilă să-l descifreze optim”. (p. 28) Minimalismul livresc, dar intens, definește maniera scriitoricească a lui BAS.

Tatăl personajului principal, pe numele său Diallo Abdallah, camerunez la origine, venise să studieze geografia și geologia la Universitatea din București în 1977. Politica de apropiere de țările africane nealiniate devenise o practică diplomatică de natură cotidiană în ultimii 10-15 ani ai regimului Nicolae Ceaușescu. Diallo era un comunist troțkist cu tușe de anarhism disimulat, dar tatăl lui, autoritarist de extremă dreaptă, luptase în milițiile armate ale președintelui Ahidjo în perioada războiului Bamileke. Smaranda, mama vocii narative, mulatrul batjocorit și acceptat în același timp de rasismul soft al societății românești (oare alegerea unui asemenea protagonist să aibă vreo legătură cu scandalul izbucnit public între BAS și activistul Valeriu Nicolae în 2023?), urmase și ea studii de geografie în aceeași perioadă. Învățase limba engleză de la mătușa ei și astfel s-a înfiripat ușor relația cu Diallo, un african mândru, înalt, misterios în independența lui. Smaranda Croitoru, alintată Smara, apare ca o combinație fatală de însușiri: creștină habotnică, revoltată împotriva tatălui ei, un preot de țară încuiat la minte din ,,Tulucești, de lângă Galați” (p. 148), cosmopolită, karatistă pasionată, patroana unui club de karate din care ea și fiul ei abia supraviețuiesc în anii destabilizării generale, 1990-2000, tulburi și de prăbușire economică în România și în estul Europei în general. Relația cu Diallo este scandaloasă pentru privitori, însă îmbrățișată fără regrete de Smara: ,,Dar asta n-o împiedica să-și afișeze, cel puțin în acei unsprezece ani cât a trăit cu Diallo, o dragoste de viață vecină cu hedonismul hippiot”. (p. 43) Recunoaștem în Smara pe mamele fatale, colerice și dominatoare din primele două compoziții literare ale trilogiei. Diallo este, de asemenea, tatăl puternic, viril, impozant, de o bărbăție sălbatică, însă care fuge iresponsabil și rămâne de neînlocuit în familie, un simbol al căutării de sine a viitorului mascul, băiatul său, cel care capitulează ambivalent în fața mamei rămasă singură. În Anglia, unde pleacă în 1989, Diallo își reclădește viața, căsătorindu-se și devenind tatăl a doi copii cu noua lui nevastă, câștigând, între timp, sume mari din munca pe o platformă petrolieră din Marea Nordului. Diallo, descris ca risipitor, se va întoarce în Africa centrală ca angajat al unei companii miniere ,,ruso-chineze”. Această familie prototip, disfuncțională în multiple ipostaze, construiește armătura trilogiei de față.

Naratorul, ,,Gigi, Gicuțu, Giogio, Tăciunel, Ibra” (p. 48), încă student, își colorează amintirile cu acel spirit generaționist douămiist ce îi permite să evoce prietenia cvasiincestuoasă, un trident familial bizar, dintre el, Cristi, coleg de cenaclu, Mihai și sora lor, Ilinca Romaniuc, lipoveni din Sulina, urmașii unei populații slave, marginalizate și exotice în România. Tatăl fraților fusese un contrabandist de graniță talentat, un bărbat la fel de dur și plin de vitalitate ca Diallo, însă acum, în sărăcia României postcomuniste, era consumat de alcoolism și șomaj. Mama, Tina, poliglota din familia ei burgheză până la 1948, ca de obicei în proza lui BAS, este cea care ține în mână frâiele familiei, dar una cu grave probleme interne. ,,Ea era cea care ținea familia laolaltă: era contabil independent și lucra cam pentru toate firmele încă existente în oraș, de la pensiuni la micile afaceri cu croaziere pe Dunăre sau plimbări până la coloniile de pelicani. Muncea ca un salahor și, ajunsă acasă, dezlănțuia o energie de uragan care ieșea din corpul ei mititel cu furia unui fenomen natural”. (p. 71) Familia trăia la marginea sărăciei, deși mama fusese ghid turistic ocazional și tatăl un muncitor decent în regimul comunist. Cei trei copii sunt consumați de ranchiună împotriva societății de atunci, de aici decurgând o înclinație spre violența imaginară compensatorie. ,,Funcționau, mi-am dat seama, două feluri distincte de motivație în interiorul familiei Romaniuc: una era orgoliul nemăsurat, pus la încercare în fiecare zi de mizerie, cealaltă, o trăire participativă a istoriei, mult mai adânc înrădăcinată și hrănită de șirurile de umbre care se perindau prin lumea invibilă, invocate de doamna Tina”. (p. 79) Aventura din Delta Dunării este una simultan mistic-juvenilă (caii de la Letea și delfinii ca expresie a tinereții incontrolabile), erotică (cu tânara Ilinca) și una de sondare a subconștientului tenebros, dar pe care peisajul sălbatic îl exprimă prin naturalețea sa neomenească. Zeci-cincisprezece de ani mai târziu, Gheorghe Ibrahim, camerunezul pasionat de literatură, se revede cu Cristi Romaniuc, însoțitor de bord la o companie aeriană din Qatar, și Ilinca, damă de lux în Italia, amanta de ocazie a unor arabi bogați. Lipovenismul fusese eradicat de realizarea materială pe alte meridiane în anii 2000-2010.

Smaranda fusese crescută în anii 1970 de către mătușa ei de la București, de care fratele ei, preotul înapoiat și dogmatic, se înstrăinase complet. ,,Mătușa Ileana, ,,iarba-rea”, ,,curva-mpuțită”, era croitoreasă la Casa de Moda Diana și trăia singură într-un apartament de pe strada Eforie”. (p. 151) Povestea de viață șaptezecistă domină partea mediană a romanului și, prin implicațiile ei subsecvente, planează asupra romanului ca piesa sa centrală. Mătușa Ileana/Dana fuge la rândul ei la București, stă în gazdă în condiții materiale modeste, studiază la Liceul Iulia Hașdeu din București. Tânără atrăgătoare fizic, ea este pasionată de modă și de design vestimentară. Viața i se schimbă complet când unul din bodyguarzii securiști ai lui Nicu Ceaușescu, beizadea și playboy controlat de mama lui tiranică, o seduce sau, mai bine zis, se lasă cucerită de ofițerul golănaș. Lică este un securist chinuit de frici, dar care cunoaște viața de desfrău și distracție a nomenclaturii de la vârful cel mai de sus al statului. Ileana se va rupe de iubitul ei după luni de iubire și bătăi repetate ale unui ofițer cu nervii șubreziți de la jocul dublu pe care se obișnuise să-l facă: protector și spion al lui Nicu Ceaușescu. ,,Bietul securist cu nervii la pământ nu bănuia că tovărașa Elena își lua informațiile despre propriile progenituri și din altă parte și că fata pe care o proteja el îi devenise recent colegă în serviciul de informații al statului, că datele furnizate de ea săptămânal la cofetăria Dunărea unui bărbat între două vârste, care se prezentase Petrescu, ajungeau într-un dosar prezentat sâmbătă de sâmbătă tovarășei Mama, care, în urma unui îndelungat exercițiu academic, putea să execute o colaționare profesionistă a celor două dosare, variațiuni pe aceeași temă. Prin urmare, dat fiind că Lică îi era și obiectiv de urmărire, și încă iubit oficial, Ileana a trebuit să-i îndure pumnii și picioarele până când în viața ei a intervenit elementul neașteptat numit Mama Mina”. (p. 193) Mama Mina corespunde, credem, Zinei Dumitrescu, cunoscuta creatoare de modă care a lansat atâția creatori similari în postcomunism. Lumea modei este una a vieții de noapte în rândul protipendadei comuniste, o fereastră de capitalism dezlănțuit (potentații regimului erau protejați de securiștii interlopi) într-o cetate proletară austeră. ,,Nici nu trebuia să-i spună toate lucrurile astea Mamei Mina, pentru că Vrăjitoarea ghicea și a ghicit că în fața ei, sub masca drăgălașă a unei fete de clasa a XII-a, stă o viitoare ucenică, un talent mai mare decât avusese vreodată Casa de modă Diana, așa că a venit spre ea, i-a pus o palmă rece pe obraz (avea probleme cu circulația periferică), cu mâna cealaltă și-a dat jos ochelarii imenși de soare – da, avea ochii injectați și duhnea din stomac a băutură și tutun – și i-a spus că o angajează pe loc, apoi a tras-o lângă ea pe o canapea din piele, cum se mai găseau doar în birourile CC al PCR, și a început s-o descoasă cu blândețea pe care le-o rezervă doar apropiaților pe care îi admira”. (pp. 198-199) Ileana trăiește, ulterior promovării ei la casa de modă, o poveste de iubire dezlănțuită și sufocantă cu un fotbalist de la Steaua, Marius. Acesta o înșela, cumva previzibil, măcar pentru faptul că actele lor sexuale sunt descrise cu o intensitate de filme porno, singura formă de erotism acceptată de vocea povestitorului în întreaga trilogie a prozatorului BAS, unde dragostea nu există. Ileana înnebunește, se îmbolnăvește pe loc de schizofrenie, căpătând o dublă personalitate: fata serioasă și muncitoare de peste zi, Dana, Ileana, cea sadomasochistă, delirând în scheme psihanalitice mitologice, anamorfotice, de tip jungian. Psihiatrul Vasile Predescu, fost colaborator al viitorului KGB în timpul studiilor savante de la Moscova din anii 1945-1950, directorul spitalului de boli nervoase, este fascinat de suprapunerea dintre dedublarea Ileanei și traumele și defectele poporului român, o lașitate constitutivă care explodează ocazional în acte de violență irațională, în descărcări de cruzime colectivă. ,,Doctorul Predescu avea însă credința că nevroza respectivă este doar una dintre fațetele unei schizofrenii naționale ce-și află sursa într-o apropiere ontologică, la nivel național, a ipocriziei și a dedublării. Un popor profund duplicitar, care păstrează însă în măduva oaselor o sămânță de autenticitate, ca un vierme intestinal pe care încearcă să-l elimine prin excrementele ,,patriotismului”, ale politicii, ale ruralismului cumsecade”. (p. 225) Emanații ideologice de extremă dreapta, cioraniene, deci occidentale și antinaționaliste, se strecoară neverosimil (de fapt, lipsa de veridicitate caracterizează global o mare parte din îmbinările divino-monstruoase din Soarele negru: cuplu afro-european în plin ceaușism, sălile clandestine de practicat karate, liceană modistă și bolnavă mintal, adolescentul vulgar, dar citit, Ileana mistică – Dana obiectivă etc.) în trama romanului, nu atât încurcată sau stufoasă, ci desfășurându-se ca într-un vis, prin salturi de la un episod la altul, pornite din intuiții spontane, asocieri nu doar neintegrate, ci de la început dezintegrate. Dana petrece câteva luni sub tratament. Se consideră violată în halucinațiile ei de tatăl preot. Elemente religioase precreștine pătrund insidios în delirurile bolnavei. ,,În jocul lor, Dana/Ileana este ,,Nuna”, o ființă regresivă, pe jumătate copilă, pe jumătate hierodulă, care se preface a fi scârbită inițial de propunerile și aluziile concupiscente ale lui Filu, pentru a ajunge să se înjure cu el birjărește, înainte de a recădea în starea catatonică”. (p. 236)

O lungă încăpere a romanului este ocupată cu biografia în reminescențe controlate ale domnului Predescu, un doctor de o mare tenacitate și curiozitate intelectuală, de condiție socială umilă prin originile sale țărănești, bănățean de la țară, erotoman cu măsură, cel care ajunge să studieze în Leningradul ultimului deceniu stalinist. Colaborator al poliției secrete, discipol și pretins protector al neuropsihiatrului Alexander Luria, pionier în domeniul său de cercetare, Vasile Predescu este vocea cea mai inteligentă a narațiunii. Cazul pacientului S., cel care putea memora perfect, până la ultimă cută, orice, sublimat într-un extaz cinestezic care răpea integritatea și coerența unei identități independente, unei personalități conștiente de limitele și pasiunile sale, deci aceeași dezintegrare fertilă amintită mai sus, aduce în parte cu ansamblul romanului și a vocii auctoriale, postmoderne, pierdută și risipită în disjecta membra ale jocului narativ. Vasile Predescu dispare din roman de îndată ce mătușa Ileana, restabilită, dar incapabilă să se mai apropie sexual de un bărbat, își reface viața interioară în calitate de mamă adoptivă a Smarandei, mama naratorului. Ibrahim Gheorghe trece lin de adolescență și de prima tinerețe. Viața de licean nouăzecist este descrisă în realismul ei brutal, tembel și cinic: sărăcia și mizeria generalizate până și în marile orașe, foamea după bunăstare și produse occidentale de consum, care încep să vină în valuri după anul 2000, deosebirile de clasă în curs de lărgire și maturizare, corupția mică, dar zeloasă, din învățământul liceal, primele aventuri sexuale, fără consecințe sau crispări afective, agresivitatea verbală și fizică a lumii interlope mici și colcăitoare din școlile românești etc. E vorba de un București plin de câini vagabonzi, mardeiași, clădiri abandonate sau cariate de vreme până la nerecunoaștere, prostituate, șuți, băiețași de cartier bătăuși și borfași, peste care Sensei Mihai tronează regește până la moartea sa timpurie de cancer. Nu recunoaștem nimic diferit de peisajul urban al primelor două cărți din trilogie. Turpitudinea publică românească îngroașă sentimentul de depeizare intelectuală și morală.

La fel ca în tabloul aventurii cruciate din Abraxas, secțiunea fictivă scrisă de nazistul homosexual, misticul Zolli Pintsch, soldat în Freikorps, către ,,scriitorul german” W.G. Sebald, este una din cele reușite artefacte literare din Soarele negru. Gustav von Turn und Taxis și Rudolf Hoess sunt căpeteniile asociației mistice de naziști, compusă din 7 membri, Societatea secretă Thule. Transportați mistic, aceștia asistă la un ritual sacrificial mesopotamian de acum 4-5,000 de ani în urma căruia curtenii regelui răposat sunt uciși într-o baie de sânge și cu o cruzime exprimată într-un limbaj nelipsit de străluciri sadomasochiste. Apoi vine slujba nașterii satanice a liderului suprem nazist. Se pare că însuși Adolf Hitler, purtând Lancea lui Longinus, cea care permite stăpânirea lumii, se născuse direct adult din sângele unei femei sacrificate și din pântecele minerale ale reginei antice pentru a-și împlini misiunea, dar care nu era una militară, ,,burgheză”, dacă nu ar fi degenerat dictatorul, ducând la fuga în Scoția în 1941 a lui Rudolf Hoess, când acesta salvează soarta omenirii pentru că Lancea lui Longinus nu se mai afla în mâinile conducătorului nazist, ci a unui nobil britanic. Întreaga scrisoare are farmecul unor pasaje de ritual mozaic redatat fotografic în Theodoros al lui Mircea Cărtărescu, dar și din paranoia anxioasă ascunsă în Despre eroi și morminte, secțiunea raportului despre orbi a personajului dezabuzat și alienat mintal Fernando.

Deja matur, trecut de 30 de ani, îndreptându-se vertiginos către 40, Ibrahim lucrează la reviste glossy și ziare de scandal din capitala României. Nu se poate lega de nicio femeie, dar se acuplează cu destule partenere disponibile, femei regine, femei autoritare ca propria sa mamă, femei care abia așteaptă să fie înjurate de misoginii triști și singuratici, de cavernă, ai internetului, ocazie prin intermediul căreia deconspiră și ipocrizia de clasă a grupurilor de tip ONG ale stângii intelectuale finanțată din bani occidentali. Pasiunea sa rămâne rubrica de crime și omoruri. Povestea celui care îmbălsăma fete și femei tinere care muriseră de moarte naturală este una din cele mai șocante și absurde din Soarele negru. Anatoli Moskvin, deși un psihopat rus benign, este portretizat ca un soi de doctor Vasile Predescu al îmbălsămării și taxidermiei. ,,Nu era nimic malefic în acțiunile lui, era mai curând un înger decât un trimis al răului, un om care nu-și găsește locul în lume, așa cum sunt mulți, dar care-și croise drum înspre subteranele vieții de apoi, unde se culcușise alături de fetițe precum cea cu care fusese obligat să se căsătorească în adolescență”. (p. 446)

Ibrahim se întoarce, asemenea tatălui său african, la origini: crede în natura animalică, deci rea, constitutivă a omului, e atras de această supă primordială a Răului, deși încearcă să-l mistuie rațional ca pe un aliment, dar un rest deranjant rămâne de nemistuit. Societatea este un infern nu contrafăcut de roluri și funcții sociale, nu, nici vorbă de așa ceva, ci de mamiferele perverse care suntem în străfunduri, din trupul cărora ies la suprafață și ne înhață fantome ancestrale libidinoase, creaturi bestiale în sensul propriu al cuvântului. Suntem cu toții descendenții Africii negre, ai continentului inconștientului omenesc mereu de veghe, veșnic insomniac. ,,De fiecare dată când un om sau un popor crede că înlătură vălul, iese la suprafață natura primară: suntem o sectă de ucigași și canibali. Prefer cârja rațiunii, prefer iluzia esenței”. (p. 449)

(Revista Anthropos, Nr. 5, 2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-proza-tectonica-din-soarele-negru/)

Publicat în Lecturi | Lasă un comentariu

Jurnalul unui intelectual senin

Publicat pe mai 19, 2025 de vicuslusorum

Despre tribulațiile politice într-un veac zbuciumat ale istoricului și teoreticianului literar Paul Cornea avem mărturia sa din volumul din convorbiri cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost (Polirom, 2013). Din lunga discuție de aici rezultă un autoportret sinuos, tușat de regrete, nostalgii, păreri de aur, dezmințiri, bucurii, căutări, soluții și aporii: Paul Cornea a fost o scurtă perioadă de timp un nomenklaturist devotat din zona culturii de stat socialiste, dejisto-ceaușiste, cel puțin oficial, cu îndoieli personale dezvoltate și ascunse după vârsta de 35 de ani, însă nu și mai devreme, în primii zece ani de după 23 august 1944. De la direcțiunea tipăriturilor la cea a cinematografiei, aparatcicul Cornea a decis, finalmente, pentru cariera și vocația de profesor universitar, unde a reprezentat o voce importantă, adâncă și o prezență insolită pentru generații întregi de studenți, poate cel mai bun teoretician literar, cu vocația unui filozof al cunoașterii estetice dublată de cea a unui sociolog al literaturii, din România celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Regulile jocului și Originile romantismului românesc sunt printre cele mai strălucite și profunde lucrări de anvergură publicate în critica și teoria literare din Republica Socialistă România.

Paul Cornea a fost, totuși, oficial unul din intelectualii comuniști fideli regimului dejist în epoca sa întunecată, de stalinizare a României, fără a fi un propagandist zgomotos sau un ciocan cu peniță al jdanovismului practicat în epoca respectivă. Poziția sa ideologică, așa cum este recuperată și reconstituită post factum din Ce a fost – cum a fost, este una, după cum vom arăta, cel puțin neverosimilă, dacă nu lipsită de onestitate: Paul Cornea aderă la comunism imediat după ,,eliberarea” adusă de Armata Roșie, întrucât, la fel ca mulți alți etnici evrei, fusese persecutat, înjosit și amenințat cu moartea (Holocaustul este culminația oribilă a acestor practici barbare de o violență politică implacabilă). Justificarea este mai mult decât plauzibilă: după ororile nazismului, socialismul pare în 1945 soluția europeană în teritoriile unde Wehrmacht-ul și regimul de ocupație nazist, împreună cu aliații lor fasciști, inclusiv România condusă de Mareșalul Ion Antonescu, au implementat politici rasiale antisemite și de epurare etnică.

Însă Paul Cornea susține că a crezut în comunism. Nici la bătrânețe nu pare a fi complet în afara unor simpatii controlate față de social-democrație, deși acestea sunt copleșite de căința adusă de memoria crimelor sistemului comunist și de doctrina superioară a liberalismului triumfător și revanșard, pe care intelectualul Cornea o absoarbe organic după 1960 din desele deplasări în Occident și din lecturile sale în același spirit. Dar tocmai acesta este misterul personalității intelectuale a lui Paul Cornea: oare comunismul în care a crezut generația sa și îndeosebi intelectualii să fi fost complet o eroare istorică de proporții, un zeu păgân îmbătat de sânge, o risipă de viață și o distrugere a conștiinței morale, o dezumanizare rapidă a ființei umane? Dacă îl urmărim cu atenție pe autor, acesta este verdictul final: sovietologii anticomuniști au avut atâta dreptate. Totul până la asumarea culpei individuale, a rușinii de sine: aici Cornea invocă o luminoasă cale de mijloc, toleranța, nuanțele, lipsa alternativelor, oprimarea deresponsabilizantă a regimului etc. Se știe vinovat, dar cât de culpabil? Ceea ce reiese ca neveridic, deși atât de dureros de real, este golul oricărui discurs coerent, cultivat, savant, ideologic înrădăcinat în uriașa tradiție intelectuală a stângii marxiste: cum să fii trăit în epoca diamatului de la apusul stalinismului, când însăși lumea intelectuală vestică aderase la o stângă aflată la zenit, și să nu mai faci deloc apel la argumentele criticii sociale totale din marxism sau leninism? Paul Cornea scrie de pe pozițiile cuiva care a șters orice urmă a culturii sale marxiste, deși realismul materialist al unora din abordările sale critice debordează ceva din vocația devoratoare de sensuri a gândirii marxiste. Mult mai deprimantă este posibilitatea ca acest formidabil cărturar să nu fi fost niciodată un intelectual educat și informat temeinic al stângii intelectuale, deși ne îndoim de asta: Paul Cornea doar și-a renegat până la anihilare o parte din trecutul intelectual de început. Din nefericire, acesta a preluat tale quale liberalismul la modă în lumea dezvoltată după 1980 și îl întrebuințează doctrinar până la finalul vieții. Aceasta este lecția finală din Ce a fost – cum a fost.

Citind Jurnalul (1933-2017) – editura Polirom, 2024 – nu descoperim alte teme și obsesii firești decât cele din Ce a fost – cum a fost. Ceea ce descoperim sunt fațetele personalității. Încă din 1941, Paul Cornea scrie matur, lucid ca un chirurg, dovedind o moderație ieșită din comun, perfect stăpână pe sine. Cultivat și autodidact, acesta nu se lasă cucerit de imaginea marilor personalități geniale: geniile își dezvoltă doar un aspect al inteligenței, nici pe departe pe toate, iar ceea ce îi definește este viziunea. ,,E nevoie de o intuiție profundă, de o sesizare intimă a procesului ce se desfășoară în afara eului tău, de o forță de reconstrucție gigantică”. (p. 39) Pentru Cornea universul cunoașterii este segmentat în straturi, în fante ale realității care se descoperă în relații reciproce greu de pătruns intelectual, dar care au legități proprii. ,,La nivelul atomului și la un nivel macrocosmic, cunoașterile vor fi esențial diferite. Și lucrul nu trebuie luat dramatic. Nivelurile se interferează, se întrețes într-o armonie complexă. Omul reprezintă o accesare a mai multor planuri diverse în jurul unui germene individuat. Dacă e foarte dificilă pătrunderea în inextricabila combinare de forme și niveluri care constituie existența vie, ea, nu mai puțin, există. Iar inserându-se în principiul <…>, nu mai puțin fiecare nivel își are legea lui specifică”. (p. 44) Cititor erudit de literatură, atent cu nuanțele și căutând întotdeauna un stil rafinat, franțuzit, al exprimării, Cornea deplânge la începuturile formării sale intelectuale mecanizarea vieții moderne, excesul de tehnică, de comoditate a gândirii din prefabricate, cea care ucide spontaneitatea, inițiativa, originalitatea. Afirmația nu se referă la cazul românesc, ci al lumii occidentale în ansamblul ei. Crimele fasciste și comuniste sunt eludate în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, jurnalul suferind o întrerupere de 12 ani între 1944 și 1956. Notațiile sunt compuse din reflecții și o profuziune de citate, descrieri sensibile, aproape tolstoiene, ale colțurilor de natură, anecdote culturale. Viața politică este cvasiamorțită în Jurnal. Cea socială apare ca estompată, înveșmântată într-o căptușeală care-i atenuează stridențele. Abia începând cu anii 1965-1966 se poate vorbi de un jurnal propriu-zis. Se lasă impresia unui personaj care nu dorește să se dezvăluie, ci să se ferească și să scrie mai puțin despre sine (larvatus prodeo) și mai mult despre lumea din jur, surprinsă în cotidianul ei efemer. Unele considerații de estetică abordează deschis subiectul raportului fluctuant, contorsionat și policrom dintre eu și istorie.

,,Paranteză. Unul din trucurile clasice de care romanul modern încearcă să scape e unitatea incoruptibilă a caracterelor. Când romancierul comentează reacția psihologică a unui personaj, el se refera la un mod de a fi, cristalizat într-o tipologie, mereu aceeași. Supoziția e dublă: 1) că omul poate fi cunoscut sub raportul interiorității: 2) că el nu se schimbă (în cazul contrar, dispare individualitatea). De fapt, cunoașterea de sine e un postulat indemonstrabil, căci omul se face în confruntare cu istoria, iar viitorul nu poate fi determinat pe cazuri singulare. Pe de altă parte, constanța unor trăsături psihice – fapt indeniabil – nu exclude manifestarea altora, de o diversitate adesea consternantă. Dar ceea ce surprinde cunoscând un om nu e nici ceea ce-l caracterizează permanent, nici ceea ce se ivește circumstanțial, ci infinita combinare a aptitudinilor și însușirilor, a calităților și defectelor, care indică marea complexitate a ființei. Diversitatea în unitate și unitate în diversitate, desigur, dar termenul dialectic care deznoadă dilema schimbător-neschimbător e bogăția inepuizabilă a materiei sufletești, altfel spus ineditul combinărilor”. (p. 65) Relativismul abordării lui Paul Cornea este doar aparent: miezul tare îl asigură perspectiva care înglobează toate unghiurile de gândire și acțiune posibile, în ciuda contrarietății lor.

Meloman înveterat, iubitor al teatrului, nu doar diriguitor al lui, Paul Cornea studiază viața în trecerea ei pasională, el însuși recunoscându-se ca un om al pasiunii, deși tocmai tonul molcom predomină la tot pasul: ,,Ne scufundăm în prezent? Nu! Suprimăm prezentul, pur și simplu, căci prezent înseamnă a lua atitudine față de ceva, a detesta, a iubi, a spera sau a fi dezamăgit. Iar voluptatea acestor clipe de tihnă rezidă tocmai în suspendarea conștiinței, în faptul de a fi uitat că existăm. Mă simt ca o scoică, umplută de vârtejul universului și totuși goală de concepte”. (p. 73) Paul Cornea nu ia niciodată poziții ferme, ci plutește cu înțelepciune în interval: soț devotat și iubitor, părinte afectuos al lui Andrei și Octav, magistru mereu apropiat de studenți și profesorii din preuniversitar, savant adevărat, temperat și rațional până la autocontrolul maxim. Paradoxul este că omul nu răzbate mult la suprafață în latura sa tulbure instinctuală: ,,Dar tocmai asta vor autorii de jurnale: să se excite pentru a scoate minereul la suprafață, să se silească să-și elibereze proviziile ascunse în adâncurile subconștientului”. (p. 80) Nu este deloc și nicăieri în jurnalul de față din tagma acelor ,,incorigibili fabricanți de iluzii”. (p. 82)

Despre episodul vizitelor la Tudor Arghezi (cele la Camil Petrescu, Petru Dumitriu, Marin Preda nu sunt întipărite pe hârtie, din păcate, dar cele la Henri Wald și Paul Georgescu apar) revedem câte ceva din conflictele intelectualității noastre interbelice: Alexandru Rosetti este în continuare detestat de Arghezi, la fel și Iorga, pe care poetul îl știa prea bine din polemicile și ciondănelile de dinainte de război. Arghezi este intelectualul pișicher și oportunist prin definiție, de o inteligență cinică solară. ,,De ce s-a făcut călugăr? Pentru că n-avea unde locui, n-avea unde lucra”. (p. 77) Literatura nu este despre oameni scoși din realitate, ,,ci ne impune un personaj verosimil pe care-l vom recunoaște în viață”. Gândirea începe la un stadiu superior de calmarea a vintrelor. (p. 84) Unele cugetări sunt profunde din punct de vedere psihologic, deși înclinând spre joaca cu blasfemia sub forma unor tatonări psihanalitice: ,,Izgonirea din paradis nu vine nici din curiozitatea femeii, nici din răutatea șarpelui, ci din teama Tatălui ceresc că-și va pierde locul în inima oamenilor dacă va continua să le tolereze starea de fericire”. (pp. 88-85) Nefericirea colcăie de viață și freamăt, fericirea apare ca inefabilă și intraductibilă. (p. 87) Căsniciile fericite sunt cele în care iubiții se completează reciproc în materie de defecte caracteriale, nu de calități similare. (pp. 90-91) Arta are ca misiune ,,plenitudinea spirituală” (p. 93), nu instrucția didactică programată. Cauzele sociale și chiar psihologice ale marilor creații pot fi la fel de ușor triviale, nu însă și travaliul creativ, unde munca de orfevrărie este cea care are întâietate. ,,Artistul ,,născut” de creația sa e o iluzie de manicuristă sau o exaltare de discipol entuziast. Meschinăria, vulgaritatea și suficiența nu se transformă în contrariul lor când individul devine autor premiat. Încercarea de a împodobi personalitatea cu ipostaze postulate în operă trebuie denunțate cu atât mai mult cu cât ea e extrem de răspândită și beneficiază de un masiv credit spontan”. (p. 113) Sunt incizii de istorie intelectuală, scrise în plin comunism, care surprind prin finețea intuiției: ,,Dacă în adevăr Luminile reprezintă transpoziția ideologică a economiei de piață, toate trăsăturile lor fundamentale rezidând în extrapolarea noțiunii de ,,contract” (libertate, toleranță, egalitate, universalitate), nu decurge oare că suprimarea pieții tinde să le anuleze existența? Dar, pe de altă parte, funcționarea optimală a mecanismului pieței e posibilă doar în perioade scurte (căci libertatea neîngrădită conduce la abuz, abuzul la monopol, monopolul la acordarea unei libertăți selective și, în cele din urmă, la suprimarea ei etc.). Istoricește vorbind, Luminile constituie o vârstă de tranziție (adolescența revoluției industriale), o epocă fragilă, instabilă, a cărei savoare oamenii au resimțit-o după ce au pierdut-o”. (p. 124) Însă, dincolo de toate, aceste momente de țâșnire intelectuală sunt parcă așchii smulse din cărțile autorului Paul Cornea, însemnări spontane care au ajuns întâmplător într-un Jurnal cu destul de multe hiatusuri temporale.

Comentariul politic și social este aproape cvasiinexistent sau banal atât înainte, cât și după 1989. Paul Cornea trăiește într-o bulă academică în care preocupările profesionale sunt absolute. Există o reținere de a spune sincer ce gândește până la capăt. Inima notițelor jurnaliere este, însă, alta: de la jumătatea anilor 1950 până în jurul anului 2010, Paul Cornea devine un globetrotter academic în toată legea. Elveția, Germania, Olanda, Franța, Italia, Ungaria, Austria, China, Israel, Polonia, Grecia, Portugalia, Rusia, Canada și Statele Unite sunt omniprezente în Jurnal. Nu doar un iubitor de pictură și de muzică, nu doar un evreu care își redescoperă prin rudele și prietenii plecați în Israel identitatea pusă la îndoială sau asfixiată în tinerețe, ci și un cosmopolit care constată înapoierea intelectuală, apăsarea vieții sociale și sărăcia românească în peisajele magnifice din Lombardia, pe bulevardele uriașe ale metropolelor canadiene sau în impecabila ruralitate germană. Paul Cornea a călătorit la fel de mult în timpul regimului comunist ca după 1989. E un privilegiu de care puțini români se bucurau atunci și, în mare măsură, ulterior. Pe măsură ce ne apropiem de anii 1980-1990, Paul Cornea devine din ce în ce mai dezamăgit de incuria publică și lipsa mijloacelor confortabile de trai din România ceaușistă și egal de admirativ față de modelul capitalismului consumerist occidental. Războiul rece este astfel definitiv pierdut de regimurile socialiste ale perioadei. Naționalismul deșucheat și moralismul ipocrit al partidului sufocau parcă România. Luptele dintre facțiunile intelectualității românești (revistele Săptămâna vs România literară) se joacă pe acest teritoriu deloc neutru dintre o dezvoltare internă cu decalaje și sacrificii mari și bogăția care se revarsă în Europa centrala și de vest. Iată numai o impresie aleatorie din 1979: ,,În acest sfârșit de august, în care atâtea amenințări au amenințat lumea, încât un pronostic optimist devine pur și simplu ridicol, Viena îmi face impresia că trăiește în mulțumirea de sine a unei societăți de abundență, pe care deocamdată n-o înspăimântă nici criza energiei, nici rata inflației, nici șomajul în creștere”. (p. 182) Indigența dă naștere la frustrări și maniere rudimentare. Afluența îmblânzește omul și îl face agreabil colectiv. ,,N-avea dreptate bătrânul Dinicu Golescu spunând că e mai bine grădinar la Schönbrunn decât boier în Țara Românească?” (p. 188) România anilor 1980, care nu mai îngăduia ideile dominante ale anilor 1950, ci versiuni soft de socialism naționalist, îl scârbește prin fățărnicie și turpitudine pe Paul Cornea. Nichita Stănescu și Constantin Noica, celebrități intelectuale ale ultimului deceniu comunist, nu-l impresionează în mod deosebit pe Paul Cornea. Aburii etnicismului și trecutul fascist al filozofului de la Păltiniș îl fac reticent, dar nu ostil, pe vechiul credincios întru socialism. Mircea Eliade trezește aceleași dubii epistemice, având în vedere activitatea sa publicistică din anii predecesori războiului și a scrierilor sale din timpul conflagrației mondiale.

Nici Paul Cornea nu mai este același din prima sa tinerețe. 3 martie 1983, Arthur Koestler: ,,Omul care printre cei dintâi a avertizat asupra schimbării utopiei în coșmar”. Suntem parcă la jumătatea anilor ‘90, anticipând bătăliile ideologice postcomuniste. Ce nu se înțelege clar este regimul ideologic de stânga sub care trăiau cetățenii României de atunci: ,,E mai bine – ne asigură distinsul și vigilentul ipochimen – ca în loc de ,,concepția materialismului dialectic și istoric” să se spună ,,concepția PCR”. Apelul la comprehensiunea noastră funcționează în condițiile foamei care ne muncește; deși nu văd necesitatea schimbării, mă raliez celorlalți și ridic mâna. Ne-am învățat cu lașități mai mari”. (p. 272) După 1990, călătoriile la colocvii sau pur și simplu de turism sezonier se înmulțesc. Prăbușirea economică a României din 1980 – așa cum o descrie Paul Cornea – se îmbină ideal cu defectele constitutive ale sferei publice românești. Paul Cornea nu se preschimbă într-o anticomunist visceral. Caută în toate adevărul integral și extremismul de centru, asemenea prietenului său Radu Cosașu. ,,Nonconformismul e totdeauna culpabil. Exercițiul simulării ne-a ajutat să supraviețuim dictaturii. Care nici nu ne obligă la prezența în Forum, la teatru, în biserici, întrucât își alcătuiesc un corp de mercenari, instruiți să aplaude zgomotos; ei ofereau conducătorului cele mai vii satisfacții; ceilalți nu trebuiau decât să tacă”. (p. 359) Liniștea, abundența, calmul, banalitatea confortabilă a traiului în Elveția și Franța: iată idealul colțului oropsit al continentului unde se află România. Suntem deja în orizontul de gândire al prezentului încă din 1994: ,,Atmosfera cordială, destinsă, un mozaic de popoare – un limbaj comun (al toleranței, liberalismului moderat, covivialității reținute)”. (p. 374) Paul Cornea, trecut de 70 de ani, optează finalmente pentru o ideologie: liberalismul globalist al societății de piață. Din vizita în China decupăm o profeție neîmplinită până acum: ,,Încercarea de a concilia liberalismul, necesar prosperării economiei de piață, cu controlul birocratic și polițienesc, necesar menținerii autocrației partidului, va duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la un cutremur politic și social”. (p. 391) Din experiența călătoriei în Danemarca reține ordinea, curățenia, confortul și bogăția așezată a danezilor. Progresismul cultural și toleranța față de diferență sunt și ele subliniate în discursul nouăzecist al lui Paul Cornea. Abundența de referințe la lecturi este egală în intensitate cu notele de călătorie sau surprinderea unei dimineți la țară în județul Prahova sau undeva în România rurală, cumva tot pastorală. Despre activitatea politică și publică a teoreticianului în anii 1990-2000 nu aflăm aproape nimic. Jurnalul lui Mihail Sebastian devine cartea de referință a septuagenarului. Începutul anilor 2000 îl surprind în plin proces de elaborarea a uriașei opere de erudiție copleșitoare, cartea cea mai interesantă a lui Paul Cornea, Interpretare și raționalitate.

Ultimii zece anii din viața lui Paul Cornea sunt presărați cu greutățile senectuții de final de drum: la fel de viu intelectual ca întotdeauna, robotitor în ale cititului și atent la faptul divers contemporan, acesta constată cu părere de rău greutățile bătrâneții, suferă de pe urma bolii nevestei, dragostea vieții sale, dar realizează că liberalismul fără nuanțe al anilor 1990, dublat de o gândire materialistă în plan filozofic, se poate acomoda cu social-democrația teoretică. Anticomunismul agresiv al lungii președinții a lui Traian Băsescu îl înmoaie în atitudinea sa față de comunism pe Paul Cornea, aflat, cu toate acestea, pentru o scurtă perioadă în consiliul de conducere al ICR: deși un eșec de proporții, regimul socialist nu a fost o lungă incursiune în tenebre, iar idealurile stângii ideologice nu sunt nici aberații periculoase, nici împotriva firii, revitalizate slab și trecător după Marea Recesiune. Greu de spus cât de reale sunt aceste indicații la Paul Cornea. ,,Mereu am fost sincer, numai că sinceritățile mele au evoluat, fiindcă m-am schimbat eu însumi”. (p. 627) Impresia finală este că Paul Cornea nu poate gândi și acționa niciodată à contre-courant. Daniel Cristea-Enache și Paul Cernat sunt autorii cei mai des citați din noua generație de critici în anii 2010-2015, Mihai Iovănel și Teodora Dumitru fiind elogiați în treacăt. Dan C. Mihăilescu este ici-colo portretizat ca un antisemit pe ascuns și foiletonist mediocru. Deși trecut de 90 de ani, Paul Cornea este sunat, căutat, apreciat și elogiat de foștii săi prieteni, studenți, colegi de liceu încă rămași în viață. Acesta îl redescoperă târziu pe Normea Manea, a cărui operă este citită cu atenția cuvenită unui conațional autoexilat în Statele Unite. Jurnalul lui Paul Cornea consemnează, în fine, existența unui profesor universitar de elită al instituțiilor academice românești din anii 1950-2000, un profesor devotat misiunii sale intelectuale, prudent, chiar laș pe alocuri, cum singur recunoaște, interesat de confort și stabilitate materială, care parcurge o epocă abruptă în schimbări, deși liniară ca progres, din care nu pleci cu impresia că a înțeles atât de multe pe cât îi permit ascuțimea minții și cuprinderea culturală generoasă.

(Articol publicat inițial în revista Anthropos, Nr. 5, 2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-jurnalul-unui-intelectual-senin/)

Publicat în Lecturi | Etichetat Jurnal (1933-2017), Paul Cornea, Polirom | Lasă un comentariu

Individualismul middle-class în romanele Angelei Martin

Publicat pe aprilie 9, 2025 de vicuslusorum

Valentina (Editura Polirom, 2023) și Cartea lui Cezar (Polirom, 2024) ale scriitoarei Angela Martin sunt două romane care ar fi putut fi scrise și publicate în primul deceniu de după anul 1989 și să își fi avut, astfel, răsunetul dorit și meritat în epoca imediat postcomunistă. Atât prin subiect, cât și din perspectiva tratată cu arguție, deși de multe ori diluată și oarecum indirect politică, după un als ob interbelic care s-ar fi prelungit într-o lume est-europeană post-1945, una care să nu fi suferit deloc cucerirea și înglobarea sovietică, scriitura ficțională a Angelei Martin se înscrie cu ușurință în narațiunile anticomuniste canonizate deja în prezent. Autoarea se află la confluența mai multor romancieri români cu care comunică pe furiș, dar profund: pe de o parte se resimte influența intimă și caldă a Gabrielei Adameșteanu din Dimineața pierdută, pe de altă parte asistăm la decăderea unei lumi similare în tristețe, depeizare și disperare cu cea din Scrinul negru. În același timp, Angela Martin scrie saga unei familii ardelene (dar și biografiile altor personaje conexe), însă nu în spiritul realist, panoramic și exact al lui Petru Dumitru din Cronică din familie. Cozienii sunt prezentați ca un neam al turpitudinii grotești, cea care definește metonimic politica unor epoci succesive. Nu așa se întâmplă în Valentina și Cartea lui Cezar, unde protagoniștii sunt aleși, nobili și buni. Surplusul spectaculos pe care îl aduce Angela Martin cuprinde stilul elaborat, migălos în enumerări de obiecte casnice, precis, de frescă istorică riguroasă, de scurte evadări sentimentale și poetice, pe care autoarea îl oferă cu generozitatea unei talent nestrunit. Condeiul se mișcă mai plin de viață decât incursiunea de vals în psihicul unor generații astăzi apuse.

Valentina Grozescu trăiește în Arad împreună cu soțul ei, inginerul-șef Laurian Grozescu, om al nomenclaturii anilor 1950-1960, comunist din carierism sau carierist în plin Sturm und Drang comunist, greu de stabilit cu rigoare, însă cu siguranță domn acasă și tovarăș în rest. Piețele volante cu parfum vintage, străzile centrale pavate cu piatră cubică, arhitectura neoclasică, totul amintește nu atât de România lui Ferdinand Întregitorul și a regelui autocrat Carol al II-lea, cât de vestigiile lumii de ieri, cea evocată de austro-ungarul Stefan Zweig în autobiografia lui apreciată în spațiul cultural românesc. Europa centrală, cea multietnică, bogată și elitistă la vârf, dar vizibil modelată de spiritul așezat al popoarelor germanice, pâlpâie pe tot cuprinsul romanului. La bază, vedem, totuși, o lume pestriță, blocată între un rural stânjenitor pentru cei în poziții sociale subalterne și un mediu urban încă nedigerat convenabil, segregaționist în fond și de o comoditate burgheză impenetrabilă. Abia după sovietizarea Europei centrale se merge rapid în direcția unei industrializări și colectivizări rapide, deși inegale, care distrug țesuturile sociale preexistente. Relu, absolvent de studii superioare, băiatul doamnei Mohor, fostă mare proprietăreasă din rândul boierimii decăzute și dispărute (dar și povestea șvabei Ruji este una la fel de tragică în plan familial, fără a se menționa faptul elementar că șvabii și sașii din Transilvania au susținut regimurile de extremă dreapta germane și maghiare după 1940 prin colaborări și înrolări militare voluntare), ajunsă în poziția de a presta croitoria pentru o subzistență decentă (Valentina, dar și alte neveste tinere de nomenclaturiști, apela deseori la serviciile ei), moare de ciroză autoindusă pentru că se simte respins social de noua orânduire socialistă. ,,După naționalizare, ai ei rămăseseră în casa lor fără s-o împartă cu alți chiriași, nu aveau în familie nici deținuți politici, nici condamnați care să-și ispășească pedeapsa în vreun lagăr de muncă forțată, nici deportați în Bărăgan, iar una peste alta, aveau doi bărbați care, de bine, de rău, aduceau în casă două salarii, maică-sa ținea toată gospodăria, ea altă grijă n-avea decât să se ocupe de băiat”. (p. 23) Părinții Valentinei, domnul și doamna Otescu, apar redați în tușe grațioase ca intenție, dar duble ca reprezentări culturale tipic ardelenești: doamna Otescu este gospodina robotitoare desăvârșită, mamă, soție, bunică exemplare, în timp ce domnul Otescu, contabil-șef (p. 83: ,,…atunci când s-a desființat regiunea Arad și trebuia făcută încheierea, a avut sute de registre contabile de predat și mii de acte, până la ultima chitanță. Numai el, cu o mână de oameni! Vă dați seama ce răspundere a avut! Am crezut atunci că se și îmbolnăvește. Dar, de când a fost mutat la Policlinică, s-a mai liniștit. Vorba vine, că și atunci a avut bătaie de cap, până a organizat serviciul de contabilitate. Acum zice că vrea să scoată o carte la București”), face paradă de ticăială, răbdare, hărnicie și onoare impecabile într-o lume în care ,,golanii” au ajuns la putere, au răsturnat o lume care funcționa chipurile fără cusur, au furat proprietățile agonisite cu muncă, ingeniozitate și talent (sau cel puțin așa suntem îndrumați să credem – p. 227), iar acum dau naștere unei societăți după chipul și asemănarea lor, stupidă și brutală. Vocea naratorului nu se exprimă niciodată în afara câmpului de observații și trăiri al familiei: societatea românească nu există în sine ca un întreg, istoria politică și economică dezechilibrată a țării nu se întrevede dincolo de atmosfera de zile de petreceri și vizite în familie, gătitul intens, gurmand și diversificat, regional și transcontinental în același timp, din bucătărie, de devotamentul matern fără cusur al femeilor din casă, care conduc familiile, bărbații aducând banii atât de necesari păstrării unui anumit standard de viață și de confort. Partea masculină este la rândul ei efeminată sentimental și zaharisită de timpuriu, dincolo de succesul pe cale profesională, petrecut întotdeauna în obscuritatea rea a lumii din afara casei: viața lor interioară, atâta cât este, se desfășoară pe coordonatele fixate de sarcinile domestice impuse de activitatea femeilor în casă. Când Laurian este bănuit ca reînfiripase vechea relație cu Felicia, fosta lui nevastă din high life-ul bucureștean al mediului academic sus-pus și al firmelor de comerț exterior de după 1948, care avea să moară oportun tot din pricina cancerului la ficat impus de alcoolism, ne-am fi gândit că asistăm la tribulațiile unei căsnicii în care criza vârstei de mijloc sapă falii între Laurian și Valentina, un cuplu nu tocmai sudat sufletește, trăind într-o oarecare nepotrivire emoțională adâncă (Laurian este placid, în vreme ce Valentina arde afectiv). Familia, însă, le va îneca aceste înclinații personale, întrucât morala de grup unit, supus unor restricții morale, unor obligații gospodărești stricte (de fapt, familia Grozescu este, în esența ei tare, o gospodărie privată în curs de dezvoltare), mai ales când etica regimului impunea oarecare conduite de suprafață, iar statutul social depindea și de așa ceva, are câștig de cauză. Trecuți de vârsta de 45 de ani, Laurian și Valentina se preschimbă ca la carte într-o pereche liniștită și resemnată cu fericirea domestică, asemenea părinților lor venerabili. Vorbim de o familie provincială și patriarhală până în măduva oaselor în perioada celui mai accentuat avânt de dezvoltare socială din secolul trecut.

Bunicii Valentinei, Mitru, frizerul meșter plecat temporar în America de dinainte de Primul Război Mondial, și Savita, femeia pe care o iubea cu devotament Mitru, sunt personaje aureolate legendar, aproape biblic, ca Avraam și Sara: vorbesc într-o păsărească bănățeană, desprinsă din limba română accentuat regionalizată, care amintește de lumea de la finalul secolului al XIX-lea din Imperiul Chezaro-Crăiesc. Valentina anticipează anxios foametea în comunism și de aici inelul prețios, cu diamante și smarald, cumpărat de la fostele familii bogate sărăcite. Acest inel va ajunge pe degetul nevestei austriece a lui Cezar, băiatul ei, câteva decenii mai târziu, parcă revenind simbolic la titularul de drept. Legatul material al familiei este și o ancoră economică sănătoasă într-o lume comunistă fără rădăcini și stabilitate internă. Penuria mărfurilor de lux este aproape deplină. Alimentația de bază suferă la toate capitolele, dacă nu ar fi pentru instinctele autarhice ale țăranului bănățean chivernisit, vrednic și strângător cât cuprinde. Colectivizarea lucește ca un dezastru social: ,,Se referea, desigur, și la confiscarea pământurilor sub masca așa-zisei colectivizări, din cauza căreia fierbea toată țara. De altminteri, o aștepta îngrijorat pe Valentina să se întoarcă la Sânnicolau, să le povestească ce hotărâse Tata Mare: intra sau nu intra în Colectiv? Fiindcă, într-un fel sau altul, de asta depindea soarta întregii familii. Dar cel mai mult se temea de Laurian, să n-aibă necazuri ,,cu nărozii ăia” la uzină”. (p. 101) Profesorul Vaida este o altă figură luminoasă a lumii vechi, cel care îi considera pe ruși o nație de hoți: el este cel care îl va medita pro bono pe Cezar la chimie, unde se remarcă la olimpiadele școlare, pe seama experienței cărora va putea să dea examenul greu de admitere la medicină în București. Istoria României moderne este deformată sălbatic în școli. (p. 134, p. 165) Suntem în plin stalinism românesc, însă doar punerea în scenă a Carminei Burana la Arad antrenează rememorări ale lumii europene superioare, una mai bună, fără îndoială.

Lia, prietena cea mai buna a Valentinei, este căsătorită cu un ofițer (politic?) sovietic, primitiv, sus-pus, fustangiu, Ușakov, întruchiparea barbariei rusești, însă băiat ambițios și priceput la toate, inclusiv în lumea afacerilor internaționale dubioase spre finalul vieții. Valentina merge la doamna Alida, coafeza lumii bune de partid, lucrând clandestin. Viața bună visată, clădită pe lux și opulență, scoate ochii prin crăpăturile societății socialiste. Regretul după bunăstarea și epatarea pierdute își găsește echilibrul în traiul îndestulat, dar mediocru, al familiei Grozescu. Valentina are vocația unei casnice care ar fi putut trăi în palate luxoase, dar care, în loc să fie plimbată de un șofer cu mănuși prin Arad, Cluj, Budapesta, Viena etc., suferă un accident crunt de bicicletă în ziua spectacolului cu rol, de fapt, comemorativ. Își pierde memoria, suferind de ,,amnezie anteretrogradă”. (p. 226) Vorbim de un diagnostic pilduitor: lumea comunistă merită rapid uitată pentru o femeie întreținută și de mare valoare ca doamna Valentina Grozescu. Mama acesteia moare, moment în care cosmosul lor se tulbură definitiv: în comparație cu avutul țărănesc abundent din trecut (p. 239), familia se simte sărăcită în noua ordine socială. E lumea odioasă în care romanul lui Titus Popovici, Setea, nu le impresionează pe Valentina și mama ei cinefilă când merg să îi vadă ecranizarea la cinema. Lumea măruntă și invidioasă, ranchiunoasă și incorectă, avidă de parvenire, a birocrației de partid patriotardă îi creează dificultăți și domnului Matei Otescu, impecabilul contabil-șef, om de caracter al vechiului regim. România este o închisoare pentru sufletele alese, iar Aradul e mai aproape geografic de Viena decât de București. Refugiul în tabieturile închise ale familiei rămâne singura soluție de ispășire și vindecare sufletească.

Mai puțin pentru Cezar, vlăstarul unei familii superioare spiritual, student la medicină și viitor șef de promoție sau pe acolo, îndrăgostit de colega de liceu Rujița, sărmana sârboaică orgolioasă în dragoste, dar fără tenacitatea și voința de a scăpa din și de România. Cezar își face rezidențiatul la Viena după 1975, beneficiarul unei burse mărunte a statului român. Va rămâne în splendida și bogata capitală a Austriei. Rolul de transfug va arunca un blam indelebil pe cariera tatălui său, mazilit curând și din propria voință. Familia intră într-un con de umbră pe măsură ce astrul lui Cezar urcă pe firmament. Eminent student, Cezar face carieră de psihiatru (la fel ca Ion Vianu în Elveția), antrenând și corectând psihanaliza freudiană, epurată de urmele sale negative de materialism. Libertatea prosperității occidentale este minunată. Ce este Viena? Raiul familiilor așezate, al traiului burghez imperial, al culturii înalte inefabile, al opulenței generalizate, al ordinii incredibile. ,,Ceșcuța cu cafea așezată pe farfurioară și garnisită artistic cu o spirală albă de frișcă i-a fost servită fiecăruia pe o tăviță argintie, alături de un pahar de apă și o grațioasă linguriță culcată cu fața în jos”. (p. 364) Ce oferă privitorului, lipsit de libertate și traiul de bancher, frumoasa și sublima capitală? ,,Bunul-gust și eleganța, tejgheaua, mobilierul, candelabrele, pianul și decorațiunile ce combinau cu rafinament marmura, sticla, lemnul și alama creau în interior o atmosferă intimă”. (p. 365) Lia cea fără copii și dezamăgită în căsnicie și ofițerul Ușakov, bădăranul rus paradigmatic, se stabilesc în misiune diplomatică (și nu numai, probabil și una cu bătaie lungă în rețeaua densă a serviciilor secrete sovietice) tot la Viena, dar Cezar va păstra o legătură răzleață cu ea. Trăind modest spre sărac, muncind pe brânci, Cezar se îndrăgostește de Karin, mama unei foste profesoare de limbi străine, la rândul ei așezată deplin în traiul burghez. Karin este rece și directă, tânără șaptezecistă emancipată și cu mașină, viitor medic, dar altfel educată decât în mohorâta Românie muncitorească: ,,Cezar își aminti fără să vrea că el avea prea puține cunoștințe despre istoria Aradului său natal. O recompunea cu lacune din unele discuții în familie, din amintiri ale părinților și mai ales ale bunicilor. Pe când era școlar circula prin orașul lui ca printr-un decor străin învățat pe dinafară, copiilor nu li se dădeau explicații. Aflau întâmplător – cât aflau – despre originea sau semnificația cutărui loc istoric, cutărei străzi ori clădiri. Ce învățau însă la școală era că toate aparțin poporului muncitor”. (p. 414) Universul comunist concentraționar este o întrerupere a ordinii naturale autentice în acest roman apăsat anticomunist. Sluga Genoveva din casa Oteștilor își turna stăpânii la Securitate, deși băiatul ei ajunge tot medic în ordinea socialistă. O societate de turnători mărunți pândește la tot colțul pe cei buni. Austria, în schimb, este paradisul bunătății civice, al verticalității, al răcelii competitive, dar corecte, o Românie pe dos, țara tristă în care mizeria spațiului locativ și a transportului public îngălat sunt generate și girate de morala practic odioasă a regimului. Românii nu au gustul libertății, iar cei care se eliberează o fac pe cont propriu. Totuși, familiile de calitate din Arad pot suplini acest gol de umanitate și de civilizație. ,,Observase că dincolo de bunăstarea, altminteri inimaginabilă pentru cineva aterizat din Est, comportamentul oamenilor, educația, disciplina, punctualitatea, politețea, rosturile familiei erau, în esență, identice cu cele deprinse acasă, la Arad. Prinsese de-acum curaj să iasă în Ring, pe jos sau cu tramvaiul, purtând în buzunarul paltonului biletul cu itinerariul schițat cu creionul de Karim”. (p. 510) Pe când în România avea loc răscoala de la 1907, ce minunății ascundea Viena? ,,Valentina parcă și vedea lumea de odinioară, aceea care fremăta pe cartonul maroniu al vechilor cărți poștale: bărbații purtau canotiere, femeile, pălării de vară cloche cu capetele panglicuței de muselină fluturând la cea mai mică adiere, în timp ce copiii zburdau veseli în parc printre castani”. (p. 513) Asistăm la o feerie burgheză greu de uitat. Cezar Otescu își duce mama, răpită din iadul socialist, la opera din Viena. Capodopera Carmina Burana rupe zăgazurile fericirii mult visate și multe așteptate. Lumea interbelică, nu departe de cea din evocările Ioanei Pârvulescu, și cea care contează prind viață cu energii noi și sporite.

Prin contrast, în Cartea lui Cezar suntem imersați în anii 1968-1969 la București, capitala R.S.R. Cezar Otescu e student la medicină, același elev eminent pe care îl știm din Valentina. Povestea de viață a Otiliei Apostoleanu, fiica unui mahăr din Baroul bucureștean între războaie, domnul Giurcănescu, despre care aflăm că nu făcea politică, deși avea cunoștințe legionare (sau poate Securitatea înscenase totul), însă profesia și familia contau cel mai mult până la urmă, este surprinsă ca aflându-se într-o decădere și o mutilare psihologică prelungite. Tatăl moare în lagărele comuniste în 1952, soțul se stinge într-un accident de mașină încă din primii ani ai războiului, mama o lasă în lume singură pe urmașa ,,orfană” la începutul anilor 1960. Traumatizată, Otilia Apostoleanu, femeie frivolă a clasei bogate interbelice, ajunge să muncească ca bibliotecară de cartier după o experiență ca tricoteză la UCECOM. Abia își duce zilele dintr-o leafa modestă, speriată de societatea comunistă pe care nu o înțelege deloc. Într-un final, aceasta se va căsători cu un fost profesor pensionar, un distins domn Ionel Tănăsescu. Doamna Apostoleanu îl ține clandestin în chirie pe Cezar la un preț modic. În calitate de student greu aclimatizat la Bucuresti, spațiu al ușurătății vulgare în exprimare și al manierelor directe, Cezar nostalgia după căldura căminului părintesc: ,,Pierdu, așadar, acest fericit tablou de familie: cu bunici, părinți și copii”. (p. 24) Orașul pare a fi un soi de lagăr în aer liber: un tânăr care făcea reclamă la postul de radio Europa liberă, Toni Berbece, e bătut de poliția regimului, cea secretă. Carolina Hidișan, fata unui doctor de policlinică uns cu toate alifiile și al unei mame soră medicală șef, care se trăgea din umilul Ferentari, este iubita din facultate a lui Cezar. Crescută în mijlocul noii nomeclaturi șaizeciste, Carolina trăiește într-un confort cu aere occidentale, are acces la bani și la concedii în țările Blocului Comunist. Nu învață atât de bine ca Cezar, provincialul ambițios, ardeleanul serios și aplicat. Ariviștii noului regim visează la bunurile de consum vestice și trăiesc din pile, cunoștințe și relații (procurarea livingului Bonanza, destinat pieței de export din Vest, este un exemplu în acest sens). Lectorul Sandu Grozea este un alt personaj frustrat al noii ordini sociale. Copilul din flori al soțului doamnei Apostoleanu, cu o mama alcoolică, Nuța, fostă slugă a Apostolenilor, femeie de serviciu și spălătoreasă ținută de milă la subsolul blocului unde locuia temporar Cezar, este un tartor nefericit. Sandru Grozea îi trimite din întâmplare pe Cezar și Carolina la festivalul de teatru studențesc pentru amatori din Nancy, Franța. Punerea în scenă a unei piese se reduce la șase săptămâni de pregătire. Studenții de la IATC, Carol Davila, literele bucureștene se pregătesc asiduu și realizează o piesă absurdă, care va avea o puternică latură anticomunistă, însă nu în fața cenzorilor de la București, ci a publicului european din Nancy. Protestul lor nu va avea urmări grave. Carolina și Cezar sunt un cuplu de studenți tineri, trăind pe ascuns de privirea părinților, dar nu și a vecinilor. Un anume domn misterios Ionescu, aferat, priceput în aparență la toate, insidios și volubil, personaj sinistru cu maniere de turnător la Securitate, conduce în materie de curiozitate meschină și spionaj între vecini care se potrivesc cu cerințele carcerii comuniste. Cezar și Carolina sunt diferiți ca educație, aspirații și caracter: el serios, studios și muncitor, ea copil de nomenclaturiști aranjați. Peste relația lor plutește atmosfera de precaritate și înghesuială a unei garsoniere friguroase de amor studențesc, completată de cinismul realizării sociale în primul deceniu de ceaușism (cu toate că generalizarea se aplică mai degrabă lumii de după 1989): ,,Știau că fericirea nu pică din cer. Trebuie căutată, vânată, cucerită, păstrată, drept care oamenii își pun la bătaie atât egoismul, cât și iscusința”. (p. 108) Plecarea la Nancy este ca ieșirea din temniță. Securiștii îi însoțesc ca niște cerberi ipocriți și nesiguri pe sine, dar duri ca birocrați fără personalitate, la tot pasul. Frica de a le fi respins pașaportul, cum se întâmplă chiar în grupul de actori cu liderul lor, de a nu urca în avion, alimentată de speranța de a vedea Occidentul, cu galantarele pline, cu străzile curate și chipurile radioase ale trecătorilor, toate acestea sunt surprinse cu intensitate în roman. Franța studențească era de stânga în 1969, dar reacția proaspeților deținuți scăpați din România este următoarea: ,,Dar românii parcă erau picați din lună. Nu aveau ce să comenteze, nu auziseră despre acele evenimente. Drept care își dezamăgiră oarecum prietenii, răniți în orgoliul lor de bravi combatanți în slujba unor idei progresiste”. (p. 227) Până la urmă, piesa mută, cu valențe anticomuniste de revoltă juvenilă, este una de succes, dar de nemenționat acasă, în închisoarea România, unde actorii eroi, total apolitici, nu pățesc, totuși, nimic: ,,Fără bariere, fără cuvinte, descătușați de corsetul teatrului convențional, actorii spuneau totul prin limbajul corpului. Opresiunea, captivitatea, frica, setea de libertate, deznădejdea, violența, nedreptatea, revolta, neputința exprimată prin forța tăcerii, a gesturilor, a mișcării alertară mintea și sufletele spectatorilor”. (p. 238) Până și Carolina, odrasla unor parveniți ai regimului medical comunist, va ajunge în Statele Unite în 1980, unde se stabilește alături de un regizor suedez.

Ceea ce se întrevede în istoria ficționalizată a unei familii, dar și a unor destine paralele cu care aceasta intră în contact, este vidul colectiv românesc, sentimentul unei injustiții morale la adresa unor subiectivități, oricum, exacerbate și nombriliste, dar și jinduirea după prosperitatea țărilor capitaliste dezvoltate, idolatrizate atât la timpul trecut (reverberațiile austro-ungare din Valentina), cât și în prezentul anilor 1970-1980 (aerul de eliberare consumistă din Cartea lui Cezar pledează pentru asta). Angela Martin nu a pictat o frescă socială, cât a pus la cale povestea bovarismului românesc occidental – un Occident imaginar și personal, aproape senzual – din ultimele două-trei decenii de regim socialist românesc. Nu-i de mirare că România tranziției la capitalism a fost maltratată de legea junglei aplicată în planul relațiilor sociale imediate, unde egolatria și egoismul fără scrupule au devenit expresia libertății achizitive, cicatrice nevindecate până în prezent.

(Publicat în revista Anthropos, Nr. 3, 2025, disponibil la https://anthropos.ro/dan-chita-individualismul-middle-class-in-romanele-angelei-martin/)

Publicat în Lecturi | Etichetat Angela Martin, Cartea lui Cezar, Valentina | Lasă un comentariu

Vicuslusorum's Blog

Sclipiri de fericire

Sub patru dictaturi – intelectualul politician

Retorica slăbiciunii

Turism și pelerinaj

Fundături

Intelectualii

Ideologia liberală în România (1990-2025)

Conservatorisme anglo-americane

Puterea crucii

Epoca de după ultimul mare război

Teatrul lui Lev Tolstoi

Iov și liberalismul

Părinți și copii – cazul Stăniloae

Romanul politic total

Pierderea simțului realității

Ideologii de interval istoric

A existat statul național-legionar în România?

Proza tectonică din ,,Soarele negru”

Jurnalul unui intelectual senin

Individualismul middle-class în romanele Angelei Martin

Articole recente

Categorii

Meta

Follow Blog via Email

Statistici blog

Arhive

Abonează-te la blog prin email

Cele mai bune articole și pagini

Arhive

Blogroll