u: nasol rau de tot
u: pt guvern
u: mie imi paree f bin
u: in atena zici ca e razboi civil
u: se lupta mai ales pustani de liceu
u: cu riot police
u: strazi baricadate
u: au dat foc la banci si magazine
u: au ars pomu de craciun
eu: ma uit acum
eu: vai de capul meu
eu: e grav de tot
u: si nu doar in atena
u: toate orasele
u: principale
u: plus demonstratii de solidaritate in europa
v: in londra si berlin au ocupat ambasada greciei!
eu: stai sa citesc si articolul
eu: scrie de ce l-au omorat?
u: pai tocmai asta
u: de dobitoci
u: din greseala cred
eu: da
eu: incredibil
eu: poate, totusi, o sa-mi cumpar ceva tv
eu: la un moment dat
eu: cre' ca poate sa ia foc lumea si io sa nusht nimic
u: da, dar pe faza asta s a rasturnat toata ordinea in grecia
u: stai linistita ca nici io n am tv
eu: da
u: de pe net
eu: te uiti pe d-astea de stiri?
eu: mai zi-mi si mie
eu: cre' ca asta bbc e o sursa sigura
eu: poate se rastoarna ordinea in intreaga lume
eu: adica, dc primul om vine din africa
eu: de ce noua ordine sa nu vina de la greci?
eu: tot au fost ei cu filosofia
u: bai, io sper
u: si cred asta in sinea mea
joi, decembrie 11
luni, octombrie 27
vineri, octombrie 24
.jpg)
joi, octombrie 23
.jpg)
.jpg)
.jpg)
marți, octombrie 14
duminică, septembrie 21
de pomina.... oedip vs. snoop dogg.... de pomana
În Bucureştiul cu aromă de praf, maşini şi străzi înfundate, mi-am trăit muzical extremele.... dintr-un suflu fu operă, dintr-altul gangsta rap.
Joi la Operă - Oedip de George Enescu, vineri - Snoop Dogg pe Arenele Romane. Între operă şi hip hop, sentimente diverse, adverse, reverse.
La Operă m-am înfipt în ceafa omului din faţă, respirând aerul de scince fiction ezoteric pe care Petrică Ionescu l-a înfipt, la rându-i, în unica operă semnată Enescu.... dacă mă gândesc la combinaţia cultural-temporală rezultată – mă bucur că trăiesc acum şi că pot cât de cât să pricep paşii pe care ne construim, în cele din urmă, fiinţa. Tragedia greacă şi-a găsit întruchiparea libretistică în franceza lui Edmond Fleg, sub mâna lui Enescu – Oedip şi-a trăit şi un destin sonor adânc românesc, cu inspiraţia lui Petrică Ionescu – evadăm şi mai departe în fantasticul spaţiului, imaginii, simbolurilor întortocheate, împerecheate frenetic, într-o lume a noastră, postmodernistă până la capăt, în care provenienţa nu mai este vizibilă; memoria, doar, ne şopteşte că tabloul ce trăieşte fiecare colţ de scenă vine şi el, la rându-i, din istorie, literatură, ritualuri ascunse. Ascultasem şi înainte Oedip.... ascultasem cu urechile închise, pe goana examenelor, pe spaima de restanţe. Cd-ul derula vag nişte zgomote, prea lungite, prea neînţelese, săream imediat la următorul moment, fără să-mi pese că Iocasta tocmai îşi cânta iubirea incestuoasă, că Oedip se tânguie şi luptă pe sunetele unei doine îmbibate de suflu wagnerian, că din acele înaltul Sfinxului pleacă spre lumea noastră baritonală întrebarea, unica întrebare: „cine e mai puternic decât destinul?”....
Lumea elegantă şi câteodată, cu telefoane mobile pornite, aplauda fiecare coborâre a cortinei-zid, ce ne aducea dinspre teatrul suspendat temporal creat de Petrică Ionescu, surprinzător, înapoi în Grecia antică şi înapoi, în cele din urmă, la noi înşine.
Am respirat fiecare minut, fără să-mi pot lua ochii de la scenă, fără să-mi pot lăsa auzul să frizeze somnul, dându-mi palme la modul mental, cum de n-am ascultat şi înainte Enescu, aşa....
„Omul e mai puternic decât destinul!” ....
... sau.... omul se lasă în voia destinului promovat de media, dorind fără milă şi fără gânduri suplimentare sclipiciul, spoiala, superioritatea absurdă.....
la hip hoperul american Snoop Dogg, am atacat Arenele Romane. Mi-am trăit mixul cultural-muzical-mediatic ofertă pe două zile, până la capăt. Când am ajuns, doi MC aruncau cuvinte şi atitudini înspre noi, iar în spate, DJ-ul învârtea rolele, pe piedestal. Nu era deocamdată Snoop, asistam la încălzirea generală a spiritelor. „are you ready for Snoop Dogg?” ne întreabă ei cu puterea microfoanelor. Răspundem în cor „yaaaaa!” şi plonjăm ireversibil în starea de aşteptare a lui, a starului cu privire pe sub sprâncene, cu iz porno, cu voce insiduoasă. Aşteptam.... mai izbucneam în urale.... mai aprindeam o iluzie..... 10 minute, 20. aparatele foto şi telefoanele luminau cam degeaba întunericul, nici picior de câine, câinişor nu se iţea, numai fum, probe, ne cam plictiseam, ce-i drept... din spatele mixerului, DJ-ul de servici, nu uita să ne întebe dacă suntem gata, dacă suntem verzi, dacă ne păstrăm prospeţimea tinereţii şi a gândurilor, dacă îl iubim pe Snoop Dogg şi dacă avem ceva doamne printre noi. Răspundeam din ce în ce mai „da” şi din ce în ce, mai din frig. Elegant, un hanorac cu inscripţii japoneze şi o şapcă pe model New York New York ascundeau jumătate din faţa unui român iubitor şi cântător de hip hop. mestecam alene minute.....
...când deodată, stelele s-au luminat, ecranele s-au împânzit de imagini, triumfător şi clişeistic la maxim, a-nceput să duduie Fortuna din Carmina Burana de Carl Orff.... faţa lui Snoop Dogg ne-a compleşit, gata! Şi a apărut pe scenă, el, sclipicios ca însuşi sclipiciul.
M-am înfipt bine pe picioare...să aud vocea... să prind atitudinea, să fiu una cu cei din jurul meu, să.... 10 minute au fost suficiente pentru a prinde câinele de coada sa muzical-valabilă.... dincolo de aura gangsta, dincolo de sunetul foarte bun, din 3 cântece înţelegi unde aleargă şi nu-nţelegi cum de a ajuns atât de sus.... atât de repede şi atât de decisiv pentru milioane de alte urechi şi personalităţi. La jumătate de oră după începerea recitalului său, ne-am căutat rapid drumul spre ieşirea din Arenele Romane, spre ieşirea din lumea lui, din lumea noastră îmbibată cumva de el, am căutat drumuri tainice pe care imaginea femeilor lui, a hainelor, maşinilor, poliţiei, să nu le fi atacat. Snoop Dogg este ca un hipermarket cu un singur produs pe toate rafturile, cu mii de vânzătoare ducând acelaşi şi mereu acelaşi cod de bare spre laserul de marcat. Iar noi, înfipţi şi fripţi... cumpărăm, ingurgităm. Trist: în timpurile noastre, câteodată, mai tare ca destinul e, offfffff, Snoop Dogg.....
Joi la Operă - Oedip de George Enescu, vineri - Snoop Dogg pe Arenele Romane. Între operă şi hip hop, sentimente diverse, adverse, reverse.
La Operă m-am înfipt în ceafa omului din faţă, respirând aerul de scince fiction ezoteric pe care Petrică Ionescu l-a înfipt, la rându-i, în unica operă semnată Enescu.... dacă mă gândesc la combinaţia cultural-temporală rezultată – mă bucur că trăiesc acum şi că pot cât de cât să pricep paşii pe care ne construim, în cele din urmă, fiinţa. Tragedia greacă şi-a găsit întruchiparea libretistică în franceza lui Edmond Fleg, sub mâna lui Enescu – Oedip şi-a trăit şi un destin sonor adânc românesc, cu inspiraţia lui Petrică Ionescu – evadăm şi mai departe în fantasticul spaţiului, imaginii, simbolurilor întortocheate, împerecheate frenetic, într-o lume a noastră, postmodernistă până la capăt, în care provenienţa nu mai este vizibilă; memoria, doar, ne şopteşte că tabloul ce trăieşte fiecare colţ de scenă vine şi el, la rându-i, din istorie, literatură, ritualuri ascunse. Ascultasem şi înainte Oedip.... ascultasem cu urechile închise, pe goana examenelor, pe spaima de restanţe. Cd-ul derula vag nişte zgomote, prea lungite, prea neînţelese, săream imediat la următorul moment, fără să-mi pese că Iocasta tocmai îşi cânta iubirea incestuoasă, că Oedip se tânguie şi luptă pe sunetele unei doine îmbibate de suflu wagnerian, că din acele înaltul Sfinxului pleacă spre lumea noastră baritonală întrebarea, unica întrebare: „cine e mai puternic decât destinul?”....
Lumea elegantă şi câteodată, cu telefoane mobile pornite, aplauda fiecare coborâre a cortinei-zid, ce ne aducea dinspre teatrul suspendat temporal creat de Petrică Ionescu, surprinzător, înapoi în Grecia antică şi înapoi, în cele din urmă, la noi înşine.
Am respirat fiecare minut, fără să-mi pot lua ochii de la scenă, fără să-mi pot lăsa auzul să frizeze somnul, dându-mi palme la modul mental, cum de n-am ascultat şi înainte Enescu, aşa....
„Omul e mai puternic decât destinul!” ....
... sau.... omul se lasă în voia destinului promovat de media, dorind fără milă şi fără gânduri suplimentare sclipiciul, spoiala, superioritatea absurdă.....
la hip hoperul american Snoop Dogg, am atacat Arenele Romane. Mi-am trăit mixul cultural-muzical-mediatic ofertă pe două zile, până la capăt. Când am ajuns, doi MC aruncau cuvinte şi atitudini înspre noi, iar în spate, DJ-ul învârtea rolele, pe piedestal. Nu era deocamdată Snoop, asistam la încălzirea generală a spiritelor. „are you ready for Snoop Dogg?” ne întreabă ei cu puterea microfoanelor. Răspundem în cor „yaaaaa!” şi plonjăm ireversibil în starea de aşteptare a lui, a starului cu privire pe sub sprâncene, cu iz porno, cu voce insiduoasă. Aşteptam.... mai izbucneam în urale.... mai aprindeam o iluzie..... 10 minute, 20. aparatele foto şi telefoanele luminau cam degeaba întunericul, nici picior de câine, câinişor nu se iţea, numai fum, probe, ne cam plictiseam, ce-i drept... din spatele mixerului, DJ-ul de servici, nu uita să ne întebe dacă suntem gata, dacă suntem verzi, dacă ne păstrăm prospeţimea tinereţii şi a gândurilor, dacă îl iubim pe Snoop Dogg şi dacă avem ceva doamne printre noi. Răspundeam din ce în ce mai „da” şi din ce în ce, mai din frig. Elegant, un hanorac cu inscripţii japoneze şi o şapcă pe model New York New York ascundeau jumătate din faţa unui român iubitor şi cântător de hip hop. mestecam alene minute.....
...când deodată, stelele s-au luminat, ecranele s-au împânzit de imagini, triumfător şi clişeistic la maxim, a-nceput să duduie Fortuna din Carmina Burana de Carl Orff.... faţa lui Snoop Dogg ne-a compleşit, gata! Şi a apărut pe scenă, el, sclipicios ca însuşi sclipiciul.
M-am înfipt bine pe picioare...să aud vocea... să prind atitudinea, să fiu una cu cei din jurul meu, să.... 10 minute au fost suficiente pentru a prinde câinele de coada sa muzical-valabilă.... dincolo de aura gangsta, dincolo de sunetul foarte bun, din 3 cântece înţelegi unde aleargă şi nu-nţelegi cum de a ajuns atât de sus.... atât de repede şi atât de decisiv pentru milioane de alte urechi şi personalităţi. La jumătate de oră după începerea recitalului său, ne-am căutat rapid drumul spre ieşirea din Arenele Romane, spre ieşirea din lumea lui, din lumea noastră îmbibată cumva de el, am căutat drumuri tainice pe care imaginea femeilor lui, a hainelor, maşinilor, poliţiei, să nu le fi atacat. Snoop Dogg este ca un hipermarket cu un singur produs pe toate rafturile, cu mii de vânzătoare ducând acelaşi şi mereu acelaşi cod de bare spre laserul de marcat. Iar noi, înfipţi şi fripţi... cumpărăm, ingurgităm. Trist: în timpurile noastre, câteodată, mai tare ca destinul e, offfffff, Snoop Dogg.....
Papa George la Muzeul Taranului Roman
P.G. : Cum te numeşti?
M.B.: numele meu e Maria, e destul de simplu şi mi se pare că e şi el un fel de blues....
P.G. : poate fi, totul este blues.
M.B.: chiar totul?
P.G. : dacă ai senzaţia de „blue”.... atunci totul devine blues
M.B.: ar trebui să-mi induc această stare acum?
P.G. : hmm... e ceva emoţional, dar n-ar trebui să însemne tristeţe. Este ceea ce vrei să fie.... scuză-mă....
M.B.: ah, nici o problemă, am început deja interviul. Mă gândesc la definirea bluesului. Ce este el? O respiraţie, un sentiment, o notă?
P.G. : este acel sentiment, foarte personal... nu neapărat tristeţe, aşa cum am spus.... este o muzică a oamenilor. De fapt, cred că bluesul este felul în care te simţi faţă de lucruri şi-mi place să mă gândesc că te poţi simţi bine, simţindu-te rău, dacă face vreun sens ceea ce spun..... ceea ce vreau, atunci când sunt pe scenă este să scot la iveală adevărul din ceea ce simt.
M.B.: ce este timpul? Ce este timpul pentru blues? Cum îl simţiţi atunci când sunteţi pe scenă? Se schimbă?
P.G. : daaa.... se schimbă.... câteodată mă gândesc.... n-am spus nimănui asta....
M.B.: că gândiţi?
P.G. : câteodată mă gândesc la ceea ce fac, dar multe alte lucruri îmi vin în minte? De ex, ce cântec să fie următorul? Simt publicul? Ce i-ar plăcea să audă în continuare? Poate nu e bun acesta, poate aleg altul.... viaţa este respiraţie şi pentru mine este important ca publicul să nu se gândească la altceva...
M.B.: n-ar trebui să se gândească la timp.
P.G. : da.... să prindă autobuzul, cât e ceasul? De aceea încerc să sap în interiorul meu şi să găsesc totdeauna altceva. Mă simt în legătură cu publicul, nu-i cunosc pe oamenii aceştia personal, dar simt o legătură cu ei.... dacă pierd această vibraţie, nu e bine.
M.B.: deci, vă schimbaţi cântecele? Ordinea?
P.G. : nu am o ordine prestabilită. Nu există nr. 1, nr. 2.....De fiecare dată cântecele vin aşa cum simt că ar vrea publicul.
M.B.: simţiţi această legătură cu orice fel de public? Fără importanţă că vin din Europa sau din America.....
P.G. : nici o diferenţă. Toţi suntem oameni. Lucrurile care ne fac diferiţi sunt, din nefericire, ştirile, politica.... dar oamenii sunt oameni şi toţi avem o inimă, sânge, sentimente. Suntem la fel. Poate limba este diferită, dar simţirea este aceeaşi.
M.B.:deci, limbajul bluesului poate fi înţeles de către aproape toată lumea.
P.G. : da, pentru că atunci când piciorul tău bate aşa...... suntem legaţi unul de celălalt. Este spontan.
M.B.: cum simţiţi publicul de aici?
P.G. : ştii.... luminile, stau direct în faţa mea. Este în ordine, dar aş vrea să văd oamenii ceva mai mult. Pentru că starea de spirit se schimbă.... ce crezi tu? Crezi că e un concert bun?
M.B.: dada.... cred că vă descurcaţi de minune.....
.... dup-aia a zis ceva cu Radio Romania Cultural.
M.B.: numele meu e Maria, e destul de simplu şi mi se pare că e şi el un fel de blues....
P.G. : poate fi, totul este blues.
M.B.: chiar totul?
P.G. : dacă ai senzaţia de „blue”.... atunci totul devine blues
M.B.: ar trebui să-mi induc această stare acum?
P.G. : hmm... e ceva emoţional, dar n-ar trebui să însemne tristeţe. Este ceea ce vrei să fie.... scuză-mă....
M.B.: ah, nici o problemă, am început deja interviul. Mă gândesc la definirea bluesului. Ce este el? O respiraţie, un sentiment, o notă?
P.G. : este acel sentiment, foarte personal... nu neapărat tristeţe, aşa cum am spus.... este o muzică a oamenilor. De fapt, cred că bluesul este felul în care te simţi faţă de lucruri şi-mi place să mă gândesc că te poţi simţi bine, simţindu-te rău, dacă face vreun sens ceea ce spun..... ceea ce vreau, atunci când sunt pe scenă este să scot la iveală adevărul din ceea ce simt.
M.B.: ce este timpul? Ce este timpul pentru blues? Cum îl simţiţi atunci când sunteţi pe scenă? Se schimbă?
P.G. : daaa.... se schimbă.... câteodată mă gândesc.... n-am spus nimănui asta....
M.B.: că gândiţi?
P.G. : câteodată mă gândesc la ceea ce fac, dar multe alte lucruri îmi vin în minte? De ex, ce cântec să fie următorul? Simt publicul? Ce i-ar plăcea să audă în continuare? Poate nu e bun acesta, poate aleg altul.... viaţa este respiraţie şi pentru mine este important ca publicul să nu se gândească la altceva...
M.B.: n-ar trebui să se gândească la timp.
P.G. : da.... să prindă autobuzul, cât e ceasul? De aceea încerc să sap în interiorul meu şi să găsesc totdeauna altceva. Mă simt în legătură cu publicul, nu-i cunosc pe oamenii aceştia personal, dar simt o legătură cu ei.... dacă pierd această vibraţie, nu e bine.
M.B.: deci, vă schimbaţi cântecele? Ordinea?
P.G. : nu am o ordine prestabilită. Nu există nr. 1, nr. 2.....De fiecare dată cântecele vin aşa cum simt că ar vrea publicul.
M.B.: simţiţi această legătură cu orice fel de public? Fără importanţă că vin din Europa sau din America.....
P.G. : nici o diferenţă. Toţi suntem oameni. Lucrurile care ne fac diferiţi sunt, din nefericire, ştirile, politica.... dar oamenii sunt oameni şi toţi avem o inimă, sânge, sentimente. Suntem la fel. Poate limba este diferită, dar simţirea este aceeaşi.
M.B.:deci, limbajul bluesului poate fi înţeles de către aproape toată lumea.
P.G. : da, pentru că atunci când piciorul tău bate aşa...... suntem legaţi unul de celălalt. Este spontan.
M.B.: cum simţiţi publicul de aici?
P.G. : ştii.... luminile, stau direct în faţa mea. Este în ordine, dar aş vrea să văd oamenii ceva mai mult. Pentru că starea de spirit se schimbă.... ce crezi tu? Crezi că e un concert bun?
M.B.: dada.... cred că vă descurcaţi de minune.....
.... dup-aia a zis ceva cu Radio Romania Cultural.
Interviu cu Emy Dragoi
eu: Domnule Emy Drăgoi, cum spuneţi dumneavoastră ca a-nceput muzica?
emy dragoi: Daca este adevarat ca atunci cand vine un copil pe lume ingerii canta in ceruri,eu cred ca muzica exista decand lumea insasi.Unii dintre noi au fost daruiti sa o asculte,altora le-a fost daruit privilegiul de a trai prin muzica si pentru muzica.
eu: Când a-nceput muzica pentru dumneavoastră?
emy dragoi: Fara indoiala,eu fac parte dintre privilegiati.M-am nascut intr-un sat prahovean,pe Valea Slanicului.In casa noastra ,au rasunatdecand ma stiu,sunetele maiastre ale acordeonului tatalui meu;vocea melodioasa o mamei mi-a fascinat copilaria.Un bunic canta la tambal,celalalt la vioara.Imi amintesc ca nu era ulita a satului pe care sa nu stea cate o familie de lautari.Pentru mine,muzica a inceput inainte de a implini 3 ani,cand tatal meu mi-a aratat ,pe clapele acordeonului,cunoscuta melodie Truri.A repetat inca odata.A fost uimit cand ,apoi,am apasat si eu ,fara gresala ,aceleasi clape,in timp ce el intindea burduful acordeonului mai mare decat mine.La trei ani,mi-a cumparat propriul meu acordeon,cu sase basi.
eu: A existat vreun moment în care aţi ezitat asupra deciziei de a face muzică toată viaţa?
emy dragoi: Doua certitudini egale exista in viata mea:dragostea pentru muzica si dragostea pentru sotia mea si cele doua fetite.La niciuna nu as renunta niciodata.
eu: Cred că n-ar mai fi „sunat” cum trebuie.... ce spuneţi dumneavoastră?
emy dragoi: Nu ma grabesc nici sa dau lectii,nici sa contest ce au facut sau fac altii in muzica.Fiecare dintre noi-cunascator sau nu al muzici-simte cand ceva suna sau nu suna bine.Personal eu nu ma consider in competitie cu nimeni.Cant cu bucurie si vreau sa fiu de fiecare data,mai bun decat mine insumi.
eu: Ce înseamnă „a suna bine” de fapt? Pentru că muzica are atâtea feţe.... ce-nseamnă „a suna bine”?
emy dragoi: Tocmai findca muzica are cel putin atatea fete cati ascultatori,eu nu ma grabesc sa dau definitii.Pana si cea mai buna muzica poate suna bine pentru o anumita stare de spirit a ascultatorului si poate sa-si piarda din calitati cand sufletul si mintea celui care asculta sunt mai mult umbrite decat luminate.
eu: Există, în timpurile noastre, atâtea genuri muzicale: rock, pop, techno, hip hop, electro.... Aveţi vreo reţinere faţă de vreunele dintre ele?
Vă plac unele mai mult decât altele?
emy dragoi: Nu.In fiecare gen muzical se poate gasi ceva special.
eu: Cu care dintre genurile enumerate mai sus credeţi că s-ar potrivi „sound-ul” acordeonului?
emy dragoi: Acordeonul este un instrument atat de special incat,pe clapele sale alb-negre,isi poate gasi loc orice gen muzical:de la clasic la jazz,de la tango la muzica electronica,de la folclor la hip hop.Am demonstrat asta nu o data si aplauzele publicului din Romania, si din multe tari ale lumii,mi-au demonstrat ca nu am gresit
eu: Care sunt proiectele dumneavoastră în momentul de faţă? Cu ce muzicieni veţi mai cânta, unde?
emy dragoi: Tocmai m-am intors dintr-un turneu ,in Franta,Germania,Spania,Elvetia.Pregatesc acum cea d-a treia editie a Festivalului International”Nopti albe de acordeon”-un proiect la care tin si pe care l-am initiat tocmai pentru a face cunoscuta muzica in general si muzica de acordeon in special.Ca artist si in calitate de coordonator artistic al festivalului, sunt bucuros ca in fiecare editie am reusit sa aduc in fata publicului roman - care este un public cunoscator si exigent - nume mari ale muzicii internationale si la fel va fi si la editia din acest an.Vor veni la Bucuresti muzicieni din: Rusia,Franta,Italia,Brazilia,Argentina,Romania.
eu: Sunt mulţi „muzicieni” printre noi? Uneori mi se pare că apar „muzicieni” ca ciupercile după ploaie.... oamenii uită uneori ce înseamnă să cânţi cu adevărat, nu? Uită ce înseamnă un muzician adevărat?
emy dragoi: Este loc pentru fiecare muzician,pentru ca, de fapt publicul este cel care decide.In fapt muzicianul adevarat este cel care se respecta,intai de toate,pe el insusi,care se perfectioneaza pentru a transmite cat mai mult si mai frumos publicului.
eu: Ce nu trebuie să uite niciodată un muzician?
emy dragoi: Ca nu poate exista fara public.De aceea chiar si atunci cand canta in fata unui singur ascultator,trebuie sa cante ca si cum s-ar afla in fata unei Sali arhipline.
eu: Ce artist v-a influenţat cel mai mult.... şi nu mă refer neapărat la un acordeonist.
emy dragoi: Idolul meu a fost Marcel Azzolla.L-am ascultat in copilarie pe discurile gasite in casa,apoi destinul mi-a harazit sa-l intalnesc si sa cant alaturi de el.
eu: De ce?
emy dragoi: M-au impresionat talentul lui urias si modestia lui extraordinara.
eu: Ce vi se pare cel mai greu în viaţa pe care o duceţi acum?
emy dragoi: Sa conving ca poti sa-ti faci meseria cu pasiune,cu credinta,cu seriozitate,nu neaparat pentru un castig,ci pentru ca te respecti pe tine insusi, si ii respecti pe cei care te asculta.
eu: Ce vi se pare cel mai uşor?
emy dragoi: Sa cant,sa cant,sa cant
eu: Ce vi se pare frumos?
emy dragoi: Sa te bucuri de fiecare zi.
eu: Ce vi se pare magic?
emy dragoi: Zambetul ,din fiecare dimineata al fetitelor noastre.
eu: Cum e România acum, din punct de vedere muzical? Cum o vedeţi? Magică, greoaie, frumoasă, kitsch-oasă?
emy dragoi: Destul de confuza,ca toata societatea de altfel ,dar eu am incredintarea ca lucrurile se vor aseza.
eu: Există artişti mai tineri ca dumneavoastră despre care să spuneţi „da, dom’ne, ăsta da! O să ajungă departe!”
emy dragoi: Sunt.In toate genurile muzicale, si tocmai ca am aceasta convingere,unul dintre proiectele mele de viitor este acela de a deschide o scoala de muzica pentru initierea si perfectionarea in tainele muzicii de acordeon.
eu: Ce-o să cântaţi acum, în Bucureşti?
emy dragoi: Asa cum am promis, in fiecare editie vom avea ceva nou, care sa atraga publicul.Vom asculta muzica specifica tarii fiecarui invitat,dar vom avea si o combinatie placuta intre muzica si teatru.Va fi o surpriza,sper eu placuta pentru toti iubitorii de muzica.
eu: Ultima întrebare: care credeţi că o să fie sfârşitul muzicii?
emy dragoi: Atat timp cat exista fie si un singur om care se va bucura auzind un cantec, muzica va dainui pentru totdeauna.
26-28 septembrie 2008, Arcub, Nopti albe de acordeon.
emy dragoi: Daca este adevarat ca atunci cand vine un copil pe lume ingerii canta in ceruri,eu cred ca muzica exista decand lumea insasi.Unii dintre noi au fost daruiti sa o asculte,altora le-a fost daruit privilegiul de a trai prin muzica si pentru muzica.
eu: Când a-nceput muzica pentru dumneavoastră?
emy dragoi: Fara indoiala,eu fac parte dintre privilegiati.M-am nascut intr-un sat prahovean,pe Valea Slanicului.In casa noastra ,au rasunatdecand ma stiu,sunetele maiastre ale acordeonului tatalui meu;vocea melodioasa o mamei mi-a fascinat copilaria.Un bunic canta la tambal,celalalt la vioara.Imi amintesc ca nu era ulita a satului pe care sa nu stea cate o familie de lautari.Pentru mine,muzica a inceput inainte de a implini 3 ani,cand tatal meu mi-a aratat ,pe clapele acordeonului,cunoscuta melodie Truri.A repetat inca odata.A fost uimit cand ,apoi,am apasat si eu ,fara gresala ,aceleasi clape,in timp ce el intindea burduful acordeonului mai mare decat mine.La trei ani,mi-a cumparat propriul meu acordeon,cu sase basi.
eu: A existat vreun moment în care aţi ezitat asupra deciziei de a face muzică toată viaţa?
emy dragoi: Doua certitudini egale exista in viata mea:dragostea pentru muzica si dragostea pentru sotia mea si cele doua fetite.La niciuna nu as renunta niciodata.
eu: Cred că n-ar mai fi „sunat” cum trebuie.... ce spuneţi dumneavoastră?
emy dragoi: Nu ma grabesc nici sa dau lectii,nici sa contest ce au facut sau fac altii in muzica.Fiecare dintre noi-cunascator sau nu al muzici-simte cand ceva suna sau nu suna bine.Personal eu nu ma consider in competitie cu nimeni.Cant cu bucurie si vreau sa fiu de fiecare data,mai bun decat mine insumi.
eu: Ce înseamnă „a suna bine” de fapt? Pentru că muzica are atâtea feţe.... ce-nseamnă „a suna bine”?
emy dragoi: Tocmai findca muzica are cel putin atatea fete cati ascultatori,eu nu ma grabesc sa dau definitii.Pana si cea mai buna muzica poate suna bine pentru o anumita stare de spirit a ascultatorului si poate sa-si piarda din calitati cand sufletul si mintea celui care asculta sunt mai mult umbrite decat luminate.
eu: Există, în timpurile noastre, atâtea genuri muzicale: rock, pop, techno, hip hop, electro.... Aveţi vreo reţinere faţă de vreunele dintre ele?
Vă plac unele mai mult decât altele?
emy dragoi: Nu.In fiecare gen muzical se poate gasi ceva special.
eu: Cu care dintre genurile enumerate mai sus credeţi că s-ar potrivi „sound-ul” acordeonului?
emy dragoi: Acordeonul este un instrument atat de special incat,pe clapele sale alb-negre,isi poate gasi loc orice gen muzical:de la clasic la jazz,de la tango la muzica electronica,de la folclor la hip hop.Am demonstrat asta nu o data si aplauzele publicului din Romania, si din multe tari ale lumii,mi-au demonstrat ca nu am gresit
eu: Care sunt proiectele dumneavoastră în momentul de faţă? Cu ce muzicieni veţi mai cânta, unde?
emy dragoi: Tocmai m-am intors dintr-un turneu ,in Franta,Germania,Spania,Elvetia.Pregatesc acum cea d-a treia editie a Festivalului International”Nopti albe de acordeon”-un proiect la care tin si pe care l-am initiat tocmai pentru a face cunoscuta muzica in general si muzica de acordeon in special.Ca artist si in calitate de coordonator artistic al festivalului, sunt bucuros ca in fiecare editie am reusit sa aduc in fata publicului roman - care este un public cunoscator si exigent - nume mari ale muzicii internationale si la fel va fi si la editia din acest an.Vor veni la Bucuresti muzicieni din: Rusia,Franta,Italia,Brazilia,Argentina,Romania.
eu: Sunt mulţi „muzicieni” printre noi? Uneori mi se pare că apar „muzicieni” ca ciupercile după ploaie.... oamenii uită uneori ce înseamnă să cânţi cu adevărat, nu? Uită ce înseamnă un muzician adevărat?
emy dragoi: Este loc pentru fiecare muzician,pentru ca, de fapt publicul este cel care decide.In fapt muzicianul adevarat este cel care se respecta,intai de toate,pe el insusi,care se perfectioneaza pentru a transmite cat mai mult si mai frumos publicului.
eu: Ce nu trebuie să uite niciodată un muzician?
emy dragoi: Ca nu poate exista fara public.De aceea chiar si atunci cand canta in fata unui singur ascultator,trebuie sa cante ca si cum s-ar afla in fata unei Sali arhipline.
eu: Ce artist v-a influenţat cel mai mult.... şi nu mă refer neapărat la un acordeonist.
emy dragoi: Idolul meu a fost Marcel Azzolla.L-am ascultat in copilarie pe discurile gasite in casa,apoi destinul mi-a harazit sa-l intalnesc si sa cant alaturi de el.
eu: De ce?
emy dragoi: M-au impresionat talentul lui urias si modestia lui extraordinara.
eu: Ce vi se pare cel mai greu în viaţa pe care o duceţi acum?
emy dragoi: Sa conving ca poti sa-ti faci meseria cu pasiune,cu credinta,cu seriozitate,nu neaparat pentru un castig,ci pentru ca te respecti pe tine insusi, si ii respecti pe cei care te asculta.
eu: Ce vi se pare cel mai uşor?
emy dragoi: Sa cant,sa cant,sa cant
eu: Ce vi se pare frumos?
emy dragoi: Sa te bucuri de fiecare zi.
eu: Ce vi se pare magic?
emy dragoi: Zambetul ,din fiecare dimineata al fetitelor noastre.
eu: Cum e România acum, din punct de vedere muzical? Cum o vedeţi? Magică, greoaie, frumoasă, kitsch-oasă?
emy dragoi: Destul de confuza,ca toata societatea de altfel ,dar eu am incredintarea ca lucrurile se vor aseza.
eu: Există artişti mai tineri ca dumneavoastră despre care să spuneţi „da, dom’ne, ăsta da! O să ajungă departe!”
emy dragoi: Sunt.In toate genurile muzicale, si tocmai ca am aceasta convingere,unul dintre proiectele mele de viitor este acela de a deschide o scoala de muzica pentru initierea si perfectionarea in tainele muzicii de acordeon.
eu: Ce-o să cântaţi acum, în Bucureşti?
emy dragoi: Asa cum am promis, in fiecare editie vom avea ceva nou, care sa atraga publicul.Vom asculta muzica specifica tarii fiecarui invitat,dar vom avea si o combinatie placuta intre muzica si teatru.Va fi o surpriza,sper eu placuta pentru toti iubitorii de muzica.
eu: Ultima întrebare: care credeţi că o să fie sfârşitul muzicii?
emy dragoi: Atat timp cat exista fie si un singur om care se va bucura auzind un cantec, muzica va dainui pentru totdeauna.
26-28 septembrie 2008, Arcub, Nopti albe de acordeon.
vineri, septembrie 19
.jpg)
duminică, septembrie 14
despre klaus maria schulze se spunea ca....
fcobe: adica... nu ca vreau sa compun doar eu
fcobe: dar... mi se pare mai interesant sa compunem, decat sa facem doar improvizatii
fcobe: intelegi?
eu: hmmm
eu: si si
eu: ma gandesc ca putem sa incercam un fel de mixtura
fcobe: da, si si
fcobe: sigur
eu: ai ascultat aia cu disco?
fcobe: o trama compoxata
eu: ce-am cantat ultima data?
fcobe: compozata
eu: ????
eu: ce e aia?
fcobe: nu
fcobe: ce e ce?
eu: trama compoxata
fcobe: o piesa cu o trama compozata si momente improvizate
fcobe: compusa, pardon
fcobe: dar... mi se pare mai interesant sa compunem, decat sa facem doar improvizatii
fcobe: intelegi?
eu: hmmm
eu: si si
eu: ma gandesc ca putem sa incercam un fel de mixtura
fcobe: da, si si
fcobe: sigur
eu: ai ascultat aia cu disco?
fcobe: o trama compoxata
eu: ce-am cantat ultima data?
fcobe: compozata
eu: ????
eu: ce e aia?
fcobe: nu
fcobe: ce e ce?
eu: trama compoxata
fcobe: o piesa cu o trama compozata si momente improvizate
fcobe: compusa, pardon
miercuri, septembrie 10
.jpg)
le Cismigiu, dans les fleurs de language, history and misss-history
eu: auzi
hendrix110785: da
eu: am trecut azi pe langa o cucoana
hendrix110785: ce?
hendrix110785: ...
eu: cu rochie inflorata
eu: cu sandale rosii
hendrix110785: .
eu: unghii facute cu lac d-ala si cu alb
hendrix110785: aole
hendrix110785: aoleu
eu: si statea de vorba cu un domn in varsta
eu: langa cismigiu
hendrix110785: oh
eu: un domn doct, asa
eu: da
eu: si ce am prins io din conversatie
eu: o fraza spusa f serios
eu: "deci, ideea este ca geto dacii sunt altceva decat dacii?"
hendrix110785: da
eu: am trecut azi pe langa o cucoana
hendrix110785: ce?
hendrix110785: ...
eu: cu rochie inflorata
eu: cu sandale rosii
hendrix110785: .
eu: unghii facute cu lac d-ala si cu alb
hendrix110785: aole
hendrix110785: aoleu
eu: si statea de vorba cu un domn in varsta
eu: langa cismigiu
hendrix110785: oh
eu: un domn doct, asa
eu: da
eu: si ce am prins io din conversatie
eu: o fraza spusa f serios
eu: "deci, ideea este ca geto dacii sunt altceva decat dacii?"
luni, septembrie 8
Kronstadt de doua ori
Încă o dată despre ediţia a II-a a Kronstadt jazz festival, moment de dezbateri furtunoase în ceea ce priveşte esenţa, menirea, expresia jazzului, prilej de bucurie pentru cei care – dincolo de orice definiţie – iubesc jazzul şi-l doresc mai aproape de ei şi cât se poate mai „pe viu”. Competiţia Cerbul de aur versus Kronstadt jazz, a avut, din punctul meu de vedere un câştigător clar la capitolele eleganţă, concept, dedicare, deschidere. Mizez, care va să zică, pe jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.
Kronstadt jazz festival, Brasov
Braşovul a avut cu ce „suna” zilele acestea... dacă alegeai la ora după amiezii pentru plimbare pitoreasca stradă a Republicii – la capăt te aşteptau două alegeri muzicale: în faţă scena sonor-colorată şi prea mult amplificată a „Cerbului de aur”, la stânga, ascunsă pe nişte străduţe, cocheta sală Reduta, locul ediţiei a II-a „Kronstadt Jazz festival”.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.
sâmbătă, septembrie 6
joi, septembrie 4
for those about to rock
despre iaurt, cunoasterea lumii, haos si fenomene ireversibile.
Teodor Mazilu vs Sfertul alternativ
.jpg)
Teodor Mazilu vs Sfertul alternativ
.jpg)
marți, septembrie 2
luni, septembrie 1
incantatia vine abia la final
cand n-o mai asteapta nimeni.... pentru ca zilele se transforma in alte zece si randurile dintre oameni isi lasa si ele firea. sa lunece tacere.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
joi, august 28
ultimii rapsozi din Grecesti
.JPG)
Nu m-am gândit până acum cu adevărat la faptul că sunt o orăşeancă… nu m-am simţit departe de nimic din ceea ce, în manuale, se numeşte “a fi român”… sunt un om al generaţiei mele, port bluze colorate, blugi, adidaşi…. Merg cu prietenii în cluburi şi împărtăşim acelaşi umor… Nu m-am gândit că ar fi ceva, poate, nenatural, în acest fel de a fi….
Aseară am mers, din nou, la Institutul Cultural Român…. Să-i văd, ca la muzeu, pe ultimii rapsozi ai lui Grigore Leşe. exponate vii ale unei lumi pe care, abia acum îmi dau seama, o regăsesc foarte vag în mine, orăşeanca…. Deşi ne-am născut şi ei şi eu pe acelaşi pământ, din aceeaşi sursă genetică….
Aseară mi-am dat seama cât “de la oraş” sunt…. clickul aparatului de fotografiat a înlocuit în mine şi în ceilalţi din jurul meu, impulsul de a ne prinde în horă, de exemplu…. Click click click click şi mă simţeam mai departe de lumea lor, a celor care, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, îşi cântau sufletul pentru ca noi să avem ce poza, ce înregistra, ce arăta. Mă bucuram oare că sunt acolo? Că îi văd? Aş fi vrut, poate, să mă întorc la sat? să trăiesc la rându-mi viaţa care a dat naştere acestei muzici? Nu…. De partea cealaltă a baricadei, râdeam hmm “superior”…. Rapsozii cântau hore, hore româneşti, cântece de nuntă, de dor …. Nana maria s-a ridicat… imperceptibil mişca picioarele, doi paşi mai mici şi-apoi unul larg ca un arc, din nou doi paşi mici, un arc, un ritm neschimbat de-atâta amar de vreme, a cărui semnificaţie nu o-nţeleg, însă, pe care nu pot să-l împărtăşesc, nu pot să intru şi eu în horă, pentru că nu simt ca şi picioarele nanei Maria, pentru că sunt departe, în lumea mea de clickuri, şi nu acolo, adevărat împreună cu (vioara), (basul), (cobza), (acordeonul), vocile rapsozilor din Oltenia, din satul Greceşti....
Sunt o orăşeancă sadea.... vă rog să mă iertaţi, am uitat să horesc.
Ei, însă, nu.
.JPG)
Dacă cineva dintr-o altă ţară, un alt oraş sau dintr-un alt timp ar veni în vizită zilele acestea în bucureşti, l-aş duce direct către una dintre staţiile de autobuz. Aş aştepta.... şi, la un moment dat, când se vor deschide uşile, voi şti exact că îi voi oferi ceva extraordinar. Pentru că, din întâmplare, la urcare, s-ar putea să nimerim într-o pădure plină cu personaje ciudate, într-un club high life, cu pian, pianist şi servicii complete sau într-o societate de bizari. Ofertă specială din partea RATB, ICR şi a trupei franceze de teatru stradal Ilotopie – la graniţa dintre artă şi realitate - o nouă formă de transport public: transport ieşit din comun.
Trei autobuze fantastice se vor plimba prin Bucureşti timp de 5 zile, în perioada 27 - 31 august, transportând utopii, vise şi călători. Noile autobuze, în varianta Arboribuz (dotat cu copaci, pamant proaspat pe jos şi chiar şi cu o fântână), High-Life Buz (pian, canapele, costume, rochii de seară) şi Bizarbuz (surpriză!) circulă pe rute obişnuite, dar propun experienţe insolite. Pot fi întâlnite în trafic, în fiecare zi pe altă linie RATB.
Călătorii sunt rugaţi să nu taxeze biletul la urcarea în autobuz, să nu se îndoiască de visele lor şi mai ales să se ţină bine de barele de susţinere pentru a nu aluneca …în alte lumi.
Trei autobuze fantastice se vor plimba prin Bucureşti timp de 5 zile, în perioada 27 - 31 august, transportând utopii, vise şi călători. Noile autobuze, în varianta Arboribuz (dotat cu copaci, pamant proaspat pe jos şi chiar şi cu o fântână), High-Life Buz (pian, canapele, costume, rochii de seară) şi Bizarbuz (surpriză!) circulă pe rute obişnuite, dar propun experienţe insolite. Pot fi întâlnite în trafic, în fiecare zi pe altă linie RATB.
Călătorii sunt rugaţi să nu taxeze biletul la urcarea în autobuz, să nu se îndoiască de visele lor şi mai ales să se ţină bine de barele de susţinere pentru a nu aluneca …în alte lumi.
duminică, august 24
dimensiunea Batman
Au plimbat prin faţa ochilor noştri ultimele achiziţii tehnologice, dar nu le-au făcut să pară decât exact ceea ce sunt, de fapt: simple accesorii. Au pus miza pe fantasticul dimensiunii psihologice, pe minunea fluidă a jocului cu simboluri culturale şi au înţepat acolo unde, în cele din urmă, pe toţi partizanii societăţilor similare, ne doare. Batman a încercat să devină un erou total.
Chinezii au pus toate întrebările lor într-un simbol simplu. Yin-Yang este în momentul de faţă o emblemă aproape genială pentru tricouri, genţi, adidaşi, cercei; rămâne întrebarea; poate fi Michael Jackson; pe el se construieşte norocul - pentru că cei care aruncă în aer monezile atunci când citesc I Ching-ul poate ştiu că începutul a fost acelaşi alb-negru-negru-alb contur.
Producătorii hollywoodieni n-au inventat un nou Yin-Yang, dar au creat un Batman total, care, mai mult decât suma principiilor sale, dincolo de bine şi rău, este, încearcă să fie sens-simbol.
Povestea biblică a ultimelor zile din viaţa lui Iisus Hristos ne arată cum, schimbări bruşte de regie, din partea diferitelor puteri sociale, influenţează într-atât masele de oameni încât ele ajung să participe frenetic la răsturnarea definitivă a simbolurilor. Dincolo de orice fel de turbulenţă, imaginea lui Iisus Hristos rămâne mărturie a credinţei în ceva mai presus decât timpurile, politica, strategia, dragostea, familia: credinţa în absolut. Producătorii Batman au învăţat lecţia inscripţionată în paginile a căror importanţă este, de obicei, cuantificată în numărul de oameni - încă "răsfoitori de basme": la fel ca Iisus odinioară, Batman îşi hotărăşte singur "căderea". este soluţia finală, cea mai elocventă, cea logică. pasăre de noapte sau pasăre de "o mie şi una de nopţi" - Batman înţelege "arderea pe rugul social" doar pentru a renaşte, la fel cenuşiu, în episoadele următoare, de alte mii de bancnote, ca simbol pur.
Jokerul....
monştrii din celelalte episoade, aveau ceva mai multe braţe sau picioare decât normalul, o mască lipită evident pe feţe, justificarea că "uite-i, mami, sunt monştri, d-aia fac rău". Jokerul este, însă, un om ca toţi oamenii. două mâini, două picioare, hmm....ceva cicatrici. motivaţia lui depăşeşte suprarealismul universului monştrilor, pentru ceva cu aplicare mult mai tangibilă: suprarealul real uman. "dacă numai morţii ies vii de aici, să jucăm jocul morţilor" gândea nu demult Contele de Monte-Cristo.
Jokerul ... simbolul norocului pentru jocurile de cărţi... ce te faci când devine "realitate" şi joacă toate celelalte cărţi la cacialmaua umanului? "miracolul, taina şi autoritatea". marile principii ale Marelui Inchizitor sunt, pentru chicotelile Jokerului, micile pasiuni ale fiecăruia: familia, iubitul, iubita. acestea devin asul din mâneca lui. acestea sunt marile cărţi. marile simboluri cultural-sociale
ale noastre, proprietari fără limită deopotrivă la maşini şi la suflete.
daaaaar
Batman, mai presus de pasiunile omeneşti, găseşte cuvintele, soluţia, sensul, metafizicul: "anunţă presa!"
iar ei l-au şi răstignit pe crucea alb negru avidă a societăţii.
Este ceva putred in Batman..... poate, suntem, noi?
Chinezii au pus toate întrebările lor într-un simbol simplu. Yin-Yang este în momentul de faţă o emblemă aproape genială pentru tricouri, genţi, adidaşi, cercei; rămâne întrebarea; poate fi Michael Jackson; pe el se construieşte norocul - pentru că cei care aruncă în aer monezile atunci când citesc I Ching-ul poate ştiu că începutul a fost acelaşi alb-negru-negru-alb contur.
Producătorii hollywoodieni n-au inventat un nou Yin-Yang, dar au creat un Batman total, care, mai mult decât suma principiilor sale, dincolo de bine şi rău, este, încearcă să fie sens-simbol.
Povestea biblică a ultimelor zile din viaţa lui Iisus Hristos ne arată cum, schimbări bruşte de regie, din partea diferitelor puteri sociale, influenţează într-atât masele de oameni încât ele ajung să participe frenetic la răsturnarea definitivă a simbolurilor. Dincolo de orice fel de turbulenţă, imaginea lui Iisus Hristos rămâne mărturie a credinţei în ceva mai presus decât timpurile, politica, strategia, dragostea, familia: credinţa în absolut. Producătorii Batman au învăţat lecţia inscripţionată în paginile a căror importanţă este, de obicei, cuantificată în numărul de oameni - încă "răsfoitori de basme": la fel ca Iisus odinioară, Batman îşi hotărăşte singur "căderea". este soluţia finală, cea mai elocventă, cea logică. pasăre de noapte sau pasăre de "o mie şi una de nopţi" - Batman înţelege "arderea pe rugul social" doar pentru a renaşte, la fel cenuşiu, în episoadele următoare, de alte mii de bancnote, ca simbol pur.
Jokerul....
monştrii din celelalte episoade, aveau ceva mai multe braţe sau picioare decât normalul, o mască lipită evident pe feţe, justificarea că "uite-i, mami, sunt monştri, d-aia fac rău". Jokerul este, însă, un om ca toţi oamenii. două mâini, două picioare, hmm....ceva cicatrici. motivaţia lui depăşeşte suprarealismul universului monştrilor, pentru ceva cu aplicare mult mai tangibilă: suprarealul real uman. "dacă numai morţii ies vii de aici, să jucăm jocul morţilor" gândea nu demult Contele de Monte-Cristo.
Jokerul ... simbolul norocului pentru jocurile de cărţi... ce te faci când devine "realitate" şi joacă toate celelalte cărţi la cacialmaua umanului? "miracolul, taina şi autoritatea". marile principii ale Marelui Inchizitor sunt, pentru chicotelile Jokerului, micile pasiuni ale fiecăruia: familia, iubitul, iubita. acestea devin asul din mâneca lui. acestea sunt marile cărţi. marile simboluri cultural-sociale
ale noastre, proprietari fără limită deopotrivă la maşini şi la suflete.
daaaaar
Batman, mai presus de pasiunile omeneşti, găseşte cuvintele, soluţia, sensul, metafizicul: "anunţă presa!"
iar ei l-au şi răstignit pe crucea alb negru avidă a societăţii.
Este ceva putred in Batman..... poate, suntem, noi?
sâmbătă, august 23
.jpg)
.JPG)
vineri, august 22
european sound delta stories
aici sunt "ziceri", poze, sunete din cele trei saptamani de European Sound Delta.
http://maria_balabas.sound-delta.eu/
http://maria_balabas.sound-delta.eu/
miercuri, august 6
after one full weekend with European Sound Delta project
performance at the headphones festival le Placard, Anvers, Air Antwerpen
vineri, august 1
miercuri, iulie 30
duminică, iulie 13
Judas Priest o viziune outside
Fireste că, având ocazia, am ajuns la Judas Priest.... fără să ştiu exact de ce, anume despre ce cântă ei, ce vor, da. În plus, într-un mod ciudat, am vrut neapărat să văd Ross the Boss. Numele chitaristului şi câteva râsete pe lângă, mi l-au infiltrat în imaginatie şi da, uite-mă acolo, hippie îmbrăcată, mai hippie ca aproape niciodată, trăgând cu urechea atent la ce era pe scenă, cu ochiul la ce era în jurul meu, cu sufletul într-o parte şi-ntr-alta, însemnând aceasta că mă gândeam destul de serios să părăsesc Romexpo-ul şi concertul cu totul.
.JPG)
Vorbesc pur şi simplu ca un om care n-a ascultat heavy metal niciodată acasă, singur cu gândurile lui. şi totuşi, din considerente jurnalistice, de curiozitate, personale, filosofice, artistice a vrut să meargă la un concert astfel.
Când îmi caut prin amintiri, Ross the Boss şi formaţia lui mi-au părut ca un fel de puşti de la căminul cultural, mai răsăriţi, mai cu moţ, care întâlnindu-se la un moment dat cu vreun tractorist, au preluat cu conştiinciozitate şi un oarecare fler, modul lui de a fi, a se mişca, a înţelege sunetele şi "muzica". Meseria şi conceptul de "a fi tractorist" s-au dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie şi iată-i pe Ross the Boss, urlând de pe scenă înspre noi despre spirit, moarte, prieteni într-o manieră cultural-tractoristică, pentru ca generala concluzie să fie "we're gonna come back in this fucking country, you're fucking amazing".
.JPG)
urmează Primal Fear. care, deşi cântau heavy metal mi s-au părut de-a dreptul pop, mai ales prin atitudinea solistului: cu glas de heavy metal şi inimă de oţel de tras sus-jos la sală, îmbia mieros publicul să bată din palme, să cânte, să cumpere tricouri etc. Lipsa de discernământ în ceea ce priveşte alegerea gesturilor în cadrul diferitelor concerte, mi-apare luminată de o singură idee: kitsch!
.JPG)
Cineva care frecventează aproape toate concertele puse la dispoziţie, fără să ţină cont de stil sau de propriile preferinţe, din dorinţa de a cunoaşte, ajunge la asocieri, la prima vedere neavenite: un concert de heavy metal... pop? dar aceste apropieri bat la ochi ceva de speriat, un semn al unei mercantilităţi sigure, al lipsei de viziune.
deci, heavy pop :) cu Primal Fear.
.JPG)
erau deja aproape 3 ore de cand ascultam heavy metal, iar urechile mele neobişnuite, răbufneau deja. corpul, la fel.... mai mult decât orice gând jurnalistico-estetic, reacţiile fizice şi-au spus cel mai tare cuvântul.
.JPG)
într-un final au început Judas Priest. Toată lumea s-a adunat înspre scena care era, adevărat, mult mai impresionantă decât la toate concertele văzute de B'estfest până atunci: un fel de fortăreaţă cu metereze şi scări şi porţi, porţile iadului în mijloc. deasupra, dominator - setul de baterie şi bateristul însuşi dirijând toată mişcarea scenică şi pe cea din public. pe una din metereze a apărut demonic şi convingător, Rob Helford. publicul a explodat.
ce e diferit la un concert heavy metal faţă de majoritatea celorlalte concerte electro, hip hop, chiar şi rock alternativ sau alte specimene de rock, de un eveniment drum'n'bass, este reacţia publicului. mi s-a povestit că la concertul Faithless de anul trecut, la Bestival, erau de două ori mai mulţi oameni ca la Judas, acum, şi că atmosfera a fost extraordinară, toate mâinile erau ridicate şi toţi cântau împreună cu Maxi Jazz. la Judas, m-a lăsat cu gura căscată senzaţia de uniune a publicului, uniune în adularea muzicii, a oamenilor, reacţii aproape devoţionale, de cult. cei care erau acolo, în faţă, cu Judas, credeau în această muzică, pentru ei era mai mult decât o opţiune fashion , nu exista cool, aşa cum se întâmplă la mulţi dintre cei care frecventează lista de concerte în genurile enumerate mai sus. aceştia din urmă nu ştiu cum să reacţioneze, nu ştiu exact ce caută la respectivul concert, de ce le-ar plăcea, adică atât de mult, de ce să se agite.... la Judas, cei care veniseră la concert, vedeau în această muzică un fel de adevăr mistic. niciodată n-am mai simţit aşa ceva şi niciodată această comparaţie nu mi-a apărut atât de clară.
în plus - Judas Priest au fost impresionanţi ca prezenţe scenice, show-ul a avut unitate şi putere de impact, mai că-mi imaginam cum la un moment dat o să se desprindă Nostradamus de pe fundal şi o să-nceapă să plutească deasupra noastră.
însă, mai repede am început să plutesc eu însămi.... spre ieşire, înainte să apară Harley-ul, cu alte cuvinte - înainte de finalul concertului. după mai mult de 4 ore de îndopare heavy, am clacat.
.JPG)
.JPG)
Vorbesc pur şi simplu ca un om care n-a ascultat heavy metal niciodată acasă, singur cu gândurile lui. şi totuşi, din considerente jurnalistice, de curiozitate, personale, filosofice, artistice a vrut să meargă la un concert astfel.
Când îmi caut prin amintiri, Ross the Boss şi formaţia lui mi-au părut ca un fel de puşti de la căminul cultural, mai răsăriţi, mai cu moţ, care întâlnindu-se la un moment dat cu vreun tractorist, au preluat cu conştiinciozitate şi un oarecare fler, modul lui de a fi, a se mişca, a înţelege sunetele şi "muzica". Meseria şi conceptul de "a fi tractorist" s-au dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie şi iată-i pe Ross the Boss, urlând de pe scenă înspre noi despre spirit, moarte, prieteni într-o manieră cultural-tractoristică, pentru ca generala concluzie să fie "we're gonna come back in this fucking country, you're fucking amazing".
.JPG)
urmează Primal Fear. care, deşi cântau heavy metal mi s-au părut de-a dreptul pop, mai ales prin atitudinea solistului: cu glas de heavy metal şi inimă de oţel de tras sus-jos la sală, îmbia mieros publicul să bată din palme, să cânte, să cumpere tricouri etc. Lipsa de discernământ în ceea ce priveşte alegerea gesturilor în cadrul diferitelor concerte, mi-apare luminată de o singură idee: kitsch!
.JPG)
Cineva care frecventează aproape toate concertele puse la dispoziţie, fără să ţină cont de stil sau de propriile preferinţe, din dorinţa de a cunoaşte, ajunge la asocieri, la prima vedere neavenite: un concert de heavy metal... pop? dar aceste apropieri bat la ochi ceva de speriat, un semn al unei mercantilităţi sigure, al lipsei de viziune.
deci, heavy pop :) cu Primal Fear.
.JPG)
erau deja aproape 3 ore de cand ascultam heavy metal, iar urechile mele neobişnuite, răbufneau deja. corpul, la fel.... mai mult decât orice gând jurnalistico-estetic, reacţiile fizice şi-au spus cel mai tare cuvântul.
.JPG)
într-un final au început Judas Priest. Toată lumea s-a adunat înspre scena care era, adevărat, mult mai impresionantă decât la toate concertele văzute de B'estfest până atunci: un fel de fortăreaţă cu metereze şi scări şi porţi, porţile iadului în mijloc. deasupra, dominator - setul de baterie şi bateristul însuşi dirijând toată mişcarea scenică şi pe cea din public. pe una din metereze a apărut demonic şi convingător, Rob Helford. publicul a explodat.
ce e diferit la un concert heavy metal faţă de majoritatea celorlalte concerte electro, hip hop, chiar şi rock alternativ sau alte specimene de rock, de un eveniment drum'n'bass, este reacţia publicului. mi s-a povestit că la concertul Faithless de anul trecut, la Bestival, erau de două ori mai mulţi oameni ca la Judas, acum, şi că atmosfera a fost extraordinară, toate mâinile erau ridicate şi toţi cântau împreună cu Maxi Jazz. la Judas, m-a lăsat cu gura căscată senzaţia de uniune a publicului, uniune în adularea muzicii, a oamenilor, reacţii aproape devoţionale, de cult. cei care erau acolo, în faţă, cu Judas, credeau în această muzică, pentru ei era mai mult decât o opţiune fashion , nu exista cool, aşa cum se întâmplă la mulţi dintre cei care frecventează lista de concerte în genurile enumerate mai sus. aceştia din urmă nu ştiu cum să reacţioneze, nu ştiu exact ce caută la respectivul concert, de ce le-ar plăcea, adică atât de mult, de ce să se agite.... la Judas, cei care veniseră la concert, vedeau în această muzică un fel de adevăr mistic. niciodată n-am mai simţit aşa ceva şi niciodată această comparaţie nu mi-a apărut atât de clară.
în plus - Judas Priest au fost impresionanţi ca prezenţe scenice, show-ul a avut unitate şi putere de impact, mai că-mi imaginam cum la un moment dat o să se desprindă Nostradamus de pe fundal şi o să-nceapă să plutească deasupra noastră.
însă, mai repede am început să plutesc eu însămi.... spre ieşire, înainte să apară Harley-ul, cu alte cuvinte - înainte de finalul concertului. după mai mult de 4 ore de îndopare heavy, am clacat.
.JPG)
joi, iulie 10
Accentus. Ateneul Roman. Atat.
La Ateneul Român, concert extraordinar cu ansamblul francez Accentus, fondat şi condus de Laurence Equilbey.
Înfiinţat în scopul de a interpreta opere majore ale repertoriului a capella şi de a se consacra creaţiei contemporane, Accentus este în momentul de faţă un ansamblu profesionist compus din 32 de cântăreţi care participă la cele mai importante festivaluri franceze şi internaţionale. Salutat de critica de specialitate încă de la apariţia primei sale înregistrări, Accentus a primit în anul 1995 premiul Liliane Bettencourt decernat de Academia de Arte Frumoase. Toate înregistrările discografice apărute au fost generos recompensate de presa muzicală. Discul Transcriptions, vândut în mai mult de 100 000 de exemplare, a fost nominalizat la premiile Grammy şi a obţinut un Disque d’Or în ianuarie 2008. În ceea ce o priveşte pe dirijoarea Laurence Equilbey, ea a fost numită personalitatea anului 2000 de sindicatul rfesional al criticii dramatice şi muzicale. În 2003 a fost distinsă cu Marele Premiu al Presei Muzicale Internaţionale.
Concertul din Sala Ateneului a fost un elogiu adus diversităţii sonore europene. Au fost interpretate piese aparţinând unor compozitori din Germania, Franţa, Finlanda, Suedia, Letonia, Polonia, România, Republica Cehă şi Ungaria. Uneori mi se părea că cineva ar putea desena o lume întreagă ascultând piesele o dată şi încă o dată, fiecare altfel, în explozie, păstrând rezerva, desenând linii heterofonice suave sau hotărât disonante, punctând cuvinte sau lăsându-le să se întretaie ca-n labirint. Lumea elegantă aplauda finalurile, Ateneul era mai sobru ca niciodată – decorul obişnuit al scenei fusese modificat simplu şi de efect prin draparea în negru şi amplasarea a doar câtorva lumini strategice, pe siluetele soliştilor şi pe maiestuoasa orgă. Acustica ne servea sunetele pe tavă, muzică contemporan europeană, prin aceste voci şi într-o astfel de prezentare, parcă mai aproape de noi, de sensibilitatea noastră. Este al doilea concert al anului în care muzica nouă grea sau serioasă este aplaudată la scenă deschisă în Bucureşti. Celălalt moment a fost recitalul oferit la Sala Radio de Cvartetul Kronos în aprilie. Spre deosebire de artiştii americani, francezii de la Accentus au fost parcă şi mai îndrăzneţi în alegerea titlurilor, pieselor-provocare pentru ei, deopotrivă ca şi pentru noi. Mă gândesc doar la o creaţie semnată Anders Hillborg – compozitor suedez, intitulată Muoayioum – cea mai impresionantă secvenţă a serii de ieri prin concepţie şi tehnica necesitată, un mozaic construit din precizii şi substanţă aleatorică, din foneme şi gesturi muzicale suprarealist îmbinate. Finalul, cu Lux Aeterna, un punct de referinţă pentru repertoriul coral al secolului trecut, aparţinând compozitorului maghiar, dar născut în România, Gyorgy Ligeti – ne-a lăsat în tăcere.
A fost ansamblul Accentus, condus de Laurence Equilbey, la Ateneul Român.
Înfiinţat în scopul de a interpreta opere majore ale repertoriului a capella şi de a se consacra creaţiei contemporane, Accentus este în momentul de faţă un ansamblu profesionist compus din 32 de cântăreţi care participă la cele mai importante festivaluri franceze şi internaţionale. Salutat de critica de specialitate încă de la apariţia primei sale înregistrări, Accentus a primit în anul 1995 premiul Liliane Bettencourt decernat de Academia de Arte Frumoase. Toate înregistrările discografice apărute au fost generos recompensate de presa muzicală. Discul Transcriptions, vândut în mai mult de 100 000 de exemplare, a fost nominalizat la premiile Grammy şi a obţinut un Disque d’Or în ianuarie 2008. În ceea ce o priveşte pe dirijoarea Laurence Equilbey, ea a fost numită personalitatea anului 2000 de sindicatul rfesional al criticii dramatice şi muzicale. În 2003 a fost distinsă cu Marele Premiu al Presei Muzicale Internaţionale.
Concertul din Sala Ateneului a fost un elogiu adus diversităţii sonore europene. Au fost interpretate piese aparţinând unor compozitori din Germania, Franţa, Finlanda, Suedia, Letonia, Polonia, România, Republica Cehă şi Ungaria. Uneori mi se părea că cineva ar putea desena o lume întreagă ascultând piesele o dată şi încă o dată, fiecare altfel, în explozie, păstrând rezerva, desenând linii heterofonice suave sau hotărât disonante, punctând cuvinte sau lăsându-le să se întretaie ca-n labirint. Lumea elegantă aplauda finalurile, Ateneul era mai sobru ca niciodată – decorul obişnuit al scenei fusese modificat simplu şi de efect prin draparea în negru şi amplasarea a doar câtorva lumini strategice, pe siluetele soliştilor şi pe maiestuoasa orgă. Acustica ne servea sunetele pe tavă, muzică contemporan europeană, prin aceste voci şi într-o astfel de prezentare, parcă mai aproape de noi, de sensibilitatea noastră. Este al doilea concert al anului în care muzica nouă grea sau serioasă este aplaudată la scenă deschisă în Bucureşti. Celălalt moment a fost recitalul oferit la Sala Radio de Cvartetul Kronos în aprilie. Spre deosebire de artiştii americani, francezii de la Accentus au fost parcă şi mai îndrăzneţi în alegerea titlurilor, pieselor-provocare pentru ei, deopotrivă ca şi pentru noi. Mă gândesc doar la o creaţie semnată Anders Hillborg – compozitor suedez, intitulată Muoayioum – cea mai impresionantă secvenţă a serii de ieri prin concepţie şi tehnica necesitată, un mozaic construit din precizii şi substanţă aleatorică, din foneme şi gesturi muzicale suprarealist îmbinate. Finalul, cu Lux Aeterna, un punct de referinţă pentru repertoriul coral al secolului trecut, aparţinând compozitorului maghiar, dar născut în România, Gyorgy Ligeti – ne-a lăsat în tăcere.
A fost ansamblul Accentus, condus de Laurence Equilbey, la Ateneul Român.
marți, iulie 8
whitesnake
imbracata in alb si cu o esarfa pe cap m-am strecurat printre randuri. m-am strecurat pur si simplu ca un sarpe alb, pentru ca vroiam sa ajung in fata. am lasat fara nici un cuvant oamenii mei in spate si m-am lasat intr-o atractie nelucida pas dupa pas pana langa primele randuri.
coverdale ranjea alb si negru si blond si argintiu. basistul avea suvite blonde. coverdale se freca la p.... si facea cu microfonul gestul probabil al cavalerilor teutoni atunci cand mai cucereau. cand mai ardeau. cand mai existau. se freca si pe sfarcuri coverdale si urla triumfator, cu gura larg deschisa, sub mainile pline de aparate de fotografiat. alerga si canta intre timp. scutura.
doua ore am privit in sus, la el.... n-am ascultat niciodata prea mult whitesnake, doar un singur album. pe ala il stiu pe dinafara, un singur concert, mai exact starkers in tokyo, unplugged.
m-am uitat la el ca la un basm venit langa mine. fara sa inteleg exact ce se intampla, fara sa cant, fara sa ingurgitez muzica. am privit si m-am lasat in ganduri. langa mine clickuri, clickuri. langa mine fetze in extaz, langa mine.
a fost un concert extraordinar, dar nu a fost adevar...... muzica whitesnake a fost, poate, odata, umpluta de adevarul timpului sau. altfel lucrurile nu au cum sa ia nastere, decat daca cineva crede in ele. versurile si muzica si atitudinile, toate s-au nascut sigur dintr-o realitate, dorinta, tinerete, dintr-un adevar.
acum am vazut doar spoiala, spectacolul, demonstratia.
am supravietuit, parea sa spuna ranjetul alb al lui coverdale. se mai freca o data la p..... suntem vii. refrene dupa refrene treceau cantecele pe langa mine. sing, you fucking bucharest.... sing! loud! give me..... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah
oricum coverdale era mai tare decat toti pustii care s-au perindat la b'estfest. oricat mi se parea de penibil si de a la jim morrison frecatul..... ochi fulgere.
m-am lasat in linistea multimii. cuminte, ascultatoare, ea urla de fiecare data. pozele cu whitesnake curgeau. in garla din jurul meu era o liniste deplina.... dinspre scena, insa, se auzea clar. era un strigat de victorie, de lupta, contra, o zvarcolire in stil, o forta nestrunita decat de regulile pietzii. ashaaa.....
n-am cantat. pana la sfarsit, n-am scos un sunet. n-am miscat si n-am coborat ochii. doar i-am inchis, o data si alta data i-am ridicat sus. m-am lasat in voia privirii mele ca in absenta invaluire de gand.
inca iubesc starkers in tokio, poate si pentru ca acolo nimic nu e pentru q.e.d. ci doar pentru voce, chitara si public. sau pentru totdeauna.
coverdale ranjea alb si negru si blond si argintiu. basistul avea suvite blonde. coverdale se freca la p.... si facea cu microfonul gestul probabil al cavalerilor teutoni atunci cand mai cucereau. cand mai ardeau. cand mai existau. se freca si pe sfarcuri coverdale si urla triumfator, cu gura larg deschisa, sub mainile pline de aparate de fotografiat. alerga si canta intre timp. scutura.
doua ore am privit in sus, la el.... n-am ascultat niciodata prea mult whitesnake, doar un singur album. pe ala il stiu pe dinafara, un singur concert, mai exact starkers in tokyo, unplugged.
m-am uitat la el ca la un basm venit langa mine. fara sa inteleg exact ce se intampla, fara sa cant, fara sa ingurgitez muzica. am privit si m-am lasat in ganduri. langa mine clickuri, clickuri. langa mine fetze in extaz, langa mine.
a fost un concert extraordinar, dar nu a fost adevar...... muzica whitesnake a fost, poate, odata, umpluta de adevarul timpului sau. altfel lucrurile nu au cum sa ia nastere, decat daca cineva crede in ele. versurile si muzica si atitudinile, toate s-au nascut sigur dintr-o realitate, dorinta, tinerete, dintr-un adevar.
acum am vazut doar spoiala, spectacolul, demonstratia.
am supravietuit, parea sa spuna ranjetul alb al lui coverdale. se mai freca o data la p..... suntem vii. refrene dupa refrene treceau cantecele pe langa mine. sing, you fucking bucharest.... sing! loud! give me..... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah
oricum coverdale era mai tare decat toti pustii care s-au perindat la b'estfest. oricat mi se parea de penibil si de a la jim morrison frecatul..... ochi fulgere.
m-am lasat in linistea multimii. cuminte, ascultatoare, ea urla de fiecare data. pozele cu whitesnake curgeau. in garla din jurul meu era o liniste deplina.... dinspre scena, insa, se auzea clar. era un strigat de victorie, de lupta, contra, o zvarcolire in stil, o forta nestrunita decat de regulile pietzii. ashaaa.....
n-am cantat. pana la sfarsit, n-am scos un sunet. n-am miscat si n-am coborat ochii. doar i-am inchis, o data si alta data i-am ridicat sus. m-am lasat in voia privirii mele ca in absenta invaluire de gand.
inca iubesc starkers in tokio, poate si pentru ca acolo nimic nu e pentru q.e.d. ci doar pentru voce, chitara si public. sau pentru totdeauna.
duminică, iulie 6
b'estfest une conclusion
Bestfest este un festival mare şi, în acelaşi timp, mic – după opinia mea. Este o performanţă a reuşi aducerea în România a unor artişti care sunt în plină carieră şi nu dintre cei aparţinând generaţiilor anterioare. Unkle, Cypress Hill, Alanis Morisette, Kaiserchiefs, Manic Street Preachers, Nouvelle Vague, Manu Chao, Roisin Murphy, Nelly Furtado sunt doar câţiva dintre cei care au făcut să bubuie spaţiile din cadrul Romexpo dedicate evenimentului. Din păcate, cele trei scene erau despărţite de un lung culoar şi, neştiind unde să mergi mai întâi, pentru că unele dintre cele mai bune concerte se suprapuneau – mai mult timp pierdeai mergând dintr-o parte într-alta, traversând spaţiile cu mici şi bere la care organizatorii n-au vrut să renunţe cu nici un chip, spaţiile cu idei promoţionale, cu muzică în difuzoare diferită faţă de ce ţi se oferea pe scene, toate menite să te scoată din atmosfera concertelor propriu-zise.....
Poate de aceea spun că Bestfest, pe lângă meritul de a convinge atâta amar de artişti să cânte la Bucureşti, este, în felul în care este organizat acum, un festival mic. Mic ca şi ideologie. Un festival este, în primul rând, o stare de spirit, mai mult decât o adunătură de oameni – artişti şi public, la un loc. Un loc în care stai câteva zile şi te laşi cuprins de atmosfera întregului, şi nu vânezi doar aşa numita „muzică”. Un concert de referinţă în cadrul unui festival bun, este mai mult decât momentul efectiv al artistului sau trupei respective pe scenă, ceea ce – se pare – organizatorii Bestfest nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă. Singura miză Bestfest au fost capetele încoronate ale muzicii actuale. Ca şi imagine de ansamblu, ca şi sentiment, extraconexiuni - Bestfest a fost nul. Nu cred că erau foarte mulţi care se bucurau de faptul că erau la „bestfest”. Putea fi oricare alt festival – ar fi fost acelaşi lucru.
Dar destul cu criticile, poate organizatorii vor schimba formatul evenimentului şi vor reuşi mai mult sau altfel cu ediţiile următoare. Ca şi concerte – ultima seară a fost cea care a reuşit să aducă maximul de adrenalină în public, deşi balansul orar şi de stiluri alese a lăsat de dorit. Punctul culminant din punct de vedere artistic, conceptual, muzical, de show, de atmosferă, profesionalism, a fost pentru mine recitalul irlandezei Roisin Murphy. O voce caldă, serioasă şi sinceră în acelaşi timp, cu o prezenţă scenică de excepţie şi costumaţii de fiecare dată altele pentru fiecare piesă, irlandeza a abordat în stil propriu mai multe sounduri – de la disco la electro şi chiar rock – fără ca piesele să fie comerciale şi fără ca nimic să fie exagerat.
De partea cealaltă, francezul Manu Chao, îmbrăcat în tricolorul românesc – a stat pe scenă cu mult mai mult decât timpul prevăzut în program, oferind bisuri după bisuri la insistenţele publicului. Refrenele sale arhicunoscute au făcut să salte inimile în noi şi să ne facă, poate, mai mult decât distracţia în sine, să ne gândim la scopul, sensul, mesajul pe care muzica ar trebui să le poarte. Suprapunerea concertelor Manu Chao şi Nelly Furtado a fost un pas greşit din partea organizatorilor şi de prost gust muzical. Pentru că Manu Chao este activist politic, cântă pe ritmuri salsa, reggae şi ska, iar Nelly Furtado cântă pop, iar, în comparaţie cu focul celor de la Manu Chao and band, piesele Nelly auzite şi răsauzite la radio şi tv, au sunat fad – chiar cu tot showul de lumini, costumaţie entertainment etcetera.
În concluzie, ne putem bucura de existenţa unei iniţiative ca Bestfest în România, dar până la gândirea evenimentului ca un tot unitar şi nu doar ca o paradă muzicală – mai e mult.
Poate de aceea spun că Bestfest, pe lângă meritul de a convinge atâta amar de artişti să cânte la Bucureşti, este, în felul în care este organizat acum, un festival mic. Mic ca şi ideologie. Un festival este, în primul rând, o stare de spirit, mai mult decât o adunătură de oameni – artişti şi public, la un loc. Un loc în care stai câteva zile şi te laşi cuprins de atmosfera întregului, şi nu vânezi doar aşa numita „muzică”. Un concert de referinţă în cadrul unui festival bun, este mai mult decât momentul efectiv al artistului sau trupei respective pe scenă, ceea ce – se pare – organizatorii Bestfest nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă. Singura miză Bestfest au fost capetele încoronate ale muzicii actuale. Ca şi imagine de ansamblu, ca şi sentiment, extraconexiuni - Bestfest a fost nul. Nu cred că erau foarte mulţi care se bucurau de faptul că erau la „bestfest”. Putea fi oricare alt festival – ar fi fost acelaşi lucru.
Dar destul cu criticile, poate organizatorii vor schimba formatul evenimentului şi vor reuşi mai mult sau altfel cu ediţiile următoare. Ca şi concerte – ultima seară a fost cea care a reuşit să aducă maximul de adrenalină în public, deşi balansul orar şi de stiluri alese a lăsat de dorit. Punctul culminant din punct de vedere artistic, conceptual, muzical, de show, de atmosferă, profesionalism, a fost pentru mine recitalul irlandezei Roisin Murphy. O voce caldă, serioasă şi sinceră în acelaşi timp, cu o prezenţă scenică de excepţie şi costumaţii de fiecare dată altele pentru fiecare piesă, irlandeza a abordat în stil propriu mai multe sounduri – de la disco la electro şi chiar rock – fără ca piesele să fie comerciale şi fără ca nimic să fie exagerat.
De partea cealaltă, francezul Manu Chao, îmbrăcat în tricolorul românesc – a stat pe scenă cu mult mai mult decât timpul prevăzut în program, oferind bisuri după bisuri la insistenţele publicului. Refrenele sale arhicunoscute au făcut să salte inimile în noi şi să ne facă, poate, mai mult decât distracţia în sine, să ne gândim la scopul, sensul, mesajul pe care muzica ar trebui să le poarte. Suprapunerea concertelor Manu Chao şi Nelly Furtado a fost un pas greşit din partea organizatorilor şi de prost gust muzical. Pentru că Manu Chao este activist politic, cântă pe ritmuri salsa, reggae şi ska, iar Nelly Furtado cântă pop, iar, în comparaţie cu focul celor de la Manu Chao and band, piesele Nelly auzite şi răsauzite la radio şi tv, au sunat fad – chiar cu tot showul de lumini, costumaţie entertainment etcetera.
În concluzie, ne putem bucura de existenţa unei iniţiative ca Bestfest în România, dar până la gândirea evenimentului ca un tot unitar şi nu doar ca o paradă muzicală – mai e mult.
sâmbătă, iulie 5
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
joi, iulie 3
scripcarul pe acoperis cu nume de damian draghici.
Trupa italiană „New Space Ballet” a prezentat, ieri seară, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, spectacolul „Scripcarul pe acoperiş”, o premieră europeană absolută, în cuvintele organizatorilor. Dacă am măsura valoarea evenimentelor după cum sună cuvintele, am descoperi în fiecare săptămână, zi, secundă, câte o capodoperă. Şi cred că, de cele mai multe ori, ne-am înşela.... acest Scripcar, de exemplu.... o concepţie coregrafică ce nu se susţinea, o combinaţie de mişcări de balet clasic cu uşoare tente contemporane, dar lipsite de strălucire, de justificare muzicală sau chiar de integrare în parcursul spectacolului. Cel puţin în partea a doua, mai mult decât să admirăm ideile de dezvoltare ideatică ale Nicoletei Iosifescu, noi, publicul, am avut nenumărate ocazii de a ne desfăşura puterea de a aplauda, la fiecare 3 minute, din nou.... şi din nou şi din nou..... pentru că balerinii făceau o piruetă, un salt şi se înclinau, aşteptând reacţia sonor-fizică de întâlnit la fiecare concert, cât de mic, invariabil.
Am părăsit incinta operei gândindu-mă că mi-ar prinde bine, poate, un spectacol adevărat sau altfel..... poate Damian Drăghici and brothers....
Arenele Romane, lume colorată. Îmbulzeală, nu ca la operă, Doamne fereşte.... cu invitaţii, cu bilet, cu copii sau cu fuste colorate, cei care încă mai vroiam să intrăm să vedem primul concert live al multitalentatului Damian Drăghici, am fost opriţi brusc în entuziasmul nostru de muşchii agenţilor de pază. Nu mai e loc....
După lungi şi spumoase discuţii, porţile s-au deschis, iar, înăuntru, oamenii au fost rugaţi să se ridice de pe scaune, pentru ca toată lumea să se poată bucura de spectacol. A fost un moment interesant, nu neapărat în ceea ce priveşte muzica, ci social – o alăturare de oameni care lucrează în multinaţionale, tineri cu vederi largi, femei îmbrăcate în port ţigănesc, rromi, copii de cartier, haine fancy şi alţii, mulţi alţii. Sunetul nu era cu siguranţă cel mai bun.... dar fustele se învârteau pe scenă cu ştiinţă şi cu foc, Damian striga de înfrăţire între oameni, noi începusem să dansăm şi noi, Maia Morgenstern a recitat o poezie.... spectacolul nu a reuşit să mă convingă definitiv, dar a avut meritul de a aduce în acelaşi spaţiu dedicat pentru câteva ore muzicii, oameni social diferiţi, gata să uite bariere şi să danseze.
Am părăsit incinta operei gândindu-mă că mi-ar prinde bine, poate, un spectacol adevărat sau altfel..... poate Damian Drăghici and brothers....
Arenele Romane, lume colorată. Îmbulzeală, nu ca la operă, Doamne fereşte.... cu invitaţii, cu bilet, cu copii sau cu fuste colorate, cei care încă mai vroiam să intrăm să vedem primul concert live al multitalentatului Damian Drăghici, am fost opriţi brusc în entuziasmul nostru de muşchii agenţilor de pază. Nu mai e loc....
După lungi şi spumoase discuţii, porţile s-au deschis, iar, înăuntru, oamenii au fost rugaţi să se ridice de pe scaune, pentru ca toată lumea să se poată bucura de spectacol. A fost un moment interesant, nu neapărat în ceea ce priveşte muzica, ci social – o alăturare de oameni care lucrează în multinaţionale, tineri cu vederi largi, femei îmbrăcate în port ţigănesc, rromi, copii de cartier, haine fancy şi alţii, mulţi alţii. Sunetul nu era cu siguranţă cel mai bun.... dar fustele se învârteau pe scenă cu ştiinţă şi cu foc, Damian striga de înfrăţire între oameni, noi începusem să dansăm şi noi, Maia Morgenstern a recitat o poezie.... spectacolul nu a reuşit să mă convingă definitiv, dar a avut meritul de a aduce în acelaşi spaţiu dedicat pentru câteva ore muzicii, oameni social diferiţi, gata să uite bariere şi să danseze.
marți, iulie 1
The Fly goes to Opera
Şi se făcu din Muscă operă. Aşa s-ar putea spune despre opera The Fly, musca, realizată de o întreagă echipă de profesionişti şi super-profesionişti. Compozitorul premiat cu Oscar şi Golden Globe – Howard Shore, regizorul David Cronenberg, un clasic al genului „noir” şi chiar horror, scenograful Dante Ferreti, Placido Domingo – la pupitrul dirijoral. Toţi adunaţi în jurul semnificaţiei muzical-filosofice a poveştii savantului care a descoperit teleportarea şi, teleportându-se pe sine însuşi, datorită unei erori sau a unei muşte, s-a transformat într-un hibrid monstruos. Opera ce încearcă să atingă alte dimensiuni estetice şi spectaculare, are premiera astăzi la Teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei direct implicată în desfăşurarea acţiunii – mezzosoprana Ruxandra Donose.
O producţie ce vizează succesul, la fel cum, probabil, şi disputele estetice. După ce a fost transpusă de două ori pe peliculă cinematografică, povestea cu implicaţii ideologice şi tehnologice extrem de actuale, trece printr-o nouă experienţă existenţială. Mult succes Ruxandrei Donose în acest rol creat special pentru ea. Musca începe să bâzâie..... în stil opera.
O producţie ce vizează succesul, la fel cum, probabil, şi disputele estetice. După ce a fost transpusă de două ori pe peliculă cinematografică, povestea cu implicaţii ideologice şi tehnologice extrem de actuale, trece printr-o nouă experienţă existenţială. Mult succes Ruxandrei Donose în acest rol creat special pentru ea. Musca începe să bâzâie..... în stil opera.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
luni, iunie 30
cum se face din musca opera
Un savant încearcă să găsească legile teleportării. Din dragoste, se sacrifică pentru cercetările sale şi se alege pe sine însuşi ca ultim cobai. În timpul experimentului, o muscă nevăzută încurcă mersul lucrurilor…. Savantul se transformă într-un hibrid între om şi muscă. Acesta este subiectul filmului SF/horror « Musca » - realizat mai întâi în anul 1958, cu un remake în anul 1986. Mai mult decât atât – acesta este subiectul operei semnată Howard Shore – cel care a compus muzica unor filme precum Tacerea mieilor, Philadelphia, Gladiator si care a castigat Oscarul pentru muzica triogiei Stapanul inelelor.
Opera va avea premiera mâine la teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei – martoră a întregii poveşti: mezzosoprana Ruxandra Donose.
The Fly, Musca are o producţie menită să atragă în sălile de operă nu numai iubitorii genului ci şi pe cei ai filmului – pe lângă muzica lui Howard Shore, regia artistică aparţine lui David Cronenberg – un clasic regizor al filmelor horror, cel care a semnat, de fapt, regia filmului din 1986. La pupitrul dirijoral – Placido Domingo. În rolul « savantului-muscă » - Daniel Okulitch.
The Fly, Musca – sau despre cât de departe se pot întinde arpile operei.
Opera va avea premiera mâine la teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei – martoră a întregii poveşti: mezzosoprana Ruxandra Donose.
The Fly, Musca are o producţie menită să atragă în sălile de operă nu numai iubitorii genului ci şi pe cei ai filmului – pe lângă muzica lui Howard Shore, regia artistică aparţine lui David Cronenberg – un clasic regizor al filmelor horror, cel care a semnat, de fapt, regia filmului din 1986. La pupitrul dirijoral – Placido Domingo. În rolul « savantului-muscă » - Daniel Okulitch.
The Fly, Musca – sau despre cât de departe se pot întinde arpile operei.
miercuri, iunie 25
Rossini goes Sex Pistols
Cenusareasa heavy metal, din stagiunea urmatoare, la Opera Nationala Romana din Bucuresti. Interviu cu regizorul austriac Peter Pawlik.
M.B. Cum a început această Cenuşăreasă? Cum a apărut personajul, proiectul, ideea?
P.P. Pentru mine, Cenuşăreasa este un personaj foarte emoţionant. Iubesc această idee, că dragostea este cea mai “puternică” putere în lume. Dragostea este victorioasă, în cele din urmă. O altă idee ar fi că, noi cei din Vest – nu ştiu cum este în România – dar noi vrem maşini luxoase, vacanţe în Caraibe, vrem să mergem în croaziere, dar toate costă bani. Noi le vrem, însă, şi nu putem aştepta, de aceea mergem la bănci şi facem credite peste credite şi plătim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt.... aşa se întâmplă şi cu cele două surori, sunt atât de lacome, totdeauna vor ceva, deci – trebuie să piardă. Pe când Cenuşăreasa spune că la sfârşitul zilei, tot ce contează este dragostea.
M.B. dar, în cele din urmă, câştigă tronul.
P.P. îl câştigă pentru că nu îl doreşte.... cred că dacă nu forţezi lucrurile, ele vin către tine. Trebuie să laşi ca lumea să-şi urmeze cursul. dacă eşti suflet pur, atunci totul va fi atras înspre tine, natural. Este un mesaj naiv, dar foarte frumos.
M.B. crezi că cel care a scris povestea, poate 200 de ani înainte, a avut în vedere un mesaj orientat social? Cred că a venit dintr-o realitate....
P.P. nu ştiu dacă a fost inspirată dintr-o „true story“, poveste adevărată, aşa cum spunem acum în televiziune, dar cred că toate poveştile au acest impact moral – fii bun cu fratele tău, cu sora ta, fii modest. Eu am crescut în anii 70 – 80 şi atunci era un timp foarte “anti-autoritate”....
M.B. aproape de perioada hippie.....
P.P. nu sunt atât de bătrân dar, da.... pe-aproape pe-aproape.... deci, am experimentat eu însumi o viaţă foarte liberă, nimeni nu mi-a spus ce să fac, dar e important să te supui anumitor reguli. Cred că legile şi tradiţiile sunt cele care ne ţin împreună, legaţi, într-un fel sau altul.
M.B. ce muzică asculţi, dacă nu asculţi operă?
P.P. dacă nu ascult operă, ascult Sex Pistols, iubesc această formaţie, la fel AC/DC, tot hard rockul şi heavy metal, ascult cât de tare pot.
P.P. e foarte revigorant să nu asculţi tot timpul numai muzică clasică....
M.B. cum se combină aceste influenţe pe care le accepţi pentru urechea ta muzicală, cu opera?
P.P. merg perfect, pentru că îţi dau un sentiment de anarhie..... şi această producţie are genul ei de energie-anarhie, pentru că ceea ce am făcut, în ceea ce priveşte costumele sau mişcările – nu este chiar ceea ce s-ar aştepta publicul să vadă. Noi spunem povestea, o arătăm, dar accentuăm cât de rele sunt surorile, mergem dincolo de suprafaţa personajelor. Iar asta este heavy metal.
M.B. este o Cenuşăreasă heavy metal....
P.P. da, aşa este, Rossini devine Sex Pistols.
M.B. mă gândeam la sfârşit că, poate o idee bună pentru a face mai vie Cenuşăreasa, pentru ca povestea să fie mai credibilă, ar fi să transformăm una dintre doamnele care vine cu flori la sfârşit într-un personaj real, pe scenă. Deci, ea ar fi la început Cenuşăreasa, iar la sfârşit .....
P.P. mulţumesc pentru idee. Cred că alegerea mea regizorală, este doar o posibilitate, echipa mea şi cu mine prezentăm doar o versiune posibilă. Dar sunt alte mii asemenea, iar a mea nu este cu siguranţă cea mai bună. Este întotdeauna o încercare de a găsi ceva şi câteodată găseşti...
M.B. dar opera nu este moartă....
P.P. în nici un caz. Ai văzut tinerii de pe scenă? Au jucat excepţional, până n-au mai putut. Aceşti artişti tineri vor atrage şi audienţa tânără. Pentru că este totul atât de viu.
M.B. soprana care a interpretat-o pe Cenuşăreasa era atât de expresivă când juca părţile în care chiar era Cenuşăreasa....
P.P. dada, Maria Jinga, este o personalitate foarte caldă, joacă la fel ca o actriţă de la Hollywood, arată ca un supermodel şi cântă uaaaau.....
M.B. nu mi-a plăcut culoarea neagră pentru rochia de bal a Cenuşăresei. Cine a ales culoarea? De ce?
P.P. Barbara Burek, cea care a făcut costumele, a ales culoarea. Ea a avut ideea de a face un eveniment monden, stilat şi totodată am vrut să accentuăm discrepanţa dintre surorile lipsite de gust şi eleganta Cenuşăreasa sau Alidoro. Bărbaţii erau toţi în smoking, iar Cenuşăreasa trebuia, de asemenea, să poarte ceva cu clasă. Costumele colorate erau simbolul surorilor lipsite de gust... de aceea am ales negrul.
M.B. a fost puţin trist, pentru mine cel puţin..... cam trist pentru momentul acela.
P.P. Îmi pare rău, eu nu simt la fel.... dar asta îmi place la o producţie de operă sau la teatru. Oamenii au opinii contrare, iar apoi discută şi prin astfel de dialoguri
M.B. se poate ajunge la o concluzie diferită…
P.P. da… în fiecare cap ceva diferit se întâmplă şi oamenii sunt liberi să gândească tot ceea ce doresc.
M.B. dacă vorbesc în continuare despre punctual meu de vedere privind creaţia ta, pot să spun că m-am bucurat de aproape tot ce am văzut, mi-au plăcut decoraţiunile, te poţi regăsi în casa Cenuşăresei.
P.P. mă bucur, speram acest lucru, aceasta a fost şi ideea..... dacă am fi făcut decorurile de secol XIX, atunci ai fi putut doar să te întinzi pe spate şi să admiri povestea ca pe o telenovelă... o consumi, doar. Adusă cumva în viaţa noastră de zi cu zi, nu într-un mod exagerat, atunci poţi spune “ah, e ca la noi acasă” şi atunci poţi înţelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine..... cu defectele noastre.. cred că este foarte important să îi faci pe oameni să înţeleagă că ceea ce se întâmplă pe scenă are legătură cu ei.
M.B. ce mi s-a părut puţin exagerat, mie, a fost dansul de final, când Cenuşăreasa cântă aria, iar ceilalţi dansează.... ca la discotecă. Mi s-a părut că este prea multă simbolistică modernă pentru tot ce s-a spus până atunci....
P.P. da, se poate totdeauna întâmpla aşa. Mie totuşi, încă îmi place, dar se întâmplă. Ca regizor, repeţi 6 săptămâni şi, câteodată se întâmplă să pierzi distanţa. Devii prea apropiat... după 5, 6 săptpmâni, nu mai poţi judeca. Trebuie să mergi înainte, pe pilot-automat, pentru a termina totul. Este prea târziu pentru a-ţi schimba punctul de vedere. Eşti mult prea prins..... câteodată e bine, câteodată e rău..... aşa şi cu dansul, vom vedea în reacţia audienţei, dacă le place, dacă nu – e numai vina mea.... vom vedea....
M.B. Cum a început această Cenuşăreasă? Cum a apărut personajul, proiectul, ideea?
P.P. Pentru mine, Cenuşăreasa este un personaj foarte emoţionant. Iubesc această idee, că dragostea este cea mai “puternică” putere în lume. Dragostea este victorioasă, în cele din urmă. O altă idee ar fi că, noi cei din Vest – nu ştiu cum este în România – dar noi vrem maşini luxoase, vacanţe în Caraibe, vrem să mergem în croaziere, dar toate costă bani. Noi le vrem, însă, şi nu putem aştepta, de aceea mergem la bănci şi facem credite peste credite şi plătim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt.... aşa se întâmplă şi cu cele două surori, sunt atât de lacome, totdeauna vor ceva, deci – trebuie să piardă. Pe când Cenuşăreasa spune că la sfârşitul zilei, tot ce contează este dragostea.
M.B. dar, în cele din urmă, câştigă tronul.
P.P. îl câştigă pentru că nu îl doreşte.... cred că dacă nu forţezi lucrurile, ele vin către tine. Trebuie să laşi ca lumea să-şi urmeze cursul. dacă eşti suflet pur, atunci totul va fi atras înspre tine, natural. Este un mesaj naiv, dar foarte frumos.
M.B. crezi că cel care a scris povestea, poate 200 de ani înainte, a avut în vedere un mesaj orientat social? Cred că a venit dintr-o realitate....
P.P. nu ştiu dacă a fost inspirată dintr-o „true story“, poveste adevărată, aşa cum spunem acum în televiziune, dar cred că toate poveştile au acest impact moral – fii bun cu fratele tău, cu sora ta, fii modest. Eu am crescut în anii 70 – 80 şi atunci era un timp foarte “anti-autoritate”....
M.B. aproape de perioada hippie.....
P.P. nu sunt atât de bătrân dar, da.... pe-aproape pe-aproape.... deci, am experimentat eu însumi o viaţă foarte liberă, nimeni nu mi-a spus ce să fac, dar e important să te supui anumitor reguli. Cred că legile şi tradiţiile sunt cele care ne ţin împreună, legaţi, într-un fel sau altul.
M.B. ce muzică asculţi, dacă nu asculţi operă?
P.P. dacă nu ascult operă, ascult Sex Pistols, iubesc această formaţie, la fel AC/DC, tot hard rockul şi heavy metal, ascult cât de tare pot.
P.P. e foarte revigorant să nu asculţi tot timpul numai muzică clasică....
M.B. cum se combină aceste influenţe pe care le accepţi pentru urechea ta muzicală, cu opera?
P.P. merg perfect, pentru că îţi dau un sentiment de anarhie..... şi această producţie are genul ei de energie-anarhie, pentru că ceea ce am făcut, în ceea ce priveşte costumele sau mişcările – nu este chiar ceea ce s-ar aştepta publicul să vadă. Noi spunem povestea, o arătăm, dar accentuăm cât de rele sunt surorile, mergem dincolo de suprafaţa personajelor. Iar asta este heavy metal.
M.B. este o Cenuşăreasă heavy metal....
P.P. da, aşa este, Rossini devine Sex Pistols.
M.B. mă gândeam la sfârşit că, poate o idee bună pentru a face mai vie Cenuşăreasa, pentru ca povestea să fie mai credibilă, ar fi să transformăm una dintre doamnele care vine cu flori la sfârşit într-un personaj real, pe scenă. Deci, ea ar fi la început Cenuşăreasa, iar la sfârşit .....
P.P. mulţumesc pentru idee. Cred că alegerea mea regizorală, este doar o posibilitate, echipa mea şi cu mine prezentăm doar o versiune posibilă. Dar sunt alte mii asemenea, iar a mea nu este cu siguranţă cea mai bună. Este întotdeauna o încercare de a găsi ceva şi câteodată găseşti...
M.B. dar opera nu este moartă....
P.P. în nici un caz. Ai văzut tinerii de pe scenă? Au jucat excepţional, până n-au mai putut. Aceşti artişti tineri vor atrage şi audienţa tânără. Pentru că este totul atât de viu.
M.B. soprana care a interpretat-o pe Cenuşăreasa era atât de expresivă când juca părţile în care chiar era Cenuşăreasa....
P.P. dada, Maria Jinga, este o personalitate foarte caldă, joacă la fel ca o actriţă de la Hollywood, arată ca un supermodel şi cântă uaaaau.....
M.B. nu mi-a plăcut culoarea neagră pentru rochia de bal a Cenuşăresei. Cine a ales culoarea? De ce?
P.P. Barbara Burek, cea care a făcut costumele, a ales culoarea. Ea a avut ideea de a face un eveniment monden, stilat şi totodată am vrut să accentuăm discrepanţa dintre surorile lipsite de gust şi eleganta Cenuşăreasa sau Alidoro. Bărbaţii erau toţi în smoking, iar Cenuşăreasa trebuia, de asemenea, să poarte ceva cu clasă. Costumele colorate erau simbolul surorilor lipsite de gust... de aceea am ales negrul.
M.B. a fost puţin trist, pentru mine cel puţin..... cam trist pentru momentul acela.
P.P. Îmi pare rău, eu nu simt la fel.... dar asta îmi place la o producţie de operă sau la teatru. Oamenii au opinii contrare, iar apoi discută şi prin astfel de dialoguri
M.B. se poate ajunge la o concluzie diferită…
P.P. da… în fiecare cap ceva diferit se întâmplă şi oamenii sunt liberi să gândească tot ceea ce doresc.
M.B. dacă vorbesc în continuare despre punctual meu de vedere privind creaţia ta, pot să spun că m-am bucurat de aproape tot ce am văzut, mi-au plăcut decoraţiunile, te poţi regăsi în casa Cenuşăresei.
P.P. mă bucur, speram acest lucru, aceasta a fost şi ideea..... dacă am fi făcut decorurile de secol XIX, atunci ai fi putut doar să te întinzi pe spate şi să admiri povestea ca pe o telenovelă... o consumi, doar. Adusă cumva în viaţa noastră de zi cu zi, nu într-un mod exagerat, atunci poţi spune “ah, e ca la noi acasă” şi atunci poţi înţelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine..... cu defectele noastre.. cred că este foarte important să îi faci pe oameni să înţeleagă că ceea ce se întâmplă pe scenă are legătură cu ei.
M.B. ce mi s-a părut puţin exagerat, mie, a fost dansul de final, când Cenuşăreasa cântă aria, iar ceilalţi dansează.... ca la discotecă. Mi s-a părut că este prea multă simbolistică modernă pentru tot ce s-a spus până atunci....
P.P. da, se poate totdeauna întâmpla aşa. Mie totuşi, încă îmi place, dar se întâmplă. Ca regizor, repeţi 6 săptămâni şi, câteodată se întâmplă să pierzi distanţa. Devii prea apropiat... după 5, 6 săptpmâni, nu mai poţi judeca. Trebuie să mergi înainte, pe pilot-automat, pentru a termina totul. Este prea târziu pentru a-ţi schimba punctul de vedere. Eşti mult prea prins..... câteodată e bine, câteodată e rău..... aşa şi cu dansul, vom vedea în reacţia audienţei, dacă le place, dacă nu – e numai vina mea.... vom vedea....
marți, iunie 24
Angela Brown interview
Angela Brown a cântat săptămâna trecută în Hard Rock Cafe.
M.B. Ce gen de blues vă place mai mult şi mai mult?
A.B. Orice spune adevărul.
M.B. Cine spune adevărul în blues?
A.B. Trebuie să fie spus adevărul. Sau să fie distractiv.
M.B. deci, cine spune adevărul în blues?
A.B. Cine? Bluesul este adevărul. Dacă nu spune adevărul o ştii. Simţi. Poţi să te distrezi extraordinar şi să fii pe culmile bluesului…. Fără lacrimi în bere. Bluesul plângăcios nu este genul meu. Nu cred că este al cuiva, de fapt…. Vorbeşti despre viaţă, despre probleme, dard acă ar fi fost într-adevăr atât de serios, încât ai vrea să plângi şi noi am fi acum la casele noastre. Bluesul este făcut pentru a …. Shake off the problems. Pentruă că mâine este o nouă zi, cum spune Scarlet O’Hara.
M.B. Dar dintre giganţii bluesului Screamin’ Jay Hawkins, BB King…. Pe cine consideraţi mai aproape de adevăr ?
A.B. Am crescut cu ei. E foarte greu să aleg. E ca şi cum ai avea o familie şi ar trebui să alegi pe cine iubeşti mai mult.... nu e bine.....
M.B.Robert Johnson?
A.B. El a fost originalul.... Ma Rainey pentru femei, Robert Johnson pentru bărbaţi. Primele înregistrări, primele showuri….
M.B. bluesul spune întotdeauna adevărul, vorbeşte despre fericire.... dar bluesul merge într-o altă direcţie acum, se îmbunătăţeşte, se îmbogăţeşte....
A.B. bluesul a fost preluat şi de Backstreet Boys şi cu toate acestea şi-a păstrat direcţia....
M.B. nu cred că Backstreet Boys....
A.B. tot ce cântă Backstreet Boys sunt armonii de biserică şi ritmul, preluat din blues.
M.B. nu mai ne suflet?
A.B. suflet este doar atunci când poţi să faci ritmurile să vorbească, natural, despre tine.
M.B. cum s-a întâmplat de aţi început să cântaţi blues.
A.B. la început a fost gospelul, iar după aceea foarte uşor am căzut pe panta bluesului.... aveam 9 ani când am început să cânt.
M.B. n-aţi avut un profesor....
A.B. nu, cred că dacă aş fi avut vreun profesor, n-aş fi putut să cânt cum cânt acum. Pentru că mulţi dintre ei te învăţau să cânţi aşa..... şi io cântam
M.B. Aţi încercat să cântaţi operă?
A.B. Iubesc, iubesc.... iubesc opera, dar mult mai mult îmi plac musicalurile... deci stilul meu este mai mult „opereta“..
M.B. ce ascultaţi acasă, când nu cântaţi blues?
A.B. Ascult Maria Callas, Frank Sinatra, dar casa mea este Alberta Hunter.... avem atât de mulţi muzicieni nedescoperiţi. Am un prieten care călătoreşte din oraş în oraş ca să adune cântecele vechi, înainte de a muri. Şi sunt mai multe astfel de muzici şi tradiţii aici în Europa. Trebuie, de fapt, să mulţumesc Europei pentru că, atunci când America nu a considerat de valoare, sau nu a vrut să fie prea arsă de soare, Europa a păstrat acea tradiţie pentru noi.
M.B. Ştiţi ceva despre muzica României?
A.B..... învăţ.... am trecut prin multe genuri muzicale şi cred din tot sufletul că muzicile populare „merg“ una cu cealaltă excelent, indiferent din care parte a lumii vin....
M.B. Ce credeţi că e mai puternic în dumneavoastră.... pozele pe care le daţi lumii, jurnaliştilor, sau vocea ?
A.B. cred că sunt gândurile. Avem gânduri înainte de a vedea sau de a auzi…. Aşa că eu mă gândesc, « ei bine, ia, ia »….
M.B. cum este să vii într-o ţară precum România… nu cred că foarte mulţi dintre cei de aici ştiu ce cântaţi dumneavoastră….
A.B. nu contează! Nu am un sindrom de star, viaţa mea este a mea, muzica este a mea, nu lucrez pentru companii mari, aşa că o ofer cui vreau şi când vreau…. Dacă aş fi lucrat cu companii mari, aş fi putut fi o vedetă, dar atunci viaţa mea nu ar mai fi fost, cu adevărat a mea….. cred că voi lăsa pentru totdeauna deoparte acea parte a afacerii…..
.JPG)
.... concertul a fost destul de trist, nu pentru că ea ar fi cântat rău, ci pentru că locul e trist. oamenii mâncau, mai dădeau un ochi şi pe la meciul de fotbal, sunetul nu excela.... Angela, pe scenă, se răsucea şi răs-răsucea, dar nimeni nu reacţiona în vreun fel. nici locul, nici atmosfera nu îmbiau.....
M.B. Ce gen de blues vă place mai mult şi mai mult?
A.B. Orice spune adevărul.
M.B. Cine spune adevărul în blues?
A.B. Trebuie să fie spus adevărul. Sau să fie distractiv.
M.B. deci, cine spune adevărul în blues?
A.B. Cine? Bluesul este adevărul. Dacă nu spune adevărul o ştii. Simţi. Poţi să te distrezi extraordinar şi să fii pe culmile bluesului…. Fără lacrimi în bere. Bluesul plângăcios nu este genul meu. Nu cred că este al cuiva, de fapt…. Vorbeşti despre viaţă, despre probleme, dard acă ar fi fost într-adevăr atât de serios, încât ai vrea să plângi şi noi am fi acum la casele noastre. Bluesul este făcut pentru a …. Shake off the problems. Pentruă că mâine este o nouă zi, cum spune Scarlet O’Hara.
M.B. Dar dintre giganţii bluesului Screamin’ Jay Hawkins, BB King…. Pe cine consideraţi mai aproape de adevăr ?
A.B. Am crescut cu ei. E foarte greu să aleg. E ca şi cum ai avea o familie şi ar trebui să alegi pe cine iubeşti mai mult.... nu e bine.....
M.B.Robert Johnson?
A.B. El a fost originalul.... Ma Rainey pentru femei, Robert Johnson pentru bărbaţi. Primele înregistrări, primele showuri….
M.B. bluesul spune întotdeauna adevărul, vorbeşte despre fericire.... dar bluesul merge într-o altă direcţie acum, se îmbunătăţeşte, se îmbogăţeşte....
A.B. bluesul a fost preluat şi de Backstreet Boys şi cu toate acestea şi-a păstrat direcţia....
M.B. nu cred că Backstreet Boys....
A.B. tot ce cântă Backstreet Boys sunt armonii de biserică şi ritmul, preluat din blues.
M.B. nu mai ne suflet?
A.B. suflet este doar atunci când poţi să faci ritmurile să vorbească, natural, despre tine.
M.B. cum s-a întâmplat de aţi început să cântaţi blues.
A.B. la început a fost gospelul, iar după aceea foarte uşor am căzut pe panta bluesului.... aveam 9 ani când am început să cânt.
M.B. n-aţi avut un profesor....
A.B. nu, cred că dacă aş fi avut vreun profesor, n-aş fi putut să cânt cum cânt acum. Pentru că mulţi dintre ei te învăţau să cânţi aşa..... şi io cântam
M.B. Aţi încercat să cântaţi operă?
A.B. Iubesc, iubesc.... iubesc opera, dar mult mai mult îmi plac musicalurile... deci stilul meu este mai mult „opereta“..
M.B. ce ascultaţi acasă, când nu cântaţi blues?
A.B. Ascult Maria Callas, Frank Sinatra, dar casa mea este Alberta Hunter.... avem atât de mulţi muzicieni nedescoperiţi. Am un prieten care călătoreşte din oraş în oraş ca să adune cântecele vechi, înainte de a muri. Şi sunt mai multe astfel de muzici şi tradiţii aici în Europa. Trebuie, de fapt, să mulţumesc Europei pentru că, atunci când America nu a considerat de valoare, sau nu a vrut să fie prea arsă de soare, Europa a păstrat acea tradiţie pentru noi.
M.B. Ştiţi ceva despre muzica României?
A.B..... învăţ.... am trecut prin multe genuri muzicale şi cred din tot sufletul că muzicile populare „merg“ una cu cealaltă excelent, indiferent din care parte a lumii vin....
M.B. Ce credeţi că e mai puternic în dumneavoastră.... pozele pe care le daţi lumii, jurnaliştilor, sau vocea ?
A.B. cred că sunt gândurile. Avem gânduri înainte de a vedea sau de a auzi…. Aşa că eu mă gândesc, « ei bine, ia, ia »….
M.B. cum este să vii într-o ţară precum România… nu cred că foarte mulţi dintre cei de aici ştiu ce cântaţi dumneavoastră….
A.B. nu contează! Nu am un sindrom de star, viaţa mea este a mea, muzica este a mea, nu lucrez pentru companii mari, aşa că o ofer cui vreau şi când vreau…. Dacă aş fi lucrat cu companii mari, aş fi putut fi o vedetă, dar atunci viaţa mea nu ar mai fi fost, cu adevărat a mea….. cred că voi lăsa pentru totdeauna deoparte acea parte a afacerii…..
.JPG)
.... concertul a fost destul de trist, nu pentru că ea ar fi cântat rău, ci pentru că locul e trist. oamenii mâncau, mai dădeau un ochi şi pe la meciul de fotbal, sunetul nu excela.... Angela, pe scenă, se răsucea şi răs-răsucea, dar nimeni nu reacţiona în vreun fel. nici locul, nici atmosfera nu îmbiau.....
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
