Maminineta’s Blog

Mă mir cum mama altădată, țesea macate în război și se culca tot nemâncată, ce-avea mai bun, mâncam doar noi. Desculță, mătura țărâna, iar noi n-o ajutam deloc, se-nchina seara la icoane, să avem parte de noroc. În dimineți, când bezna nopții se ridica încetișor, ea făcea focul, să ne coacă pe plită colțuri, în pridvor la masa ei cu trei picioare,  ne așeza străchini cu lapte, ea n-avea loc, pentru că noi, flămânzi eram și eram șapte. Pleca apoi cu sapa-n spate și în trăistuța-un colț de pâine, ce îl purta de ieri cu dânsa și sigur îl va lua și mâine.   Săpa porumbul ca să aibă de mămăligă pentru iarnă și se ruga mereu  la ceruri, pe câmpuri ploaia să se cearnă. Pe la amiaz, pleca spre sat, ardea pământul sub picioare, se mai oprea la vreo fântână, din ciutură să ia răcoare. Și obosită de pe drum, când ne vedea ne lua în brațe și ne-nvăța numai de bine, dădea la gâște și la rațe, pune-a-n gropane apă rece, pentru ce-avea în bătătură, păsări și porci dar și Joiana ce ne da lapte cu măsură. Curăță țestul din ogradă și îl ardea cu foc de paie, frământa iute-o azimă mică, lua o oală din odaie și arunca fasole-ntrânsa, cu ceapă, roșii și untură și lângă țest fierbea  o ciorbă, noi ne jucam pe bătătură. După ce totul era gata, un tuci cu apă ea fierbea și ne spăla pe fiecare, haine  curate ne dădea, la masă toți treceam apoi, când luna răsărea pe cer și ziua se sfârșea iar noaptea își depăna al ei mister. S-a zbătut mama pentru toți și am ajuns azi fiecare, s-avem copii, s-avem nepoți, ne descurcăm în lumea mare, iar ea măicuța de-altădată, s-a-mpuținat, a-mbătrânit, ne strigă numele prin casă, pe fiecare ne-a iubit. Acum ne rugăm la icoane să o mai țină  o săptămână, ca să venim cu toții-acasă să-i sărutăm mâna bătrână.

și cade frunza, pomii rămân tăcuți și goi

așteaptă gerul groaznic, e frig și între noi

de când tăcerea roade prin suflet galerii

te-am așteptat o viață, iar tu te duci… nu vii

ce ai greșit cu știință, azi iese la iveală

și universul face mereu o socoteală

plătești pe lumea asta, arginții-s pe tipsie

cum să faci suferința, să pară bucurie ?

m-ai amăgit cu vorbe și am crezut în ele

când tu mergeai la munte și împărțeai inele

iar norii de minciună s-au adunat în minte

furtuna vezi, pornește, e grindină-n cuvinte

ți-am dus în suflet dorul și-am vrut doar armonie

ce nu ți-am spus în față. ți-am scris pe o hârtie

dar n-ai citit, cu gândul erai mereu departe

hârtiile au prins viață și au ajuns o carte

îmbătrânim și pasul e mai domol acum

cu hopuri ne e drumul, speranțele sunt fum

în suflet ne rămâne lumina de-nceput

când mă voiai iubite și eu când te-aș fi vrut…

a mai rămas de-a pururi, un licăr în privire

ce- l mai păstrăm în suflet- supremă amintire,

cu gândul dus pe margini de vis, ne întâlnim

povestea va rămâne cu noi… în țintirim

tu în zorii dimineții, te trezești din somnu-ți lin

aș fi vrut să-ți fiu alături, nu în taină să suspin

eu cu gândurile toate îmbrac visuri în dantelă

și în noapte către tine, o speranță mai rebelă

o trimit să-ți povestească visul ce mă ostoiește

când o să observi femeia ce în taină te iubește ?

când pe urme de-ntâmplare, pașii tăi se vor opri ?

când vei auzi chemarea ? când în ochi o vei privi ?

sufletul ce sângerează lângă tine, cum nu-l vezi ?

și-l acoperi fără milă cu-ale gerului zăpezi

ai lăsat pustiu în urmă, lacrimi, suferință, chin

și din tot ce-a fost iubire, ai luat așa puțin

cu sinceritatea-n brațe am rămas când ai plecat

tot ce-a fost frumos odată, la gunoi ai aruncat

te plimbi azi printre vestale, cu orgoliul aurit

crezi sau nu, nicicând vreuna ca mine nu te-a iubit

amăgiri de-o zi sau două și iluzii în gândire

asta ai, acum degeaba cauți peste tot iubire

e târziu și am uitat cum mai e la lume rostul

nu-mi mai caut printre lacrimi la inimă adăpostul

îmi iau gândurile toate și pornesc pe altă cale

și privesc azi de departe cum te pierzi printre vestale,

cum niciuna nu mai vrea ca în brațe să te ție

când la tâmple ai ninsoare, scrii degeaba poezie

Prea mare depărtarea dintre noi

Se scurg secunde, vesele sau triste

Privesc la cer, nu mai aduce ploi

Se-m-potrivește timpul să existe

Iar noi ne risipim la nesfârșit

Când căutăm doar linii paralele

Uităm că universul -i liniștit

Nu ține cont de dorurile grele

Departe e scânteia tinereții

Să mă întorc acum, nu mi-e permis

O picătură iau, căușul vieții

Se micșorează-ncet, prind iar un vis

Și-l dăltuiesc în zidul înălțat

Ce nu-l putem vedea de dinafară

Nu pot să-ncerc orice, ar fi păcat

Să cred că nemurirea e ușoară

E cântec peste tot, e poezie

Plutim fără de țintă spre abis

Sorbind o ancestrală energie

Torcând din furca vieții-un compromis

Tot subțiiem un fir ce ne susține

În zborul nostru fără nici un țel

Pe gheața lumii nu purtăm patine,

Doar ne rugăm din când în când la EL

Sperând într-o completă bucurie

Când adevăru-l devoalăm discret

Să recoltăm în toamnă armonie

Și să trezim din somn acel poet

Ce tulbură cu slova nerăbdarea

De-a rezista mereu printre străini

Când gânduri trec și munții ,trec și marea

Și-apoi sfârșesc acut în mărăcini

Privesc natura. Ce desăvârșire a știut Domnul să înfăptuiască și cum a desenat pe orice frunză, nervura dătătoare de divin, cum s-a-ntrupat doar din pământ și ploaie o viță care prinde să rodească, ca noi să bem în toamna care vine din chihlimbar al purității vin?

Câte cuvinte, Domnul, a rostit și cum a curs în albii dor pe rând, ce anotimpuri au lăsat o urmă , câte-au plecat, câte le porți în gând ? De ce răbdarea nu o mai găsim? Cum să-nvățăm noi ,,Crezul,, pe de rost când razele de soare nu privim, doar socotim al sorții mare cost.

O floare care stă să înflorească, visează fructul care-n ea trăiește, e viața care curge spre-mplinire,

e cânt, culoare, cer ,tot ce iubește… Cum a știut Divinul Domn să pună pe umerii destinului poveri? Cum ne-a lăsat în fiecare urmă, atâtea toamne și atâtea veri? De ce nemulțumiți suntem cu toții și nu păstrăm a sufletului taină, rămânem singuri să săpăm fântâna, păcate ne pătează orice haină. Dacă-am păstra doar un fir de speranță să crească în căușul de la palmă, o liniște venită de departe ar face viața noastră așa de calmă, n-am mai lupta cu cel de lângă noi, l-am ridica pe cel care-a căzut, am scoate fericire din noroi și zâmbitori o luăm de la-nceput. Adam și Eva care știu ce fac, alungă șarpele ce ocrotește mărul, ei doar iubesc și-n viață de acum vor spune lumii numai adevărul, să ne dăm mâna, hora s-o pornim, deasupra noastră-i grija Lui Divină, știm ce-am greșit, cu sufletul pornim pe calea unde nu e nicio vină…

O ploaie rece mă-nfioară și uite-acum se face seară, tristețea mea e cât un munte, destinu-i plin de amănunte, prind un gând bun și-i pun altoi să ne aducă pe-amândoi și-n vis să ne scriem scrisori, cum o făceam de-atâtea ori, să ne amintim de anii tineri, povestea noastră dintr-o vineri, când alergam desculți prin humă și eram numai împreună…

Privesc pe geam o noapte rece prinde cu ham timpul ce trece și-l mai oprește pentru noi, bătrâne ramuri cu altoi care aleargă spre apus, deși mai au ceva de spus, mai speră să-nflorească iar, măcar o zi din calendar și să împartă la străini, seva ce urcă-n rădăcini dintr-un pământ udat mereu de Însuși Bunul Dumnezeu …

Știu însă sigur c-o să vină de SUS cu blânda sa lumină, un înger cu aripi de ceară și-o să ne spună-a câta oară să prețuim clipa ce trece, fierbinte-acum și mâine rece, să fim mai buni, să cântărim tot ce-am primit și să trăim, să punem suflet în privire sorbind oceanul de iubire.

Oltenia, capăt de țară cu oameni simpli, iubitori

Un plai divin, ce-și trage seva  din rădăcinile de flori

Ce -și poartă mândre curcubeul spre-nălțimile cerești

De-oriunde-ai fi, de vii aicea și-o zi, oltean, tu te numești

O oră dacă stai cu muica, să-ți depene povești de dor

La masa ei cu trei picioare și scăunele în pridvor

Să-ți pună într-o străchinuță o saramură de găină

O pâine-n țăst, un praz și-un zaibăr, o să-ți simți inima mai plină

De bucurie, viață bună, îți pare bine că trăiești

Îți dai și haina de pe tine, celui ce n-are și iubești

Pe omul singur ce  împarte cu tine, ce are mai bun

C-așa-i olteanul, merge iute și nu se poticnește-n drum

Când podul de la Jiu îl treci și-apoi cobori înspre Podari

Minunății sunt peste tot, croite de-oameni gospodari

Și drumul lin, încet te duce, se-mparte la Giubega-n două

Spre Calafat te duci-nainte, spre Băilești e-o lume nouă

Și dacă ajungi să pui piciorul, în urbea-n care Nea Mărin

A adunat în suflet dorul și ți-a servit din beci un vin

N-o să mai uiți cât vei trăi, cum curge vinul în pahare

Un zaibăr negru și gustos, uiți toate zilele  amare

La  Calafat, un pește dulce din Dunărea ce curge încet

Adus pe valuri de departe, sau de mai jos de la Bechet

În frigăruie te așteaptă că și aici sunt oameni buni

A moștenit Olteanul cinstea, dar și mândria din străbuni

Olteanu-i iute ca un țâr, ce -l pune mai apoi în ciorbă

Vijelios  în fapte bune și repezit cu a lui vorbă

Venii, văzui, făcui eu totul și mulțumii oamenii toți

Dar dacă-l calci pe bătătură, ai soarta crudă a unor hoți

Împart ce au în casa mare și la căsuțele sărace.

Își iubesc țara și poporul, trăiesc cu toți vecinii-n pace

Vor construi și în ruine, au duioșie în cuvinte

Oltenii, au rămas olteni și-așa vor fi de aici-nainte

ai plecat din Băilești

să colinzi, nu ți-a fost greu

până sus la Dumnezeu…

ne-ai lăsat săraci și triști

nu te-am uitat, tu exiști

cu sufletul tău curat

prețuim ce ne-ai lăsat

Nea Marine -i rău în lume

nu mai ești să ne spui glume

să uitam de ce-a fost rău,

azi ne prăvălim în hău,

și ni-i frică de război

dacă tu ai fi cu noi

ai reuși să împaci

țări cu țări, bogați-săraci

Tu cu zăibărelul tău

ai scoate lumea din hău

și ar înflori pe ram

crengile de-același neam

Băileștiul  iar te cheamă

ia-ne nea Mărine-n seamă,

și coboară-te din nori

nu te-om  mai lăsam să mori

ai rămas la noi în gând

primul  ești, iar noi în rând

te urmăm, tu le știi toate

și te lupți pentru dreptate

Nea Mărine, ne ești drag

și te-om aștepta pe prag

să fim iarăși împreună

într-o lume mult mai bună!

Cât încă mai suntem pe-aici

și pașii noștri urme lasă

pe ie coasem cu arnici

și vrem să fim cu toții-acasă

să rupem pâinea coaptă-n vatră

de ale mamei mâini, crăpate

și bătăturii să-i dăm roată

privind la ce-a rămas din toate

Din când în când deschideți poarta

pe care-ncet crește rugina

doar cu-n cuvânt le schimbați soarta

și vă dispare toată vina

de-ai fi lăsat în neputință

când bătrânețile-i apasă

nu cer nimic, doar au credință

că veți veni cândva acasă

Ei tac, se roagă la icoane

să trecem noi ușor prin viață

nu mai pot face milioane

deși sunt treji de dimineață

o mamă pensia  împarte

să strângă  în batista  un leu

pentru nepoții de departe

că și pe-acolo o fi greu

Privesc din zori și până-n noapte

pe drumul ce se pierde-n zare

parcă se-aud de-acolo șoapte

poate le vine o scrisoare

să afle vești de vă e bine

că v-au crescut cuminți și buni

să nu îi faceți de rușine

altoiul vostru-i din străbuni

Atâtea vremuri se perindă

și  lemne nu au de ajuns

pe scăunele stau în tindă

la întrebări nu au  răspuns

trimiteți gândul să-i susțină

să o mai ducă încă un an

în mila Domnului divină

și pentru lemne dați un ban

În zi de mare sărbătoare

trimiteți gânduri la părinți

îmbrățișați-i cu ardoare

că v-au crescut buni și cuminți

strângeți-vă acasă toți

uitați a voastră risipire

în brațe cu ai lor nepoți

vor lăcrima  numai  iubire