Anul 605 BC

Vântul se strecura printre zidurile sfărâmate ale Ierusalimului, purtând cu el mirosul greu de fum și ecoul pașilor soldaților lui Nebucadnețar. Poporul lui Dumnezeu simțea că cerul se închisese peste el. Porțile orașului, odinioară frumos sculptate și puternice, erau acum triste și larg deschise, iar tinerii cei mai frumoși și mai învățați erau adunați la un loc, sub privirea rece a supraveghetorilor caldeeni.

Printre ei se afla și Daniel , un tânăr evreu cu ochi limpezi, în care puteai citi o combinație de durere și hotărâre. Nu-și închipuise niciodată că va pleca din Ierusalim astfel: nu ca un călător, ci ca un prizonier. Caravana o pornește din loc, pe drumurile prăfuite ale Orientului, șerpuind ca o coloană nesfârșită de umbre în soarele arzător. Unii tineri murmurau printre dinți, alții plângeau în tăcere, dar Daniel pășea liniștit. Nu pentru că nu simțea frica, ci pentru că învățase din copilărie că Dumnezeul lui nu era limitat de ziduri, orașe sau țări. Chiar și în Babilon, El va fi alături de ei.

Pe măsură ce se apropiau de cetatea împărătească, au zărit turnurile Babilonului, care se ridicau spre cer cu o măreție ce îi făcea pe tineri să-și țină respirația. Ziduri înalte, porți uriașe decorate cu lei și tauri în relief, grădini suspendate ce păreau să plutească deasupra pământului …Cum sa nu fii impresionat și intimidat in acelasi timp? Dar Daniel privi în tăcere. E drept ca nu mai văzuse niciodată o asemenea splendoare, dar nici nu era neaparat fascinat de ea. Babilonul era puternic, dar Dumnezeul lui era și mai puternic.

Caravana s-a oprit. Soldații i-au încredințat eunucilor regelui. Li s-a spus că vor fi instruiți în limba și înțelepciunea caldeenilor, li se vor da nume noi, vor fi hrăniți cu cele mai bune bucate și pregătiți pentru slujba în palat. Unii tineri se uitară unii la alții cu uimire — era o onoare și un jug în același timp. Dar Daniel știa ca pana și în Babilon, chiar și printre zei străini și obiceiuri aspre, Dumnezeu era prezent. Pentru ca Daniel înțelese că adevărata captivitate nu era cea a trupului, ci cea a inimii. Iar inima lui rămăsese liberă.

Zilele treceau, iar tinerii evrei primeau o instruire riguroasă: scrierea cuneiformă, istoria Babilonului, astrologie, limbajul curții și arta interpretării viselor. În timp ce unii învățau pentru a-și câștiga un loc, Daniel învăța pentru că înțelepciunea era darul lui Dumnezeu.

Anul 603 BC

Doi ani s-au scurs, iar înțelepciunea lui Daniel a tot crescut. În fiecare examen, el ieșea primul. În fiecare discuție, demonstra o judecată limpede. Era diferit — nu doar pentru ca era vădit inteligent, ci pentru ca părea sa aibă o lumină interioară care nu putea fi explicată în limbaj caldeean…..

****

Nopțile în Babilon erau liniștite, dar nu și pentru Nebucadnețar. Într-una dintre ele, împăratul se trezi brusc, speriat , cu inima bătându-i de parca era un toboșar . Visase ceva care-i tulburase sufletul până în măduva oaselor — ceva puternic, grandios dar totuși înfricoșător. Încercă să și-l amintească, dar nu reușea nici cum, imaginea i se risipea ca nisipul printre degete.

La primele raze ale dimineții, a și trimis slujitorii să-i aducă pe magi, vrăjitori, înțelepți, astrologi — pe toți cei care puteau desluși misterele. Când s-au adunat toți în sala tronului, împăratul îi privi cu o neliniște pe care puțini o văzuseră vreodată la el.

„Am avut un vis,” spuse cu o voce aspră. „Un vis care m-a înspăimântat. Vreau să mi-l spuneți… și să-l tâlcuiți.”

Înțelepții se priviră între ei, confuzi. Cum puteau tâlcui ceva ce nu știau? „Trăiască maria sa regele în veci,” îndrăzni căpetenia magilor, „spune-ne visul, iar noi îi vom da interpretarea.”

Dar Nebucadnețar izbucni: „Nu! Spuneți-mi voi întâi visul. Dacă veți minți, veți fi tăiați în bucăți. Dacă veți spune adevărul, veți fi răsplătiți bogat.”

O tăcere grea căzu peste încăpere. Fața magilor se făcu palidă. Niciun om nu putea face așa ceva.„Nimeni pe pământ,” indraznira ei cu glas tremurat, „nu poate spune visul împăratului. Doar zeii ar putea, iar ei nu locuiesc printre oameni.”

Nebucadnețar, înfuriat, porunci atunci ca toți înțelepții Babilonului să fie omorâți. Iar în acea listă se aflau și Daniel și prietenii lui. Arioc, căpetenia gărzii, i-a povestit lui Daniel toate cele întâmplate. Daniel, liniștit, a cerut sa fie dus înaintea regelui. Arioc clipi surprins. „Tu? Ești sigur?” „Da. Pentru ca nu eu voi vorbi,” i-a răspuns Daniel plin de siguranță. „Ci Dumnezeul cerurilor.”

Nebucadnețar acceptă cererea. Daniel a cerut însă timp și s-a întors în casa lui, unde, împreună cu prietenii săi a căzut în genunchi și s-a rugat. În noaptea aceea, într-o vedenie, Daniel a văzut visul împăratului, precum și tâlcuirea lui. Când s-a trezit, fața lui radia de recunoștință.„Binecuvântat să fii, Dumnezeule,” a soptit el, „căci Tu descoperi lucrurile ascunse.”

A doua zi, Daniel a fost dus în grabă înaintea lui Nebucadnețar. „Ești tu în stare,” l-a întrebat împăratul cu voce grea, „să-mi spui visul pe care l-am visat și tâlcuirea lui?” Daniel s-a înclinat și a răspuns: „Nu există înțelept, vrăjitor sau astrolog care să poată face aceasta. Dar este un Dumnezeu în ceruri care descoperă tainele. El mi-a arătat visul tău.” Și Daniel i-a spus tot ce a visat, precum și ce înseamnă.

Nebucadnețar atunci, s-a ridicat în picioare, a coborît treptele tronului și a căzut cu fața la pământ înaintea lui Daniel — gest pe care nu-l făcuse niciodată pentru un om! „Dumnezeul tău,” a spus cu glas tremurând, „este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților.” Apoi l-a înălțat pe Daniel la cel mai înalt rang al înțelepților Babilonului și i-a dat daruri bogate.

*****

În primele zile după înălțarea lui, curtea înțelepților părea oarecum neliniștită. Erau obișnuiți să fie ei cei care interpretează vise și mistere. Acum, un tânăr iudeu, venit dintr-o țară cucerită, stătea în fruntea lor. Un astrolog vârstnic, cu barba lungă și albă, îndrăzni să întrebe: „Daniel, cum ai putut ști tu ce a visat Împăratul? Noi citim stelele aproape de o viață întreagă. Tu nu le-ai studiat nici jumătate din cât le-am studiat noi.”

Daniel zâmbi. Era un zâmbet cald, fără pic de urmă de aroganță. „Nu am știut eu,” spuse el cu voce domoală. „Dumnezeu mi l-a descoperit.” Unii dintre înțelepți și-au încrețit fruntile. Alții au ridicat din sprâncene. Un scrib a întrebat atunci, cu nedumerire: „Dumnezeii noștri nu vin la oameni. Ei nu vorbesc cu noi. Cum poate Dumnezeul tău să-ți arate taine ca aceasta?”

Daniel a făcut un pas înainte și s-a Așezat printre ei. „Ascultați,” a spus el încet, „ vreau să vă spun ceva ce Babilonul nu a auzit niciodată.” Înțelepții au devenit curioși de-a binelea. “Dumnezeul meu nu este ca idolii voștri, făcuți din lemn sau piatră. El nu locuiește în temple, nu obosește, nu doarme. El vede tot ce este ascuns. Cunoaște tot ce este în întuneric și în lumină. Și… El se apropie de oameni. Vorbește. Descoperă. Îndrumă.”

Înțelepții au rămas uimiți. Daniel a continuat: “Voi citiți stelele ca să înțelegeți viitorul. Dar Dumnezeul meu a făcut stelele. Și El nu are nevoie de semne ca să-și arate voia. O descoperă celui care se încrede în El.” Și nu s-a oprit aici. S-a ridicat și a spus: „Și mai este ceva. Voi credeți că ceea ce este scris în stele se întâmplă fără putința de a fi schimbat. Dar Dumnezeul meu schimbă vremurile, schimbă împărățiile, ridică pe cine vrea și coboară pe cine vrea. Nu există destin care să nu-i fie supus.”

În acea seară, pentru prima dată în istoria Babilonului, sala consilierilor nu a vorbit despre constelații, nici despre rune, nici despre incantații sau horoscoape. Au vorbit despre un Dumnezeu viu. Despre un Dumnezeu care caută inima omului. Despre un Dumnezeu care coboară misterele cerului pe înțelesul celor care-L caută. Și, încet, ca o lumină care pătrunde într-o cameră veche, Babilonul a început să fie atins de adevăr. Nu prin forță. Nu prin sabie. Ci prin viața unui singur om credincios.

******

CCA. 4-6 BC

În deșertul blând al Răsăritului, intr-o noapte în care stelele păreau așezate de o mână nevăzută, niște magi înaintau călare pe cămile înalte, înconjurați de un alai cum rar se vedea. Erau îmbrăcați în veșminte regale, brodate cu fire de aur, cu turbanuri împodobite cu pietre prețioase. În jurul lor mergeau slujitori, purtători de făclii, paznici, cămile încărcate cu daruri și caravane de provizii. Pământul părea să se cutremure ușor sub mișcarea lentă a întregului convoi. Oamenii care îi vedeau trecând prin oaze murmurau cu uimire: „Iată magii din Răsărit… cititorii stelelor. Oare unde se duc cu așa alai?”

Niciunul dintre cei care îi priveau nu știa adevărul: acei înțelepți nu porneau doar într-o simpla călătorie . Ei împlineau o profeție veche de cinci sute de ani. O profeție șoptită cândva de un bătrân înțelept din Babilonul cel vechi — Daniel. Magii crescuți în școala veche a lui Daniel păstrau manuscrise rare. Printre ele se afla unul care le-a fost lăsat ca o moștenire sfântă: un sul ce descria ” un Rege” care avea să se nască în Iuda. „O stea va răsări din Iacov… și va domni peste toate neamurile,” citeau ei cu venerație. Generații după generații, magii babilonieni au așteptat această stea. Oamenii se schimbaseră, împărățiile căzuseră, templele se ruinaseră, dar profeția rămânea.

Iar într-o noapte senină, în timp ce își ridicau ochii spre cer, au văzut-o: o lumină neobișnuită, strălucind cu o putere care depășea toate stelele. “ E semnul,” a spus unul din ei, cu o șoaptă în care era mai mult tremur decât glas. „Semnul pe care Daniel l-a prezis.” ‘‘Atunci să plecăm.” a spus un altul. “ Astăzi începe o poveste pentru care lumea a fost pregătită de veacuri.”

Călătoria lor a fost lungă – cam 900 de mile pentru timpurile moderne- dar nu grea pentru inimile lor. În fiecare seară, magii călătoreau sub lumina misterioasă a stelei, iar slujitorii și tot alaiul îi urmau în tăcere. Cămilele încărcate se legănau ritmic, făcliile luminau drumul, iar nisipul se ridica în valuri blânde în urma lor.

Într-o noapte, în apropiere de Ierusalim, steaua și-a mărit parca strălucirea. Magii s-au privit: “Suntem aproape” . Când au intrat în Ierusalim, orașul s-a tulburat. Nimeni nu mai văzuse vreodată un convoi atât de impunător: soldați în armuri ciudate, cămile încărcate cu cufere de aur, slujitori îmbrăcați în veșminte de brocart, și, între ei, ca niște regi, înțelepții Răsăritului, cu fețe aprinse de o lumină interioară.

Întrebarea lor a străbătut mulțimile ca o furtună:

„Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Am văzut steaua Lui în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui!!”

Îți mulțumesc pentru darul Scripturii.

Pentru că, prin paginile ei, mi-ai așezat lumină în locurile unde inima mea nu înțelegea.

Mulțumesc că nu m-ai lăsat să rătăcesc după glasurile schimbătoare ale lumii, ci mi-ai dat un Cuvânt statornic, viu și lucrător. Singura voce care nu minte. Care nu rătăcește. Care nu se schimbă după împrejurări.
Îți mulțumesc pentru învățăturile pe care mi le-ai dăruit. Pentru mustrarea care îndreaptă. Pentru încurajarea care ridică. Pentru promisiunile care liniștesc.

Mulțumesc pentru că, de fiecare dată când deschid Scriptura, nu găsesc doar slove, ci găsesc inima Ta—blândă, puternică, răbdătoare. Neobosită în a mă chema aproape.

Îți mulțumesc pentru fiecare pagină care îmi arată cine ești Tu și cine sunt eu, în lumina harului Tău. Îmi arăți ce trebuie să părăsesc, ce trebuie să cultiv, ce trebuie să las în mâna Ta. Îmi arăți că nu trăiesc la întâmplare, ci condusă de un Dumnezeu care vorbește, care învață, care modelează suflete.

Îți mulțumesc pentru că Scriptura nu este doar o carte, ci este hrană pentru suflet. Ancoră pentru zilele tulburi. Adăpost pentru clipele când mă simt împovărată. Mulțumesc pentru că prin ea mă înveți să umblu drept, să iubesc curat, să iert cu adevărat și să privesc înainte cu speranță.

Doamne, îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat și pentru tot ce continui să-mi descoperi. Mulțumesc că, prin Scriptură, mă formezi, mă corectezi și mă apropii de Tine. Ajută-mă să nu trec niciodată cu ușurință peste acest dar. Să prețuiesc Scriptura nu doar ca pe o lectură, ci ca pe o întâlnire cu Tine.Să ascult, să primesc, să trăiesc ceea ce mi-ai lăsat scris. Pentru tot ce mă înveți, pentru tot ce descopăr în Cuvântul Tău și pentru tot ce schimbi în mine prin el — îți mulțumesc din toată inima.

Doar de două ori în toată Scriptura Isus se minunează. O dată de necredință. O dată de credință. Ce fel de credință e aia de oprește Cerul în loc?

Capernaum era asezat pe o ruta comercială romană și găzduia un post militar permanent. Un centurion roman, un comandant dintre neamuri peste 100 de soldați, vine la Isus. Nu este fariseu. Si nu este ucenic. Nici măcar evreu! Și totuși, cererea lui îl mișcă pe Isus într-un fel în care nimeni altcineva nu o făcuse.

 „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog ( *paralizat) și se chinuiește cumplit. Isus i-a zis: ,,Am să vin să -l tămăduiesc” ~ Matei 8:6-7

Dar centurionul îl oprește. ” Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit.” ( Matei 8:8)

Asta este momentul în care Isus se minunează. Gândiți-va cât de important este ceea ce a zis Centurionul!! Ofițerii romani nu se adresau evreilor cu titlul de “Domn”, pentru că ei îl reprezentau pe Cezar, care își revendica acest titlu. Dar omul asta și-a lăsat deoparte rangul. Privilegiul. Mândria de roman. El a recunoscut adevărata autoritate nu în imperiu, ci în Hristos.

Centurionii reprezentau puterea cuceritoare a Romei. Reprezentau imperiul pe care Israel îl disprețuia pana la măduva. Totuși, acest om nu a venit cu pretenția la o minune, ci a venit recunoscându-l pe Mesia. Acest moment este o sclipire a adevărului ce avea să vină: națiunile Își vor pune nădejdea în Numele Lui. ( Isaia 42:4).

Nu avea nici legământ, nici acces la Templu, nici preot levitic. Dar a crezut ceea ce învățătorii lui Israel refuzau să vadă: cuvântul lui Isus purta aceeași putere creatoare care a întocmit universul. A înțeles porunca prin care un ordin rostit pune totul în mișcare. A recunoscut în Isus aceeași autoritate creatoare despre care se vorbește în Geneza 1 și Psalmul 33:6.

Isus se minunează nu pentru că omul l-a măgulit, ci pentru că L-a înțeles. Credința adevărata a apărut, în sfârșit, în cineva la care nimeni nu se aștepta. Isus anunța ceea ce prorocii lui Israel vestiseră: că neamurile vor crede într-o zi, în timp ce mulți din Israel Îl vor respinge. ( Isaia 49:6, Romani 10:19-20)

După ce îi lauda credința Centurionului, Isus le spune: “Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” ( Matei 8 : 11-12)

Asta arata Evanghelia extinzându-se dincolo de Israel și Biserica luând naștere. Momentul asta prefigurează includerea neamurilor, pe care Pavel mai târziu o numește „taina ascunsă din veacuri”, în Efeseni 3:4-6.

Credința nu înseamnă apropierea de religie, ci postura inimii înaintea lui Dumnezeu. Centurionul nu a avut nevoie să-L vadă pe Isus atingând pe cineva; el a crezut în puterea poruncii Lui. Noi incă confundăm familiaritatea cu credința. Asemenea lui Israel, mulți au acces la adevăr, dar nu și intimitate cu adevărul. Citim Scriptura, dar nu lăsăm Scriptura să ne citească pe noi.

Pentru ca firea cere dovezi înainte sa creadă. Dar credința spune “Mă încred în Cuvânt , chiar dacă nimic nu s-a schimbat încă”. Credința nu înseamnă să fii mereu optimist. Înseamnă supunere. Ascultare. De aia Isus a spus: „Du-te, facă-se după cum ai crezut.”

Tot ce exista în creație se mișcă sub porunca Lui. Vântul, valurile, demonii, boala, chiar și moartea însăși — toate se pleacă atunci când El vorbește. Asta nu înseamnă că Dumnezeu cauzează răul sau boala. Căderea în păcat a denaturat și a stricat o creație perfecta. Dar înseamnă că nimic — nici durerea, nici întunericul, nici moartea — nu acționează în afara suveranității Sale. El domnește peste ceea ce păcatul a distorsionat și, într-o zi, îl va îndepărta pe deplin.

Unii cunosc Scripturile, dar nu Îl cunosc pe Păstor. Alții, precum centurionul, aud o dată și cred pe deplin. Asta este diferența dintre informație și revelație. Nu mulțimile, talentul sau titlurile sunt cele care contează, ci credința ta în Cuvântul (nevăzut) al lui Dumnezeu. Credința aia care nu se îndoiește că Isus poate doar să rostească un cuvânt și lucrul se va împlini.

Când Îl vedem pe Isus ca autoritate supremă, totul se schimbă. Nu mai disperam , ci începem să credem. Nu ne mai temem, ci începem să ne liniștim . Pentru ca atunci credința nu mai este din disperare, ci din alinierea la Adevăr. Pentru că dacă Cuvântul Lui stăpânește universul, atunci poate stăpâni și furtuna prin care treci.

Isus nu este doar Cel care te mântuiește, ci și Cel care domnește peste tot ce te atinge. De aia o credința care vede autoritatea Lui așa cum este ea, încă face Cerul să se minuneze.

Nu stiu cum am ajuns prin Matei 17, căci momentan studiez epistolele către Corinteni. Mie îmi plac enorm amănuntele din povestiri; sunt ca niște fire subțiri de aur care împletesc cuvintele intr-o țesătură vie. Sunt respirația ascunsă a textului, dau culoare și profunzime: o privire aruncată în treacăt, felul în care foșnește vântul printre frunze, sau o vorbă spusă în șoaptă. Fără amănunte povestea ar fi ca o autostrada dreaptă și plictisitoare…..cu ele însă călătoria cititorului devine un drum șerpuitor plin de sensuri și culori.

Amanuntele în poveștile biblice, ca sa vedeți ca nu bat câmpii degeaba, nu sunt niciodată întâmplătoare. Ele poartă foarte des greutatea mesajului și ne luminează adevăruri care, altfel, ar rămâne ascunse. O ramură de smochin, un fir de nisip, un nume rostit într-un anumit fel – fiecare detaliu poartă în el o semnificație care dezvăluie chipul lui Dumnezeu și planul Său. Și uite așa, ajungem la sămânță de muștar din Matei. Un tată disperat vine și isi aduce fiul care era bolnav ( din cauza unui demon) – probabil avea convulsii sau epilepsie – v 15: “Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă” . Ucenicii au încercat sa îl vindece dar nu au putut. Isus îl vindeca și apoi isi cearta ucenicii. Aceștia îl întreabă: (v. 19-20)

^” Atunci, ucenicii au venit la Isus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” ²⁰ „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.“

Răspunsul lui Isus are acel amănunt care ne luminează. Ucenicii nu aveau credință? Doar umblau cu Isus și văzuseră minunile și vindecările făcute de El. Deci de ce spune Isus ca nu a fost credința lor îndeajuns? Isus compara credința pe care ar fi trebuit sa o aibă cu un grăunte de muștar. Deci aia înseamnă ca era îndeajuns măcar puțintică credință? Nu. Ucenicii au înțeles însă răspunsul. De ce? Pentru că în secolul 1 planta muștar era o planta extrem de invazivă. Odată ce prindea rădăcini intr-o grădina sau un câmp, se întindea rapid. Năpădea și distrugea alte plante. Domina totul și se întindea până acoperea toată țarina sau grădina. Fermierii se temeau de ea pentru că nu o puteau controla. Creștea mare și era foarte greu sa scapi de ea.

Așa că, atunci când Isus vorbește despre o credință ca un grăunte de muștar , ucenicii nu s-au gândit automat la “putina credință”. S-au gândit la ceva de nestăpânit, invaziv, de neoprit, dominant. Despre astfel de credință le vorbește Isus. Nu o credință fragilã, nu ‘puțina credință” . Ci una care, odată plantată, se întinde în fiecare parte sau aspect al vieții tale, este de neclintit și neșovăitoare. O credinață care nu coexistă politicos cu îndoială și frica. Ci una care cuprinde totul, care desrădăcinează și distruge minciuna, frica și tot…. sistemul acesta lumesc din noi, firea pământească. O credință care devine autortitativă și care stabilește Împărăția lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Nu este o credinta mică. Ci una care poate muta munții. O credință văzută de lume ca nebunească. Acaparatoare.

Amănuntele biblice sunt chei către taine. Ele ne invită la încetinire….la contemplare. Nu sunt adăugiri estetice, ci parte din însăși țesătura revelației. Ele ne arată că Dumnezeu se ascunde și în micile lucruri și dau mărturie că Scriptura nu vorbește doar despre înălțimi teologice, ci și despre intimitatea dintre Creator și om.

Femeia ideală, cea descrisă în scriptură – Femeia din Proverbe 31- s-ar putea sa fie putin diferită de ceea ce credem ( sau înțelegem) noi. .

Este o femeie cinstita. Mai de preț ca margaritarele. Virtuoasă. Și apoi avem o lista lungã de munci casnice și gospodărești pe care ea le face.

Virtuoasa. Cinstitã. Aceste cuvinte ne duc cu gandul la o persoana manierata. Stãpânã pe sine. Corectã. Agreabilã. O femeie care isi cunoaște locul. Iar lucrurile astea nu sunt negative. Dar cuvântul folosit înseamnă mult mai mult.

In ebraicã, exprimarea folositã este “eshet chayil” și probabil ar fi mai corect tradusă ca “femeie curajoasa” sau “femeie viteaza”. Cuvântul chayil este un cuvânt de războinic. Este același cuvânt folosit în descrierea vitejilor lui David. Strigatului de bătălie a lui Gideon. Armatei lui Israel.

Este un cuvânt care mai poate fi tradus și ca puternic. Capabil. Curajos. Plin de putere spirituală. Dar mai mult decât toate acestea, este cuvântul folosit pentru a descrie puterea mâinii divine.

Deuteronom 8:17 “…puterea (chayil) mâinii Mele.”

Isaia 40:29 “El da tărie (chayil) celui obosit”

Dumnezeu folosește același cuvânt, al puterii divine, sa descrie femeia. Sa ne reamintească ca puterea mâinii Sale se va arata prin ea. Cum așa?

Acestea sunt verbele folosite în Proverbe 31:

• ea zidește/crează
• ea se scoală/se ridicã
• ea se gândeste și socotește
• ea se pregătește
• ea oferă
• ea se ingrijeste
• ea întărește
• ea este atenta
• ea conduce/ dirijează/ghidează
• ea nu se teme
• ea da tărie
• ea râde
• ea este înțeleapta

Toate aceste cuvinte ii sunt atribuite și lui Dumnezeu. Toate aceste verbe nu sunt limitate la un singur fel de viață. Ele pot fi folosite în bucătărie. În biserica. În cariera. La marginea unui pat de bolnav. Intr-o clasa. Pentru ca toate aceste locuri sunt câmpuri de bătălie. Locuri unde avem mare nevoie de chayil . Locuri unde oamenii au nevoie de puterea divina.

Fiecare fel de munca, de la femei diferite, nu este doar ceva….frumos. Este ceva estential. Necesar. Fundamental. Căci câmpul de lupta este larg, vast și variat. Proverbe 31 nu este doar o lista de treburi gospodărești. Este ca un poem de lauda. O odã adusa femeilor care lupta pentru ce este mai important.Fiecare în felul lor. Fiecare în circumstanțele lor.

Nu doar ca suntem apreciate. Suntem puterea mâinii Lui. Suntem eshet chayil. Femei curajoase.

Cuvântul rostit de Isus care a schimbat totul.

Ea nu avea ce cauta acolo. În mulțime. Lângã un bărbat. Nu avea voie sa tingă pe nimeni, darămite poalele hainei unui rabin.

12 ani. Necurată. Nevazuta. De neatins. Asta era numele ei; identitatea ei; povestea ei.

Acest cuvânt…necurată…o urmarea ca o umbra. Acest cuvânt a influențat felul în care ceilalți o vedeau. A influențat felul în care ea însăși se vedea. A influențat felul în care ea s-a apropiat de Isus.

Nu a vrut sa facă o drama din asta, nu a vrut tărăboi. “Numai să mă pot atinge de haina Lui …..” Doar o atingere. Doar putin.

Credinta ei a fost minunata. Credinta aceasta ca doar cea mai mică atingere a hainei Lui va schimba totul. Doar ca ceea ce i-a oferit Isus a fost mult mai mult decât un miracol. Mai mult decât o vindecare. Isus i-a dat un nume.

El s-a intros, a vazut ca tremura de teama și a rostit un cuvânt : ” Fiicã” . Nu doamna, nu straina, nu necurată. Ci FIICÃ.

În limba greaca, cuvântul este “thygatēr” ( θυγάτηρ). Un cuvânt rar. Tandru. Intim. Un cuvânt care arata o relație. Un cuvânt de apartinere. De moștenire. Sunt alte cuvinte care înseamnă fiica, dar acesta nu este unul întâmplator, pentru ca este un cuvânt cu intenție. Un cuvânt ….revendicativ dacă vreți. Un status-quo. Însemna: faci parte din familie. Ai pret. Ai un loc, ești iubita, protejata, inclusă.

Era un cuvânt folosit de un tata la adresa copilului iubit. Un copil preferat.Ea nu doar ca a primit vindecare trupească, dar i s-a restituit identitatea. Pentru ca El a numit-o fiicã. I-a dat un nume nou. Un nume care sa înlocuiască oricare altul din trecut. Ea nu mai era o straina de acuma.

Cu un singur cuvânt, El i-a amintit de ceva ce ii va schimba total viața. Ca era fiicã; ca nu era nevoie sa se ascundă la marginea societății și sa se mulțumească cu firimituri. Nu era nevoie sa ii fie teama.

Isus vede. Isus se oprește. Isus te va trata ca pe ceea ce ești: o fiicã. Nu trebuie sa te furișezi în familie, nu trebuie sa stai deoparte.Pentru ca aparții familiei.Îi aparții Lui. Ai un status-quo de fiicã.

( Matei cap 9 – ²⁰ Şi iată că o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. ²¹ Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui şi mă voi tămădui”. ²² Isus S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţata te-a tămăduit”. Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela.– Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014)