[Articol inceput si abandonat in luna martie. Il public acum pentru ca l-am descoperit din cauza ca ma aflu in aceeasi stare ca atunci cand l-am scris]
“Hai baiete, inca 47 de minute pana la pauza de masa. Fa-te ca lucrezi, fa-te ca esti ocupat.”
N-am niciun dubiu ca sunt si altii in aceeasi situatie, dar poate ca ei s-au adaptat mai bine. Dupa ce am renuntat la Softpedia si la ritmul turbat de acolo, am stat si-am rancezit acasa exact o luna. Mi-am gasit pacea interioara pe care o pierdusem de ceva vreme. De asemenea, am inceput sa vad din nou in culori.
Ca tot am avut timp, luna februarie a fost timpul meu pentru introspecie. Tare-as fi vrut sa gasesc ceva nou, sa fie un alter-ego care sa-mi spuna “prietene, eu cred ca stiu ce-ti place tie sa faci in viata asta”.
Am scris diverse articole pentru diverse site-uri in singurele doua limbi pe care le pot folosi. Nu m-a ajutat. Sau poate ca da…sunt mai nehotarat ca un copil in fata unei vitrine cu dulciuri si nu poate allege decat un produs.
Am apelat si la oameni care au mai avut de-a face cu cazuri ca al meu si, astfel, am dat de Fata lui Bote, pe care o vom numi de-acum Alice.
Alice, m-a ghidat bine si a avut rabdare cu mine si s-au vazut ceva progrese care trebuiesc prelucrate in continuare.
E 10 martie, ora 12.28 si sunt la serviciu. Ce presupune asta? Stau de pomana de la 8.30 pana la 17.30. Stii ce-i aia stat de pomana? Ia imegineaza-ti ca te duci in fiecare dimineata intr-o hala plina de oameni care nu te cunosc, nu vor sa te cunoasca si pentru care sentimentul tau e reciproc. Acolo, te asezi in fata unui calculator si stai fara sa faci ceva timp de 8 ore. Practic, esti in asteptare, esti backup pentru ceilalti in caz ca-si fac mila de tine si se lasa impresionati de fata disperata pe care o afisezi si iti dau si tie ceva de treaba.
E deja a 6-a zi de cand “fac” asta. Simt cum imi mor neuronii unul cate unul. Nu mor in liniste, ci ca lebedele: cu un ultim strigat disperat.
“Ba, parca mai bine era dincolo. Aveai de treaba de dimineata pana seara si nu te punea nimeni sa vii cu camasa calcata pe tine. Mai erau si colegii aia faini si totul parca era mai bine. Mai trist era, totusi cand ajungeai acasa si nu aveai vlaga nici sa duci lingura la gura, iar daca te taia o cacare, riscai sa adormi pe buda. Hmm, parca nu era chiar asa de bine nici dincolo. Da’ oare unde o fi cel mai bine pentru mine?”
E 12.36. Mai am 24 de minute pana ma duc sa-mi mananc pranzul si inca multe ore pana ma duc acasa. Oare nu ma mai cauta cineva sa-mi dea de lucru?
Rodica mea e inca bucati, n-am avut cu ce s-o misc de la Madras. Mi-e si jena sa ma duc s-o iau si sa nu le dau oamenilor macar asa, un banut cat de cat. Si daca o duc, ce fac? Ma apuc s-o repar sau o vand? N-as da-o, ca o iubesc ca pe copilul meu.
Daca ai citit pana aici iti dai seama cam de cat timp dispun de-mi pun problemele in maniera asta total dezorganizata si fara vreo finalitate. In afara de scris nu am ce face. Nu pot intra pe niciun site in afara ariei de interes de serviciu,
M-am plictisit si de scris. Ma duc sa mananc si-apoi sa mai stau nitel de pomana. Daca se lungesc astia si saptamana asta cu programul de facut nimic, o sa-mi caut altceva.
“Hai baiatule ca e tarziu. E 10 si maine te duci de dimineata. Poate ajungi totusi si mai dimineata ca sa fii sigur ca dovedesti sa bagi toate driverele alea scarboase de care ai fugit ieri. Rodi e ok? Hai sa mai tragem un ochi la ea. Pare ca sta cuminte, pe jumate-n tufe, asa cum am lasat-o. Poate n-or s-o cace vrabiile in ultimul hal pana maine. Abia am dat-o cu ceara, ce ceara ma-sii.
Ia sa vedem daca avem de toate in bagaj: asigurare? N-am. Sper sa vina curierul maine si sa fie totul ok, altfel am belit-o si-ar trebui sa merg pe blat. Din nou.
Ia sa mai cautam sa vedem ce-avem nevoie. Asa. Scule. Avem trusa de chei in Rodi, luam de-aici trusa de voiaj care are si patentul asta magic, un furtunel de benzina, ca sa nu mai repetam experienta de la Abrud de anul trecut cand am cautat in containerele de gunoi bidoane in care sa-mi bag benzina, si cam asta ar fi pt vacuta mea. Promit ca o sterg de praf si-o fac sa luceasca bine de tot inainte sa plec.
Acum, pentru mine. Ce-mi trebuie? Hai sa bagam antiperspiratul asta, desi nu stiu daca am sa ii inteleg mecanismul de folosire cand o sa ma trezesc dimineata dupa o noapte de trudit cot la cot cu cei alaturi de care m-am imbatat asa de crunt incat m-am trezit dezbracat in patul unui coleg de grupa.
Oare sa-mi iau haine de schimb? Nu cred ca are vreun ‘Mnezau sa ma chinui. Totusi, sa luam un set ca nu se stie prin ce noroaie mai ajung. Uite-aici ca am tricouri decolorate si pantaloni rupti in fund. Astia-s!
Bagam incarcatorul de telefon, luam niste banuti si cam asta-i. Ia sa numeram totusi banutii. Stam bine: 160 de lei ne-ajung de dus-adus si-o bere. Hai, gata. E 11 de-acum. Culcarea!”
11.mai.2013. Telefonul e pus sa ma trezeasca la 5.50, ca pana la 7, cand ar trebui sa incep sa public drivere si sa fiu, efectiv, folositor firmei care ma plateste, sa apuc sa fac tot ce mi-am propus aseara. Mai trag un ochi prin camera si deschid toate usile de la dulap (da, folosesc singularul pentru ca doar unul e in dotarea bordelului roz in care locuiesc) in ideea s avad daca nu cumva am uitat ceva. Pun chilotul pe Cera (laptopul meu drag) ca sa nu-l bata praful prea tare(stau in Dacia. Aici, daca deschizi geamul, te invadeaza decibelii si praful. Ce ma-sa, doar trec tramvaie, autobuze, autotrenuri, masini, motociclete si mai e si linia de tren la 100m), iau rucsacul si inchid usa la camera. E pentru prima data in viata cand stiu ca plec intr-o „calatorie” si n-am sentimentul ca am uitat ceva acasa.
Prin bucatarie trec fugitiv ca sa fiu sigur ca n-am uitat o apa pornita, un ochi aprins sau alte nazdravanii de genul. De mancare nu e vorba. Am fost baiat precaut si mi-am lasat de ieri o placinta cu ceva ce-ar trebui sa fie branza, in frigider, la serviciu. Mi-e foame de nu vad bine-n fata ochilor…sau somn…sau amandoua.
Imi trag gospodareste geaca pe mine, ma uit in oglinda sa vad daca e asezata frumos vesta si daca se intelege ce scrie pe spatele meu, verific toate buzunarele, verific rucsacul si imi aduc aminte ca n-am pus spray-ul de lant. Pana ma duc sa-l iau, ma injur bine, ca doar altul nu-i de vina, mai verific si-a doua oara, ma uit in jur, stau o secunda, imi iau casca si manusile si ies. Cat incui usa ma tot gandesc daca o sa termin la timp totul azi. Sper sa nu maraie curierul ca nu-s la adresa la care am facut comanda. O sa ma sune. El vrea bani, eu vreau asigurare, ne intalnim cumva la mijloc de drum.
In fata blocului, Rodicuta doarme cu capul pe-o parte, exact cum am lasat-o ieri. N-o trezesc ca un barbar, ci doar ma invart putin in jurul ei, ii scot antifurtul de pe disc, deblochez ghidonul si ii zic „buna dimineata” in timp ce inspectez daca nu care cumva exista vreo scurgere sau neregula in ce-o priveste.
„Gata, frumoaso, hai sa ne dam de sub plapuma boschetilor si sa iesim nitel la lumina, doar-doar ne-om mai trezi putin. Si pentru mine e tortura curata ce facem acum. Uite, abia apare soarele pe cer. E clar ca asta nu-i ora decenta, dar hai…iarta-ma de data asta. Uite, iti trag si socul, ca sa iti tragi tu cafeluta mai multa din rezervor, poate te energizezi mai cu spor,mai repejor.”
E sambata, ora 6.20, iar muncitorimea care locuieste in blocurile din jur sigur doarme de rupe la ora asta. Pun contact, trag soc, o pup pe Rodi si-i dau demaror. Porneste instant cu o pocnitura tipica, urmata de duduiala si plescaiala tobelor. E normal ca om sa dai cate-o basina dimineata cand te trezesti. Ba chiar doua sunt acceptate. Rodi a mea e trei-sferturi umana. E o dama muncitoare care are si ea tabieturi. Nu bea cafea, nu fumeaza, nu se prostitueaza. Face galagie.
Are cele doua minute de racnit la lume dupa care se potoleste. Ma lasa sa ma urc pe ea si coboram elegant si incet bordura. Nu e tipenie de masina pe strada asa asa ca mergem lejer pe bulevardul drept, accelerand usurel-usurel. Fetita mea inca e somnoroasa si afara e racoare bine de tot. Tot drumul pana la serviciu dureaza cam 5 minute daca prind toate semafoarele rosii, dar astazi stiu ca Rodi va avea parte de cafeluta la ora 11, la Petrom-un din Pacurari si apoi, pe drum, cine stie pe unde.
In parcarea solitara de la munca manevrez lejer si parchez langa un perete, nu inainte de a accelera usor. Imi place la nebunie cum dardaie carnea pe mine cand accelerez langa un perete. Da, hai sa lasam prostiile si sa trecem la treaba.
Descui usa, flutur cartela de acces prin fata primei usi, fac la fel si pt a doua usa, bag un cod se securitate pe ici-colea si aprind lumina. In camera de „tortura” nu e nimeni, evident, dar e un aer care ma imbie la „azi facem cacatul praf, da? Hai sa-i facem pe astia mandri de noi ca sa nu se oftice ca ne-am permis decalarea asta de program.” Ma avant direct spre bucatarie unde pun de-o cafea king-sized si-mi scot placinta cu continut dubios. Pana se face cafeaua, ma duc cu tot cu micul dejun la Delu’ (tovarasul meu fabricat de Dell, care proceseaza tampenii si se blocheaza), deschid un Youtube ca sa poata avea mancarea gust, dar simt ca mananc pe fuga. N-are cum sa-mi fie rau de la atat, asa ca balotez placinta cat ai zice „vai, ce miros de cafea vine din bucatarie.” Imi iau canita de cafea care m-a facut un superstar in firma datorita dimensiunilor ei rubensiene. Torn jumate cafea, jumate lapte, jumate zahar, adica mixul ideal, si ma apuc de treaba.
Ce-a urmat e de nepovestit pentru ca nu retin altceva decat coloana sonora: albume de la Metallica, Megadeth, Sodom (pentru astia nu-mi facusem incalzirea asa ca am schimbat dupa primele cateva melodii) si ceva Anthrax, nitica Pantera si un varf de Radio Guerrilla.
The ride
La 11, cand mi se termina „tura”, ies impuscat pe usa, ma duc la Rodi, o sterg de praf si il sun pe Marius, cu care am sa ma intalesc la Petrom Pacurari pe la un doişpe, dupa ce dau gata alte cateva mici trebusoare.
Ne regrupam, ne salutam, ne punem benzine si ii dam cu gaz. Am tras si-o cruce inainte sa plec, ca nu se stie cand, cum si de unde de paleste.
Rodica mea toarce frumos si ii dam cu spor si precautie, ca e trafic, nu gluma, pana in apropiere de Pascani, la o pasarela de unde ma trezesc intr-o rezerva de spital, cu Oana speriata langa mine, Bogdan la fel si tata care ma scaneaza din cap pana-n picioare fara sa zica nimic.
The aftermath
– Ce-am facut?
– Accident
– Marius e bine?
– Ailalti sunt mai bine ca tine. Nu esti vinovat.
– Ce am? De ce-s la spital?
– Femurul tau e cam rupt si esti pocnit bine. Sa nu te misti!
Cam asta imi aduc aminte din ce mi-a zis Oana cand am deschis ochii prima data. Din cate am inteles ulterior, cei din ambulanta SMURD au niste injectii care cica daca te calca tancul pe picior cat esti sub efectul serului din ele, razi de situatie de te caci pe tine. Mit sau realitate, asa va ramane pentru mine.
Urmatoarea trezire mi-o da un nene cu halat alb si pantaloni verzi. E inaltut si pare ca stie ce face. Zice ca o sa-mi coase putin la picior si ca sa nu ma sperii. Imi da si o anestezie asa ca n-are decat. Il simt cum isi face treaba, dar sa mor daca imi aduc aminte sa ma doara vreo secunda.
Sunt transferat intr-un salon cu mai multe paturi unde adorm fara sa am vreo memorie. Tot ce-mi doresc sa stiu e „cum Pastele ma-sii s-a intamplat?”
Prima dimineata rasare peste mine la ora 6. Agitatie mare, infirmiere, asistente, bolnavi, toata lumea face taraboi. Eu zac lat, cu femurul meu rupt si deplasat si nu stiu daca sunt oameni cunoscuti pe langa mine. Ma gandesc continuu la ce-o sa fie, cum o sa fie, de ce eu? De ce mie? Cand, rahat, ma externeaza astia? Ma baga-n ghips? Auzi, cica se lasa cu operatie. Ce opereaza aia la mine? Oare o sa mai pot sa merg? Futui ceapa ma-si de treaba.”
Primele trei zile sunt intotdeauna de adaptare. La fel mi-a fost si in „Epopeea celui fara de jet”. Nu prea stii ce se intampla in jurul tau. De data asta, in jurul meu s-au intamplat multi oameni. N-a fost nicio zi fara sa am pe cineva sa ma viziteze. De multe ori s-au suprapus si au fost si opt oameni in jurul patului meu, spre disperarea asistentelor. Tuturor celor care au avut curaj sa ma vada asa, va multumesc. Oana si Bogdan au creat in mine un efect Pavlov, pentru ca nu a fost seara in care, dupa ce veneau si ma tineau de vorba, adormeam bine si visam frumos. Si voua va multumesc si va raman dator viata asta si urmatoarele trei.
Marti se ia decizia ca nu se mai poate sta si, totusi, maine intru in sala de operatie.
Pentru cei ce nu stiu, a te opera nu inseamna musai sa scoti bucati din tine din cauza ca ti s-au umflat de la crapat seminte in fata blocului. Interventia chirurgicala pe care o am eu de suportat chiar baga in mine ceva. Se numeste DHS si nu, nu e un cadru de bicicleta. Dynamic Hip Screw e o platbanda metalica ce se fixeaza pe osul fracturat in ideea sa-l tina la locul lui pana se reface.
Seara de inainte de operatie inseamna un singur lucru: clisma. Multi fug de asta, dar mie imi place (mai putin partea cu bagatul tevii de Pexal in fund. La aia nu prea ma pricep). Stiu ca ma curata de toate si-s liber…intestinal vorbind.
O fac si p-asta si incerc sa adorm. Langa mine, un nene cu cinci decade mai greu ca mine munceste de zor sa-si scoata extensia(asta e practic o tija care se baga prin infiletare. Are unul din capete ascutit ca burghiul si trece prin os ca prin branza. Ca sa-l montezi folosesti o bormasina cu acumulator. Nothing fancy) care-i tine femurul la locul lui. De mentionat e ca de aceasta tija atarna o greutate printr-un mecanism de scripeti prea complicat de explicat. Il vad ca e putin deranjat la „mansarda” si-l las in pace sa roada din metal. Fac atente asistentele cu privire la acest lucru, dar, de cum nu e privit de cerberii salonului, iar trage si munceste la sarma lui. Macar nu face galagie.
Ma intind pe singura parte care nu doare si incerc sa adorm. Ma fura dulcele somn in nici zece minute, dar e perturbat in jurul miezului noptii de un sunet de nuca sparta. Mai bine de-atat nu ma pricep sa explic cam ce s-a auzit. Am cascat ochii mari, ma uit la mine si vad ca sunt amotit in pozitia in care m-am culcat, semn ca nu a pocnit nimic de la mine. In stanga mea, mosul statea pe sezut, cu ochii lui Mort din Madagascar atintiti spre mine, inghetat in pozitia „cred ca am reusit sa rup cacatul asta de-mi tine piciorul.” Ei bine, nu a reusit, dar pana dimineata a scos greutatea atarnata de extensie si a adormit cu capul pe genunchi, intr-o pozitie demna de aplaudat pe scena Teatrului Bolshoi. L-am imortalizat intr-o poza la prima ora dupa care l-au luat asistentele in primire.
Pana a intra in sala de operatie habar n-am ce-am facut. Cel mai probabil am contemplat peretii si gaurile din tavan pana cand, in final, am adormit.
Pe la ora 13, apar brancardierii cu targa si cu privirile atintite spre mine. E clar. Mi-a venit sorocul. Stai numai sa vezi in ce hal va durea cand ma ridica astia de pe pat.
Dupa cum am zis, baietii isi parcheaza targa langa patul meu. Incearca sa ma faca la psihic spunandu-si intrei ei „il luam incetisor, da?”. Stai numai sa vezi cum ma pis eu pe mine de durere.
Se apropie, imi zice unul sa-l imbratisez (probabil nu din empatie) si sa-l tin de dupa gat, in timp ce, ajutorul lui imi manevreaza picioarele cu o stangacie rara.
Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca pana am ajuns in sala de operatie am simtit toate pragurile peste care a trecut targa, dar ma bucur ca am ajuns. M-au lasat nitel langa un geam si, uau!, ce frumos e cerul. Nu-l vad in toata splendoarea lui pentru ca geamul prin care incerc sa privesc e murdar din cale-afara si mai are si autocolant mat lipit pe el pana la jumatate.
Targa iar o ia din loc, cu aceeasi meseriasi la capete. Intru intr-o incapere care detine un alt pat si-un luminator de-ala de-ai vazut in „Grey’s Anatomy”.
Sunt lasat doua minutele zacand pe masa de operatie (pe care am fost asezat prin metoda tragerii cearceafului). In timpul asta, in capul meu se-aude vocea ratiunii: „ei, baiete, cam asta ti-a fost. Mai ai de tras un pic atunci cand te-or ridica astia sa-ti faca injectia in spate, dar in rest o sa fie bine. Sa nu te caci pe tine cand ai sa auzi bormasine, flex-uri si alte unelte de-astea de le-agati in magazie. Be cool! Hai, ca daca trecem cu bine si de asta, suntem castigati. Si-asa ai scapat ieftin din toata abrambureala asta. Fii tare!”
Apar in jurul meu multe femei imbracate in costume de-alea de spital, cu masti pe fata si plase pe cap. Una se plaseaza in dreapta mea si incepe sa ma intepe de zor in mana, cautand o vena. Sparge vreo 4-5 pana da de una care-i convine. Ma mufeaza la monitorul de tensiune si puls si-l aud ca piuie cam greu, semn ca sunt cacat pe mine de frica in cel mai elegant mod posibil. Inima mi-e cat un purice si refuza sa bata cum o face de obicei, de 80 de ori pe minut.
O alta tanti ma ia cu vorba pe partea stanga. Aici imi aduc aminte o scena asemanatoare in „epopeea celui fara de jet” cand, dupa ce imi facusera anestezia in coloana, aceeasi tanti de pe partea stanga ma tinea de vorba. Nu am retinut in niciunul din cazuri ce voia ea de la mine, dar cert e ca au si ele rolul lor.
Cat ma abureste femeia asta, apare rezidentul care mi-a cusut plaga de la gamba. E un macelar excelent si un om care nu se fereste sa vada oase iesind prin piele si galeti de sange adunate sub patul unui pacient. El isi stie meseria si o face bine.
Vine langa mine, imbracat in haine de scandal chirurgical si-mi arata cateva instrumente. Sadic, n-am ce spune, pentru ca ma asteptam sa vad un bisturiu, un dilatator…ceva ce-ar putea incapea intr-o palma. Omul scoate bormasina care se califica la sectiunea „rotopercutoare” si un dilatator hidraulic, ceva ce numai prin filmele horror poti vedea. Imi face semn din sprancene si-mi spune sa nu-mi fie frica, asigurandu-ma in acelasi timp ca ma voi trezi alt om. Evident, urmeaza si clasicul „totul va fi bine.”
Le face semn la anesteziste si mi se monteaza pe fata o masca prin care vajaie un gaz. Banuiesc ca e oxigen. „O sa-ti facem un ser in vena si-o sa te simti ametit, dupa care o sa numaram impreuna de la 100 si-o sa adormim”. Sa va vad!
Zis si facut, baga serul, simt ameteala si-i zic sa inceapa sa numere odata cu mine. Zic „o suta” si cam atat. Urmatoarea imagine e cum sunt plimbat pe hol pe-o targa si mi-e bine ca e curent si racoare. Se vad toate luminile alea pe tavan si mi-e bine. Ajung in salon si aud din nou „ia-ma de dupa gat”. Ma conformez, ma aseaza in pat, apar asitentele care-mi umplu venele cu perfuzii si alte minuni.
In jurul meu stiu ca sunt cunoscuti, dar mi-e si jena sa vorbesc cu ei pentru ca sunt asa de spart de la anestezia asta incat cred ca vorbeste gura fara mine. Par ingrijorati ca cica am stat cam mult. Cert e ca Oana si Bog sunt aici.
Mai indrug cateva vorbe si mi se rupe filmul. I pup you, Romania.
The comeback
Prima zi de dupa operatie incepe, ca fiecare dimineata, la ora 6. Infirmiere, scandal, oameni care se agita, „da-mi aia”,”ajuta-ma”, „uite-l si pe-asta ce-a facut”, etc.
O mare schimbare in peisaj e ca mosul de langa mine, balerinul, nu mai e. Din cate aveam sa aflu mai tarziu, l-au bagat si pe el in operatie tot o data cu mine, doar ca eu am avut bunul simt sa ma si trezesc din anestezie.
Zac in pat, imi evaluez starea, privesc tavan, ascult colegi si ma mir cum, intr-un salon de 9 paturi, brancardierii si doctorii se incapataneaza sa tot aduca oameni. Am ajuns sa fim 13 paturi. Hai sa ne linistim nitel, ca si-asa nu este aer.
Dupa vizita de seara de la Oana si Bog, ma cuibaresc in pozitia preferata si, incetisor, adorm.
Zilele trec toate la fel, drept pentru care voi mentiona ca singurul eveniment important din weekend a fost ca am mancat doi cheeseburgeri de la McDonald’s. E un gust pe care numi in spital il poti trai asa cum se cuvine. Evident, furnizorul si traficantul de calorii a fost Bog, caruia ii multumesc inca o data ca a facut asta.
Deja e efect Pavlov. Zilnic vina oameni sa ma vada si stau de vorba cu ei si ma simt bine ca sunt totusi indragit si ca unii chiar vin sa vada un ciung care sta in pat si se scarpina in fund toata ziua. E ceva.
Trece weekendul si apare intr-o dimineata si prietenul meu, mosul balerin, lat pe-o targa, proaspat scos din ATI, cu mai multe perfuzii decat vene. Il aseaza in locul de unde a fost luat, dar il vad ca nu prea respira. Cum instalatia de oxigen din salon e montata pe cealalta latura, se fac unele mutari si mosul primeste aer. E cuminte si vlaguit. Asa ii sta bine, avand in vedere ca episoadele lui psihotice m-au facut sa ma trezesc noaptea.
Intre toate durerile de pe Pamant, exista una care le da ceata la toate si mai are si nume: Maria. Maria e doamna kinetoterapeut care e responsabila de mobilizarea piciorului meu dupa operatie. Ea e motivul pentru care ai mei parinti au fugit din saloni, socati de imaginea in care copilul lor, operat de doua zile, e in agonie cand ii este miscat piciorul in scop terapeutic. Ba pe deasupra, acelasi copil este si pus sa stea la marginea patului, moment in care i se vede culoarea fetei. Da, e usor de confunat cu albul omniprezent in spital. Cele zece-cinşpe minute de mobilizare ma termina si simt ca aprope lesin.
Inainte sa apara doamna cu mobilizarea, doctorii s-au gandit ca ar fi un moment prielnic sa-mi schimbe pansamentul. Sunt de acord cu ei pentru ca nu vreau sa dau la peste cu ce-mi poate creste pe sub compresele astea sterile. Am zis ca e plimbare in parc, ca o sa ma simt exact ca atunci cand imi juleam genunchii non-stop si imi curata mama rana cu alcool in casa in timp ce-mi facea morala (bataia urma dupa, ca sa fim clari. Nu puteai sa altoiesti un copil plin de sange. E inuman). Ce n-am prea gandit e ca mama m-a nascut, a avut grija de mine si m-a crescut astfel incat sa indur in viata asta cat mai putine experiente dureroase. Mama m-a pansat de fiecare data cu tifon si dragoste, cu atentie si rabdare. Mama n-avea de pansat 70 de copii, cum au astia.
Apare o asistenta zdravana care impinge la un carucior de inox cu ceva oale pe el. Frumos carucior, trainic as zice. Din urma ei apare un doctoras pe care-l recunosc si are un zambet implantat pe mufa. Imi da binete si ma roaga sa ma intorc. „Da, sefu. Imediat. Ia sa-ti arat ce frumos am invatat eu sa ma intorc pe-o parte.”
Se-apuca lumea de pansamentul meu si, soc! Chiar daca domna care vine cu barbieritul de inainte de operatie a facut o treaba excelenta si o si pup cu ocazia asta, se pare ca pansamentul asta s-a lipit bine de tot de mine. Sa-nceapa balul!
Jap! Jap! Doua bucati de leucoplast sar de pe mine cu tpt cu par, timp in care ochii mi se umezesc, bucile mi se strang, gura se usuca si sufletul imi iese prin porii proaspat deschisi de pe picior. Nu ma pot abtine si ingan durere in timp ce musc gospodareste din prosopul cu care m-am sters toata ziua de transpiratie.
Jap! Mai sare un ultim leucoplast impreuna cu ce mai ramasese din lacrimile pregatite pentru eveniment. Bucile s-au transformat in piatra de ceva vreme. „Hai baietas, trece! Asta a fost mai rau” mi-am tot zis in cap tot timpul asta.
Se ridica tifoanele de pe incizia suturata si se incepe procedura de scoatere a drenului. Ma tamponeaza aia frumos cu betadina, ma iau pai pe ocolite, dar, in final, operatiunea degenereaza in gestul barbar de a smulge futunul din mine. Aici, creierasul meu a detectat un nou standard in ce inseamna durere maxima suportata vreodata.
Nici n-apuc sa urlu cum trebuie ca pun astia un aspirator pe mine si sug si ce mai era in gaurica mica. Alta durere, dar insignifianta comparativ cu ce tocmai trasesem.
Tot traseul tifonului cu betadina plimbat pe rana proaspata lasa in urma o dara de usturime ce ma seaca. Deja sunt in pragul lesinului si sper sa trec granita spre partea cealalta, unde e somn si nu e durere. Inchid pansamentul peste „fermoarul” de la coapsa si se muta la gamba. Acolo n-a fost niciodata barbierit, deci epilarea e garantata.
Jap! „E, ai cam ramas fara par pe picioare domnul Grigore”, zice o asistenta zambind in timp ce eu mai storc vreo cateva lacrimi si musc iarasi din prosop. Iar dau cu betadina, iar ustura de ma iau dracii, dar pun totul la loc si pleaca.
„Bine c-ati plecat, lua-v-ar toti dracii cu lipiciul vostru si cu furtunele voastre, cu aspiratoare si cu caruciorul vostru de inox cu tot. Ptiu! Bata-v-ar!”. Nu lesin, adorm.
Ma trezesc cu pavlovienii Oana si Bogdan la cap. Zambesc amandoi si e ceva ce ma starneste si pe mine. Mai stam de vorba si facem status check-ul, ca in fiecare seara, dupa care ii dau cu somn de voie.
Noaptea trece, dimineata e ca-n povesti, cu internari noi, infirmiere si scandal de la ora 6. Imi pun perna pe fata in semn de protest, dar nu functioneaza, ba chiar intriga si sunt „rugat” sa stau normal.
Suntem 14 in salon azi, afara sunt 33 de grade si totul se topeste mai repede ca ceasurile lui Dali. Intre cei nori e un anume domn B. Acronimul vine de la „boschetar” (desi se potriveste cu numele lui) si, dragilor, pute a pipi de-ti dau lacrimile.
Ca sa fie treaba buna, se fac niste permutari si aranjamente astfel incat patul lui e fix langa al meu si ii vad picioarele dezvelite tot timpul. Pe langa faptul ca au o culoare si textura de om intrat in a doua saptamana de putrefactie, miros asemenea. Chiar daca sunt 30 de grade in salon si nu e oxigen, eu ma invelesc pe picioare pana la genunchi…de frica!
I se ofera un „ratoi” (recipientul in care faci pipi, pentru ca nu te poti duce la baie singurel), dar nu si instructiuni de folosire.
Domnul B are o dictie perfecta. Cere foarte frumos apa si mancare si pipi si ce-o mai cere. Se vede treaba ca o fi fost si el vreo mare scula la viata lui. E cam nepermisiv in ce priveste durerea pentru ca, desi a dormit de cand a ajuns, tresare cateodata tipand de durere, dupa care se culca la loc.
Ca sa ma indepartez de partea puturoasa a povestii, ma indrept catre eternii Oana si Bog, care acum sunt acompaniati de Vlad. A batut 500 de kilometri de la Bucuresti la Iasi ca sa ma vada cum sufar si, daca tot a facut asta, mi-a adus si o scrisorica de la Gege, care ar fi trebuit sa fie alaturi de mine daca nu erau proprietarii lor hotarati sa le puna aer conditionat fix azi. Trec printre randuri cu mare graba si simt cum ma inviorez. Scrisul fetei e rotund si-mi mangaie retina, iar ce zice acolo e de l asuflet pentru suflet. Saru’mana Gege. Saru’mana mult! Ca sa fie treaba completa, Vlad a adus si doua pungi de Viva Chips cu pui, ca sa ma pot drege cat sunt in spital. Ar fi facut-o si singur, dar am cazut ca de acord ca a fost tot din directivele Gegeei.
Am mai sta de-am palavragit, desi as fi vrut sa ies din spital pentru cateva ore, cat a stat omuletul asta in provincie. El e un porc si un nenorocit, dar nu am sa pot sa nu-l iubesc vreodata. E iubibil, vorba cantecului. M-as duce sa gust un shot de Jäger cu el, desi stiu ca, practic, m-as fi atins de fructul interzis si as fi muscat cu pofta.
Uite ca se lasa iar seara si, dupa cei mai bine de doi litri de apa regulamentari consumati in timpul zilei, trebuie musai sa mai si evacuez cate ceva. Pun mana pe ratoi si vad ca e loc de-o ultima tura de pipi. Ma folosesc de ea ca si ultima resursa si sper ca, desi de pe hol se-aude zgomot de zarurui care se agita pe cutia de lemn si piese care se muta repede, va veni o infirmiera, la un moment dat, sa imi goleasca ratoiul.
Ma culc linistit, impreuna cu prietenul Diazepam, in timp ce mosul balerin tocmai trage o cacare cu strigaturi care schimba aerul in tot salonul. Geamul ramane inchis pentru ca romanului ii e frica de curent mai rau decat de FISC.
Pe la ora doua sunt trezit de-a mea vezica plina si dornica de a scapa de presiune. Nicio problema. Bajabi pe-ntuneric pana la ratoi si, ce sa vezi, e plin. Se pare ca tablele au invins constiinta muncitoreasca a personalului din spital.
Ma uit in jur, trag de funiuta care aprinde lumina in dreptul patului meu, ascult atent, in speranta ca e o infirmiera ratacita pe hol la care pot apela. Pauza. Nimic. „Ei, sa evaluam situatia: avem o vezica plina, un pat pe care trebuie sa dormim pana dimineata, nu putem merge si, chiar daca am putea, nu avem un cadru langa pat. Tot ce-a ramas e sa beau fie pipi din ratoi ca sa creez un gol, fie sa termin apa din sticla asta de Dorna si sa vedem ce iese cand incercam s-o folosim pe post de urinar. Hmm, parca varianta a doua suna mai bine.”
Zis si facut. Pun sticla la gura si scurg ultima suta de apa, dupa care, incerc s-o pun pe pozitie pentru a face pipi in ea. Nu stiu cati ati incercat vreodata sa faceti pipi, la doua noaptea, stand pe sezut intr-o sticla de apa minerala, dar mie nu mi-a placut. Am reusit de-am nimerit gaura si, dupa ce m-am curatat cu servetele umede, am lasat sticla langa pat, in speranta ca o va gasi o infirmiera si va crede ca-i whiskey.
Urmatoarea zi e practic o plictiseala totala aromata cu pipi si caca de la diversii domni generosi care insista sa-si imprastie mirosurile. Ceilalti pacienti sunt indignati, dar mai rabda.
Duminica e zi de odihna. Pe dracu. La ora 6 e desteptarea si incepe traditionala foiala. Deja nu mai sufar ca nu apuc sa dorm cat imi pofteste inima. M-am adaptat.
Ora 10 devine critica. Geamurile au ramas inchise atata amar de vreme si oxigenul e din ce in ce mai rar. Spiritele se incing si, surpriza, particip la ceea ce se pare a fi o revolta. Da! Oamenii se revolta pe sistem! Oamenii isi cer drepturile! Se scandeaza „vrem oxigen” si „dati afara sconcsul”. E revolutie, ce mai. Sase oameni care tipa ca din gura de sarpe ca vor aer. E frumos ca inca exista asta in romani, desi a trebuit sa treaca trei zile de aromaterapie.
Luni e ca la nebuni, dar cand stai alaturi de ei, luni e ca marti si ca oricare alta zi. Pentru mine azi e o zi mare, e una din zilele pe care chiar le-as trece in calendar. Azi am fost sa fac treaba mare la toaleta, unde se face in mod normal treaba asta. Da, prietene, trebuie mentionat, memorat si sarbatorit. Se face comanda la Bog: doi cheese si-un McFlurry la baiatu’ cand veniti diseara. Sa aduceti si-un Nestea sau ceva ce se vinde la sticla cu gatul larg. Nu se stie cand se repeta campionatul de table si trebuie sa fiu pregatit.
Astept sa apara oamenii astia si ne infruptam impreuna din bucatele capitaliste. Mama ce bine e sa sarbatoresti!
Chefuim de zor, dar orele de vizita se incheie si pleaca toti vizitatorii. Raman singur, dar fericit. „Uite ma ca are grija de tine lumea. Tu te-ai uitat in jur sa vezi ca nu vine niciun om la celelalte paturi, iar la tine e plin tot timpul. Esti cineva ma! Tine-o asa! Hai sa ajutam in continuare pe toti si sa fim asa cum ne place toata lumea: veseli si pozitivi.”
Ma fura somnul, iar pe la un miez de noapte ma trezesc cu o durere in maţe de calibru mare. Mancarea capitalista mi-a cam picat nasol. Cer o pastica de calmat matele la o asistenta si incerc sa ma linistesc. Aiurea. Stau in durere pana pe la ora doua cand, chem o infirmiera si-o rog sa-mi aduca un lighean. Ea vine cu o tavita renala si cica sa-mi fac treaba. Sunt sceptic ca tot ce-am in stomac va incapea in ce mi-a dat ea, dar ma pun pe vomat. Amigo, am dat afara tot si am umplut recipientul ochi. Am chemat-o, din nou, sa ma ajute si a fost amabila. Inca o tura de sters tot cu servetele umede, dupa care bag somn de oboseala. Hai ca mai prindem o tura mica de odihna pana se apuca astia de scandal pe-aici.
Iar e dimineata, iar galagie, iar perna pe cap, iar fara efect. Rutina e cheia in spital. In fiecare zi, la exact aceeasi ora se intampla exact aceleasi lucruri, exact acelorasi oameni. Astept si azi sa vina doamna Maria si sa-mi aduca noi senzatii dureroase. Cu siguranta vine si cu aceeasi siguranta asta face. Iar vin oameni, iar vine seara, iar Diazepam, iar vise cu pajisti alpine, labradori si apus pe malul marii incepand cu 10 seara.
Dimineata de urmeaza difera putin de restul. Incepe tot la 6, dar pe alt ton. Deschid ochii la ora sase fix, trezit fiind de urlete si scrasneli. Cand cracan ochii sa vad despre ce e vorba, imi vine sa-mi fac o cruce mare, dupa cum e obiceiul prin partile astea alea Moldovei. Balerinul era pe jos (literalmente, pe podea), tarandu-se cu fudul pe linoleum. Nu stiu ce sa fac, sa rad sau sa plang,cert e ca iau telefonul si-l filmez.
Se zbate si se cearta cu toata lumea vreme de vreo cateva ore si insista sa fie lasat sa plece la Piatra (Neamt) unde e asteptat de o anume comisie ce urmeaza sa discute viitorul fracturii sale de la picior. In toata nebunia creata, una din asistente e muscata de mana de acest pit-bull stafidit, moment in care sar pe el brancardieri, infirmiere si asistente, il imobilizeaza, il pun pe pat si il leaga de maini si picioare.
Ziua toata continua cu incercarea lui de evadare, cand pe cale amiabila, cand ca-n filme. A cerut cutit de la absolut fiecare persoana care a pasit in salon, iar cand toata lumea era adormita, a incercat sa roada tifonul ce-l inlantuia pe acest mic Prometeu.
Alta mutare neinspirata a personalului a fost sa mi-l aduca pe domnul B mai aproape, in caz ca nu am inspirat suficient din ce miresme emana. Sunt pregatit cu spray-uri de ambient. O sa-l imbaiez in ele daca e nevoie. I will survive!
Pe la pranz apare si doctorasul acompaniat de o asistenta, o infirmiera si caruciorul de inox. E vremea de schimbat pansamente. Ma pun pe pozitie, ma prgatesc pentru ce-i mai rau, dar se dovesdeste ca, in afara de ce-a mai ramas din parul de pe picior (adica vreo doua fire eroine), nu se mai jupeste altceva. Nu mai ustura si reusesc sa ma relaxez. Sunt informat ca externarea mea ar trebui sa se intample cat de curand si ma entuzismez ca un copil in dimineata Craciunui, uitand sa intreb ce inseamna „de curand.”
Zac fericit in pat si astept sa apara Oana si Bog ca sa ma pot lauda ca scap din cocina asta. Nu mai cer cheeseburger si inghetata. Astept sa ajung acasa unde am conditii optime de voma.
Se lasa seara, vine asistenta cu pasticile, aleg sa iau doar ceva de somn si ii scriu Oanei asa: „A aparut si tovarasul Diazepam. Il iubesc pe baiatul asta. Are grija ca pana maine sa ii amuteasca pe toti si sa se asigure ca eu dorm cum trebuie. Din pacate, prietenia dintre noi ramane in spital. Acasa voi relua viata curata pe care am avut-o pana acum. Nuapte buna!”…si dus am fost.
23 mai 2013 – O zi goala. O zi in care, daca Dumnezeu nu-l lasa pe Mihai Barbu pe lume si-i zicea “du-te ba si te plimba cu motocicleta pana in Mongolia si scrie ceva despre asta”, eu as fi murit din simpla plictiseala. Nu e nimic de raportat. Toata lumea e cuminte si totul se intampla dupa binecunoscutul plan. E mai liniste, totusi, pentru ca mosul balerin e transferat la urologie pentru ca a facut pipi pe langa sonda. E ceva normal, in condtiile in care a taiat/sfasiat cu dintii tubul ce-i iesea pe sub buric.
Epilog
24 mai 2013. Asta va fi una din zilele pe care mi le voi aminti o viata intreaga. E ziua in care mi se spune ca „la pranz te externam. Mergi acasa azi.” Nu stiu cum sa explic ce-a fost in sufletul meu. In mana il aveam pe Mihai care tocmai se chinuia prin Siberia, dar l-am lasat daoparte cat ai zice „acasa.” Si el tot in drum spre casa era, dar fara picioare rupte (spre norocul lui. Sper sa n-aiba parte de asta, oricum, orice-ar face). Il sun pe tata si-i dau vestea cea mare.
Evident, cum totul e infasurat intr-o aura balcanica, exista o hartie fara de care nu se poate, fara de care CAS-ul nu-mi deconteaza operatia si internarea, etc. In acelasi stil balcanic, mi se spune asta cu cateva ore inainte de deadline. Sun in disperare pe Radu, seful de departament care ma mana si indruma la servici, si-i spun ca trebuie sa am o adeverinta de salariat la mine in cateva ore. Mentionez ca am sunat in plin program de lucru, cand, spre deosebire de alte locuri de munca, oamenii de la Softpedia chiar sunt ocupati si nu prea le arde a vorbi la telefon.
Am primit promisiunea ca va veni si adeverinta in timp util, lucru care s-a si intamplat.
Acum, ca am si bilet de externare si tot ce e nevoie, hai sa mergem acasa. Vorbisem deja cu doi brancardieri care au fost generosi si s-au oferit sa ma duca acasa. N-am intrebat prea multe detalii, am zis ca facem afacerea.
Aduc baietii un scaun cu rotile, ma pun in el usurel si ies pe hol unde, dupa atatea zile, simt curentul care ma racoreste instant. Totul e mega-colorat in jurul meu comparativ cu salonul alb-alb-alb.
Se ajunge jos unde, uau. Sa mor eu, ce frumos e! Soare, cer albastru cu cateva bucati de vata de zahar pe el. In jur toti copacii sunt verzi si e splendid. Dupa doua saptamani de carcera, am iesit sa vad lumina. E, intr-adevar, un spectacol afara.
Ceva imi miroase putred in afacerea pe care tocmai am incheiat-o. Ma asteptam sa fiu urcat intr-o duba sau masina spatioasa, nu intr-o Toyota Corolla. Hai ca ne ingramadim. Macar pe scari, acasa, va fi mai bine ca au astia scaunul cu roti mari. Ma urca usor.
Ajungem in Pacurari cu greu. Trafic incet, caldura mare. Oricum, pentru mine a fost un deliciu, avand in vedere ca eram proaspat eliberat. Am vazut pe drum oameni cu biciclete, lucrarile de la pasajul M.Eminescu si o bucatica din Copou.
Il ghidez pe sofer spre locul unde trebuie sa opreasca si face intocmai. Astept sa scoata scaunul din portbagaj. Replica a fost seaca „nu l-am mai luat ca trebuia sa ne intoarcem la spital sa-l lasam. Ne descurcam cu un scaun, o sa vezi.”
Bine meseriasule, daca zici ca ne descurcam, o sa vedem cum ne descurcam.
Aduce tata un scaun din casa si ma asez pe el. Sunt ridicat pe sus si dus pe trotuar exact ca o gaina in noaptea nuntii. Asa se urca si cele patru etaje. Sunt lasat in mijlocul camerei din care scriu acum si baietii se retrag spre usa, impreuna cu tata.
Negocierea mea cu ei a fost proasta de la inceput. Nu am stabilit clar conditiile in care vom merge si nici de bani nu am vorbit. Baietii trag linie si zic ca 80 de lei face toata distractia. Tata bulbuca ochii la ei, apoi la mine, plateste, le zice de toate si apoi vine spre mine. Stiu ce urmeaza sa zica si ii dau dreptate. Am fost prost. El m-a crescut jidan-negustor. El mi-a spus ca orice se negociaza, iar cand vine vorba de smecherii de-astea, abia aici se vede daca m-a crescut bine.
Post-scriptum
Capitolul doi e in curs de scriere. Sunt acasa, mi-e bine si incep sa ma descurc singur la mai tot ce fac. Terapia ma ajuta si incep sa se alinieze lucrurile pentru viitorul apropiat. Ce urmeaza de-aici e rabdare si rabdare si rabdare. 16 iulie e ziua in care se decide daca pot pune piciorul jos. Pana atunci, tot ce fac se numeste „hei rup” si include durere musculara sustinuta. Nu e placut sa fii olog si nu recomand nimenui sa incerce senzatia. Poate ma recuprez mai repede si prind si concertul Rammstein. Asta da binecuvantare.
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
E exact cum spune sifiliticul. Te sinucizi aruncandu-te in marea de munca de la serviciu si ramai fara aerul socializarii. Mori cu ochii beliti la televizor in fiecarea seara si-ti indrepti circumvolutiunile una cate una. In final singurul care are de pierdut e cel care se gandeste la asta, implicit eu. Nu va fi vreodata moment in care sa nu ma intreb de ce trebuie sa te forjezi asa de tare cand esti inca un mugur intr-o mare de stafide. Meriti si poti sa ajungi o fructa frumoasa si gustoasa dar accepti sa fii impuns de spinii muncii in fiecare zi. Vei ajunge sa te stafidesti inainte de vreme, iar dupa ce faci asta, esti o stafida de proasta calitate pe care nimeni nu o vrea. Esti singur dar ai sperante ca te vei reuni cu cei pe care i-ai uitat de mult. Urmeaza socul descoperirii succesului celorlalti pe toate planurile si apoi o perioada de depresie.
Sunt unul din bugetarii Romaniei. Nu-mi imaginez o alta varianta mai simpla de a face bani. Singurul impediment e ca trebuie sa ma duc periodic sa-mi reinnoiesc contractul de munca. This is where the fun begins.
Vineri dimineata (mai exact, vineri PREA dimineata). Ceasul sta cu limbile-nspre ora 7 si 10. Eu mi-am luat geaca si m-am avantat inspre Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap…o cambuza, parte dintr-o cladire care pare ca face ceva serios.
Programul afisat pe usi e 8.30-11.30, insa in interiorul holului de 30 de metri patrati oxigenul s-a epuizat de mult. Exista o lista, dupa cum am aflat, pe care se trec cei care vin, pentru a nu exista divergente in privinta ordinei de intrare. Ma trec si eu la pozitia cu numarul 45 si ma fac confortabil in picioare, pe hol.
Nu poti sa nu observi oamenii care te inconjoara (mai ales cand ai timp sa-i observi si sa intri in vorba cu ei). In coltul in care stateam a venit un individ de aproximativ 17 ani. Oligofre,n din cate am inteles. S-a miscat putin prin sala, a privit atent pe toata lumea, si-a ales coltul salii si s-a stabilit. S-a asezat in fund pe gresia mizerabila, a scos din geaca un covrig si o sticla cu apa minerala si s-a apucat sa manance. L-am vazut, mi-am mutat privirea. 30 de secunde mai tarziu, toata lumea privea inspre el. Din reflex, am facut si eu ca turma. Tanarul se descaltase si acum manca din covrig cu o pofta imensa in timp ce isi mirosea picioarele. A continuat vreme de doi covrigi, dupa care a ramas descaltat cat a baut si apa. Cand a inceput sa se simta mirosul de hoit bagat in blender si intins pe podea, am decis sa plec sa iau putin aer (3 ore mai tarziu inca mai existau reminescentele mirosului imbibate in hainele oamenilor si in tapiseria scaunelor).
Ies din hol si ma asez pe-o banca afara, la 3 grade, sa ma racoresc un pic. Langa mine se aseaza un domn la vreo 60 de ani care scoate din buzunar o tigara, o aprinde si trage din ea cu spor. Ma vede ca-l privesc cam ciudat asa ca intra in vorba cu mine. Il barfim pe Base, pe Nichita, expunem problema drumurilor sparte din iasi si a santierelor care nu vor fi niciodata terminate si alte si mai alte chestiuni generale la care orice roman se pricepe. Nea Ion sudeaza doua tigari fara filtru (marca ”Plugarul”®, probabil) dupa care se duce in interior sa mai prizeze un pic de damf de cadavru.
Ramanand afara, atentia mea se concentreaza pe oricine misca. Observ, pe o banca vis-a-vis de a mea, o tiganca la vreo 30 de ani (nu stiu cat inseamna asta in ani tiganesti) care vorbeste cu o doamna de vreo 60. Observ ca zambetul ii straluceste foarte frumos si culoarea dintilor e sidefie. Doamna mai in varsta observa si ea si o complimenteaza cu privire la zambetul ei Colgate® dupa care o intreaba daca a fost de si-a albit dintii sau foloseste vreo pasta speciala. Tigancusa se simte flatata si, cu o seninatate absoluta, declara (pe persoana fizica, dupa cum ar spune un mare filosof in viata) ca se spala pe dinti doar o data pe saptamana, duminica, inainte de a se duce la biserica. Doamna ramane blocata, priveste in stanga, in dreapta si apoi foarte atent la gura tigancii si observa o carie. Ii pune in vedere problema tigancii primind o replica seaca: „stiu, doamna. De asta n-am fost inca la dentist. Sa se mai adune si cand va fi sa fie imi pun placa si gata”.
Ma retrag in interior. Programul a ineput de ceva vreme, asa ca stau pe faza in caz ca imi vine randul. Langa mine, o tanara de vreo 22 de ani priveste ecranul telefonului de la 5-10cm departare. Face la fel si cu biletul pe care il tine strans in mana. Se uita inspre afisierul electronic pe care sunt scrise, cu litere de doua schioape, actele necesare dosarului. O vad cum face ochii mici in incercarea de a intelege. Nu-i iese.
Apare in peisaj un domn cu 3 picioare: unul natural si 2 carje. Se trce pe lista, simte mirosul imbibat in sala de sconcsul oligofren si iese din hol, asezandu-se pe banca. Il urmez si ma asez langa el. Initiez o conversatie si aflu ca are 78 de ani, il cheama David si e infirm din ’89. Coincidenta de an ma face sa intreb daca a fost la revolutie si daca de la asta i se trage infirmitatea. Raspunsul e negativ, insotit de o privire care nu inspira faptul ca domnul de fata s-ar simti confortabil discutand despre problema sa. Nu insist, dar nu omit sa intreb de ce nu e incadrat in grad de handicap permanant ca sa fie scutit de venirile anuale la comisie. „Ei gandesc ca se poate sa-mi crasca inapoi”.
Imi incolteste in cap o intrebare si nu ma abtin: „care-i cel mai mare regret al dvs de cand sunteti infirm?”. Domnu’ David se gandeste un pic si raspunde „ce sa fie…ca astia de la magazine vand papucii la pereche. Eu n-am nevoie de papucul stang.” Ma amuz de ce spune si il invit inauntru, sa urmareasca randul.
Alti oameni cu care sa intru in vorba nu au mai fost, in schimb am observat un fenomen interesant.
In mijlocul multimii, norodului, in spatele unui birou plin de hartii, statea un domn politist local care ghidona „actiunea dosarul”. Senzatia de putere si mandria din ochii sai m-a marcat. Nu stiu daca isi da seama, dar el este „stapan” peste 50-60 de persoane cu varsta medie 65 de ani, parte din care nu vad, nu aud, nu se pot misca fara carja, nu inteleg ce le spui sau pur si simplu nu il baga in seama, lasandu-i falsa impresie de lider, in conditiile in care, atunci cand iese din Imperiul Holului, unde el domneste, nu este decat un alt bugetar de 700 de lei, adica un alt loser care incearca sa traiasca.
M-am retras in plina glorie inainte de sunetul ce anunta finalul programului. Mai aveam 10 indivizi in fata si mai erau 20 de minute.
Vinerea viitoare merg de la 5 dimineata la coada. Se zvoneste ca cei care vin atunci chiar prind loc pe scaunele tapisate (pe la 7, cand se deschide holul).
Am gura pocita si mintea lenta. Astea sunt cele mai enervante defecte din ultima vreme. Pe langa astea se adauga si faptul ca sunt un porc irecuperabil. Multi s-ar consola cu ideea, dar mie chiar nu-mi place. Am perioade cand intru intr-un fel de transa si ma imbrac cu mantia nesimtirii.
Las toate astea la o parte si trec la ce ma doare cel mai tare: mi-am pierdut imaginatia. Nu mai pot scrie fara sa am un subiect concret. Nu mai bat campii cu gratia pe care o aveam cansva. Gandesc pixelat si la rezolutie mica.
Grig…out!
”Impotriva a ceea ce prevede ACTA, doresc sa parafrazez un autor american fara sa-i cer dreptul de autor. Titlul acestei postari coincide cu titlul unei carti de succes a lui Toni Morrison.”
Astazi am asistat la o scena care m-a induiosat mai mult decat a facut orice altceva pana acum. Dati-mi voie sa povestesc.
Sunt -19 grade in statia Independentei. Ledurile din termometrul farmaciei au cam inceput sa paleasca din cauza gerului, iar oamenii care asteapta autobuzul se ingramadesc care in altul, doar s-ar face un pic mai cald. Incalcarea spatiului privat e in floare si oricine te poate cotrobai prin buzunare fara vreo grija.
Aleg sa stau mai departe de multime, sa privesc contemplativ totul si sa ma bucur de asa-zisa socializare fara interactiune din statie. Imi plac oamenii din statii. Stau pachet, absenti de la ce se intampla in preajma lor, cu privirea atintita spre stanga lor, in gol. Asteapta ca sa le fie intersectat orizontul de cutiuta inghetata care-i duce de ici-colea. Oamenii din statii nu sunt receptivi acustic. Multi prefera sa-si infunde urechile cu casti, sa evadeze din vuietul strazii. Altii sunt pur si simplu deconectati, cufundati in problemele ce-i ingradesc.
Ce-ar fi daca n-ar putea vedea autobuzul? Cu oamenii orbi cum ramane?
Exact asta m-a impresionat. In statie, langa mine, s-au postat trei persoane despre care nu puteai spune dacat ca sunt sensibile la lumina (purtau ochelari de soare; trebuie sa aduc in imagine si ca unul dintre ei tocmai isi retractase un baston din aluminiu pe care si l-a agatat de mana). Cei doi barbati discutau cum ca le este frig la ochi si ca au factura mare la gaz. Femeia, care nu avea manusi, atingea cu sfiala barele inghetate ale bancii din statie.
Vine un 46, deci e timpul sa ma imbarc. Geamurile sunt complet inghetate, deci va fi o surpriza completa aglomertia sau absenta ei. Aud langa mine ”asta e 46, nu?” ”da” ”am ghicit bine. Si ieri tot asta era. Ii scartaie ceva in spate si zornaie un geam”. Nu bag in seama conversatia si ma avant spre usi. Am reusit sa ma urc, ma postez in spatele unui scaun, ingramadit in coltul meu si las pe cei trei sa treaca pe langa mine. Atunci observ ca unul din barbati pipaie bara de sustinere. Irisul lui are culoarea cerului senin. Priveste in gol, dar zambeste continuu. Nu are un zambet cretin, de om cu probleme psihice sau care tocmai a facut sex (asemanarea dintre cele doua fiind oricum izbitoare), ci un zambet care ti se ”monteaza” pe figura cand faci ceva placut. ”Am reusit! Ne-am urcat! Sper sa nu treca peste vreo statie fara sa opreasca”. Omul numara statiile si purta o conversatie cu celalat despre cat de frig e si in autobuz. Femeia intervine si ea, purtand acelasi zambet sincer: ”Eu nu-mi mai simt degetele, dar se vor dezgheta ele in curand. Le tin eu in buzunar pana ajungem. Nu prea ma orientez bine cu manusile pe maini”.
Cobor si ei se repliaza ocupand si locul meu. Urmeaza sa coboare la Kaufland.
Sună a titlu de articol în care se atrage atentia populației asupra nevoii globale de a fi eco. Într-un post anterior am evidențiat clar părerea mea asupra cauzelor problemelor mondiale.
Nu vreau să mă leg de vreo minoritate acum, ci să-mi laud neamul.
Se tot manâncă căcatul ăsta cum că românii nu sunt ecologici. E un căcat fix din cauză că oamenii care-l manâncă nu judecă per ansamblu problema.
Cum poți tu, ca individ ce te crezi cu studiile facute în domeniul ecologiei, sa afirmi că în România oamenii nu sunt puși la curent cu fenomenul de reciclare?
Prietene, sunt curios de câte ori folosești o sacoșă înainte să o arunci. Personal am făcut un mic „studiu” in familia mea și am ajuns la unele rezultate destul de eco.
Prin urmare încep prin a mă lăuda pe postul public cu refolosirea sacoșelor de plastic. O sacoșă trăiește în familia mea cam o lună (deși sunt acele sacoșe eroine care ajung și la 3-4 luni), timp în care e folosită din plin. În final, sacoșei i se rupe un mâner, moment în care devine sac de gunoi. Prin urmare, nu doar că refolosim sacoșe, dar, la final, după ce devin gunoi, mai îndeplinesc o ultimă sarcină.
Sunt sigur că nu sunt singurul care face așa ceva, dar mi se pare fantastic să și conștientizezi asta. Să luăm, de exemplu, cazul american. Țară mare, oameni mulți, conștiință zero. La supermarket fiecare produs e pus în altă pungă de plastic. Un american folosește, în medie, anual, 1200 de pungi de plastic, pe când un român doar 120. De ce? E simplu: ne-am obișnuit să luăm sacoșa de-acasă sau să umblăm cu ea în geantă.
Românul e ecolog prin faptul că folosește orice lucru cât mai mult posibil. Un aparat de bărbierit de unică folosință poate ajunge și la 50 de utilizări înainte de a fi aruncat.
Pe lângă toate astea, avem și gunoierii, oamenii care stau le ghenă sau care pur si simplu triază gunoiul astfel încât ceea ce ajunge la vărsătoare e strict neutilizabil.
Ca să închei, data viitoare când mai auziți pe careva că afirmă că românii sunt niște barbari fără vreo idee asupra ecologiei, dați-i un șut în fund.
E perioada asta a anului care pentru mine nu reprezinta nimic. De fapt, ca sa nu neg negatia, afirma urmatoarea: sarbatorile de iarna inseamna nimic. E inca o perioada a anului in care sa iti dai seama ca nu ai suficienti prieteni, ca trebuie sa faci cadouri diversilor oameni care inca au spiritul craciunului si la care tii (oameni cu care te-ai obisnuit si care iti fac ziua mai buna cand sunt prin preajma).
Cu mațul burdușit de carnaturi si alte porcarii, cu creierul aburit de-atatea tipuri de vapori de alcool, cu gandirea afectata de atatea zeci de colinde, cu toate astea scriu ultimul post pe anul asta ca sa multumesc celor care au fost alaturi de mine si m-au ajutat fix cand imi crăpa măseaua.
Nu o sa fac o ierarhie in ordinea numerelor de pe tricou, dar, daca veti citi vreodata, voi, oameni buni, mi-ati pus mana rece pe frunte cand imi venea sa borasc de draci, mi-ati dat de baut cand n-aveam niciun ban in buzunar si eram cătrănit, ati scos o tigara si mi-ati intins-o cand am avut mai mare nevoie de ea, ati impartit mancarea cu mine si mi-ati aratat ca lumea mea colorata de-o conserva de pate e o imagine falsa si monocroma. Pe langa voi se adauga cei care mi-au oferit hrana sufleteasca si prietenia lor imaculata. Voua, tuturor, va multumesc.
S-aveti masa plina, colesterol mare si pile laurgente. Aleluia!
Sunt bucuros ca sunt roman. Nu pentru ca imi merge prea bine sau pentru ca n-am vazut ca prin alte parti e nitel mai bine. Ma bucur ca fetisoarele din Romania sunt aratoase si nu se sfiesc sa arate asta.
Cu cateva zile in urma am fost si eu, ca omu’, la un supermarket. In drumul meu am trecut pe langa o cladire vis-a-vis de blocul meu. Habar n-am avut ce se intampla in cladirea aia. Au fost multi chiriasi, de la firme de distribuire a presei la vanzatori de legume. Trecand pe langa, vad niste blitz-uri. Ma uit in sus crezand ca-i vorba de vreun fulger. Cer senin. Pac! Iarasi blitz. Ma uit in spate crezand ca-si face careva poze. Nimic. Evident, insinuez ca am halucinatii, pana ajung in dreptul unui geam in spatele caruia se vedeau niste jaluzele bleu. Pac! Blitz puternic venit din spatele geamului cu pricina. Avand in vedere ca in jur era destul de intuneric si ochii mei nu prea erau adaptati cu lumina, am fost nevoit sa ma opresc putin. Ma uit printre jaluzele sa vad ce se intampla. O fatuca, cam de vreo 20 de anisori, sedea nuda in mijlocul camerei, machiata strident, epilata perfect, lasandu-se pozata de un nene cu mustata. Mi-am vazut de drum, dar am meditat nitel.
Fetisoara in cauza nu era tocmai cea mai stralucitoare stea de pe cer. 1.65m inaltime, 50kg, sani micuti, solduri inguste, fund aproape plat, tip măr. Fața nu o avantaja, ca sa nu mai spun ca machiajul o dezumaniza complet.
Romania=pornoland. De ce? Nu cred ca e nevoie sa argumentez pentru ca sunt sigur ca majoritatea barbatilor care au trecut pe langa o scoala/facultate prin perioada aprilie-mai au plecat acasa cu o erectie in plus. Perioada aceea a anului aduce culoare pe strazi (si aici clar nu ma refer la copacii infloriti). Acea perioada a anului cand sexul frumos isi intra in drepturi si capteaza atentia prin splendoarea sanilor care zburda pe sub un tricou/bluzita, sloboziti din cingatoare, iar sfarcurile, dornice sa simta mirosul primaverii, dau sa iasa prin vestimentatie la fiecare boare de vant.
Eu vreau sa-i impusc pe toti. Vreau sa-i pun la perete si sa trag in ei cu o mitraliera pana mi se innegreste fata de la praful de pusca „expectorat” de fiecare cartus. Vreau sa ii vad cum se tavalesc unul dupa altul in balti de sange. Vreau sa vad cum arata genocidul si sa ma bucur de asta. Vreau sa-i vad cum implora, cum plang, cum se feresc, cum incearca sa se scape, cum se zbat. Vreau sa vad daca va exista vreunul demn, vreunul care sa-si priveasca executorul si sa stea demn. Unul care sa-si accepte soarta si sa intelega de ce asa e drept, de ce el trebuie sa fie eliminat.
Imi doresc sa vad raul de sange cum se scurge si inunda pamantul.
Am ajuns sa fim prea multi pe planeta asta. Eram prea multi de la inceputul secolului XX. „Revolutia verde” si progresele uimitoare din medicina nee-au incurajat sa ne inmultim ca tampitii. Acum, dupa ce situatia scapa de sub control, dam cu nasul in rahat. Nu mai avem pamant agricol pe care sa-l cultivam astfel incat sa putem furniza mancare celor ce continua sa apara.
Daca ar fi dupa capul meu, as rade de pe fata pamantului natia indiana, toate tarile care se termina in „tan”, jumatate de China si Jumatate de America (sa aleaga ei care). Cele 3 miliarde de cadavre ar fi cremate in termocentrale.
Cei ce raman in urma au dreptul sa faca doar un copil, cazurile de gemeni, tripleti, s.a.m.d. fiind scuzate de la aceasta regula.
„Cine nu munceste, nu traieste!” ar fi o noua rima. S-ar impune populatiei sa munceasca, urmand ca munca acestora sa fie monitorizata de cate-un agent. Copii vor fi luati de sub tutela parintilor la varsta de 7 ani si implementati in sistemul de invatamant. Se vor descurca singuri si isi vor cumpata banii pentru ca vor avea diverse sarcini dupa programul scolar, pentru care vor fi platiti.
Munca innobileaza, munca stimuleaza creierul. Oamenii detin resurse de care nu se folosesc pentru ca dau in delasare, in lene. Nu exista oameni care sa nu poata sa faca o sarcina, exista oameni care nu s-au antrenat suficient sau oameni care nu vor sa faca asa ceva. Reaua vointa trebuieste pedepsita crunt pentru a fi extirpata din gandirea plebei.
Grig&co 
