You are currently browsing the monthly archive for July 2009.
Cele două titluri de cărţi sunt, cred, cele mai cunoscute volume pe tema codependenţei din România şi vă pot oferi linkul spre ele mulţumită Simeonei.
“Labirintul codependenţei” este cartea de prim-şoc, cea în care se recunoaşte toată lumea şi citeşte cu stupoare caracteristicile de dependenţă emoţională. Am citit aici cu mult interes despre rezervoarele de iubire, ceea ce m-a făcut să mă înţeleg mai bine. În copilărie, părinţii “normali” toarnă iubire necondiţionată în inimile şi sufletele noastre, pentru ca noi să devenim oameni adulţi capabili de iubire sănătoasă atunci când este vorba să ne despărţim de familie. În cazul în care este un alcoolic în familie, din partea lui se primeşte doar furie, promisiuni neîmplinite, ironie, critică şi câte alte antonime pentru iubire. Soţia sau soţul persoanei dependente este, la rândul ei, prea ocupată să aibă grijă de partener pentru a-i putea da copilului întreaga iubire necesară; sau, în cazul în care îşi îndreaptă atenţia asupra copilului, face din acesta singurul scop în viaţă, singura sursă de iubire, secându-l de dragoste şi sufocându-l cu o iubire încătuşată. Iar asta este la fel de rău ca furia. Şi atunci, copil de alcoolic şi de codependent, cum să ştii să iubeşti normal?
“Ieşirea din labirint” este mai mult un caiet de exerciţii care te ajută să te descoperi, să te înţelegi şi în final să te schimbi. Nu m-am apucat de ea, ca să vă pot povesti ceva cinstit despre această carte, sunt restantă cu altele, despre care promit să povestesc.
“Femei care iubesc prea mult” (ce codependentă nu simte aşa permanent?) este o carte pe care aştept să o citesc de aproximativ un an şi nu o găseam nicăieri. Mulţumită Simeonei am linkul şi pentru aceasta.
Citeşte şi downloadează Femei care iubesc prea mult
Citeşte şi downloadează Labirintul Codependenţei
Citeşte şi downloadează Ieşirea din labirint
Pasul 1. “Am admis ca eram neputiincioşi în faţa alcoolului – că vieţile noastre deveniseră de nestăpânit”
Dacă semănăm cât de cât, “cei 12 paşi Al-Anon” trebuie să fie ceva la fel de “familiar” (i-am auzit, am citit de zeci de ori despre ei) şi la fel de “străin” (da, da, faini paşi. am să mă apuc şi eu într-o zi de ei sau da, sunt nişte paşi foarte buni, dar nu sunt pentru MINE).
Pasul 1, dintre toţi paşii, mi se părea cel mai departe de mine. Altă galaxie. Era pentru ceilalţi. Eu n-am nici o treabă, atâta vreme cât nu mai trăiesc cu nici un alcoolic şi toată problema gradelor dintr-o băutură mi se pare de-a dreptul neinteresantă. Pasul 1 era clar o chestie depăşită de la natură. Desigur, faptul că trăiam într-o disperare continuă, că îmi frângeam mâinile, că îmi întorceam sufletul pe dos de la nişte lucruri la fel de nesemnificative ca o pereche de şosete era n-avea NICI O LEGĂTURĂ. Nici una.
Spuneam tare că renunţ să fiu o victimă, în timp ce mintea mi se încolăcea ca un şarpe în jurul tuturor scenariilor distructive din lume care mă lăsau, în propria imaginaţie, distrusă şi aşteptându-mi salvatorul.
Spuneam tare că mă dezbrac de toate mecanismele codependenţei, în timp ce tot ceea ce făceam avea drept scop să determin o schimbare în altcineva.
Aveam teorii savante despre felul în care trebuie să fii, doar pentru a fi opusul lor perfect, pentru a mă pedepsi pentru asta şi a mă simţi încă şi mai rău din această cauză.
Fără NICI O LEGĂTURĂ cu pasul unu.
Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că TOATE aveau legătură cu pasul unu. Fusese nevoie de doar câteva momente de sinceritate cu mine. Trebuia să-mi dau seama că eram atât de obişnuită să fiu nefericită din propria minte încât respingeam orice m-ar fi făcut mai puţin nefericită. Căutam atât de mult “mângâiere” încât refuzam să mă comport într-un mod care nu cerea mângâiere, ci bucurie.
În clipa mea de sinceritate, am văzut toate astea. Mi-au “venit” ca nişte chestii deja ştiute, deja dezbătute în mintea mea şi fără străfulgerarea vreunei revelaţii. Dar pentru prima dată, le-am acceptat pur şi simplu, fără să mai am nici o scuză. Şi-am mai acceptat şi faptul că trebuie să fac pasul 1. Şi am mai înţeles câteva lucruri despre acest pas:
- Pasul 1 nu înseamnă a renunţa la ceea ce vreau. Dimpotrivă, îmi este mai clar acum ce vreau decât oricând altă dată. Doar am luat dorinţa mea, am iubit-o, am pus-o în braţele lui Dumnezeu (sau Univers, cum îi spun eu) şi i-am zis “Descurcă-te. Fă-mi rost de ea”.
- Pasul 1 nu înseamnă să faci ORICE pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Înseamnă să fii sigur că se vor îndeplini, că se va găsi o cale, iar treaba mea este să mă bucur de drumul pe care sunt.
- Pasul 1 înseamnă să-mi doresc din tot sufletul, dar să nu-mi leg viaţa de rezultat. Poate să fie, poate să nu fie, important este că eu vreau.
- Pasul 1 înseamnă că nu pot să controlez cum se întâmplă lucrurile.
- Pasul 1 nu are, pentru mine, nici o legătură cu alcoolul. În schimb, am făcut o listă cu toate lucrurile pe care nu le pot controla, deşi mi-ar plăcea. Am citit şi recitit lista şi am ridicat din umeri. NU POT FACE NIMIC. Poftim Universule, ia lista aceasta, ai grijă de ia.
- Pasul 1 a fost “iupiiiiiiiiiiiiiiiiiii”, ce bine că am scăpat de toate lucrurile astea. Nu mai am nici o treabă cu ele.
- Pasul 1 înseamnă că tot ceea ce pot face are legătură cu mine, doar cu mine. Singura mea treabă este să mă comport în “armonie” cu visele şi dorinţele mele.
- Pasul 1 înseamnă sinceritate cu mine, înseamnă un efort de a-mi reaminti, în fiecare clipă, în fiecare situaţie ce pot să controlez şi ce nu.
- Pasul 1 va însemna de acum “duşul de dimineaţă”. O chestie care trebuie făcută zilnic pentru că altfel… începe să pută.
Ştiu că pentru mulţi felul în care am făcut eu pasul 1 poate să nu aibă nici o logică, nici o legătură. De aceea paşii sunt o chestie globală, dar experienţa lor este una pur personală. Puteţi citi mai mult despre cei 12 paşi pe site-ul Al Anon.
in ciuda postului optimist de mai jos, disperarea a devenit un obicei. o simt “venind” in fiecare zi, asa cum stiu ca imi voi bea cafeaua.
sunt stari pe care nu le pot “cuceri”, in ciuda tuturor cunostintelor, tuturor cartilor de self-help si tuturor vocilor din capul meu care stiu ele mai bine. sunt stari in care am impresia ca ma inec de fiecare data cand intru in ele.
astazi am reusit sa nu ma inec, iar unul dintre motive a fost o insemnare de la categoria Gandul zilei pentru codependenti. Este vorba despre o vesta secreta de salvare pe care o purtam mereu pe noi si care se numeste Dumnezeu :).
împlinesc un an de când (am descoperit că) sunt codependentă.
se întâmpla în faţa unui calculator, într-un miros de lacrimi uscate, după un plâns lipsit de motiv. de fapt nu lipsit de motiv, dar transformat într-o dramă atât de mare, pentru un nimic atât de mic, încât până şi mie mi-a “mirosit” ceva. m-am oprit din plâns, m-am gândit cum aş defini eu toate schimbările astea din mine şi, dintr-o dată, mi-am dat seama ca tot ce simţeam eu depinde de ce face sau nu face altcineva. bucuria venea din bucuria altora, tristeţea venea din tristeţea altora, vinovăţia venea din acuzele altora.
şi-aşa am tastat în Google memorabilele cuvinte “dependenţă emoţională”… care m-au dus mai departe la “codependenţă”… care m-au dus mai departe la un teanc de articole virtuale, toate fără vreun fel de veste bună.
adică după tot, TOT ce am plâns, tot ce am cheltuit din mine, tot eu, eu, aveam o problemă. o putreziciune în interior. tot eu eram problema, în mijlocul tuturor oamenilor ăstora “răi”.
un an mai târziu.
sunt zile în care am impresia că nu am învăţat nimic. sunt momente din zi în care cel mai neînsemnat gest, cea mai în-vânt-aruncată vorbă mă trimite în prăpăstii din care sunt convinsă că nu mai ies niciodată. negrul e mai negru decât altă dată, tristeţea e mai tristă, disperarea e cu mult mai disperată. frica este cea mai frică. în clipele alea nu pot să nu mă întreb “la ce bun că am aflat? uite, sunt mai rău? la ce bun?”.
dar mai sunt şi alte zile. de exemplu, cele în care văd oameni “proaspeţi” codependenţi. bobocei. oameni care se plâng de neaprecierea, neiubirea celuilalt. “după CÂTE AM FĂCUT PENTRU EL…, şi TOT EU sunt vinovată” (este o frază pe care am auzit-o de la FIECARE codependent întâlnit, chiar şi cei care nu ştiau că sunt codependenţi). iar atunci mi se întâmplă ceva: nu mă bucur, dar mă văd pe mine. în urmă cu un an, cu doi, cu trei, când dădeam tot din mine după care mă plângeam că nu e suficient; când iubeam până la epuizare şi primeam doar o firmitură din sufletul celuilalt. Văd în ochii ceilulat cât de uşor este să crezi că AIA este normalitatea. şi cât de greu este să îţi îndrepţi chipul, în fiecare zi, în fiecare acţiune, alegere şi secundă spre… altă normalitate.
aşa că zilelea astea mă sărbătoresc.
îmi simt sufletul mic-mic, ca o bilă de plumb care mi s-a aşezat în mijlocul pieptului şi nu mă lasă nici să respir, nici să gândesc, nici să trăiesc. îmi şopteşte încontinuu “fugi”, “fugi”, “fugi” şi problema nu ar fi asta… ci doar că habar nu am unde.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments