You are currently browsing the monthly archive for November 2009.
Îmi place să citesc. De fapt, de când am citit prima mea carte despre codependenţă, cu greu mă pot opri din citit. Privesc fiecare titlu cu speranţă şi mă gândesc că de data asta, acolo voi găsi răspunsul.
Am citit despre rănile sufletului, despre părţile noastre întunecate şi camerele ascunse ale sufletului, vindecarea din interior a vieţii, dependenţa de nefericire, meditaţie, emoţii, iubire necondiţionată şi câte şi mai câte.
A fost interesant, în perioada în care îmi dădeam seama, cu fiecare pagină, ce se întâmplase cu mine ani la rând. Totul era relevant şi mă recunoşteam în orice. Uite, da, am şi problema asta. Şi asta. Şi asta.
De un timp, îmi spun toate acelaşi lucru, formulat altfel. Îmi dau seama că, citind, evit să fac. Când mă informez încontinuu, procedez ca un student aflat de opt ani în facultate, care îşi mai găseşte câte o materie de picat, doar pentru că viaţa de-afară mi se pare prea înfricoşătoare.
Cât m-am informat, mi-a prins bine să citesc.
Când a devenit un viciu, cititul nu face altceva decât să amâne momentul în care le închid şi încep să trăiesc aşa cum am învăţat din ele.
Avem Timp
de Octavian Paler
Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot
altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand
trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna
ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul
loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe
in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic
de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.
Mă anunţă că vine până jos în două minute. “Poţi să-mi dai aspiratorul?” “Sigur că da.” “Vin.” “Hai.”
Mă descalţ de şlapii de plastic, îmi scot şosetele cu dungi prin care îmi ieşea degetul mare de la piciorul stâng.
Mă uit în jur. Cărţile de spiritualitate . Le aşez într-un colţ îndepărtat al bibliotecii, cotorul spre interior, astfel încât să nu poată fi văzute titlurile.
Mai departe.
Colţul de rufe roz, pregătit pentru a fi pus în maşină. Strâns. Tuflit în dulap. Închis dulap.
Şosetele desperecheate răspândite pe sub calorifer, le iau, mă întreb pe unde o fi celelalte, le pun pe calorifer.
Urmele de seminţe de pe pat sunt rapid măturate de pe cuvertură.
Şterg cutia de la aspirator de pat; cu o mişcare de picior, în drum spre baie, îmi aranjez papucii din faţa uşii; aşez cănile murdare pe chiuvetă.
Mă întorc în faţa calculatorului, îmi închid documentele, ferestrele de internet care mă trădează, îmi pun din nou radio.
Citesc chestii, bloguri.
Vine.
Spun o poveste care nu îşi merită tonul supra-entuziast.
Pleacă.
Mă aşez pe pat şi mă relaxez. Parcă mi-e un pic frig fără şosete.
E ca şi cum ai încerca să fugi de şoldurile tale. Oricât de repede fugi, ele sunt mereu cu tine.
V-a enervat vreodată cineva (probabil mama) atunci când vă demonstrează că vă are mereu în obiectiv?
Mama, deodată, în timp ce-mi înfingeam furculiţa în mămăligă:
“Te-ai hârjonit cu vreo mâţă?”
“Nu”, îi zic, neînţelegând de unde şi până unde. “De ce?”
“Văd că te-ai zgâriat pe mână, m-am gândit că de la un pisic”.
sau
“Auzi, da tu eşti supărată?”
“… Nu…”
“Te-am auzit vorbind la telefon despre o ceartă…”
Până nu demult, lucrurile astea mă duceau la exasperare, fără să pot pune degetul pe ce mă enerva, mai exact. Acum, mă exasperează, dar un articol pe care l-am citit dimineaţă măcar i-a dat un nume.
Distanţa psihologică, spre deosebire de cea fizică, se referă la intensitatea atenţiei acordate celeilalte persoane. Pentru codependenţi, distanţa psihologică faţă de cealaltă persoană tinde să fie egală cu zero. Vrem să ştim totul, suntem furioşi atunci când simţim secrete.
Eu, una, la nivel psihologic, sunt permanent la doar doi paşi de obsesia mea. Îmi folosesc inteligenţa, intuiţia, pun cap-la-cap indicii ca să aflu ceea ce nu mi se spune. Este enervant, iar cealaltă persoană se simte urmărită, hărţuită şi permanent observată. Şi, chiar dacă ne vedem rar sau dacă stăm în două coţuri diferite ale camerei, distanţa psihologică nu este deloc afectată.
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care, în terapia de ieşire din codependenţă, se vorbeşte despre “detaşare”, fără a se vorbi despre “despărţire”. Nu este nevoie să te desparţi de iubit sau de iubită. Este suficient să faci doi paşi în spate. Psihologici.
Mă scot din sărite cărţile de self-help.
Serios. Cine vorbeşte aşa în lumea noastră?
“Vă este frică. Aţi putea să îmi spuneţi un pic mai mult despre ceea ce simţiţi şi ce anume vă imaginaţi referitor la această teamă?”
Aham. Sigur că da. Cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să mă introspectez un pic pentru a vă furniza un răspuns cât mai în armonie cu adevăratul meu Eu şi nu cu măştile pe care aleg să le port pentru a-mi proteja Ego-ul.
În lumea reală se întâmplă aşa:
– Mi-e frică.
– Hai revino-ţi.
Nu am cuvinte să vă descriu cât de mult m-am luptat cu acest cuvânt “a accepta”. Timp de un an, un an şi jumătate, a fost un cuvânt al cărui înţeles am încercat să îl prind cu la fel de mult succes cât pot prinde în palmă un singur fulg de nea: este acolo o nano-secundă, poate am o senzaţie de răceală infimă pe mână şi gata.
La fel şi acceptatul. Mi-am bătut capul să fiu o fiinţă care acceptă, dar din când în când izbunesc cu furie pentru toate lucrurile pe care le acceptasem înainte: umilirile, învinovăţirile, reproşurile.
Nu era asta.
Am vrut să fiu prietenoasă cu toată lumea din jurul meu, să nu mai resping, să îmi împrăştii căldura. Nu a trecut mult timp până să-mi dau seama cât de artificial era.
Nici asta.
Am citit despre cum “a accepta” înseamnă să vezi ceea ce este şi să ştii că asta este realitatea, fără să vrei să fie altfel, fără să însemne că îţi place.
Dar orice gând despre realitatea care era venea la ofertă (doi-în-unu) cu nemulţumirea. De ce trebuie să fie aşa? De ce nu poate fi altfel? De ce mi-am făcut toate lucrurile astea? De ce mi s-au întâmplat mie. În fine, ştiţi repertoriul.
În final, am găsit cea mai bună definiţie a acceptării în Rugăciunea Seninătăţii. “Dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba.” Nu spun rugăciunea des, în schimb fac mereu exerciţiul să împart situaţiile în cele care ţin de mine sau nu ţin de mine. Cele care ţin de mine sunt puţine şi se referă, în principiu, la ceea ce simt.
Cele care nu ţin de mine mă înconjoară permanent şi, în faţa lor, este nevoie de o singură atitudine: acceptarea. Lucrurile sunt aşa. Nu înseamnă că îmi plac, ci doar că nu are rost să îmi irosesc energia dorindu-mi să fie altfel. Nu înseamnă că înghit tot, ci doar nu mă dau peste cap să schimb părerea oamenilor despre mine, de exemplu. Nu înseamnă că trebuie să fiu cu zâmbetul pe faţă 24 de ore din 24, doar să am grijă să nu mă uit la viaţa mea şi să văd doar partea minusculă care nu îmi place la ea.
Dacă aveţi şi voi propriile lupte cu conceptul de a accepta, mi-ar plăcea să le aud.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments