You are currently browsing the monthly archive for April 2010.
Din meditaţie învăţ o mulţime de chestiuni.
De fapt, ca să fiu sinceră, deocamdată am învăţat o singură chestiune, dar o tot redescopăr cu fiecare sesiune de stat nemişcată şi cu mintea neclintită.
Este surprinzător de greu. Este incredibil de dificil de stat gândindu-mă doar la o singură chestie, mai dificil decât mi-ar fi să văd un film rusesc de două ore şi jumătate, cu cadre neclintite de cam câte un minut. când stau acolo şi măsor prezentul cu fiecare respiraţie, mi se pare că prezentul durează pentru totdeauna.
În timpul meditaţiei – sau, mai precis, în timp ce stau liniştită pe pat, cu picioarele sub mine şi zic că meditez – apar tot felul de senzaţii pe care am să le numesc “senzaţii-muscă”. Asta înseamnă că, în condiţii normale, în care aş mânca un sandvici sau, ştiu eu, aş sta pe jos într-o librărie citind o carte, senzaţiile acestea sunt pur şi simplu neglijabile: le-aş fi alungat cu mâna sau mi-aş fi mutat fundul cinci centrimetri mai departe, fără ca măcar să fi acordat o secundă în plus de atenţie sau de conştientizare.
Senzaţiile astea sunt, de exemplu, mâncărime, durere subtilă, dificultate la respirat, deget apăsat pe picior, prea cald, prea rece.
Când sunt ţintuită în meditaţie, toate acestea capătă o importanţă covărşitoare. Cu greu mă pot gândi la ceva mai chinuitor decât o gâdilitură pe vârful nasului pe care nu o pot “satisface”. Instrucţiunile de meditaţie sunt clare: să “simt” senzaţia, să îi dau târcoale, să o studiez şi să îi spun pe nume “mâncărime, mâncărime, mâncărime”, în timp ce îi disec anatomia. nu înţelesesem din prima profunzimea practicii spirituale de a-ţi lăsa vârful nasului consumat de gândilituri care mai de care mai dansante.
În schimb, cât stau acolo şi privesc spectacolul senzaţiilor fizice, neglijente cât o muscă în the big picture, dar covărşitoare cât o catastrofă naturală atunci când sunt atentă, am înţeles un lucru important. Există momente când ceea ce trăiesc pare etern, apăsător, life-changing şi de neterminat.
La fel ca şi numeroase evenimente din viaţa mea, neglijabile cât cantitatea unei muşte, există momente când par problemele par insurmontabile. În minte, se aude doar bâzâitul insistent al acelor gânduri. Iar lucrurile mici – faptul că nu mi se aduce nota de plată, iar eu întârzii, faptul că m-am certat cu cineva, faptul că persoana pe care o iubesc este atât de preocupată să aibă dreptate încât nici nu ascultă ce zic – capătă o semnificaţie pur şi simplu disproporţionată. Mai ales, atunci când mă încordez împotriva lor, când mă opun, când le rezist, au capacitatea să îmi cucerească toată mintea.
În meditaţie învăţ deci un lucru esenţial: nimic nu durează pentru totdeauna. Nimic nu este atât de important pe cât pare în momentul în care se întâmplă. Acesta este, din câte am înţeles, principiul “impermanenţei”, unul dintre principiile esenţiale ale vieţii. De aici, şi filosofia budistă a “neataşării”.
Oare câte muşte las eu să-mi dea peste cap viaţa în fiecare zi?
De multe ori, mă simt prinsă într-un cerc vicios al furiilor.
Mi se întâmplă de fiecare dată când mi se deschide o rană mai veche de la un stimul nou, aşa cum se mai enervează gospodinele şi fac criză de nervi când văd o şosetă murdară care le reaminteşte faptul că Ionel nu le ajută niciodată la curăţenie în casă. Mă enervez cumplit. Încep să fierb şi să-mi simt plămânii ca nişte baloane umplute cu jar. Fiind ceva foarte observabil dinafară (pentru că sunt şi o persoană mai uşor de citit decât o versiune prescurtată şi adaptată a lui “Prinţesa şi Broasca”), sunt inevitabil întrebată “dacă am păţit ceva?”.
Aici intervine primul principiu Al-Anon pe care îl folosesc. Dacă înainte aş fi spus “nimic” şi aş fi căutat să pufăi mai departe ca Puff the Magic Dragon, acum încerc să spun ce anume mi se întâmplă: ce mi-a declanşat reacţia şi care este fondul ei mai profund.
Aşa cum mi s-a întâmplat şi azi, de aici pot urma o serie întreagă de stări şi întâmplări care mi se înghesuie înăuntru ţipând care mai de care. Ce este şi mai rău, ca foarte silitoare “elevă” Al Anon, codependentă în recuperare şi aspirantă spre iluminare, ştiu că nu este bine să fiu nervoasă, aşa că mai există încă o voce stridentă şi enervantă care îmi spune mereu “Ce eşti nervoasă? Ştii ca nu-i bine! Ştii că nu-i bine! De ce eşti? Hai nuuuuuuuu maaaaaaaaaaaaaaaaai fiiiiiiiiiiiii!” Ce este şi mai şi mai rău, este că de obicei lucrurile astea se întâmplă în faţa oamenilor cu care aş vrea să îmi vindec relaţia, fiind conştientă de faptul că nervii tocmai au pierdut terenul cu greu câştigat în ultimul timp.
Aşa că, în doar câteva minute, am trecut de la “a găsi o şosetă” la a exploda de nervi, împotriva tuturor şi împotriva mea însăşi.
În această stare, am decis să aplic al doilea instrument învăţat de la Al-Anon. Să iau o pauză, să respir. Să mă detaşez. Şi astfel, cu o cafea în mână, aşezată pe o bucată rece de piatră care speram să îmi “răcească” şi creierul, am început să vorbesc cu mine însămi (nu cu glas tare, să nu mă ridice jandarmii). Am trecut peste stupiditatea gestului: dacă eu sunt una şi ştiu deja tot ce ştie mintea mea, cu ce să mă mai ajute să vorbesc cu mine însămi?
În mod paradoxal, m-a ajutat. Mi-am povestit, ca şi cum aş povesti unei prietene, exact ce mi s-a întâmplat, pas cu pas. Când mă enervam şi mă încurcam, îmi spuneam “să recapitulăm”. Şi reluam povestea, despărţită în episoade, iar episoadele în cadre separate. În felul acesta, deşi mintea mea deja ştia tot ce mi se întâmplase, am reuşit să capăt o oarecare distanţă şi să văd lucrurile mai clar.
A venit momentul să aplic al treilea instrument pe care l-am învăţat tot la Al-Anon. Şi anume, să analizez fiecare acţiune din perspectiva Pasului unu. Acţiunea asta puteam să o controlez? Puteam să o fac altfel? Dar acţiunea asta? Îmi depăşeşte cumva limitele? Ţine de alegerea altcuiva? M-am înfuriat pentru ceva ce oricum era dincolo de puterile mele?
În felul acesta, am reuşit să descâlcesc ghemul şi să ajung exact la punctul în care se încâlcise tot. Mă înfuriasem teribil din cauza unul lucru pe care nu îl puteam controla şi pe care nu-mi rămăsese, de fapt, decât să îl accept. Nervii, starea de agitaţie, impresia că se prăbuşise lumea pe mine erau doar un simplu rezultat al faptului că nu aplicasem “pasul 1” într-o situaţie simplă.
În momentul în care mi-am dat seama de asta am răsuflat uşurată, am zâmbit şi i-am mulţumit părţii din mine care a avut răbdare să mă asculte. Totodată, am realizat câte lucruri folositoare învăţ la grup şi cât de “altfel” era viaţa mea înainte să fac acest lucru.
gândurile negre sunt ca nişte căţei în haită; e suficient să latre unu, că, înainte să mă dezmeticesc, s-au adunat şi m-au încolţit toţi câinii din cartier.
mi-aş fi dorit foarte mult ca, în loc de integrale, să fi învăţat că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri
aş fi vrut ca notele de la purtare să fi fost puse nu în funcţie de cât de mult mă supuneam regulilor, ci după cât de frumos am ştiu să accept, să dau drumul şi să las
la fel de important ca ABC-ul ar fi fost lecţia de încredere în sine sau lecţia despre cum să gândeşti pozitiv
după ora de religie aş fi vrut să aflu cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut
aş fi vrut să învăţ, de mică, faptul că frica nu mă ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-mi face griji este o modalitate foarte eficientă din a-mi opri creierul să se ocupe de chestiuni ma interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor
în loc de orele de dictare, cred că mi-ar fi prins bine câteva lecţii despre cum să mă ascult pe mine
apoi, la muzică, să cercetez mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor
înainte de prima lege a termodinamicii, ar fi fost frumos să îmi fi spus cineva că cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta
în loc de sentimentul erotic în poezia lui Eminescu, m-ar f intersat să ştiu că atunci când dau iubire, primesc la rândul meu iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, să fi făcut câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română
iar la minunatul obiect Psihologie, studiat degeaba un an întreg, ar fi fost suficientă o singură schemă pe tablă, legată de diferenţa dintre nevoie şi dragoste
la diriginţie, ar fi fost frumos să fi vorbit despre secretele şi fricile noastre, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi nu suntem deloc singuri
iar în pauză, mi-ar fi plăcut să se inventat o pauză de gândit, în care să-mi fi lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-mi fi petrecut tot timpul bucurându-mă că “nu gândesc, dar totuşi exist”
şi mai presus de orice, aş fi vrut ca, din clasa întâi, să mi se explice clar că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează va fi, până la urmă, dragostea
ar fi fost foarte bine să ne fi învăţat să învăţăm mai puţin şi să iubim mai mult. e singurul lucru la care merită să iei coroniţă.
Cred că v-am şocat cu asta. E bun. E foarte odihnitor să gândeşti mereu acelaşi lucru (că suntem “vai-de-capul-nostru”), dar devine plictisitor şi neproductiv.
Într-o zi m-am pomenit zicând şi gândind că mă bucur că sunt codependentă. Mi-am dat seama de asta de-abia când cuvintele mi-au ieşit pe gură şi încă le contemplam vibrând în aer, sub priviri dezaprobatoare la absurditatea pe care tocmai am emis-o.
Îi înţeleg foarte bine. Există o mulţime de motive pentru care este greu să-ţi duci codependenţa în spate, se pot face grafice, prezentări PowerPoint cu mulţi bumbişori, se pot scrie cărţi, se pot umple jurnale plângăcioase (cel de faţă fiind un foarte bun excemplu). Nu pot să zic că mi-am ales cea mai comodă viaţă, dar poate că nici nu ăsta este scopul.
Dar de ceva timp de cânt îmi contemplez situaţia, am reuşit să găsesc şi o mulţime de aspecte pozitive ale codependenţei care capătă din ce în ce mai multă greutate în viaţa mea.
• codependenţii sunt printre cei mai buni angajaţi, respectiv elevi/ studenţi; aşa că am învăţat şi am muncit mult ca să nu dezamăgesc şi deja se văd rezultatele, şi la muncă, şi la şcoală
• codependenţii sunt prieteni buni, aşa că sunt înconjurată de o mulţime de oameni
• codependenţii ajută ca meserie full-time, aşa că acum am o mulţime de oameni lângă mine care îmi sunt recunoscători şi m-ar ajuta dacă aş avea nevoie
• şi, cel mai important, codependenţii care îşi dau seama că sunt codependenţi sunt forţaţi să se trezească spiritual. este ca un şut un fund fără de care nu poţi merge înainte, e ca o pişcătură neplăcută dar care te trezeşte dintr-un coşmar. nu toată lumea este suficient de norocoasă să fie pişcată de-a lungul vieţii. uitaţi-vă în jurul vostru: câţi oameni nu se bălăcesc în supa călduţă a unui job ok, în certuri regulate cu soţii sau copiii, în negări, în eşecuri neînţelese şi succese irelevante? câţi oameni nu se afundă în stresul de la serviciu, nu îşi umplu viaţa cu mâncare, filme, jocuri video şi multe alte lucruri care nu fac decât să nu le lase timp de propria persoană?
• în condiţiile acestea, sunt o norocoasă. am avut un motiv evident să mă scutur şi să îmi pun întrebarea “ce se întâmplă cu mine?”. am avut şansa să existe o mulţime de cărţi scrie pe această temă şi să am de unde citi. am putut găsi, după doar câteva căutări pe Google exact ce se întâmplă cu mine şi imediat am intrat şi în contact cu oamenii care mă înţeleg şi lângă care nu mă mai simt străină.
Cei care au trăit sau trăiesc lângă alcoolici au o reţea de sprijin foarte bună pusă la punct peste tot în lume, unde sunt învăţaţi să se autodescopere, să îşi înţeleagă problemele, să înveţe să trăiască sănătos. Acelaşi lucru nu e valabil şi pentru cei care, de exemplu, se întreabă “Ce vreau să fac cu viaţa mea?” fără să găsească un răspuns.
Aşa că noi suntem cei norocoşi.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments