You are currently browsing the monthly archive for June 2010.
Mai ales în momente grele, oricine are nevoie de câteva cuvinte blânde şi încurajatoare. Din păcate, oamenii care ni le-ar putea spune nu sunt întotdeauna dispuşi să o facă ori nu îşi dau seama de ce anume avem nevoie.
În general, asta mi-e suficient să îl trec pe acel “cineva” pe lista neagră a nerecunoscătorilor-nu-mă-ajută-niciodată-şi-uite-câte-am-făcut-eu-pentru-aceată-persoană. Mă simt instant neimportantă pentru toţi cei din jurul meu, iar nodului în gât pe care îl am deja de la problema iniţială i se adaugă repede şi cel de “nimeni-nu-mă-iubeşte”.
Din fericire pentru mine, am primit suficiente astfel de “şuturi” cât să îmi dau seama că nu pot să fiu supărată pe nimeni pe motivul că nu are calităţi telepatice, să ghicească faptul că eu am nevoie de încurajare. Astfel, am învăţat să cer.
Apoi, am învăţat că până şi în situaţiile în care cer s-ar putea ca cineva să nu fie dispus să îmi ofere ce am eu nevoie.Cu atât mai mult cu cât sunt codependentă şi tot ce am de cerut cer de la o singură persoană, care, fie şi Supermanul iubirii şi atenţiei să fie, tot nu-mi poate oferi toate cuvintele pe care le doresc în momentul în care le doresc. Astfel, am învăţat să primesc NU-uri.
În final, m-am decis că singura persoană capabilă să mă încurajeze permanent sunt eu însămi. Cum fac asta? Vă propun un exerciţiu.
Gândiţi-vă la o situaţie pentru care v-aţi “ambalat” recent.
Încercaţi să vă amintiţi pe rând fiecare grijă pe care aţi avut-o în legătură cu acea situaţie.
Calculaţi timpul pe care l-aţi petrecut rulând tot felul de scenarii în minte şi îngrijorându-vă în legătură cu rezultatul.
Acum derulaţi, realist, filmul întâmplărilor, păstrând doar faptele şi lăsând la o parte orice altceva (griji, scenarii alternative, explicaţii, justificări, “da, dar”-uri)
Dacă reuşiţi să vedeţi ce s-a întâmplat ca un film, închipuiţi-vă călătorind în timp spre persoana care îşi frângea mâinile, cuprinsă de griji. Ce i-aţi spune? I-aţi spune că totul va fi bine, să nu-şi mai facă griji? Îi veţi spune că acum, privind în urmă, vă daţi seama că nimic nu este atât de grav sau fără ieşire pe cum vi se părea atunci? I-aţi spune că toate alegerile, până şi cele care păreau o greşeală, v-au adus unde trebuia să fiţi? Ce v-aţi spune?
Imaginaţi-vă tonul vocii. Cum aţi vorbi cu voi înşivă după ce v-aţi liniştit?
Acum, încercaţi să vă închipuiţi că o versiune mai “deşteaptă” cu două zile sau două luni sau trei ani a voastră înşivă, o versiune a voastră care deja a trecut peste toate problemele, vă vizitează şi vă vorbeşte. Ce v-ar spune? Ascultaţi vocea blândă şi linşitită, vocea aceea care ştie că, după ce trec toate, lucrurile sunt cum ar trebui să fie.
Felicitări. Aceasta a fost auto-motivare.
Rezumat: Uitaţi-vă în urmă şi încercaţi să găsiţi situaţiile care pe atunci păreau de nesurmontat, dar care au contribuit la situaţia de viaţă în care sunteţi astăzi. Aveţi încredere că tot ce se întâmplă ACUM vă va duce mereu spre ce trebuie să fie în viitor.
Dacă funcţionează, daţi-mi un semn.
Există o expresie pe care o întâlnesc des, în statusurile prietenilor sau pe bloguri. “Opriţi planeta, vreau să cobor”
Mă simt astfel cel puţin o dată pe zi.
Am acum de citit, de învăţat, de pus în practică. Încerc să învăţ moduri noi de a zice “nu”, încerc să îmi reamintesc ce înseamnă să iubeşti, îmi descopăr sentimentele, îmi înfrunt fricile. Îmi doresc să-mi găsesc “menirea” şi o caut într-o nemulţumire continuă cu nu o găsesc.
Problema? Problema este că planeta se mişcă în continuare. Prietenii de lângă mine nu au răbdare să mă lase să trec prin fazele mele întunecate. Îmi scot resentimente la suprafaţă şi explodează, făcând victime prin jur. Simt că rămân pe loc, în timp ce totul trece pe lângă mine cu o viteză ameţitoare şi mă lasă din ce în ce mai în spate.
Mi-aş dori tare mult să existe un buton de “pauză” care să-mi dea răgazul să mă pun la punct cu “materia” înainte să intru din nou în “examen”.
m-am îndrăgostit pentru o zi şi mi-a trecut. ca într-o ploaie de vară a sentimentelor, am traversat prin mirare, entuziasm, bucurie pură, emoţii. am plutit. am dansat. le-am povestit, confidenţial, prietenelor. mi-au sclipit ochii şi nu m-am putut opri din zâmbit.
cu această ocazie, mi-am adus aminte de câteva dintre beneficiile codependenţei, boala asta pe care o hulesc atât de tare.
- de exemplu, fapul că mi-a dat instant un scop în viaţă, chiar dacă m-a ţinut o zi. În ziua aceea, am simţit că eram gata să mai fac o facultate, să încep altă carieră, să îmi schimb locul de muncă, poate chiar ţara… am simţit că nu exista nimic din ce nu aş putea face pentru a fi cu acea persoană. cu accentul pe “nimic din ce aş putea face”. m-am crezut capabilă de orice şi, îndrăgostită, chiar sunt capabilă de orice.
- am zâmbit, până şi scaunelor şi baloanelor. ştiţi ce plăcuţi şi vorbăreţi sunt oamenii care zâmbesc scaunelor?
- dorinţa de a FACE ceva.
- bucuria de a face surprize
- valul de energie pe care l-am angrenat peste tot pe lângă mine
îmi place să iubesc. îmi lipsesc tare mult fluturaşii iubirii din stomac şi îmi pare rău că nu am reuşit încă să îi înlocuiesc cu bucuria de a fi eu însămi.
îmi dau seama că am folosit codependenţa atâta timp ca un pretext… ca un medicament… pentru a simţi toate aceste stări şi că acum am renunţat pastiluţă şi trebuie să am încredere că pot simţi şi altfel.
zilele astea pe care le petrec într-un concert de tăceri, de întrebări, de reproşuri, în stările mele de plictiseală combinate cu disperare combinate cu letargie cronică… zilele astea cred că sunt un fel de beţie uscată (acea care se instalează când alcoolicul nu mai bea, dar ar vrea).
nu mai beau iubire din asta sufocantă, dar aş vrea un pic.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments