You are currently browsing the monthly archive for August 2010.
Anna Karenina începe aşa: “Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.”
De nenumărate ori privesc noi veniţi la Grupul Al-Anon şi, într-un moment al întâlnirii, un oftat de uşurare li se desprinde de pe chip. Credeţi-mă, nici pe departe nu le place şi nu le convine ce aud acolo. Ei vin să rezolve problema presantă a alcoolismului altcuiva, vor să afle cum se procedează cu banii, cu sticlele, la ce spital au fost duşi ceilalţi, este vreun doctor mai bun care poate fi recomandat?, hipnoza funcţionează? dar antalcoolul? cum să fac să nu mai moară sub ochii mei?
Oamenii intră pe uşă cu zeci de nelămuriri şi ies purtând în minte nişte răspunsuri deşirate la cu totul alte întrebări. Practic, nu găsesc nimic din ceea ce era pe lista lor de cumpărături. Dar găsesc altceva, un ceva nesperat, despre care nu îşi închipuiau şi nu credeau că există. Îi găsesc pe alţii ca ei. Şi atunci, în ciuda tuturor întrebărilor care le asurzesc mintea, oftează uşuraţi.
Nu cred că suntem cu toţii diferiţi în durerile noastre. Dimpotrivă. Părţile noastre întunecate seamănă până în cele mai intime detalii. Suferinţa noastră, oricât de ingenioasă ni se pare atunci când ne consumă, poate fi găsită într-o replică identică la un vecin, la un prieten, la un necunoscut întâlnit în aeroport. Avem aceleaşi frici, aceleaşi obsesii, aceaşi spaimă de a nu fi iubit, a nu reuşi, a fi părăsiţi, respinşi, uitaţi.
Într-un fel ciudat, a fost dezamăgitor să aflu că nu sunt originală. Durerea devenise o parte atât de importantă a identităţii mele şi o ocupaţie zilnică atât de obişnuită, încât o înzestrasem cu talent şi originalitate, ca pe un copil. Ca şi cum ar fi meritat propriul ei talk-show.
Dar într-un fel minunat, a fost o revelaţie să aflu că sunt şi alţii ca mine. Un fragment din povestirea cuiva de la grup îmi descria perfect trăirile din nopţile mele de disperare. Emoţiile din copilăria altcuiva semănau atât de bine încât ai fi spus că eram gemeni şi crescuţi în aceeaşi casă.
Mai mult de atât, pusă în faţa atâtor oameni în care mă regăseam, m-am putut înţelege mai bine pe mine. Când îmi auzeam colegii de grup plângându-se de neatenţie sau neapreciere, a fost ca şi cum m-aş fi dat doi paşi în spate şi m-aş fi privit pe mine însămi. La fel şi atunci când am simţit pe cineva că vrea să preia controlul grupului, că insistă ca toată lumea se mănânce biscuiţi sau duce discuţii de câte 15 minute pentru a demonstra că are dreptate. Şi atunci m-am putut vedea şi am putut pune degetul pe oglinda acelor trăsături din mine şi să zic “Uite, asta sunt eu”.
La Al-Anon se întâlnesc oameni cu vieţi extrem de diferite şi dureri paradoxal de asemănătoare. În funcţie de curajul pe care îl ai, poate fi ceva bun sau ceva rău. Pentru mine, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieţii.
Aceasta este a 100-a însemnare.
Un număr atât de important ar trebui să fie neapărat un demarcaj, o bornă pe un drum. Să se vadă foarte clar măcar cât de departe am ajuns, dacă nu cât de puţin mai am până acolo.
Dar, ştiu eu? Într-o sută de însemnări poţi să te învârţi minunat în cerc şi să ajungi chiar acolo de unde ai plecat.
“Negarea” este unul dintre acele concepte pe care l-am auzit de la prima sesiune de terapie până la ultima. Este un mecanism de apărare, adică un lucru pe care îl fac mai mult sau mai puţin conştient pentru a nu suferi. Dintre toate metodele ingenioase pe care le-a inventat mintea, acesta mi se pare de departe cel mai periculos, pentru că are, din fabricaţie, o mantie de invizibilitate care îl ţine ascuns faţă de propria persoană.
Asta m-a făcut ca mult timp să fiu foarte sigură că eu nu folosesc negarea. Vedeţi, mie îmi place să cred că sunt o fiinţă foarte analitică, că pot să văd până în fibra unui raţionament sau a unei judecăţi, că realitatea nu are cum să-mi ascundă niciodată nimic. Negarea era o chestiune pentru cei mai fraieri. Cum să nu-ţi dai seama că te minţi? Eu, una, nu neg niciodată nimic, mi se pare o prostie.
De vreo câţiva ani mă lupt cu o relaţie care pur şi simplu “nu-mi iese”. Oricine altcineva ar fi renunţat după o lună sau două, dar nu şi eu. Cum să dau bir cu fugiţii când este doar un pic mai greu? Eu am rămas pe poziţii şi am încercat din răsputeri să o repar, iar micile episoade de succes, măsurate în zile, îmi dădeau suficientă forţă cât să mă lupt încă vreo câteva luni. Lupta însemna, în primul rând, că eram mereu nemulţumită: că lucrurile nu mai sunt cum au fost; că lucrurile nu sunt cum ar putea fi – doar toată lumea ne spune că suntem “potriviţi în stele”; că ne depărtăm din ce în ce mai mult (din cauza lui); că ne purtăm nefiresc; că nici măcar nu mai avem ce vorbi.
Credeţi-mă pe cuvânt, să negi totul nu este deloc o chestie uşoară. Un praşutist care cade liber are de-a face atât cu gravitaţia, cât şi cu o forţă de rezistenţă a aerului care creşte, creşte, creşte, cu cât el cade mai repede. Negarea face acelaşi lucru: cu cât sunt mai multe lucruri pe care vrei să le negi, cu atât ai nevoie de o energie mai mare, şi mai mare până când ajunge insuportabil de mare.
Să negi totul este o chestie aproape artistică. Înseamnă să plângi că lucrurile nu mai sunt cum erau, să încerci să refaci totul aşa cum era şi, ajunsă în centrul situaţiei, să realizezi că lucrurile nu mai sunt cum erau şi să începi să plângi pentru asta. Înseamnă să plângi că lucrurile nu sunt cum ar putea să fie, să te lupţi să creezi contextul potrivi, cu oamenii potriviţi, cu locurile potrivite şi, ajunsă acolo, să ţi se frângă inima pentru că, în continuare, lucrurile nu sunt cum ar putea să fie.
Înţelegeţi ce povestesc? Înseamnă să începi să topeşti fier, să îl baţi, să îl îndoi până când arată ca o capcană perfectă, după care să-ţi strecori nevinovat piciorul între dinţii capcanei după care să te plângi că te doare.
Negarea m-a dus mereu exact în acele situaţii în care sufeream mai mult. Iar acolo, în mijlocul ei, aveam impresia că văd lucrurile cu claritate – ce a fost, ce trebuia să fie. Niciodată nu vedeam ce este.
Am fost o norocoasă. Pentru câteva momente, negarea mea şi-a dat jos mantia invizibilă din faţa propriei minţi. Nu pot să vă doresc decât să fiţi la fel de norocoşi: să accepţi realitatea, oricât de neconvenabilă, doare mult mai puţin decât lupta cu ea.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments