You are currently browsing the monthly archive for January 2011.
Cam de vreo lună eram mândra posesoare a unei seninătăţi ca la carte. Făceam bine pentru că aşa aveam chef, zâmbeam pentru că nu vedeam nici un motiv bine întemeiat ca să nu, ignoram răutăţi cu o simplă clipire din ochi pur şi simplu pentru că nu voiam să-mi consum neuronii pe ele şi trăiam, zi de zi, detaşarea aceea pe care nimeni nu ştie să o descrie prea bine.
Dacă s-ar fi dat medalii pentru asta, aşa cum primesc alcoolicii, pe a mea ar fi scris “fericită de o lună”. Cu singura diferenţă că, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile bune din viaţă, nu mi-am dat seama că o am decât atunci când am pierdut-o.
M-am certat cu un prieten drag. Iar eu când mă cert nu pot să fac lucrul ăsta pe loc, trebuie să privesc cu lupa fiecare frază, apoi trebuie să-mi cercetez interiorul cu atenţie, să-mi văd argumentele, să elimin tendinţele spre văicăreală şi în final să formulez o “poziţie oficială”. Aşa că certurile mele nu se încheie niciodată atunci când se termină, ci după vreo două sau trei zile când în sfârşit aflu ce replică aş fi vrut să dau. Mic defect de codependenţă.
M-am certat deci cu un prieten, iar a doua zi dimineaţă, cât mă spălam pe dinţi, mă certam în continuare cu el. Mi-am oprit periuţa pe dinţii de jos şi mi-am zis “Hopaaa, a trecut ceva timp de când nu am mai făcut asta”. De-abia atunci am realizat cât de calmă fusesem timp de o lună.
Îmi aud prietenii de la Al Anon vorbind deseori despre cum simt ei că “iar o iau razna”, dacă lipsesc mult timp de la întâlniri. În sfârşit, o problemă pe care nu o aveam, pentru că eu mă simţeam mai tot timpul “razna”, aşa că experienţa de a mă simţi bine şi apoi iar prost nu avea nici o relevanţă pentru mine (ăsta era unul dintre avantajele de mă simţi mereu prost).
De asta asta însă am simţit pe pielea mea. Certurile imaginare au continuat şi cât mi-am făcut patul şi cât mi-am căutat şosetele, şi cât mi-am băut cafeaua şi cât am încercat să mă gândesc la altceva. Nimic nu funcţiona. Mă simţeam de parcă aş fi împins tot timpul o piatră la deal şi acuma, că mi se părea mai uşoară, mă împingea ea înapoi. Lunecam înapoi.
Poate vă întrebaţi cum am făcut să mă opresc. Habar n-am. Cred doar că a fost important să îmi dau seama de reacţiile mele, pentru că în general codependenţii tind să reacţioneze în mod automat şi să nu-şi mai pună semne de întrebare asupra sănătăţii gândurilor. Mi-a fost suficient să îmi dau seama că fusesem “senină”, că nu mai eram şi că mă simţisem prea bine în acea lună pentru a arunca totul pe geam după o ceartă.
Aşa că am apucat frumos piatra şi am pornit din nou la deal.
aşteptarea. modul vâscos în care trec secundele atunci când aşteptăm pe cineva care nu mai vine
certurile. sunt pe sistemul “prepaid”, le-am derulat cu grijă de zeci de ori în minte, doar pentru că aveam impresia că urma o ceartă. ne-am înarmat cu cele mai bune argumente, am scenografiat modul articulat în care aveam să le prezentăm, aveam să primim un răspuns şi aveam să fim şocaţi de impertinenţa lui. “cum? tu vorbeşti? tu care…” şi apoi aveam o ridicare exersată a vocii, ne exprimam şi mai tăios, şi mai necruţător. aşa că atunci când în viaţa reală apare o situaţie care vag se intersectează cu ceea ce ne-am închipuit, nu mai stăm pe gânduri, ne certăm. Şi poate nu e momentul, şi poate nu e pretextul care trebuie şi cumva deodată toate ideile care ni se prezentau aranjate cu o ordine de cristal ne ies din gât cu totul altfel. “nu, nu asta voiam să spun”. şi cumva, nici un argument nu este bun şi persoana din faţa noastră ne demonstrează clar, geometric, că nu avem dreptate, iar necruţarea pe care ne-am fi dorit-o pentru noi pare acum atât de nesuportat încât încheiem cu “bine, ai dreptate”, pe acel ton care sugerează că nu are dreptate, şi că ne-a rănit, şi că suferim şi că în principiu are o fire mişelească pentru că ne-a călcat în picioare atât de tare pe cât a făcut-o. apoi îşi cere iertare şi ne urăşte pentru că trebuie să ne ceară iertare, iar noi ne bucurăm un pic că avem din nou ceva de dat şi spunem “nu, stai liniştit, n-ai greşit cu nimic” şi suntem generoase, cât înăuntru încă dor cuvintele.
grijile. nu ştiu procesul chimic sau fizic sau spiritual prin care timpul se poate transforma din ceva vesel şi minunat într-o chinuitoare înşiruire de griji. iniţial, ne îngrijorăm pentru o problemă mai mare (a avut un accident), apoi pentru posibilitatea unei probleme mari (ar putea avea un accident), apoi pentru momentele în care nu se întâmplă nimic (acum e bine, dar oare cât va mai ţine?), apoi pentru orice semn că ceva nu este în regulă (şi-a lăsat cheile de la maşină aici, oare asta înseamnă că…?), apoi vedem peste tot semne (astăzi a băut mai puţină apă, oare nu…?), apoi aşteptăm încordaţi sosirea următorului semn, apoi, înainte să ne dăm bine seama, întreaga zi, întreaga viaţă, de dimineaţă până seara, a ajuns o înşiruire de catastrofe, posibile catastrofe sau prevestiri de catastrofe, întrerupte de mici pauze în care încercăm să privim totul raţional şi să ne calmăm dar pur şi simplu până şi atunci există ceva, un băzâit intens, un murmur interior, o acumulare de sentimente fără substanţă undeva în plămâni, care ne spune “nu. nu e în regulă. ceva nu este în regulă”
Din seria “ce nu imi place la codependenţă”.
Una dintre cele mai supărătoare manifestări ale codependenţei este să nu ştiu ce simt. Înainte de a înţelege ce se întâmplă cu mine, asta nu reprezenta un incovenient prea mare. Puteam să închid ochii noaptea şi să mă gândesc, înainte de a mă cuprinde somnul, la ceea ce simţeau alţii pentru mine, la ceea ce greşeau alţii, la ceea ce alţii nu înţelegeau cum să facă.
Trei ani mai târziu, existenţa mi-a devenit un pic mai complicată. Trebuie să închid ochii seara şi să aflu ce simt eu, unde am greşit eu, care sunt lucrurile pe care nu le înţeleg.
Când deschid orice carte de self-help, de dezvoltare persoanală, de încredere în sine, de cură de nefericire, oricare şi peste tot veţi găsi îndemnul acesta: fă ceea ce simţi. Dar nimeni nu îmi explică ce să fac ca să aflu cum mă simţi. Îmi închipui că e ca şi cum ar trebui să învăţ acum să îmi folosesc corzile vocale, în ce manual aş putea găsi instrucţiuni pentru asta?
Fac deseori exerciţiul de a sta liniştită şi a-mi urmări stările. Aşa cum există oameni care, atunci când simt obiectivul unui aparat de fotografiat îndreptat asupra lor, îşi opresc cursul gesturilor naturale şi se plasează o postură în care să apară bine sau interesanţi, aşa am impresia că se aranjează sentimentele mele atunci când încerc să le observ. Zâmbesc frumos la poză şi răspund politicos “Noi suntem bine, mulţumim, dumneavoastră?”
Iubesc? Urăsc? Îmi doresc cu adevărat asta? Mi-e frică sau e doar nenorocita de anxietate care face ceaţă în jurul ei şi nu-mi dă voie să văd nimic altceva în jur? Mă doare cu adevărat sau vreau să impresionez pe cineva cu lacrimile mele? Sunt încântată de idee sau doar cred că sunt mai interesantă aşa?
În faţa unor astfel de întrebări, am impresia că sentimentele mele încep să se agite ca nişte bomboane M&M isterice şi să urle, până când tot ce pot auzi este un bâzâit intens şi neuniform din care se distinge doar “nu ştiu”.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments