You are currently browsing the monthly archive for February 2011.
Ţin minte şi astăzi prima zi în care am mers pe o bicletă mare. Eram pe o stardă largă, picioarele îmi tremurau pe pedale, ghidonul mi se zvârcolea în stânga şi dreapta şi-mi părea fizic imposibil ca vreodată acea bicicletă să capete vreun echilibru. Din fericire, tata era în spatele meu şi mă ţinea cu mâna de şa şi asta mi-a dat curajul să pedalez în continuare. Am început să ţin o direcţie, apoi să cobor cu bicicleta de-a lungul străzii în timp ce tata alerga în spatele meu ţinindu-mi şaua şi eu ţipam, cu ochii direct în faţă: “Uite, tata, merg pe bicicletă. vezi?”
Numai că la un moment dat n-am mai auzit nici un răspuns. Când am întors capul, mi-am văzut tatăl mulţi metri în spate, uitându-se la mine. Mersesem singură o bună bucată de drum.
În afară de mersul pe bicicletă, în viaţă am în general nevoie de garanţii. Am nevoie să fiu 100% sigură că oamenii de lângă mine nu mă vor părăsi şi, dacă nu aş fi considerată nebună, i-aş pune probabil să semneze şi un contract; pe de o parte, asta m-a făcut să-mi fie frică mereu de faptul că îi voi pierde. Apoi, recent, mi-am dat seama că asta este doar o frică şi că până la urmă au rămas cu toţii lângă mine şi mă iubesc, în ciuda ciudăţeniilor mele. Mi-a fost bine, am putut trăi câteva luni eliberată de suspiciune şi anxietate şi am putut iubi fără frică.
Dar am impresia că am avansat cumva la nivelul doi. Dintr-o suflare, mi-a fost răpită garanţia aceea pe care eram atât de bucuroasă că o descoperisem; “nu mai pot face asta, nu pot să o iau de la capăt”, m-am gândit imediat. Dar apoi, ca şi cum aş fi auzit o voce – deşi eu nu aud niciodată voci de alea înţelepete şi atotştiutoare şi interioare: “Ia să vedem, dar AŞA, poţi să iubeşti?”
Aşa că în loc să în loc să las bicicleta jos şi să plâng încerc să pedalez spre idealul acela de iubire necondiţionată.
De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.
Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.
Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”
Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.
Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments