You are currently browsing the monthly archive for November 2011.
Se spune că în miezul fiecărei galaxii, inclusiv a noastră, se găsește o gaură neagră. Gaura neagră este un fel de sfâșietură în țesătura universului în care cade orice se aproprie prea tare.
Mă întreb uneori dacă același lucru nu este adevărat și pentru mine. Mă simt de parcă în chiar centrul meu ar exista o gaură neagră, care se comportă exact așa cum descriu manualele de fizică. Începe cu un gând sau cu câte o frică, apoi începe să atragă altele, mai multe, pe care le ciocnește și le comprimă până când se fac mici și grele ca o bilă de fier care atârnă greu în interior. Apoi începe să mănânce orice altceva există în jurul ei – speranțe, amintiri frumoase, logica, rațiunea – până când înghite tot. Atunci simt că trebuie să mă ridic în secunda aceea de unde sunt și să plec în altă parte, unde să pot să nu fiu eu.
Așa simt eu codependența, în zilele ei cele mai banale.
Poate că sunt un pic mai norocoasă decât adevărata materie care cade în gaura neagră, pentru că am momente când îmi pot reveni cu o simplă respirație. După atât de mult timp petrecut să aflu cum pot ieși din codependență, am realizat că este suficient să respir. Îmi amintesc cine sunt, cum mă cheamă, care sunt lucrurile care mă fac să fiu eu și mă acopăr cu un fel de siguranță a faptului că sunt deja completă și că găsesc în mine însămi tot ce îmi trebuie. Este singurul sentiment care nu se lasă înghițit de nimic.
Din păcate, acest sentiment mă vizitează cam rar. În cele mai multe cazuri, tot ce îmi rămâne de făcut este să mă consolez cu gândul că orice gaură neagră are în jur o frumoasă galaxie.
am găsit astăzi printre comentarii rătăcite în spam unul care mă întreba “de ce mă uit la viața mea cu lupa?”.
adevărul este că nimic nu arată bine când îl pui la microscop. totul e plin de crăpături sau de peri lipicioși sau de alte chestii oribile pe care mi-aș fi dorit să nu știu că există lângă mine.
așa că probabil să-mi despic fiecare zi în patru nu este o idee prea bună. totuși continui să o fac din mai multe motive:
- am trăit foarte mult timp preocupându-mă excesiv de viața altora, așa încât ăsta este timpul în care îmi permit să exagerez ocupându-mă de a mea
- eu știu că în vederea de ansamblu arată totul bine, dar eu nu trăiesc “în ansamblu”; inima îmi măsoară secundele cu bătăile ei, și nu îmi oferă un tablou general al ultimelor luni; cu gândurile nu mă războiesc doar așa, din an în Paști, ci în fiecare zi și în fiecare minut.
- și în sfârșit, pentru că m-aș minți foarte tare. atunci când mă uit în urmă, poate la poze în care râdeam de parcă viața mea ar fi fost un balet pe un norișor pufos, ar fi ușor să îmi pară rău de “vremurile de atunci”, așa cum unora le pare rău după copilărie. m-ar face să mă simt ca și cum pe atunci știam ceva ce acum nu mai știu. din acest motiv mă întorc des la însemnările mele de sub lupă ale zilei în care am făcut fotografia și știu că era și pe-atunci la fel de greu ca și acum
Este foarte posibil să greșesc în felul în care mă abordez pe mine. Poate ar trebui să îmi construiesc un hamac mental și să mă tolănesc în el de fiecare dată când îmi vine să îmi privesc viața prea de-aproape. Poate greșesc. Dar măcar să greșesc cu minuțiozitate.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments