You are currently browsing the monthly archive for July 2012.
Eu sunt o deşteaptă şi sunt înconjurată de oameni deştepţi. Eu am păreri bine înfipte despre multe chestii şi din CV-urile mele nu lipseşte niciodată o menţiune care s-ar traduce cu “spirit analitic şi critic”. Îmi place să înţeleg lucrurile pe care le fac şi, înainte să mă apuc de ceva, în mintea mea trebuie să existe deja o schemă foarte clară a paşilor care trebuie urmaţi şi a rezultatelor ce vor fi obţinute.
Eu gândesc şi, de multe ori, îmi prinde şi bine chestia asta.
Dar nu tot timpul.
Şi mai ales, nu când este vorba despre mine.
Şi am să vă explic de ce.
Este bine să ai o minte activă care îţi funcţionează ca o minge de ping-pong care a băut Red Bull. Mai ales dacă lucrezi în domeniul business, este recomandat să poţi să priveşti fiecare situaţie şi să-i despici firul în patru şi să rulezi în minte fiecare scenariu, căruia să îi prevezi etapele şi rezultatele. Aşa – am fost noi învăţaţi – se fac alegerile cele mai bune.
Problemele încep când este momentul să faci cele mai bune alegeri pentru tine. Există un banc care spune cam aşa: “Cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? Îi povesteşti planurile tale!”. Şi asta pentru că în viaţă nu ai de-a face cu cifre, statistici, trenduri, ci cu oameni de care depinde tot ce faci tu. Famiilile noastre, prieteniile noastre, iubirile, şefii, vecinii – nenumăraţi factori variabili într-o ecuaţie care ar trebui să fie doar de gradul 1.
Mintea noastră nu ştie să funcţioneze pe bază de necunoscut. Când facem calcule, avem impresia ori că toate lucrurile ne sunt cunoscute, ori că rezultatele sunt previzibile. Mintea noastră – şi în special mintea unui om mândru de mintea lui – este convinsă în continuare că soarele se învârte în jurul pământului, iar pământul se învârte în jurul nostru. Cu algoritmele sale, nu poate să ia în considerarea posibilitatea unor alte minţi, la fel de puternice, neprevăzute, independente şi care – culmea! – ştiu singure ce este mai bine pentru ele. Oamenii nu sunt previzibili, nu ascultă de voinţa noastra, ci creează în jurul nostru evenimente care ne depăşesc puterea controlului, oricât de mult ne-ar plăcea să putem stăpâni tot.
Pentru situaţiile de viaţă în care nu ştiam cum să reacţionez, îmi făceam scheme, la propriu. O pagină din jurnalul meu intim din urmă cu trei ani arăta cam aşa:
La propriu, vedeam situaţiile ca într-un curs de management. Practic, nu îmi trebuia decât o analiză SWAT pertinentă a situaţiei şi totul urma să fie rezolvat. Mintea mea pur şi simplu nu putea concepe faptul că ea nu era capabilă să rezolve o problemă atât de simplă.
M-a mirat, aşadar, atunci când am început să citesc literatură de dezvoltare personală, care te învăţa cum să îţi “cuminţeşti mintea”. Ca maimuţele, găinile zburătăcite sau gândacii speriaţi, mintea trebuia cumva îmblânzită sau, şi mai rău, redusă la tăcere. De aceea toate programele de dezvoltare personală cuprind şi sesiuni de meditaţie. Şi dacă mi se reduce mintea la tăcere, ce rămâne în spatele ei? Cum aş putea vreodată să găsesc răspunsuri fără să fac apel la ea?
Cu timpul am învăţat că mintea nu întotdeauna ajută. Atunci când firele gândurilor devin o încâlcitură de nedescris, mintea nu mai funcţionează, ci intră în ruminaţii, în deraieri. În locul realităţii, mintea începe să-şi vadă propria imagine a realităţii, iar între cele două diferenţa este din ce în ce mai mare, cu cât minte stăruie mai mult în acelaşi loc. Pentru că inteligenţa şi orgoliul se exprimă prin acelaşi canal (mintea), între ele două pot apărea uşor confuzii. Când iau o decizie bazată pe inteligenţa mea sau pe înţelepciunea mea şi când decizia aceea se bazează de fapt pe orgoliul meu? Greu de spus.
Ce pot să spun acum, la trei ani depărtare de acea foaie de jurnal, este faptul că mintea mea greşea. Creierul se comporta ca şi cum era închis într-un loc înconjurat de pereţi duri, fără ieşire, când de fapt deasupra nu aveam acoperiş.
Mintea mea nu luase un calcul un factor simplu: propria schimare. Uitasem că, atunci când faci doi paşi prin ceaţă mai apare câte o bucată de drum până atunci nevăzută. Nu ştiam că planurile tale, atunci când includ alţi oameni şi alte evenimente, nu au nici o valoare decât dacă accepţi că nu le poţi controla. Nu ştiam că poţi face alegeri doar pentru tine şi să speri că cei pe care îi iubeşti vor rămâne cu tine pe drum.
Acum ştiu că, pe lângă scenariile A şi B există şi un scenariu C, în care îmi doresc mie binele şi sper ca binele meu să îl aducă şi pe al altora. Şi mai ştiu că, în pofida minţii mele închise între pereţi, în pofida imaginaţiei mele limitate şi scenariilor tipice pe care le face mintea mea, uneori chiar în ciuda mea, câştigător iese mereu scenariul cel mai bun pentru mine.
Nu mai ţin minte dacă v-am spus sau nu unul dintre citatele mele preferate:
“Dacă vrei să nu mai fii călcat în picioare ca un preş, ridică-te de jos”.
Haideţi să vă povestesc o situaţie destul de tipică din viaţa mea. Trebuie să fac ceva sub presiunea timpului, “din scurt”. Acel “ceva” nu este foarte complicat, dar rezultatul trebuie repede-repede. Lucrez febril şi concentrat şi simt cum muşchii corpului îmi sunt încordaţi de parcă aş face cursa de 100 m garduri – şi nu un document Word. Un ceas imaginar cu secundar îmi ticăie deasupra capului, ca la desene animate. Cumva, în fiecare zi, TOTUL depinde de rezolvarea acelei urgenţe, iar posibilitatea unei CATASTROFE dacă nu reuşesc îmi atârnă şi ea deasupra capului, ca o ghilotină – nu din desene animate, ci din filme cu capete tăiate.
Repede. Ieri. Urgent. Se cere de sus. Trebuie făcut. Hai că ştiu că tu poţi.
Când sunt în priză şi destinul companiei / lumii / universului pare că ţine doar de cât de repede pot să mă mişc, nu îmi prea pun întrebări. De exemplu, nu mă întreb a cui treabă o fac, de fapt. Nu mă întreb de ce timpul pus la dispoziţie nu a putut fi unul rezonabil. Nu mă întreb “ce este atât de urgent”, la urma, urmei.
În schimb, după ce s-a consumat faptul, ştiu să mă plâng. Explic oricui mă ascultă cât de călcată în picioare sunt. Mă uit la degetele mele, le ridic unul câte unul şi număr nedreptăţile. Mă revolt, dar doar în faţa celor la fel de loviţi ca şi mine.
Şi absolut niciodată nu m-am întrebat “totuşi, cum am ajuns eu în mijlocul furtunii”?
Dacă tot mă întreb singură, îmi răspund singură: am ajuns mergând pe propriile picioare.
Noi, codependenţii, nu suntem victime, decât în măsura în care îi lăsăm pe alţii să ne trateze de sus. Ne putem îmbogăţi uşor vocabularul cu câteva expresii revoluţionare, cum ar fi: “nu este treaba mea”, “din păcate, am alte priorităţi”, “mi-am programat altceva, voi rezolva după ce mă eliberez”. Putem să ne stabilim limite, chiar dacă altora le-ar plăcea să nu le avem. Ne putem revolta, putem refuza politicos. Putem şi să acceptăm ceea ce ni se întâmplă, dar să decidem să facem câţiva paşi pentru a corecta situaţia.
Nu suntem cu mâinile legate şi nu suntem nici fără voce. Nu suntem la pământ, nu suntem lipsiţi de orice putere.
Când alţii ne pun la pământ, nu este nevoie să (ne) plângem şi să rămânem acolo. Ridicatul de jos intră în categoria “dă-mi curajul să schimb ceea ce pot”.
Dacă tot este să facem ceva “Repede. Ieri. Urgent. Se cere de Sus. Trebuie .”, măcar acel ceva să fie o schimbare curajoasă în noi înşine.
Hai că ştiu că tu poţi.
Foarte, foarte frumos fragment despre codependenţă, deşi nu i se spune aşa pe nume:
“Ea era cea care stătea între Leonard şi moarte. Asta era senzaţia pe care o avea. Acum, că ştia semnalele de alarmă, era tot timpul pe fază, gata să le observe. Mai rău, era pe fază la orice schimbare din dispoziţia lui Leonard care ar fi putut precede unul din semnalele de alarmă. Era pe fază la alarmele semnalelor de alarmă. Şi totul devenea foarte încurcat. De exemplu, nu ştia dacă faptul că Leonard se trezise devreme reprezenta o nouă modificare în programul lui de somn, dacă făcea parte din modificarea precedentă sau indica o evoluţie pozitivă. Nu ştia dacă perfecţionismul anula faptul că îşi pierduse ambiţia sau erau două feţe ale aceleiaşi monede. Când stăteai între persoana iubită şi moarte, îţi era greu şi să fii trează, şi să dormi. Când Leonard stătea până târziu şi se uita la televizor, Madeleine îi ţinea socoteala din pat. Nu reuşea niciodată să adoarmă până ce el nu venea la etaj şi se punea în pat, lângă ea. Asculta zgomotele pe care le făcea la parter.
Era ca şi când propria-i inimă îi fusese îndepărtată chirurgical din corp şi era ţinută într-un loc îndepărtat, conectată încă şi pompându-i sânge prin vene, dar expusă la pericole pe care nu le vedea: inima ei undeva, afară, într-o cutie, neprotejată.”
Din “Intriga matrimonială”, Jeffrey Eugenies, Polirom
Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.
De când eram în şcoala generală mă simţeam mai aparte decât alţi copii. Şi nu în acel sens de “eu am să schimb lumea într-o zi”, ci într-un sens care mă făcea să mă simt tristă, chiar în mijlocul bucuriei. Tăceam mai mult. Mă uitam mai mult pe geam. După încheierea conversaţiilor, mă gândeam ore în şir la replicile potrivite pe care le trânteam apoi cu plăcere sadică – doar în mintea mea.
Nu cred că ştia nimeni pe atunci că tatăl meu era un băutor înrăit de alcool şi nici nu îmi băteam capul să îmi compar familia cu a altora. Copiii nu se preocupă de astfel de lucruri. Dar uneori, în toiul jocurilor, mă opream şi mă uitam la ceilaţi şi cumva simţeam că nu fac parte din lumea lor.
Se chema singurătate, dar pe mine nu mă învăţase încă nimeni lucrul ăsta.
I-am cunoscut de atunci toate nuanţele şi toate gusturile. Am fost singură, în camera mea, aşteptând trezirea din beţie. Am fost singură să îmi vizitez tatăl bolnav. Am fost singură în grupul meu de prieteni, în timp ce cântam şi dansam şi râdeam cu gura până la urechi. Am fost singură într-un cuplu de doi, ceea ce a fost mai rău decât să fiu singură de una singură. Am fost de una singură în vacanţe, şi m-am simţit tot singură în vacanţele exuberante cu amici de-ai mei, când se râdea prea tare, se cheltuia prea mult, se făceau poze prea studiate.
Am înţeles că singurătatea nu este o chestiune de context. O iau cu mine şi o port fidel, ca pe o pelerină de ploaie, chiar şi în cele mai însorite zile. E ca şi cum m-aş uita cu jind spre toţi oamenii care se bucură de căldură în timp ce eu stau pregătită: dacă plouă?
Am ajuns să cred că singurătatea nu are nici o legătură cu câţi oameni sunt în jurul meu. Ci doar cu numărul de oameni în jurul cărora decid eu să fiu.
Din când în când, în general la Al-Anon, recunosc. “Ce faci?”, sunt întrebată. Şi-l evit pe “Bine” şi răspund “Sunt singură.”
Şi atunci se întâmplă miracolul. Mi se răspunde “Şi eu.” Şi apoi, ca un ecou: “şi eu”, “şi eu”, “şi eu”.
Este unul dintre acele paradoxuri minunate ale vieţii – să te simţi mai puternic, mai curajos exact în momentele în care te dezvălui mai vulnerabil.
Este suficient să îmi dau jos pelerina de ploaie care mă apără, ca să descopăr că este de fapt o barieră. Şi doar aşa – o oră, două, câteva zile, până mi se face din nou frică – pot să nu mai fiu, în sfârşit, singură.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments