You are currently browsing the monthly archive for September 2012.
Un clişeu din literatura de dezvoltare personală spune că orice om pe care îl întâlnim ne este învăţător. Era genul de afirmaţie care mă facea să las din mână cartea cu pricina, un fel de “mai lasă-mă cu prostiile”.
După ce am reuşit să mă educ să mai citesc câteva pagini, am dat peste o continuare încă şi mai strigătoare la cer: cică oamenii care îţi stârnesc reacţiile cele mai puternice te învaţă ceva foarte important despre tine.
Păi pe mine mă enerva cucoana de la bancă care mai întâi se jelea câte 15 minute înainte să-şi păcăne unghiile pe tastatură să-mi facă vreo tranzacţie. Şi beţivanii din familie care nu ştiau să poarte o conversaţie fără să bată cu pumnul în masă: “Fii atent la băiatu’ – ţi-am spus că te rezolv, rezolv! Vezi că ne supărăm!” Mă enervau prietenii care îmi făceau promisiuni, iar apoi nu mai erau de găsit – ce trebuia să învăţ eu de la ei? Cum să îmi încalc cuvântul cu graţie?
Ideile astea îşi fac însă loc în minte ca un sâmbure şi înfloresc când nu mă aştept. Au textura unei superstiţii, nu m-am putut opri din a mă întreba din când în când: dar dacă totuşi sunt adevărate?
Întrebarea asta, care-mi revenea cu pocnet de pistol în tot felul de situaţii în care mă consumam, m-a ajutat până la urmă să mă înţeleg mai bine. În unii oameni am văzut o oglindă a propriilor defecte pe care refuzam să le recunosc (cucoana leneşă de la bancă? – eram eu, în unele zile la serviciu, într-o variantă mai palidă, cu unghiile nefăcute). În alţii am întâlnit caracteristici pe care le înfundam adânc, adânc, oripilată de ideea că ar putea ieşi la suprafaţă (mă înfurii uneori la fel de tare ca un alcoolic violent, doar că trântesc cuvinte în loc de pumni).
Cu cât am început să recunosc mai multe lecţii în oamenii din jurul meu, cu atât am dat mai mult şi mai mult peste această idee repetată în cărţile pe care le citesc. Cel mai recent am întâlnit ideea la Melody Beattie, “mama” literaturii despre codependenţă, care în The New Codependecy are o serie de exerciţii. Chiar primul exerciţiu sună cam aşa: să ne uităm la oamenii care ne afectează cel mai tare (ne scot din minţi, da!) şi să ne întrebăm “cine sunt ei şi ce au să mă înveţe?”
Recunosc că nu e uşor. Ştiu să arăt cu degetul spre cei care îmi consumă gândurile şi cu care mă cert şi până şi în vis. Nu este genul de răspuns pe care să îl găsesc doar stând mult timp, conştiincios, cu pixul în mână. Simt cum soluţia îmi scapă şi că există ceva ce pur şi simpu nu pot să văd, cam ca atunci când studiam în liceu geometria în spaţiu şi nu reuşeam să văd cum liniile de pe caietul meu sunt de fapt nişte obiecte 3D.
Dar am învăţat să am răbdare şi să ştiu că în anumite situaţii, mai ales cele împinse la limită, întrebarea va pocni în capul meu din nou şi-mi va aduce şi un răspuns. Şi cu cât mai nesuferiţi, mai enervanţi, mai exasperanţi sunt oamenii care mă ajută să mă descopăr, pe atât de frumoase şi de simple sunt lecţiile pe care le învăţ despre mine.
Dar oare dacă cineva mi-ar arunca în faţă toate reproşurile, toate descurajările, toate jignirile pe care mi le eu singură mi le rostesc… l-aş considera prieten sau duşman?
În competiţiile importante, la sfârşitul unui joc de tenis, învingătorul şi învinsul deopotrivă susţin în mod obligatoriu o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu presa. După două, trei sau patru ore de efort fizic intens, jucătorii trebuie să se aşeze cuminţi pe un scaun, în faţa jurnaliştilor şi camerelor de filmat, şi să îşi analizeze jocul, uneori să îşi dea singuri note, să spună ce a funcţionat şi ce nu a funcţionat în ziua respectivă.
Privesc conferinţele de presă de după aproape cu aceeaşi plăcere cu care urmăresc confruntările din teren. Curajul lor de a se uita spre ei înşişi cu atât de multă sinceritate îmi taie răsuflarea.
Există cam trei tipuri de răspunsuri: jucătorii mai tineri dau deseori vina pe vreme, condiţii, o pasă proastă, extenuare fizică, atmosferă, spectatori, arbitru de scaun. Jucătorii aflaţi în plină ascensiune, dar încă “necopţi”, încearcă să pară relaxaţi, recunosc unde au greşit, ce mai au de învăţat şi nu uită să îşi enumere şi calităţile etalate în timpul jocului.
În sfârşit, există o a treia categorie de răspunsuri, cea a înţelepţilor învingători. Când este vorba despre meritul de a fi câştigat, arată o modestie vecină cu smerenia creştină – au jucat bine, dar “le-a şi ieşit”. A existat ceva mai mare decât ei care a făcut posibile anumite lovituri, o stare de spirit, preluări reuşite – şi că este posibil ca a doua oară să nu mai fie aşa. Victoria nu şi-o atribuie niciodată în proporţie de 100%. Iar pentru responsabilitatea înfrângerilor, nu se uită niciodată în exterior: răspunsurile lor încep cu “eu”, continuă cu alegeri greşite făcute în anumite momente, cu recunoaşterea superiorităţii celuilalt şi cu ceea ce ar face mai bine la următoarea întâlnire.
Ei sunt cei care au înţeles ce înseamnă să îţi asumi responsabilitatea, dar şi să fii conştient că niciodată nu poţi reuşi singur.
Privindu-i, mă întreb de ce nu am curaj să fac acelaşi lucru la finalul fiecărei zile. Pasul patru Al-Anon (sau, mai simplu zis, sincera evaluare a propriei vieţi) seamănă chiar cu sesiunea lor de întrebări şi răspunsuri. Fiecare punct, fiecare atac – câte o alegere. Fiecare schimb de mingi – câte o interacţiune. Fiecare joc – o zi, la sfârşitul căreia trebuie trasă linia. Tot ca jucătorii de tenis tineri, iniţial tindeam să dau vina pe alţii, pe viaţă, pe contextul nefavorabil. Apoi, am înţeles că trebuie să mă uit spre mine, chiar şi atunci când nu îmi place ceea ce văd.
Dar sinceritatea cu mine este cea mai grea dintre toate, nu doar când este vorba despre greşeli, ci chiar şi de merite. Încă îmi găsesc scuze, iar când nu fac asta îmi torn atât de multă cenuşă în cap încât nici eu nu m-aş recunoaşte sub atâta tăciune. Ştiu că sub lipsa sincerităţii se ascunde frica de a mă cunoaşte cu adevărat, o frică absolut absurdă când e aşternută pe hârtie, pe care nu o pot înţelege decât atunci când o experimentez, când mă fac că nu aud întrebările pe care mi le pun.
Şi mai aflat încă ceva din tenis: când ieşi dintr-un joc de unde nu ai învăţat nimic, următoarea înfruntare va ridica exact aceleaşi probleme. Cam cum mi se întâmplă de câţiva ani.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments