You are currently browsing the monthly archive for November 2012.
Castle Craig, un centru britanic specializat în tratarea dependenţelor deschis recent şi în România, a realizat un scurt film despre efectele dependenţei asupra familiei. În film este intervievat coordonatorul terapiei de familie, Lee Taylor, care descrie un mecanism pe care îl recunosc cu uşurinţă în familia mea:
Multe familii nici nu vor să vină la programul pentru familii. Se tem, sunt anxioşi, îşi fac iluzii şi au falsa impresie că “Eu sunt în regulă, dacă vă ocupaţi de el, totul o să fie bine”.
Clinica a anunțat că acest clip face parte din inițiativa Castle Craig de a lansa în România mai multe resurse multimedia informative menite să explice aspectele tratării dependenței de droguri, alcool și jocuri de noroc și afecțiunile cauzate de acestea.
Materialele vor include testimoniale din partea unor foști pacienți și interviuri cu terapeuți. Aceștia din urmă vor oferi descrieri și explicații despre desfășurarea terapiilor specializate, variantele de tratament și eficacitatea lor, atingând și subiecte mai puțin cunoscute publicului larg, cum ar fi efectele neuro-psihice ale traumelor și abuzului de substanțe asupra consumatorului.

Nu ştiu când anume a intrat în codul meu genetic să pozez. În secunda în care simt vreun obiectiv foto asupra mea, interiorul meu este luat în stăpânire de nişte instincte mai puternice, care mă fac să mă îndrept din spate, să mă uit mai interesantă în zare, să îmi schimb faţa într-un fel de zâmbet pe care eu îl cred misterioso-înţelepto-erotico-blând. Apoi aştept să îmi fie făcută poza. Clic-clac. Mai rămân aşa câteva secunde, eventual mă întorc şi mă prefac că tocmai am observat aparatul, şi mai pozez încă o dată cu ochii ţintă spre lentilă.
De fapt, fotografiile mele preferate sunt cele instantanee. Adevăraţii meseriaşi sunt acei fotografi care reuşesc să îi surprindă pe oameni în cele mai nemascate trăiri ale lor, direct în mijlocul unui gând, fără timp de măşti sau de posturi maiestuoase pentru blitz.
Am învăţat recent să îmi fac poze. Nu ale chipului, ci ale sufletului. Când mă găsesc în mijlocul unei acţiuni sau când fac ceva cu multă febrilitate mă opresc şi, preţ de o respiraţie, mă uit la mine. Ce fac? Ce gândesc? Cum se simte corpul meu? Ce tonalitate îmi are vocea? Cât din adevărata mea persoană se află acum pe scenă? Spun adevărul? Încerc să impresionez? Pe cine? De ce?
Încerc să îmi ascult răspunsurile fără să le judec. Este important să nu încep să mă gândesc dacă este “bine” ce gândesc, ce fac, să nu îmi doresc imediat să îmi schimb atitudinea. Doar să fac un click cu aparatul meu foto interior şi apoi să îmi continui viaţa, ca şi cum nu aş fi observat paparazzi-ul. Comentariile, analizele pot veni, dar mai târziu.
Cred că acesta este şi secretul celor mai buni fotografi. Privesc lumea fără să o împartă în bună şi rea, dorindu-şi doar să ne transmită emoţia, brută şi nemestecată, a celor surpinse.
Recunosc că nu sunt mereu un fotograf priceput. Mai ales seara, când încerc să mă liniştesc şi să mă privesc cu insistenţă, parcă simt cum ceva în mine se mişcă, îşi îndreaptă spatele, îşi afişează zâmbetul numai bun de tras în poză şi îmi şopteşte “eşti bine, eşti foarte bine”.

Duceţi-mă într-o sală cu 99 de oameni normali şi o singură persoană dificilă, destrămată, cu demoni interiori şi cu toane. Eu am să mă aşez fix lângă ea şi am să-i zâmbesc. Chiar dacă toţi sunt necunoscuţi, fără semne distinctive, chiar dacă nu poartă nimeni pe frunte sloganul “am probleme”, eu am acest talent special: să găsesc cea mai defectă persoană dintr-o mulţime şi să mă ataşez de ea fără drum de întoarcere.
Ei sunt neiubibilii mei . Pe ei îi iubesc tocmai pentru că sunt tare greu de iubit. Tot sper că pot să îi repar, cu şurubelniţa devotamentului meu. Îmi închipui că, atunci când voi termina eu de meşterit la ei, îi voi fi transformat oameni care se lasă iubiţi fără nici o rezervă.
Cu siguranţă îi aveţi şi voi pe neiubibilii voştri: vă întorc lumea pe dos, vă exasperează, vă pun sub semnul întrebării simţul normalităţii, vă distrug toate reperele a ceea ce este real şi ceea ce nu. Şi cinci minute mai târziu, cu un compliment măiestru sau un zâmbet, vă evaporează instant tot veninul din stomac pentru a lăsa loc unei singure întrebări duioase: “cum să nu-l/ o iubeşti?”
Uite-aşa recunoşti un codependent: e ăla care alege dragostea cu hârtoape şi drumuri fără ieşire în defavoarea unei iubiri netede şi senine.
Nu, niciodată nu pot să îi “repar”. Da, se termină prost de fiecare dată. Da, pentru a supravieţui lângă ei îmi consum energie care nu poate fi compensată nici de cinci porţii de cartofi prăjiţi. Şi nu, nu este un comportament normal, ci un simptom de codependenţă, pagina 3, rândul cinci.
De ce să iubesc eu uşor când aş putea iubi complicat? Deocamdată sunt codependentă.

PS

Recent Comments