You are currently browsing the monthly archive for January 2013.
Nu sunt o bună jucătoare de poker, dar dacă aş fi, din când în când mi-ar plăcea să îmi împing toate jetoanele spre centrul mesei şi să spun “ALL IN”. Mişcarea asta desemnează dorinţa unui jucător să parieze totul pe o singură mână, cea pe care o are în faţă.
Când joc cărţi nu am atâta curaj. Măresc mizele încet, ca să nu trezesc suspciuni, ezit, mă întreb ce alte cărţi mai au ceilalţi. Cred că de aceea mă miră foarte tare de câte ori sunt dispusă în viaţă să pariez pe o singură mână.
Eu cu iubirea am acest tip de relaţie: ALL IN. Totul sau nimic. Toţi sacii în aceeaşi căruţă.
Mă trezesc, uneori ani mai târziu, într-o viaţă pe care nu o recunosc şi în locuri în care simt că nu ar trebui să fiu. Mă uit în jur şi mă întreb cum am ajuns acolo. Apoi îmi amintesc – m-am suit pur şi simplu în “căruţa” cuiva, am trecut prin tot felul de hârtoape, şi după mult, mult, timp am coborât undeva unde nu voiam să ajung.
Încerc să mă înţeleg şi să mă iert. E de înţeles atunci când e mult mai uşor să las pe cineva să îmi ghideze viaţa, să îmi dicteze când să fiu fericită şi când să fiu înghiţită de hârtoape. Este comod, nu cere nici un pic de responsabilitate, îmi dă voie să mă plâng atunci când lucrurile nu merg bine.
Dar preţul este totuşi prea mare. Când intru cu toate gândurile, toate emoţiile, toate visele într-o iubire, nu pot să mă mai recunosc atunci când ies din ea.
Şi atunci, cum să fac? Să nu mai iubesc, nu pot. Să iubesc prudent, cu picătura, cu ochii şi în alte părţi – asta mi s-ar părea mai degrabă înşelătorie.
Continui să iubesc din tot sufletul. Diferenţa este că uneori trebuie să fac eforturi, anti-intuitive şi uneori de-a dreptul dureroase, să mă dezlipesc de sufletul celuilalt şi să îmi aduc aminte cum este acest suflet al meu din care tot iubesc atâta.
Şi: ce sunt alea limite | ce nu sunt | când le impunem | cum se manifestă într-o relaţie sănătoasă | cum le impunem | de ce sunt opusul indiferenţei
Vorbesc des despre “limite” fără să îmi bat capul să explic prea bine ce vreau să zic. Pentru că este un concept destul de străin de felul în care am fost eu educată şi nu prea împământenit la noi, este şi foarte prost înţeles. Chiar şi eu îi restrâng sensul de multe ori, pentru că folosesc termenul ca fiind echivalentul permisiunii de a spune “nu” din când în când, dar asta acoperă doar un colţişor din ceea ce înseamnă, de fapt, “limite”.
“Limitele” sunt ca nişte injecţii: dor foarte mult pe moment, dar ne fac foarte bine pe termen lung. Ele presupun să ne stabilim, în primul rând faţă de noi înşine, cât de departe suntem dispuşi să mergem în anumite situaţii. Apoi, ferm, şi fără ne retragem dragostea, să îi anunţăm şi pe ceilalţi şi să le punem în practică.
O explicaţie foarte bună a ceea ce reprezintă sau nu reprezintă limitele, cum le stabilim, cum le comunicăm celorlalţi şi cum le impunem, găsiţi în Melody Beattie – The New Codependency. Mai jos, vă prezint cele mai importante idei:
Este timpul să stabilim limite când:
• ne-am hotărât să nu mai spunem “da” atunci când vrem să spunem “nu”
• Trebuie să înceteze un anumite comportament care ne răneşte
• Suntem gata să spunem cum ne simţim, indiferent dacă oamenii vor să audă asta sau nu
• suntem dispuşi să încheiem relaţii care au devenit “cu unic sens”, dacă nu avem ambii drepturi egale
• suntem dispuşi să îi facem pe ceilalţi să se simtă prost reamintindu-le de banii pe care i-am împrumutat, în loc să ne simţim noi prost când nu am greşit cu nimic
• când vrem să oprim un anumit comportament, dar ceilalţi insistă
Pentru a ne fixa limitele, trebuie să spunem:
• ce vom face dacă persoanele ne vor trata în continuare într-un anumit mod
• ce pot face şi ce nu pot face ceilalţi în spaţiul nostru
• cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru cineva
• cât de departe acceptăm să se meargă pentru noi
• “da” când vrem să spunem da
• “nu” când vrem să spunem nu
• “poate” când nu suntem siguri
• Ce vom face sau ce nu vom face atunci când nu ne sunt respectate limitele
A avea limite “sănătoase” cu ceilalţi presupune:
• Să le respectăm drepturile, intimitatea, treburile personale
• Să punem întrebări, în loc să aşteptăm, să cerem sau să avem aşteptări
• Să ne ţinem de cuvânt
• Să nu împrumutăm lucruri fără să întrebăm
• Să spunem adevărul
• Să nu ne impunem credinţele asupra celorlalţi
• Să nu îi judecăm pe ceilalţi
• Să nu presupunem că ştim “faptele”
• Să nu îi confruntăm până ce nu suntem siguri că avem toate informaţiile factuale
Ce nu sunt limitele:
• Bariere pe care le ridicăm pentru că aşa ne-a spus cineva
• Ameninţări goale
• Şantaj emoţional
• Bariere pe care nu putem sau nu vrem să le impunem
Limitele nu sunt folosite pentru a controla comportamentul cuiva, ci doar pe al nostru. Ele presupun nişte consecinţe “dacă procedezi aşa, eu voi proceda în felul următor”, dar îi lasă în continuare pe ceilalţi să îşi aleagă comportamentul.
Din proprie experienţă, ştiu că limitele sunt greu de impus. De multe ori, nu ştiam nici eu prea bine “cât de departe sunt dispusă să merg”, alteori mi-a fost frică să ajung în felul acesta să închei o relaţie, alteori am dat înapoi.
Cu siguranţă limitele mele nu au fost niciodată bine primite, dar atunci când am reuşit, i-am obişnuit pe ceilalţi încetul cu încetul, fără să cedez.
Deşi pot părea echivalente cu indiferenţa, “limitele” sunt chiar opusul ei. A avea limite presupune să recunoşti şi să spui adevărul despre cum te simţi, şi nu să spui ceea ce vor ceilalţi să audă. Şi nu este aşa că a recunoaşte adevărul este mult mai greu decât a te preface că totul este bine? Am face asta pentru oameni care ne sunt indiferenţi?
Cu mândrie, permiteţi-mi să raportez:
Anul 2009: Fetiţa care l-a luat pe “Da” în braţe
Anul 2012: Sunt antipatică şi mă mândresc cu asta
Există deci speranţă pentru codependenţi.
Am primit, ca toată lumea, o mulţime de urări de anul nou. Să fie mult mai bun decât 2012, să îmi aducă dragoste, căldură, pace, forţă de muncă, bogăţie, prosperitate, bucurii, fericire, nuntă şi sănătate “că-i mai bună decât toate” sau cam aşa ceva.
În general, începutul unui an nou, mă prindea şi pe mine într-un soi de febrilitate. Cu determinare de contabil, îmi faceam bilanţuri, îmi puneam dorinţe, îmi făceam ferme promisiuni faţă de mine însămi despre ce am să fac eu încă din prima zi a anului care urmează.
Ca să înţelegeţi cât de realistă sunt eu în astfel de rezoluţii de anul nou, iată la întâmplare câteva chestii pe care mi le propusesem de-a lungul anilor:
- Să fac sport în fiecare zi cel puţin o oră
- Să scriu în jurnal în fiecare zi
- Să citesc mai multe cărţi de specialitate
- Să citesc mai multe cărţi de literatură
- Să citesc mai mult despre codependenţă
- Să scriu pe blog de cel puţin trei ori pe săptămână
- Să particip la conferinţe profesionale în domeniul meu
- Să îmi schimb jobul
- Să îmi găsesc încă unul sau două joburi în plus
- Să îmi deschid o mică afacere
- Să mănânc numai sănătos
- Să renunţ la sucurile cu zahăr
- Să mă îmbrac mai mult în fuste / rochii
- Să iert
- Să meditez în fiecare zi cel puţin jumătate de oră
- Să nu mai chiulesc de la Al-Anon
- Să devin, nici mai mult, nici mai puţin, decât cea mai bună de pe domeniul meu
- Să am curaj să spun “nu” lucrurilor pe care nu mai vreau să le fac
- Să îmi cumpăr mai mulţi cercei şi să îi port
- Să îmi îmbogăţesc neapărat cultura generală
- Să gătesc mai mult
- Să îmi găsesc mai mult timp pentru prieteni
- Să îmi găsesc mai mult timp pentru mine
- Să îmi fac mai multe relaţii profesionale
- Să fac mai multe donaţii
- Să îmi îmbunătăţesc relaţiile cu rudele mai îndepărtate
- Să nu mă mai mai enervez niciodată pe ai mei
Şi multe altele.
O singură promisiune a lipsit din lista mea până acum, deşi îşi avea perfect locul pe lângă toate celelalte. Sună cam aşa: “Şi, când mă trezesc dimineaţa, să fiu – în loc de Sara – cel puţin SuperWoman, Cat Woman sau orice altă plăsmuire de ficţiune, singura care ar putea să facă lucrurile mai bine, mai frumos, mai repede, mai eficient şi cu mai mult entuziasm.”
Într-adevăr, citite după un an, rezoluţiile par realizabile doar cu condiţia ca eu să devin, prin magie, altcineva. Aşteptările foarte mari de la mine sau de la dorinţele pe care le-am avut conduc, la momentul bilanţului, la o mare dezamăgire.
Pentru 2013 m-am hotărât deci să nu îmi doresc un an nici mai bun, nici mai extraordinar, nici mai plin de împliniri. Să nu îmi propun să slăbesc, să fiu mai senină sau devin expertă în alte cinci domenii decât domeniul meu de bază.
Pe anul 2013 l-am aşteptat aşa cum aşa cum noaptea aştept să vină o dimineaţă oarecare, fără planuri, fără nu-ştiu-ce-vis. Aşa m-am decis eu că este mai sănătos (că-i mai bun decât norocos).
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments