You are currently browsing the monthly archive for November 2013.
Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.
Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.
Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.
M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.
Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.
Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.
Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.
Statistic vorbind, fac bine.
Am încercat, în lunile astea de când n-am mai scris, să mă pun pe pauză. Să îmi văd eu de treburile mele, să mă ocup de urgenţe, nepoţi, vizite, serviciu, creaţie, nervi, cumpărături, curat, decorat şi să o mai dau încolo de codependenţă.
Se poate? Se poate. Am putut, de exemplu, să fiu atât de prinsă cu treburile încât să nu-mi pese că unele lucruri trebuie acceptate, iar pentru altele trebuie să am curaj. Am putut să mă gândesc la miile de chestii mărunte de făcut care îmi stăteau în faţă ca un munte şi să uit să fiu sinceră, să mă privesc cu atenţie şi să mă întreb de ce fac lucrurile pe care le fac. Am putut să mă împrăştii în mii de direcţii, în bucăţele de puzzle menite să arate fiecăruia altceva, menită eu să fac pe plac tuturor celor o sută de oameni care voiau ceva de la mine. Am putut şi am supravieţuit, şi nici măcar nu se primeşte diplomă la sfârşit.
Cu o mică steluţă, ca la ofertele prea frumoase pentru a fi adevărate. Am pus pauză codependenţei, dar ea nu mi-a pus mie. Şi-a iţit zâmbetul binevoitor şi tâmp în situaţii tensionate, dialoguri, cerinţe aiurea. Mi s-a înfăşurat de picioare, de piept, mulţumită că sunt prea ocupată să o observ. Am văzut-o de-abia recent, învăluindu-mă cu lucrurile pe care le promisesem, cu toate relaţiile pe care le păcălisem, cu toate suspiciunile intrate în mine hipodermic, cu bine cunoscuta mea mască a bunătăţii, generozităţii şi eficienţei, după care era cât pe ce să nu mă mai cunosc pe mine.
Se poate, dar nu e gratis.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments