Monthly Archive

De stomacul strâns
De a verifica de 15 ori pe minut dacă este online sau nu
De recitit conversațiile să văd ce semnificație ascunsă ar putea să aibă cuvintele și emoticoanele
De a cântări dacă să dau un like constituie „sufocare”
De la a vrea să-mi sfâșâi pielea și să îmi deschid pieptul cu mâinile așa cum Superman își deschide cămașa, nu pentru că sunt Superwoman pe dinăuntru, ci ca să poată să iasă toată lava din interior
De la a devia orice gând, despre orice, spre el, ca și cum nu aș avea gândul repsectiv, ci gândul este ceva ce îi povestesc despre gândul pe care îl am
De a calcula cum să fiu cel mai puțin vulnerabilă
De a mă încăpățâna să nu zic nimic, să nu fac nimic, să aștept, pentru că altfel înseamnă că „am cedat”
De gândul, atât de copleșitor, al lui „dacă nici acum nu merge, atunci când, din nou, vreodată?”
De a mă simți nesigură ca la 14 ani, când am cu încă vreo 20 în plus
De a mă simți ca la 8 ani, când parcă eram iubită, dar parcă părinții care te iubesc nu se comportă așa

Nu mi-a fost dor de nimic din astea.
Și țin minte momentul de la început când mi-am spus „Știi ce vei păți”.
„Știu. Dar merită”.

Probabil că cea mai facilă modalitate de a nu depinde de oamenii de lângă este să nu îi ai. Cât de codependent poți fi dacă îți retezi, pe rând, relațiile cu oamenii din jurul tău? Cât de tare poți să îți legi destinul de dorințele mai capricioase ale unei alte persoane atunci când ești undeva în munte, într-o cabană, fără nimeni?

Nu m-am retras pe piscuri de munte, m-am retras mult timp într-o existență confortabilă. Citit, muncă, filme, seriale, prieteni suficient de îndepărtați cât să nu îmi știe cel de-al doilea prenume. O supă călduță, gătită de mine, în care îmi cufund zilele și îmi ascund izolarea sub cuvinte precum „independentă”, „puternică”, „auto-sustenabilă”, „asertivă”, „focalizată pe carieră”.

Sunt multe feluri de a zice „singură”.

Nu știu cum e accentul corect: singură, dar necodependentă. Sau: necodependentă, dar singură.

Știți că semințele durează mult mai mult decât ne închipuim? Că au în ele acolo, potențialul de viață nouă, comprimată ca un arc minuscul, care țâșnește în viață după ani și ani dacă apar condiții favorabile? În anii 90, chinezii au reușit să crească un lotus dintr-o sămânță care data din secolul al 15-lea.

Acum o lună de zile, cineva m-a luat în brațe. În mai puțin de un minut, îmi făceam calcule despre cum mi-aș putea modifica concediul astfel încât să mai rămân acolo în brațe. Mă gândeam dacă nu mi-aș putea cumva schimba jobul ca să fac lucrurile să se miște mai ușor. Mă vedeam vindecându-l de accesele de  tristețe de care îmi povestise că suferă. Și cu recunoștința veșnică pe care mi-o purta pentru că îl reparasem, îl vedeam într-un genunchi în fața mea, eu plângând de bucurie, el vizibil emoționat. Și în al doilea minut, m-am speriat. Deja că se termină, că nu sunt suficient de bună pentru ca ceva să dureze, ne certam deja în mintea mea, îmi simțeam iar sufletul în tălpi, mă vedeam trântind ușa și mă mai vedeam tristă, incredibil de tristă și umilită.

O foarte slabă rază de soare a strălucit în mine și, sub ea, sămânța de codepență s-a desfăcut și a înflorit.

Probabil că asta vrea să zică faptul că de codependență nu te vindeci niciodată. Ai multe, multe semințe în suflet. Și probabil că dacă îl lași pustiu, nu încolțesc. Și dacă lași vreo bucățică de lumină să intre, se trezesc toate la viață. Și atunci întrebarea nu este cum să stârpești semințele – ci cum faci cu planta care iese de acolo. Și ce altceva mai plantezi pe lângă.

M-am speriat și am fugit. Mai bine să fug, decât să fiu alungată. Sunt în continuare o independentă necodependentă. Dar.