You are currently browsing the tag archive for the ‘acceptare’ tag.
Cam în felul ăsta îmi închipuiam eu un om senin acum trei ani: un Dalai Lama într-o zi bună, combinat cu privire limpede de Brad Pitt, zâmbet permanent de bebeluş fericit, imperturbabil în veselie ca un căţeluş pe un câmp cu flori. Dacă pământul ar fi fost un loc numai cu oameni senini şi împăcaţi, am fi fost cu toţii nişte îngeraşi care ţopăiam de colo-colo pe norişori albi pufoşi, declarându-ne iubirea unul faţă de altul şi cu toţii faţă de restul lumii şi privindu-i cu un fel de compasiune înţelegătoare pe cei care încă se consumau pentru mărunţişurile vieţii.
Desigur, uneori tindeam să mă comport chiar în felul ăsta (cu exepţia că nu am eu chiar ochii albaştri ai lui Brad Pitt) şi mă miram de ce toată lumea se uită la mine de parcă locul mi-ar fi fost într-un sanatoriu înconjurat de mult verde.
Am încercat să imit seninătatea mult timp, dar se pare că este unul din acele lucruri care nu merg imitate, ci doar trăite. Când nu am reuşit să fiu senină, conform programării, 24 de ore din 24, am lăsat toate baltă, m-am declarat incompetentă în ale seninătăţii şi mi-am văzut de alte preocupări, cum ar fi: pasul 4, citit varii cărţi, vorbit cu prietenii şi alte chestii care ţin mai mult de lumea aceasta.
Dar într-o zi am fost pusă în situaţia în care a trebuit să vorbesc pe larg despre familia mea unor oameni străini, băgăcioşi în treburile altora de felul lor şi care îmi cereau, pe deasupra, socoteală pentru tot felul de probleme care ar fi trebuit să fie doar ale noastre.
Ştiu cum aş fi făcut acest lucru în urmă cu trei sau patru ani. Stomacul mi s-ar fi strâns într-o bilă grea, plumburie, în mijlocul burţii şi aş fi atârnat grea şi neputincioasă pe scaun. Amintirile ar fi început să îmi tremure în piept, înainte să apuce să fie puse în cuvinte – şi în locul vorbelor ar fi ieşit lacrimi, tremur, bocete neînţelese. Mi-aş fi frământat mâinile ca un copil prins cu mâţa-n sac şi poate că nu aş fi fost în stare să spun mai mult decât “nu înţelegeţi, nu aveţi cum să înţelegeţi”. Mi-ar fi fost mai mult decât orice o ruşine imensă, mai apăsătoare decât canicula în timpul verii – ruşinea ca secretul meu cel murdar, cele mai urâte clipe trăite, să-mi fie scoase la iveală de parcă ar fi nişte zdrenţe puturoase.
De data aceasta a fost altfel. Este adevărat, cei care nu au avut un alcoolic în familie nu au cum să înţeleagă. Aşa că m-am decis să fac tot ce pot să înţeleagă.
Atunci când am fost acuzată că “nu am avut grijă” de tatăl meu cel alcoolic şi că “l-am lăsat să se ducă de râpă” mi-am dres vocea şi am recunoscut că ar putea părea aşa din exterior, dar că povestea completă este alta. Am povestit despre zecile, sute de metode folosite, pentru a-l opri din băut. Am povestit despre frica imprimată pe fiecare celulă a corpului de accesele de violenţă ale tatălui meu. Am povestit despre nopţi nedormite de grijă şi de frustranta neputinţă de a iubi o persoană care nu se lasă ajutată. Şi au tăcut.
Atunci când mi s-au reproşat minciunile, le-am arătat cum adevărul mi-ar pune în pericol siguranţa fizică. Şi au tăcut.
Atunci când s-a adus vorba despre scandalurile eterne şi deranjante, am descris ce înseamnă să fii la 50 de centimetri de sursa scandalului, şi nu un spectator de la depărtare. Şi au tăcut.
Nu mi-am propus însă să închid gura nimănui, ci doar să audă şi povestea nespusă a celor care de obicei nu vorbesc.
Până să deschid gura “situaţia familiei”, de care îmi era atât de frică să fie scoasă la iveală, mi se părea un fel de noroi plin de vinovăţie care nu putea sub nici o formă să iasă la suprafaţă. Dar până la urmă nu a fost decât un adevăr care nu mai doare. Este un adevăr care face parte din mine, ca o mână sau ca intestinul subţire.
Şi de-abia atunci când oamenii de lângă mine au început să îmi spună că le pare rău pentru lucrurile prin care am trecut, de-abia când am spus simplu “mulţumesc” ştiind în sinea mea că în felul meu sunt o mare norocoasă şi că fiecare eveniment din viaţa mea m-a ajutat să mă formez, de-abia când am apăsat cu toată puterea pe rană şi am văzut că pot supravieţui, de-abia atunci am înţeles.
Asta înseamnă seninătatea.
Citisem undeva că nu poţi începe să te vindeci până ce nu iubeşti în totalitate ceea ce este în neregulă cu tine. Mi s-a părut o aberaţie: cum adică să iubesc ceea ce îmi face rău? Ce înseamnă să iubesc toate apucăturile de care mi-aş dori să mă scutur ca un câine ud?
Tot la fel de revoltată am fost când, mai târziu, mi s-a sugerat că orice problemă, orice incovenient şi chiar orice suferinţă au fost provocate, într-un anumit plan, chiar de mine şi că scopul acestor evenimente de viaţa mea ar fi să mă ajute. Îmi rămânea să descopăr doar cum.
Ce prostie, m-am gândit.
Ba chiar m-am înfuriat. Cum îşi permite cineva să îmi spună că eu îmi doresc să îmi fie rău? Ce este bine în a-mi fi rău? NI-MIC.
Corect? Corect!
Mai mult artificial, am căutat să găsesc partea bună în a fi codependent şi am găsit chiar o mulţime de aspecte pozitive.
În ciuda unor argumente foarte convingătoare, nu izbuteam totuşi să-mi iubesc din tot sufletul codependenţa şi să îi fiu recunoscătoare că m-a ajutat cu ceva. Viaţa mea îmi părea defectă. Nu exista nici un motiv suficient de bun să iubesc exact elementul care m-a făcut să intru în derivă, dar continuau să îmi răsune în urechi nişte vorbe înţelepte, al căror adevăr îl simţeam, chiar dacă raţiunea mea nu era de acord cu ele: ceea ce există rău în viaţa noastră există pentru a ne feri de altceva şi mai îngrozitor, nişte frici mult mai mari cărora mintea noastră este convinsă că nu are cum să le facă faţă. Caută frica, priveşte-o în ochi şi de-abia atunci vei înţelege că nu mai eşti un copil mic şi că poţi să o depăşeşti. Şi tot atunci vei înţelege că mereu ai încercat să alegi răul mai mic şi ceea ce pare o suferinţă s-ar putea să te fi protejat într-un mod mai greu de intuit. (pentru explicaţii mult mai competente ale acestor idei, puteţi citi cărţile lui Lise Bourbeau)
Mă plimbam ieri prin apartamentul meu în sus şi în jos, fără chef de nimic. Sincer, am o mulţime de treabă pentru că totul stagnează, iar eu nu mă simt în stare să fac nimic tocmai din cauză că văd că totul stagnează. Senzaţia este cumplită: inutilitate, combinată cu lipsă de scop şi de sens, frică de a începe orice, anxietate prezentă în orice gând şi orice gest. Aştept să îmi apară o lumină, să simt ceva bun în mine. Să fiu şi eu ca toţi oamenii care sunt convinşi că au un suflet, pe lângă minte. Să îmi găsesc pasiunea şi bucuria de a trăi. Să simt. Altceva decât durerea de picioare de la prea mult mers agitat prin casă.
Aproape că m-am oprit cu ambele picioare în aer: asta era.
Exact senzaţia asta, de gol, de frică, de neputinţă, fix asta era ceea ce am încercat să nu simt ani la rândul. Era răul mai mare de care mă ferisem atât de mult timp, uitându-mă la alţii în loc să mă uit la mine. Codependenţa este o reţetă atât de bună să scapi de tine însuţi… Te preocupă mereu ce face altcineva, orice ai păţi este vina altora, a societăţii, a lui Obama sau a lui Dumnezeu. Te zbaţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău şi gândurile despre propria persoană, propria valoare şi propriul sens al existenţei sunt împinse mereu în jos, cu pumnii, sub pretextul că a te gândi la tine înseamnă egoism.
Codependenţa mi-a fost tot timpul un înveliş pufos deasupra pustiului care exista în mine. De-abia acum, că l-am jupuit de pe mine zi de zi, pot în sfârşit să mă privesc aşa cum sunt şi să trăiesc sentimentul cumplit de a nu şti cine sunt.
Este greu şi îmi dau seama că, datorită codependenţei am fost ferită toată viaţa de situaţia de a-i face faţă. Îi mulţumesc pentru asta din suflet şi o iubesc. De asemenea, ţin să o anunţ că avea dreptate şi că îmi este greu, dar că nu îmi este nu imposibil.
De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.
Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.
Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”
Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.
Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.
Anul acesta, am reusit sa invat o singura lectie, dar sper ca am facut-o bine.
Atunci cand te cramponezi de acei cativa oameni care nu te iubesc sau nu iti arata ca te iubesc, ii nesocotesti pe toti ceilalti care te iubesc.
De când am aflat că sunt codependentă şi cum se comportă un codependent, am câteva pretenţii de la mine. Una dintre ele este faptul că, o dată ce recunosc câte un comportament din ăsta de plantă agăţătoare sau de plângăcioasă, nu mai am nici o scuză să nu-i fac HARŞTI.
Câteva exemple:
sunt tristă pentru că am impresia că Ionel e cam rece cu mine? Mi se aprinde imediat beculeţul pe care scrie “codependenţă” şi fac HARŞTI – trebuie să fiu veselă.
îmi vine să mă plâng la nesfârşit că şeful meu este cel mai demotivant om din lume, că nu ştie să mă aprecieze şi că din cauza lui nu-mi mai vine să fac nimic… din nou, îmi pâlpâie un semn de avertizare, îmi aduc aminte că atunci când îmi place ceea ce fac nu am nevoie de nici un cuvânt bun din partea nimănui, deci HARŞTI, ce-i cu atâta victimizare, Sara treci la treabă!
când mi se vâră pe sub piele câte vreun resentiment faţă de părinţi, deschid cărticica în care scrie faptul că nu are nici un rost să mai acuzăm trecutul, că trebuie să iertăm şi să acceptăm, îmi zic că nu-i a bună cu resentimentele astea, Sara trebuie să ierţi, las-o mai uşor cu nervii, şi fac şi acolo HARŞTI.
Până acum admirabil, mai puţin faptul că HARŞTIUL ăsta nu prea funcţionează. Da, ştiu că sunt codependentă, ştiu să îmi recunosc comportamentele acestea în mine şi atunci de ce mai clocotesc atât de puternic în mine toate sentimentele astea?
Se întâmplă să am atunci ceea ce colegii mei de codependenţă numesc “căderi”. De exemplu, mi se întâmplă să devin plângăcioasă şi să-i acuz pe cei din jurul meu că sunt răi cu mine, că mă ignoră şi că mă rănesc. Sau mi se întâmplă să ţip. Sau să dau replici tăioase pe cale ierarhică şi să ameninţ cu demisia, doar pentru a-mi muşca buzele două minute mai târziu. Victimă, furie reprimată, impulsivitate – câteva dintre plăgile urâte care se ascund sub chipul binevoitor şi săritor al codependenţei. Nimic nu mi se pare mai descurajant decât să îmi iasă la suprafaţă. După astfel de momente, mă supăr atât de tare pe mine, încât mi se pare că toată munca mi-a fost în zadar.
Mi-a trebuit un an (tot anul acesta) de încercări disperate de a fi “ne-codependentă” pentru a-mi aduce aminte un adevăr simplu: până când nu învăţ să mă iubesc în ciuda şi cu tot cu codependenţa mea şi toate tinichelele zdrăngănitoare ce o urmează, degeaba încerc să mă vindec.
Atunci când încerc să îmi ascund resentimentele, furia, gelozia sau orice alte rănile îmi doresc să semăn cu fiinţa perfectă “de manual” care trebuie să fie perfect echilibrată, neataşată şi cu izvor de fericire în interior. De asemenea, asta înseamnă că încerc să par invulnerabilă.
Am avut surpriza ca după una dintre “căderile” mele, în care m-am declarat şi rănită, şi trădată, şi ignorată, şi singură, şi dezamăgită lucrurile să se schimbe dramatic în bine. “Stai un pic, lucrurile nu funcţionează aşa”, m-am gândit. “Ce am făcut, iar am manipulat?” Nu manipulasem. Doar aşezasem pe masă nişte sentimente de care nu eram mândră, dar le-am recunoscut ca fiind ale mele şi am încercat din răsputeri să nu mă urăsc pentru asta.
Iar a recunoaşte că te doare şi că eşti rănit şi că ţi-e greu cere uneori mai mult curaj decât a zâmbi netulburat în faţa unei dureri.
A-ţi mărturisi deschis gelozia şi posesivitatea te lasă mult mai vulnerabil şi mai sincer în faţa celuilalt decât încercările disperate de a nu emite nici o pretenţie asupra celuilalt, de a-l lăsa să-şi trăiască viaţa conform propriilor alegeri – Live and let live.
A-ţi da voie să nu poţi, uneori, să fii senin cred că este ceva la fel de greu de dobândit ca seninătatea. Şi poate singura cale.
Unul dintre păcatele ţinerii unui jurnal este că îmi vine să scriu în el doar când supărată. În zilele calme, exerciţiul acesta de a nota ce se întâmplă îşi pierde din importanţă. Şi asta pentru că bucuriile, de cele mai multe ori, vin din lucruri care par atât de mărunte şi de fireşti în comparaţie cu supărările alea care sunt mereu grele, mereu nesfârşite şi acoperă cu egoism tot orizontul. Bucuriile sunt ca bomboanele cip, colorate şi mici mici, care au un gust fantastic împreună, nu le prea acorzi atenţie individual.
Şi totuşi. Ca să nu mă uit în urmă şi să îmi spun că am trecut printr-un calvar continuu, trebuie să mărturisesc că am şi zile bune. Sau să le spun mai bine zile normale, fără nici o dramă.
În zilele în care nu am pâclă în faţa ochilor, îmi dau seama că aşa ceva nu există. Ba, mai mult, nu îmi doresc să fiu ca nimeni; nu pot să “rezolv” viaţa după reţeta găsită de alţii. Da, funcţionează pentru ei, dar nu şi pentru mine. Mi-ar conveni de minune, de exemplu, să fiu o ferventă credincioasă în Dumnezeu, dar nu sunt. Sau, mai bine, ar fi excelent să îi cred pe cuvânt pe autorii Secretului şi să funcţionez de dimineaţă până seara pe bază de afirmaţii pozitive (vreau o maşină, merit o maşină, deci aştept materializarea maşinii). La celălalt capăt, nu mi-ar displăcea prea tare să nu cred decât atomi, electroni, orbitali şi legea gravitaţiei, logică imperturbabilă, silogisme atent construite, dar nici atât de ataşată raţionalului nu sunt.
Sunt undeva la mijloc, un loc nici cu credinţă, nici fără credinţă, un loc în care pot să mă minunez de o melodie, de o frază scrisă minunat, de o veveriţă sau de prieteni, mi se întâmplă tot felul de… cum să le zic “sincronicităţi”… dar de aici până la a vedea o forţă nevăzută care le veghează pe toate, ştiu eu… cam strâmb din nas. Mă tot bălăcesc în apa asta călduţă a nesiguranţei şi a întrebărilor şi din când în când arunc un ochi în grădina celorlalţi, invidios (cum altfel, când e vorba de “capra vecinului?”) pentru neclintirea credinţei sau necredinţei lor.
Ei bine, în zilele obişnuite, mi-e bine acolo unde sunt. Am momente de sfioasă dragoste cu mine însămi, ajung să îmi placă până şi ciudăţenii de-ale mele; nu mă mai cutremur că nu sunt atât de zen X sau atât de bună prietenă ca Y. Mă mulţumesc să fiu eu. Renunţ să mai devin copilul adoptiv al Dumnezeului altcuiva şi îl caut răbdătoare pe al meu în lucrurile care îmi aduc bucurie.
“Negarea” este unul dintre acele concepte pe care l-am auzit de la prima sesiune de terapie până la ultima. Este un mecanism de apărare, adică un lucru pe care îl fac mai mult sau mai puţin conştient pentru a nu suferi. Dintre toate metodele ingenioase pe care le-a inventat mintea, acesta mi se pare de departe cel mai periculos, pentru că are, din fabricaţie, o mantie de invizibilitate care îl ţine ascuns faţă de propria persoană.
Asta m-a făcut ca mult timp să fiu foarte sigură că eu nu folosesc negarea. Vedeţi, mie îmi place să cred că sunt o fiinţă foarte analitică, că pot să văd până în fibra unui raţionament sau a unei judecăţi, că realitatea nu are cum să-mi ascundă niciodată nimic. Negarea era o chestiune pentru cei mai fraieri. Cum să nu-ţi dai seama că te minţi? Eu, una, nu neg niciodată nimic, mi se pare o prostie.
De vreo câţiva ani mă lupt cu o relaţie care pur şi simplu “nu-mi iese”. Oricine altcineva ar fi renunţat după o lună sau două, dar nu şi eu. Cum să dau bir cu fugiţii când este doar un pic mai greu? Eu am rămas pe poziţii şi am încercat din răsputeri să o repar, iar micile episoade de succes, măsurate în zile, îmi dădeau suficientă forţă cât să mă lupt încă vreo câteva luni. Lupta însemna, în primul rând, că eram mereu nemulţumită: că lucrurile nu mai sunt cum au fost; că lucrurile nu sunt cum ar putea fi – doar toată lumea ne spune că suntem “potriviţi în stele”; că ne depărtăm din ce în ce mai mult (din cauza lui); că ne purtăm nefiresc; că nici măcar nu mai avem ce vorbi.
Credeţi-mă pe cuvânt, să negi totul nu este deloc o chestie uşoară. Un praşutist care cade liber are de-a face atât cu gravitaţia, cât şi cu o forţă de rezistenţă a aerului care creşte, creşte, creşte, cu cât el cade mai repede. Negarea face acelaşi lucru: cu cât sunt mai multe lucruri pe care vrei să le negi, cu atât ai nevoie de o energie mai mare, şi mai mare până când ajunge insuportabil de mare.
Să negi totul este o chestie aproape artistică. Înseamnă să plângi că lucrurile nu mai sunt cum erau, să încerci să refaci totul aşa cum era şi, ajunsă în centrul situaţiei, să realizezi că lucrurile nu mai sunt cum erau şi să începi să plângi pentru asta. Înseamnă să plângi că lucrurile nu sunt cum ar putea să fie, să te lupţi să creezi contextul potrivi, cu oamenii potriviţi, cu locurile potrivite şi, ajunsă acolo, să ţi se frângă inima pentru că, în continuare, lucrurile nu sunt cum ar putea să fie.
Înţelegeţi ce povestesc? Înseamnă să începi să topeşti fier, să îl baţi, să îl îndoi până când arată ca o capcană perfectă, după care să-ţi strecori nevinovat piciorul între dinţii capcanei după care să te plângi că te doare.
Negarea m-a dus mereu exact în acele situaţii în care sufeream mai mult. Iar acolo, în mijlocul ei, aveam impresia că văd lucrurile cu claritate – ce a fost, ce trebuia să fie. Niciodată nu vedeam ce este.
Am fost o norocoasă. Pentru câteva momente, negarea mea şi-a dat jos mantia invizibilă din faţa propriei minţi. Nu pot să vă doresc decât să fiţi la fel de norocoşi: să accepţi realitatea, oricât de neconvenabilă, doare mult mai puţin decât lupta cu ea.
mi-aş fi dorit foarte mult ca, în loc de integrale, să fi învăţat că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri
aş fi vrut ca notele de la purtare să fi fost puse nu în funcţie de cât de mult mă supuneam regulilor, ci după cât de frumos am ştiu să accept, să dau drumul şi să las
la fel de important ca ABC-ul ar fi fost lecţia de încredere în sine sau lecţia despre cum să gândeşti pozitiv
după ora de religie aş fi vrut să aflu cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut
aş fi vrut să învăţ, de mică, faptul că frica nu mă ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-mi face griji este o modalitate foarte eficientă din a-mi opri creierul să se ocupe de chestiuni ma interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor
în loc de orele de dictare, cred că mi-ar fi prins bine câteva lecţii despre cum să mă ascult pe mine
apoi, la muzică, să cercetez mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor
înainte de prima lege a termodinamicii, ar fi fost frumos să îmi fi spus cineva că cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta
în loc de sentimentul erotic în poezia lui Eminescu, m-ar f intersat să ştiu că atunci când dau iubire, primesc la rândul meu iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, să fi făcut câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română
iar la minunatul obiect Psihologie, studiat degeaba un an întreg, ar fi fost suficientă o singură schemă pe tablă, legată de diferenţa dintre nevoie şi dragoste
la diriginţie, ar fi fost frumos să fi vorbit despre secretele şi fricile noastre, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi nu suntem deloc singuri
iar în pauză, mi-ar fi plăcut să se inventat o pauză de gândit, în care să-mi fi lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-mi fi petrecut tot timpul bucurându-mă că “nu gândesc, dar totuşi exist”
şi mai presus de orice, aş fi vrut ca, din clasa întâi, să mi se explice clar că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează va fi, până la urmă, dragostea
ar fi fost foarte bine să ne fi învăţat să învăţăm mai puţin şi să iubim mai mult. e singurul lucru la care merită să iei coroniţă.
se spune ca atunci cand faci un pas mic spre univers, Universul face un salt enorm catre tine;
nu ştiam că povestea de mai jos va avea continuare. a fost, cred, pentru prima dată când am decis să nu mă mai comport codependentă. să las lucrurile in pace si sa beau o cafea in schimb; am schimbat adevarul pe care TREBUIA sa il aflu cu cititul unei carti.
“let go and let God”, spune un slogan Al Anon. am zis ca era timpul sa incerc macar prima parte.
si in chiar aceeasi zi, dupa ce am luat decizia, universul si-a rearanjat particulele, adevarul a venit spre mine si era mai frumos decat si-l inchipuia mintea mea ca o panza de paianjen pentru ganduri negre.
e extraordinar cat de putin a trebuit sa fac pentru a experimenta si a doua parte a sloganului.
În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.
M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.
Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.
Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.
În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.
Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.
Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.
Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments