You are currently browsing the tag archive for the ‘echilibru’ tag.
Deşi n-am suferit niciodată biologia, mă declar o mare fană a bacteriilor. În primul rând, pentru că au supravieţuit de la începuturile vieţii şi nu le-a dărâmat nici Epoca de Gheaţă, nici cutremurul din Japonia. Apoi, pentru că se adaptează, nu comentează: aţi auzit vreodată de vreo adunătură de bacterii care să facă grevă împotriva cercetătorilor care vor să inventeze un antibiotic mai bun şi le strică mediul de business? Nu. Bacteriile privesc realitatea faţă-în-faţă şi se întreabă: asta fiind situaţia, ce aş putea face mai bun decât să-mi plâng de milă? Şi pentru că sunt deştepte, găsesc mereu un răspuns, se adaptează, evoluează şi acuşi medicul meu de familie s-ar putea să nu mai aibă ce antibiotic să-mi prescrie, că bacteriile mele se fac imune la orice.
Dar cel mai mult şi mai mult îmi place la bacterii peretele. Peretele celular a fost, la vremea lui, o invenţie fantastică şi încă mă mir cum de, poftim, după vreo două miliarde de ani, încă nu pot să-mi însuşesc pe deplin, pentru propria persoană această invenţie. Peretele celular a fost cele care a individualizat fiecare bacterie, a făcut ca Bacteria Mona să fie diferită de Bacteria Viorica. Ba mai mult, peretele este cel care permite să treacă doar ce-i folositor spre interiorul bacteriei şi expulzează deşeurile; datorită peretelui său, bacteria are un echilibru al ei, netulburat şi nepăsător la tot felul de vitregisme din afara sa.
Şi dacă unei bacterii îi este atât de simplu, mie de îmi este atât de greu? A-ţi păstra cu maximă grijă echilibrul interior este un principiu natural prezent peste tot. Şi totuşi, când vine vorba despre suflet, despre spiritualitate, tind să uit că există un echilibru al meu şi să intru rapid în orice vârtej pe care îl întâlnesc în cale. De câte ori nu-mi vine să le spun celorlalţi “m-ai făcut să mă simt prost”, “mă faci să mă simt vinovată”, “îmi doresc să te fac fericit”. Dar în felul ăsta ignor faptul că nu e treaba lumii să-mi asigure mie o linişte interioară călduţă, ci responsabilitatea mea să-mi port de grijă. “Peretele” sufletului meu trebuie să mă ajute să filtrez pe cine las să intre înăuntru, să selectez cu grijă ce anume cred despre mine însămi şi căror evenimente din exterior le permit să mă dea peste cap. Iar dacă găsesc ceva urât în mine, tot peretele ar fi cel care mi-ar da posibilitatea să deschid acea uşă pe care urâtul să plece.
Nu, nu ar fi o barieră. Nici un zid de piatră. Pereţii bacteriilor sunt foarte deştepţi: primesc mereu informaţii din mediu şi ajută astfel bacteria să ştie ce are de făcut ca să-şi păstreze echilibrul interior. Acesta este unul din motivele pentru care bacteriile nu sunt niciodată “in denial” si evoluează permanent. Sunt destul de convinsă că şi în domeniul mai lipsit de graniţe al sufletului, talentul echilibrului interior va fi tot o chestiune de evoluţie, dacă nu darwinistă, măcar spirituală.
din Gandul zilei pentru codependenti:
“Astăzi, am să fiu îngăduitor cu mine însămi, înţelegând că uneori, pentru a ajunge la tărâmul de mijloc al echilibrului, trebuie să trec şi prin culmi şi pe văi. Uneori, singurul mod de a mă smulge dintr-o vale este să sar suficient de sus cât să ajung pe un vărf, apoi să alunec, uşor, în jos”.
În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.
M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.
Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.
Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.
În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.
Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.
Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.
Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments