You are currently browsing the tag archive for the ‘fericire’ tag.
de obicei, cand sunt suparata si intrebata “ce am?” raspund cu “am o zi mai proasta / o perioada mai grea / o săptămână dificilă” şi continui, în gând, cu bucăţica lipsă din puzzle-ul răspunsului… “şi aştept să am o perioadă mai bună”.
adică aşa, în aşteptarea zilelor bune, nah, am şi eu câteva rele.
numai că obiceiul acesta nu este nou, ci unul vechi de când mă ştiu. din clasa întâi, când eram eu tare îndrăgostită de un brunet cu ochi de tăciune şi pe atunci era la modă între băieţi să te baţi cu fetele, nu să le iubeşti. prin clasa a cincea, când eram “avocatul clasei” şi mă certam cu toţi profii. prin liceu, când divorţau părinţii mei şi năvăleau peste mine toate durerile inimii inventariate în romanele siropoase, în facultate când munceam pe brânci şi nu mai aveam timp de nimic altceva, după facultate când am încheiat o relaţie mai lungă decât îmi încape în amintire.
acum, desigur, când stau încruntată şi aştept să fie mai bine.
din când în când, mă uit pe poze vesele şi mă gândesc… ce frumos era “atunci”. atunciul ăla, era pe vremea lui şi el “o perioadă proastă” doar că acuma, în lumina noilor zile şi mai proaste, nu pare chiar aşa.
şi-atunci unde greşesc?
parcă este mai evident atunci când te aşezi la calculator şi scrii… prezentul este o continuă colecţie de zile proaste, trecutul o perioadă frumoasă şi viitorul mereu cel mai bun.
din punct de vedere macro, totul este destul de clar. teoria, pe care o găseşti sub atât de multe forme în atât de multe cărţi, este limpede ca o lecţie despre bisectoare pe tablă.
când suntem ridicaţi în picioare şi ascultaţi la lecţie sau când trebuie, de exemplu, să îi explicăm unui prieten sau prietene care trece prin acelaşi despre cum stau lucrurile, o putem spune netulburaţi şi înşirată în bullets-uri:
- este paradoxal, dar adevărat: de-abia atunci când accepţi lucrurile aşa cum sunt ele, acestea încep să se schimbe
- de-abia când faci lucrurile fără să aştepţi nimic de la ceilalţi din jurul tău, încep şi ei să facă ceva pentru tine
- iubirea necondiţionată înseamnă să îl laşi pe celălalt să facă alegerile pe care le doreşte, chiar dacă nu sunt cele pe care le doreşti tu. iubirea necondiţionată nu spune niciodată “nu te mai iubesc pentru că…”
- a avea grijă de tine este mult mai greu decât a avea grijă de ceilalţi, iar atunci când ai grijă de ceilalţi pentru că ţi se pare că altfel eşti egoist(ă), înseamnă că încerci să te eviţi pe tine
- când ai de făcut o decizie dificilă, aşteaptă să vezi cum te simţi
- frica este opusul iubirii. când ne lăsăm conduşi de iubire, mergem pe calea cea bună; când ne lăsăm conduşi de frică, suntem rătăciţi, în mijlocul câmpiei
Simplu. Banal. Clar.
Dar când îţi laşi papucii la uşă, intri în casă şi îţi dai jos şosetele murdare, când te uiţi să vezi dacă coşul de gunoi este plin sau nu… adică atunci când te întorci la viaţa măruntă, lucrurile nu mai sunt atât de simple sau clare. Atunci când e vorba de “micromangamentul” vieţii, cum faci? Unde-i lumina? Ce simţi?
Îi dai bani, dacă ştii că îi bea, sau nu?
Şi cum să nu te enervezi dacă întârzie?
Şi cum faci să nu te simţi lăsat(ă) baltă de fiecare dată când se întâmplă asta?
Când o decizie te prinde între ciocan şi nicovală, cum o iei?
Ce înseamnă “acceptare” atunci când ţi se rupe sufletul?
Şi ce înseamnă “să-ţi trăieşti sentimentele” atunci când nu vrei să faci nimic altceva decât să mai rămâi în pat jumătate de zi?
Aici, în laboratorul practic, încep problemele. Oare asta înseamnă că nu ştim teoria suficient de ibne sau pur şi simplu că e normal să spargem eprubete înainte de a ne pricepe?
cum spuneam de Valentine’s Day am petrecut o zi minunată şi plină de iubire cosmică lângă tipul de care sunt îndrăgostită şi iubita lui. în principiu, cam aşa am eu talentul, să alerg mereu după căruţa aceea cu patru roţi pe lângă care te simţi, inevitabil, numărul cinci.
anyway, înţelesesem puterea magică şi atotvindecătoare a dragostei. aia care poate să acopere cu un văl mare de iubire tendinţa ta de a-i da un şut un fund celei care gustă candid din linguriţa pe care i-o întinde el. sau aia care îţi priveşte rănile din inimă şi umple urmele ciuruiturilor cu auto-compasiune, care nu este egală cu autocompătimirea. sau aia care poate să dea fără să ceară, respectiv fără să se aştepte, respectiv cea care are încredere în minunatele planuri ale Universului.
mi se aprinsese lumina, pentru a goni întunericul din sufletul meu – ca să vorbesc în termeni de self-help. cum ar veni, mi s-a aprins becul.
oooo, şi ce senzaţie minunată este şi asta cu becul aprins. în primul rând, am devenit aşa un fel de zână cu aripioare capabilă să-şi împrăştie veselia cam peste tot. apoi am experimentat senzaţia trăirii “în prezent” – respectiv ceea ce tot vorbesc budiştii despre “a fi aici şi acum”, senzaţie tradusă prin bucuria miraculoasă de a nu trebui să-mi fac griji stupide în fiecare secundă, ca de exemplu faptul că trebuie să vină ăia cu pizza şi că nu pot să merg la baie până atunci (da, ştiu, legătura cu iubirea este oarecum alambicată, dar am simţit-o pe pielea mea). şi trei, cârtiţele alea înnebunitoare, cunoscute şi sub numele de Frică, care-şi săpau galere cam prin fiecare colţişor din corpul meu s-au dus în sfârşit naibii la culcare.
dap. cam aşa este senzaţia de “bec aprins”, respectiv de lumină.
numai că Universul, ca şi Electra, mai are căderi de tensiune. şi atunci becul meu începe să pâlpâie aşa fragil, filamentul parcă e beat şi uneori se stinge de tot. nu-i mare scofală, aţi spune, pentru că cine a găsit întrerupătorul o dată îl va găsi şi a doua oară, şi a treia, şi a patra… mai întâi orbecăind un pic pe întuneric, apoi ghidându-te după pereţi, apoi găsind drumul ală spre lumină până şi cu ochii închişi.
aşa a fost prima mea săptămână de bec aprins. astăzi mi-a căzut curentul.
Gândul zilei pentru codependenţi:
“Sometimes, the gray days scare us. Those are the days when the old feelings come rushing back. We may feel needy, scared, ashamed, and unable to care for ourselves.
In those moments, we may become convinced that things and people outside of ourselves hold the key to our happiness. That’s when we may try to control people and situations to mask our pain. When these “codependent crazies” strike, others often begin to react negatively to our controlling.”
Una din metodele (actiunile) de terapie preferate ale mele este să scriu pe un carneţel lucruri care mă fac fericită.
Ideea (şi din câte am înţeles / citit eu) este următoarea: ceea ce este mai dureros capătă o importanţă disproporţionat de mare în viaţa noastră pentru că ne concentrăm pe acel lucru. Şi, normal, atunci când toate gândurile gravitează în jurul unui punct, atunci punctul capătă deodată consistenţa unei sfere şi creşte ca o măsea umflată. Dar atunci când ne uităm în jurul nostru şi ne bucurăm de lucrurile frumoase / vesele / colorate etc. atunci se întâmplă două lucruri:
a) matematic vorbind, se reduce timpul alocat gândurilor negre
b) în viaţa noastră încep să apară din ce în ce mai multe lucruri frumoase pe care să le iubim şi să le apreciem şi să ne simţim binecuvântaţi
Aşa că iată ce m-a făcut fericită astăzi:
- 5 minute furate într-o pauză de lucru pentru a termina o carte scrisă într-un amestec perfect de duios şi amuzant
- senzaţia de şosete uscate pe picioarele care au călcat în cinci bălţi şi s-au făcut fleoaşcă
- funcţia de snooze de la ceasul cu alarmă
- faptul îmbucurător că îmi dau seama cât de mult mă risipesc în enervare în chiar momentul în care ma enervez
- ochii unei prietene dis-de-dimineaţă: obosiţi şi îmbufnaţi, dar albaştri şi frumoşi
Voi?
Vă recomand astăzi un site pe care l-am descoperit recent cu “gânduri zilnice” pentru codependenţi. Gândurile sunt preluate dintr-o carte a lui Melodie Beatie, autoarea cărţii Codependent No More despre care vorbeam aici.
Găsiţi câte unul în fiecare zi, iar astăzi este unul despre “victimizare”. Spune cam aşa:
“We need to let go, on a deep level, of our need to be victimized and to be victims. We need to let go of our need to be in dysfunctional relationships and systems at work, in love, in family relationships, in friendships. We deserve better. We deserve much better. It is our right. When we believe in our right to happiness, we will have happiness.”
“Trebuie să renunţăm, la un nivel mai profund, de nevoia noastră de a ne victimiza şi a fi victime. Trebuie să renunţăm la nevoia noastră de a fi în relaţii şi sisteme disfuncţionale la nuncă, în dragoste, în familie şi prietenii. Merităm mai mult. Merităm mult mai mult. Este dreptul nostru. Atunci când credem în dreptul nostru la fericire, vom avea parte de fericire“.
Îmi închipui că cei care au ajuns pe site ştiind deja ce înseamnă “codependent” înţeleg destul de bine deja ce înseamnă şi victimizare. Însă, pentru cei care caută încă soluţii la cum să-i trateze pe cei apropiaţi ca să nu mai bea, soluţii minune împotriva consumului de alcool, rugăciuni care să-i ajute pe mama, tata, soţ, soţie… s-ar putea ca citatul de mai sus să fi fost de neînţeles.
Parcă mă şi văd pe mine, râzând în nasul primei persoane care încerca să-mi spună asta:
Cum adică să renunţ să fiu o victimă? Dar nu este ca şi cum aş alege să fiu o victimă. Nu vezi cum se poartă cu mine? Nu vezi cum îşi varsă furia pe mine? Cu câtă aroganţă vorbeşte? Cum să fiu fericită în asemenea condiţii… sigur că nu pot. Uite cum îi vreau eu doar binele şi cum mă răsplăteşte. (şi argumentarea despre “uită-te-la-mine-cât-de-nedreptăţită-sunt” poate continua la nesfârşit).
Mi-a luat ceva timp să înţeleg că dacă situaţia nu-mi place pot pur şi simplu să plec. Sau să schimb modul în care o privesc. Sau să fiu fericită independent de cealaltă persoană. Că a rămâne la nesfârşit într-o situaţie care nu dă semne că se schimbă este ca şi cum te-ai duce în Iraq şi te-ai plânge că ai ajuns în mijlocul războiului.
Sigur că oamenii pe care îi iubim nu sunt la fel de uşor de ales sau de părăsit ca o ţară în război. Dar a nu-ţi lăsa fericirea să depindă de ei nu înseamnă nici pe departe să îi părăseşti sau să nu îţi pese de ei. Înseamnă, pur şi simplu, să îţi pese mai întâi de tine, pentru că altfel îi faci pe ei responsabili de tot ceea ce ţi se întâmplă rău. Şi de-abia atunci ajungi propria ta victimă.
cand mi-am dat seama ca sunt codependenta, prima mea intrebare a fost:
“ok, si cum fac sa nu mai fiu codependenta?”
cautarile rapide pe google nu mi-au dat nici un rezultat prea imbucurator: nu exista nici o aspirina, nici o crema, nici o tableta dizolvabila in apa care sa te faca sa nu mai fii codependent. Leacul peste care dadeam de fiecare data si peste care treceam cu furie era urmatoarea expresie: “impaca-te cu tine“.
iubeste-te
impaca-te
accepta-te asa cum esti
da-ti voie sa…
ai grija de tine
fii propriul tau parinte
le priveam cu furie pentru ca nu intelegeam. cum adica “sa ma impac cu mine?”. nu, nu. in mod evident, n-am cautat termenii care trebuie. eu nu voiam sa ma impac cu mine. eu voiam sa NU MAI FIU codependenta, nu sa ma bucur ca sunt.
stiu ca pana acum am scris incontinuu despre “cum e, cand e rau”. de ceva timp insa, sunt in stare sa scriu despre “cum e cand e bine”, pentru ca incepe sa-mi fie bine. ironia cea mai mare este ca nu-mi vin alte cuvinte decat cele pe care nu le intelegeam acum un an: sunt impacata, ma accept, imi dau voie sa gresesc, imi ofer dragoste, am grija de mine.
asa ca sigur undeva sunt multe alte sara care se descopera acum si citesc asta si sunt enervate la culme de cuvintele “fii impacata cu tine”.
si totusi.
in zile cum este cea de astazi, astazi in care sunt la fel de: suspicioasa, pasiv-agresiva, o zi in care am cumparat un cadou ca sa primesc o imbratisare, in care mi s-a parut ca in faldurile a trei glume se ascund 15 rautati, in care m-am simtit ignorata, insuficient apreciata si am facut ceva ce nu mi-a placut pentru a-i face pe plac altcuiva (deci, da, ma recunosc, sunt eu cea dintoteauna), astazi cand am continuat sa fiu o fiica de alcoolici…
astazi mi-a fost bine pentru ca am fost impacata cu felul in care sunt.
stiu ca nimanui nu-i place sa fie dependent emotional de cineva. e normal. dar mai cred ca oamenii codependenti sunt minunati, ca au comori inauntru doar un pic acoperite de praf si ca:
- stim sa iubim mai mult decat altii
- ne lipsim fara probleme de ceva pentru a putea darui mai departe
- suntem loiali
- nu ne sperie vremurile grele (doar traim de mici in mijlocul problemelor, nu?)
- traim intens, intr-un suflet care colcaie mereu de sentimente
- sarim in ajutor mai usor decat altii
cu alte cuvinte, poftim, o aspirina contra durerii de a fi codependent:
1. citeste despre codependenta, despre alcool, despre terapii, despre descoperire spirituala, despre iubire de sine, despre dezvoltare personala
2. invata sa recunosti comportamentele in tine
3. fa distinctia intre cine esti si comportamentul pe care il ai in urma unui obicei format si sedimentat in ani si ani de zile
4. iesi in lume, respira, continua-ti ziua, fii cine esti
5. (cel mai important): daca ti se pare ca ai gresit, ca iar ai calcat stramb, nu te certa. nu este ca si cum ai fi la un examen si l-ai picat. este mai degraba ca si cum ai fi la o cura de slabire si ai fi mancat o ciocolata, nu inseamna ca nu te pricepi sau ca trebuie sa te opresti. vorbeste cu tine ca si cum i-ai vorbi prietenului tau cel mai bun care a gresit si mergi mai departe
6. ta-da. ai fost, macar o data, macar un pic, impacat sau impacata cu tine.
7. nu vei fi mereu asa, dar a doua oara va fi mai usor…
cam asta este mini-terapia mea de “vindecare”.
daca aveti si voi vreun medicament, va rog povestiti-mi.
gandurile rele sunt, cumva, ca o doamna urata care-l are totusi pe “vino-ncoa”. imbracata intr-o rochie larga si generoasa – ajunge sa-i atingi doar in treacat fosnetul rochiei, sa te agati doar un pic de marginea ei, sa nu ai contact cu urganul decat printr-un singur gand… pentru ca de acolo, mai departe nu exista decat un singur drum: cel spre centrul urganului. acolo, gandurile vajie cu din ce in ce mai multa forta si din ce in ce mai sigure pe ele, mai negre, mai apapasatoare, mai storcatoare de subtanta vie. le dai doar un fir din gandirea ta si ele trag cu siguranta aceea insetata a faptului ca stiu ca nu pot sa te rupa, dar te pot chinui la inceput si, tragandu-te spre ele, iti umbresc din ce in ce mai multe ganduri despre tine, iti aburesc oglinda pe care atat de mult te chinui sa o cureti si te duc in mijlocul lor, in mijlocul dansului lor dracesc si crud.
solutia?
solutia este sa gasesti un gand bun, care sa te traga si el cu aceeasi forta de axonii neuronilor tai si se te aduca inapoi pe pajistea insorita pe care dansai.
iar cel mai greu lucru din toate astea este, sa iti aduci aminte ca gandul bun este acolo. in negura urganului, avem mereu impresia ca a disparut totul in jur.
dependenta emotionala de alte persoane este mai grea si mai apasatoare decat un viciu. nu am trait vreodata nevoia tremuranda de o tigara, un pahar, o ciocolata sau mai-stiu-eu-ce, dar as putea compara cu cafeaua de dimineata, aceasta fiind unul din putinele “atasamente” de care depind. daca nu o beau e rau – ma doare capul, gandesc impleticit, vorbesc fara sa filtrez prea mult; cand o am e bine – inhalez un pic aburii inainte, ma las patrunsa de placerea clipelor ce vor urma, o beau ca un ritual nu necesar ci placut. uneori imi fac griji in legatura cu inima.
nevoia de iubire din partea celuilalt este insa o dependenta mut mai periculoasa.
cand nu o am, ma simt pustiita, seaca, finita; dorinta de a o avea este atat de puternica, incat ma umple complet, imi locuieste fiecare colt al fiintei, nemailasandu-ma sa traiesc in mine. fac orice ca sa o am: sunt acolo, raman disponsibila permament cu pretul de a fi indisponsibila pentru o multime de alte persoane, anticipez dorinte, indeplinesc cerinte necerute, ma pun la dispozitie, pun tot ce am la dispozitie. am in casa dulciurile lui preferate, rontaielile lui preferate, cumpar ceaiuri, capuccino-uri, gustari, doar pentru a-i putea spune la un moment dat “nu ti-e pofta de un…?”. si uneori sa primesc un “da”. (a confunda dragostea cu sentimentul de a fi necesara – simptom de manual pentru codependenti).
oooo, si cand o am… prezenta aceea dupa care am tanjit atat de mult, atunci e cel mai rau. spre deosebire de cafea, nu o savurez cu anticipatia sau cu prezentul placerii; nu este suficienta doza pentru a putea continua. vreau mult mai mult, astfel incat fiecare clipa este o durere a faptului ca nu este mai mult. ma vreau pe mine mai frumoasa, mai interesanta, mai inteligenta, mai vrednica pentru el si fiecare minut de stat impreuna este o confirmare repetata a faptului ca nu sunt “mai”. iar el, dupa cate am facut EU pentru el, dupa cate ii dau… nu-mi da nici o zecime, si fiecare moment este o masuratoare a iubirii cu instrumente de chimist. iar cand usa se inchide in urma lui, sentimentul de pustietate, neputinta si dezamagire este atat de puternic, incat cu greu imi pot da seama daca nu era mai bine atunci cand nu aveam de fapt iubirea.
nu as vrea sa fiu dependenta de droguri, dar cred ca mi-ar fi mult mai usor.
de atatea ori, povestile mele sunt de fapt despre altcineva: astazi el a imbratisat de mai multe ori pe ea decat pe mine – am inima franta; de cateva saptamani, prietena mea nu-mi mai da nici o importanta – mi-e frica sa o pierd, nu stiu ce m-as face fara ea; l-am vazut mangaind-o pe picior – am crezut ca innebunesc.
sunt suparata, vesela, intristata, sfasiata, infricosata, entuziasmata – in functie de ceea ce a facut sau nu a facut altcineva. e ca si cum emotiile mele nu-mi mai apartin, ci le-am pus in rucsacul altcuiva si mi-am frecat mainile multumita ca am reusit sa scap de ele.
in numele iubirii, imi fac cadou toate gandurile unei singure persoane. asa credeam, ca se numeste dragoste a te gandi incontinuu la cineva, a vrea sa-ti umple inima, visele, a respira pentru cineva, a visa pentru cineva, a te trezi dimineata pentru acelasi cineva – dar nu e. ceea ce se intampla este ca persoana respectiva va avea pe umeri nu doar responsabilitatea propriei sale fericiri, dar si pe a ta… cum sa nu fuga?
in seara aceasta, in timp ce citeam despre infrangerea geloziei, despre acceptare, despre dragoste, legam fiecare informatie de acea persoana. cautam printre pagini reteta de a o face sa ma iubeasca si sa-mi dea mai multa atentie. orice sfat este judecat prin prisma eficientei lui de a-mi imbunatati relatia cu el. in mod paradoxal, asta ma scoate mereu pe mine din ecuatie – este ca si cum nu as mai reusi sa ma privesc decat printr-o lentila a altcuiva.
si mi-am amintit o fraza care mi-a placut… despre viata noastra, in care trebuie sa ne simtim ca acasa. desigur, trebuie sa incepi prin a locui acolo…
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments