You are currently browsing the tag archive for the ‘self-help’ tag.
Mă scot din sărite cărţile de self-help.
Serios. Cine vorbeşte aşa în lumea noastră?
“Vă este frică. Aţi putea să îmi spuneţi un pic mai mult despre ceea ce simţiţi şi ce anume vă imaginaţi referitor la această teamă?”
Aham. Sigur că da. Cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să mă introspectez un pic pentru a vă furniza un răspuns cât mai în armonie cu adevăratul meu Eu şi nu cu măştile pe care aleg să le port pentru a-mi proteja Ego-ul.
În lumea reală se întâmplă aşa:
– Mi-e frică.
– Hai revino-ţi.
Cele două titluri de cărţi sunt, cred, cele mai cunoscute volume pe tema codependenţei din România şi vă pot oferi linkul spre ele mulţumită Simeonei.
“Labirintul codependenţei” este cartea de prim-şoc, cea în care se recunoaşte toată lumea şi citeşte cu stupoare caracteristicile de dependenţă emoţională. Am citit aici cu mult interes despre rezervoarele de iubire, ceea ce m-a făcut să mă înţeleg mai bine. În copilărie, părinţii “normali” toarnă iubire necondiţionată în inimile şi sufletele noastre, pentru ca noi să devenim oameni adulţi capabili de iubire sănătoasă atunci când este vorba să ne despărţim de familie. În cazul în care este un alcoolic în familie, din partea lui se primeşte doar furie, promisiuni neîmplinite, ironie, critică şi câte alte antonime pentru iubire. Soţia sau soţul persoanei dependente este, la rândul ei, prea ocupată să aibă grijă de partener pentru a-i putea da copilului întreaga iubire necesară; sau, în cazul în care îşi îndreaptă atenţia asupra copilului, face din acesta singurul scop în viaţă, singura sursă de iubire, secându-l de dragoste şi sufocându-l cu o iubire încătuşată. Iar asta este la fel de rău ca furia. Şi atunci, copil de alcoolic şi de codependent, cum să ştii să iubeşti normal?
“Ieşirea din labirint” este mai mult un caiet de exerciţii care te ajută să te descoperi, să te înţelegi şi în final să te schimbi. Nu m-am apucat de ea, ca să vă pot povesti ceva cinstit despre această carte, sunt restantă cu altele, despre care promit să povestesc.
“Femei care iubesc prea mult” (ce codependentă nu simte aşa permanent?) este o carte pe care aştept să o citesc de aproximativ un an şi nu o găseam nicăieri. Mulţumită Simeonei am linkul şi pentru aceasta.
Citeşte şi downloadează Femei care iubesc prea mult
Citeşte şi downloadează Labirintul Codependenţei
Citeşte şi downloadează Ieşirea din labirint
am disparut un pic, dar n-am stat degeaba. am comandat pe net o noua carte despre codependenta Breaking Free of the Co-Dependency Trap si am un nou citat preferat:
“You know you’re a codependent when you die and somebody else’s life flashes before your eyes”.
in traducere: Stii ca esti codependent atunci cand mori si prin fata ochilor iti trece viata altcuiva.
la mine e frumos afara si astazi am toate motivele sa ma concentrez pe viata altcuiva, dar nu am s-o fac… un weekend frumos si voua 🙂
din punct de vedere macro, totul este destul de clar. teoria, pe care o găseşti sub atât de multe forme în atât de multe cărţi, este limpede ca o lecţie despre bisectoare pe tablă.
când suntem ridicaţi în picioare şi ascultaţi la lecţie sau când trebuie, de exemplu, să îi explicăm unui prieten sau prietene care trece prin acelaşi despre cum stau lucrurile, o putem spune netulburaţi şi înşirată în bullets-uri:
- este paradoxal, dar adevărat: de-abia atunci când accepţi lucrurile aşa cum sunt ele, acestea încep să se schimbe
- de-abia când faci lucrurile fără să aştepţi nimic de la ceilalţi din jurul tău, încep şi ei să facă ceva pentru tine
- iubirea necondiţionată înseamnă să îl laşi pe celălalt să facă alegerile pe care le doreşte, chiar dacă nu sunt cele pe care le doreşti tu. iubirea necondiţionată nu spune niciodată “nu te mai iubesc pentru că…”
- a avea grijă de tine este mult mai greu decât a avea grijă de ceilalţi, iar atunci când ai grijă de ceilalţi pentru că ţi se pare că altfel eşti egoist(ă), înseamnă că încerci să te eviţi pe tine
- când ai de făcut o decizie dificilă, aşteaptă să vezi cum te simţi
- frica este opusul iubirii. când ne lăsăm conduşi de iubire, mergem pe calea cea bună; când ne lăsăm conduşi de frică, suntem rătăciţi, în mijlocul câmpiei
Simplu. Banal. Clar.
Dar când îţi laşi papucii la uşă, intri în casă şi îţi dai jos şosetele murdare, când te uiţi să vezi dacă coşul de gunoi este plin sau nu… adică atunci când te întorci la viaţa măruntă, lucrurile nu mai sunt atât de simple sau clare. Atunci când e vorba de “micromangamentul” vieţii, cum faci? Unde-i lumina? Ce simţi?
Îi dai bani, dacă ştii că îi bea, sau nu?
Şi cum să nu te enervezi dacă întârzie?
Şi cum faci să nu te simţi lăsat(ă) baltă de fiecare dată când se întâmplă asta?
Când o decizie te prinde între ciocan şi nicovală, cum o iei?
Ce înseamnă “acceptare” atunci când ţi se rupe sufletul?
Şi ce înseamnă “să-ţi trăieşti sentimentele” atunci când nu vrei să faci nimic altceva decât să mai rămâi în pat jumătate de zi?
Aici, în laboratorul practic, încep problemele. Oare asta înseamnă că nu ştim teoria suficient de ibne sau pur şi simplu că e normal să spargem eprubete înainte de a ne pricepe?
Ieri, de un Sfântul Valentin care nu prevestea nimic bun şi cu 27 de ani mai târziu decât ar fi trebuit, am înţeles ceva important despre ce altceva decât iubire.
Dragostea necondiţionată şi dragostea în faţa căreia trebuie să te deschizi.
Citisem despre asta în atâtea cărţi care mă scoteau din minţi cu “aberaţiile” lor. Osho, de exemplu, în “Când iubeşti“, despre dragostea necondiţionată:
“În forma ei cea mai pură, dragostea înseamnă împărtăşirea bucuriei. Nu cere nimic în schimb, nu aşteaptă nimic, şi atunci când poţi suferi? Când nu te aştepţi la nimic, nu există posibilitatea de a suferi. În schimb, orice vine este binevent şi, dacă nu vine nimic, este bine şi aşa. Bucuria a fost aceea de a da, nu de aprimi. Mai mult, poţi să iubeşti la mii de kilomentri distanţă; nici măcar nu este nevoie să fii prezent fizic”.
Dragostea nu te poate face să suferi???? pai omul ăsta habar n-avea nimic. Şi atunci eu de ce tot bocesc aşa, din senin, când mănânc îngheţată?
“În mod obşnuit, oamenii cred că ura este opusul dragostei. Este greşit, absolut greşit. Frica este opusul dragostei. Ura înseamnă dragostea pusă cu capul în jos; este pe dos, dar nu este opusul dragostei. Cel care urăşte arată că, pe undeva, încă iubeşte. Dragostea s-a acrit, dar există încă. Frica este exact opusul. Frica înseamnă că acum, întreaga energie a dragostei a dispărut.”
De frică plângeam, de asta. Nu de dragoste. Plângeam pentru că aveam să-l pierd (ceea ce este aberant în sine, nu doar pentru că nu l-aş fi avut niciodată, ci şi pentru că pe oamenii nu îi poţi “avea” ca să îi pierzi)
Iar lecţia şi mai importantă de atât a fost cea despre îndrăgostire ca închidere în faţa dragostei. Cum, poftim? Păi exact aşa. Dacă nu ai altă preocupare decât să iubeşti o persoană, acea persoană, să îţi construieşti frumosul castel de nisip în care veţi locui după genericul de sfârşit cu happy end, când izbucneşti de sub zâmbetele tale pentru că el se duce spre alte castele, dacă nu vrei decât iubirea cu un anumit CNP atunci… atunci Dumnezeu cum să-ţi trimită iubire? chiar tu ai spus atât de hotărât să nu primeşti nimic altceva. E ca şi cum ai face un wishlist de cadouri, cu un singur element: “vreau luna de pe cer”, după care să te plângi că toată lumea a venit cu mâinile goale la ziua ta.
De fapt, nu eşti pregătit să primeşti iubire decât atunci când eşti gata să renunţi la forma la care singur ai limitat-o.
Cam asta am înţeles eu ieri, când mi-am petrecut Valentine’s Day alături de cel pe care îl iubesc şi iubita lui.
Şi când mi-a fost mai greu, m-am întors spre revelaţia pe care o avusesem dimineaţă şi spre gândul-rugăciune care îmi liniştise în sfârşit tumultul:
“Gata Doamne. Sunt gata de-acum să primesc iubirea pe care ai să mi-o aduci”.
Gândul zilei pentru codependenţi:
“Sometimes, the gray days scare us. Those are the days when the old feelings come rushing back. We may feel needy, scared, ashamed, and unable to care for ourselves.
In those moments, we may become convinced that things and people outside of ourselves hold the key to our happiness. That’s when we may try to control people and situations to mask our pain. When these “codependent crazies” strike, others often begin to react negatively to our controlling.”
Una din metodele (actiunile) de terapie preferate ale mele este să scriu pe un carneţel lucruri care mă fac fericită.
Ideea (şi din câte am înţeles / citit eu) este următoarea: ceea ce este mai dureros capătă o importanţă disproporţionat de mare în viaţa noastră pentru că ne concentrăm pe acel lucru. Şi, normal, atunci când toate gândurile gravitează în jurul unui punct, atunci punctul capătă deodată consistenţa unei sfere şi creşte ca o măsea umflată. Dar atunci când ne uităm în jurul nostru şi ne bucurăm de lucrurile frumoase / vesele / colorate etc. atunci se întâmplă două lucruri:
a) matematic vorbind, se reduce timpul alocat gândurilor negre
b) în viaţa noastră încep să apară din ce în ce mai multe lucruri frumoase pe care să le iubim şi să le apreciem şi să ne simţim binecuvântaţi
Aşa că iată ce m-a făcut fericită astăzi:
- 5 minute furate într-o pauză de lucru pentru a termina o carte scrisă într-un amestec perfect de duios şi amuzant
- senzaţia de şosete uscate pe picioarele care au călcat în cinci bălţi şi s-au făcut fleoaşcă
- funcţia de snooze de la ceasul cu alarmă
- faptul îmbucurător că îmi dau seama cât de mult mă risipesc în enervare în chiar momentul în care ma enervez
- ochii unei prietene dis-de-dimineaţă: obosiţi şi îmbufnaţi, dar albaştri şi frumoşi
Voi?
Gândul zilei pentru codependenţi:
If our time has come to cross the bridge, or if we have already crossed and are standing in the light and warmth, we do not have to feel guilty. It is where we are meant to be. We do not have to go back to the dark cliff because another’s time has not yet come.
Gândul zilei pentru codependenţi:
We aren’t a mistake. And we don’t have to control or repress others or ourselves for life to work out. Even the strange, the unplanned, the painful, and those things we call errors can evolve into harmony.
Vă recomand astăzi un site pe care l-am descoperit recent cu “gânduri zilnice” pentru codependenţi. Gândurile sunt preluate dintr-o carte a lui Melodie Beatie, autoarea cărţii Codependent No More despre care vorbeam aici.
Găsiţi câte unul în fiecare zi, iar astăzi este unul despre “victimizare”. Spune cam aşa:
“We need to let go, on a deep level, of our need to be victimized and to be victims. We need to let go of our need to be in dysfunctional relationships and systems at work, in love, in family relationships, in friendships. We deserve better. We deserve much better. It is our right. When we believe in our right to happiness, we will have happiness.”
“Trebuie să renunţăm, la un nivel mai profund, de nevoia noastră de a ne victimiza şi a fi victime. Trebuie să renunţăm la nevoia noastră de a fi în relaţii şi sisteme disfuncţionale la nuncă, în dragoste, în familie şi prietenii. Merităm mai mult. Merităm mult mai mult. Este dreptul nostru. Atunci când credem în dreptul nostru la fericire, vom avea parte de fericire“.
Îmi închipui că cei care au ajuns pe site ştiind deja ce înseamnă “codependent” înţeleg destul de bine deja ce înseamnă şi victimizare. Însă, pentru cei care caută încă soluţii la cum să-i trateze pe cei apropiaţi ca să nu mai bea, soluţii minune împotriva consumului de alcool, rugăciuni care să-i ajute pe mama, tata, soţ, soţie… s-ar putea ca citatul de mai sus să fi fost de neînţeles.
Parcă mă şi văd pe mine, râzând în nasul primei persoane care încerca să-mi spună asta:
Cum adică să renunţ să fiu o victimă? Dar nu este ca şi cum aş alege să fiu o victimă. Nu vezi cum se poartă cu mine? Nu vezi cum îşi varsă furia pe mine? Cu câtă aroganţă vorbeşte? Cum să fiu fericită în asemenea condiţii… sigur că nu pot. Uite cum îi vreau eu doar binele şi cum mă răsplăteşte. (şi argumentarea despre “uită-te-la-mine-cât-de-nedreptăţită-sunt” poate continua la nesfârşit).
Mi-a luat ceva timp să înţeleg că dacă situaţia nu-mi place pot pur şi simplu să plec. Sau să schimb modul în care o privesc. Sau să fiu fericită independent de cealaltă persoană. Că a rămâne la nesfârşit într-o situaţie care nu dă semne că se schimbă este ca şi cum te-ai duce în Iraq şi te-ai plânge că ai ajuns în mijlocul războiului.
Sigur că oamenii pe care îi iubim nu sunt la fel de uşor de ales sau de părăsit ca o ţară în război. Dar a nu-ţi lăsa fericirea să depindă de ei nu înseamnă nici pe departe să îi părăseşti sau să nu îţi pese de ei. Înseamnă, pur şi simplu, să îţi pese mai întâi de tine, pentru că altfel îi faci pe ei responsabili de tot ceea ce ţi se întâmplă rău. Şi de-abia atunci ajungi propria ta victimă.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments