You are currently browsing the tag archive for the ‘sf. valentin’ tag.
De Ziua Îndrăgostiţilor, îmi amintesc ce risc mare ne asumăm atunci când iubim. Chiar dacă este lucrul după care tânjim cel mai mult, există o mulţime de motive bune pentru care să nu iubim: de exemplu, frica de a nu fi răniţi, frica de ridicol, frica de abandon şi, în general, cam toate fricile inventate se pot aduna în pieptul nostru între două bătăi de inimă.
Pentru mine, există însă ceva la fel de înfricoşător cu a iubi: să accept că sunt iubită.
Posibilitatea asta mi-a părut într-o obişnuită ceartă imaginară, una din acele schimburi de replici exersate în minte până la epuizare. După a cincea sau a şasea reluare în care rolul meu era să mă arăt profund rănită sau jignită în faţa lipsei de recunoştinţă şi afecţiune a celeilalte persoane, am auzit o voce de niciunde. “Dar dacă totuşi te iubeşte?”
Dacă accept că sunt iubită, dacă ştiu că la sfârşitul zilei există temelia puternică şi foarte greu de distrus a iubirii, ce se întâmplă cu tot ceea ce credeam eu despre lume? De exemplu, accept cu mult mai mare uşurinţă ce are de spus cealaltă persoană, pentru că nu îi mai percep replicile ca un atac la persoana mea; îmi temperez reacţiile şi îmi înblânzesc mila faţă de propria persoană. Pot să reduc micile tragedii la dimensiunile lor iniţial – să fac din armăsar la loc un ţânţar. Trebuie să îmi schimb rolul de victimă pe altul, mai puţin bine definit şi pe care nu l-am repetat niciodată, trebuie să renunţ la lucruri pe care le spun ca o simplă reacţie şi să mă gândesc serios la ce vreau să zic într-o anumită situaţie.
Nu este deloc comod. Poate şi de aceea, în rugăciunea seninătăţii, se cheamă “curajul de a te schimba”.
Este Sf. Valentin, cel putin pentru inca vreo cateva ore. Sf. Valentin (poftim, dragostea! ca sa nu strambati din nas daca sunteti nationalisti) este mereu o sarbatoare a celuilalt pe care il iubim. Il iubim pe Ionel, il iubim pe vecinul, il iubim pe vanzatorul de la orange shop, pe tata, pe fratele, pe colegul din primul rand si nu este foarte complicat, stim cu totii cam cum e iubirea. Fluturasi in stomac, ros unghii in fata mobilului care nu suna, poante pe care nici nu stiam ca le stim si care apar spontan in conversatie.
Sa iubesti pe altcineva este o chestiune bine pusa la punct si minunat exempllificata prin mii de filme, seriale, melodii.
Dar sa te iubesti pe tine? Cum vine asta?
Intr-o prima faza, o absurditate. Din nou, codependentii ma inteleg. Un concept la fel de familiar ca superpozitiile particulelor in mecanica cuantica.
Intr-o a doua faza, ceata totala, cel putin in cazul meu. Bun, sa ma iubesc, sa ma iubesc, dar cum. Adica sa nu mai merg la film cu prietenii ci sa merg singura?
Intr-o a treia faza, vagi cunostinte teoretice. Am invatat ca a te iubi inseamna sa:
- elimini ura de sine sau criticile intense de sine. nu ajuta. pare ca ar fi modestie, dar atunci cand ne criticam ca nu facem nimic bine sunt idei mostenite de la parinti sau profesori care credeau ca ne elimina defectele prin critica; gandeste-te ca cel mai bun prieten al tau ar vorbi despre sine cum vorbesti tu – l-ai lasa sa faca asta?
- iti dai voie sa fii cum esti, orice ar insemna acel lucru in momentul respectiv: lenes(a), isteric(a), vesel(a), suparat(a), infricosat(a), singur(a) etc. stiu deja care este argumentul contra: si daca imi vine sa trantesc cu scaunul in cap cuiva, asta inseamna sa o fac? nu. a fi intr-un anumit fel inseamna sa te vezi cum esti, sa zici “uite, sunt furios” dupa care sa alegi cum vrei sa te comporti; a-ti da voie sa fii cum esti implica, in mod paradoxal, puterea de a te detasa de stare si de a nu reactiona asa cum spune primul impuls;
- sa pui deoparte timp pentru tine; da, avem o multime de lucruri de facut intr-o zi si da, poate uneori un prieten se supara ca nu putem fi langa el sau seful nostru ne asigura ca toata afacerea depinde doar de noi, dar a nu-ti incarca bateriile nu este o solutie. asta echivaleaza cu a crede ca oricine si orice este mai important decat interiorul nostrul, iar a ne pune pe ultimul loc ne transforma in proprii dusmani; asa ca, fie ca este vorba de 15 minute sau 3 ore pe zi – timpul pentru noi insine este esential;
- sa te rasfeti; shopping iti place? shopping meriti. orice – de la dans, desen, mers prin padure sau plimbat pana la o lectii de tras cu arcul, daca asta avem nevoie. intreaba-te cu ce poti sa te rasfeti in ziua respectiva si fa-o;
- sa te ierti; sa fii ingaduitor cu tine; sa fii rabator cu tine; sa te confesezi; sa fii dispus sa fii fericit; sa te detasezi; sa crezi in tine; sa te asculti; sa nu-ti fie frica de tine… toate acestea inseamna sa te iubesti
In faza nr. 4, pus in practica. Nu e nevoie sa asteptam viitorul Sf. Valentin.
Ieri, de un Sfântul Valentin care nu prevestea nimic bun şi cu 27 de ani mai târziu decât ar fi trebuit, am înţeles ceva important despre ce altceva decât iubire.
Dragostea necondiţionată şi dragostea în faţa căreia trebuie să te deschizi.
Citisem despre asta în atâtea cărţi care mă scoteau din minţi cu “aberaţiile” lor. Osho, de exemplu, în “Când iubeşti“, despre dragostea necondiţionată:
“În forma ei cea mai pură, dragostea înseamnă împărtăşirea bucuriei. Nu cere nimic în schimb, nu aşteaptă nimic, şi atunci când poţi suferi? Când nu te aştepţi la nimic, nu există posibilitatea de a suferi. În schimb, orice vine este binevent şi, dacă nu vine nimic, este bine şi aşa. Bucuria a fost aceea de a da, nu de aprimi. Mai mult, poţi să iubeşti la mii de kilomentri distanţă; nici măcar nu este nevoie să fii prezent fizic”.
Dragostea nu te poate face să suferi???? pai omul ăsta habar n-avea nimic. Şi atunci eu de ce tot bocesc aşa, din senin, când mănânc îngheţată?
“În mod obşnuit, oamenii cred că ura este opusul dragostei. Este greşit, absolut greşit. Frica este opusul dragostei. Ura înseamnă dragostea pusă cu capul în jos; este pe dos, dar nu este opusul dragostei. Cel care urăşte arată că, pe undeva, încă iubeşte. Dragostea s-a acrit, dar există încă. Frica este exact opusul. Frica înseamnă că acum, întreaga energie a dragostei a dispărut.”
De frică plângeam, de asta. Nu de dragoste. Plângeam pentru că aveam să-l pierd (ceea ce este aberant în sine, nu doar pentru că nu l-aş fi avut niciodată, ci şi pentru că pe oamenii nu îi poţi “avea” ca să îi pierzi)
Iar lecţia şi mai importantă de atât a fost cea despre îndrăgostire ca închidere în faţa dragostei. Cum, poftim? Păi exact aşa. Dacă nu ai altă preocupare decât să iubeşti o persoană, acea persoană, să îţi construieşti frumosul castel de nisip în care veţi locui după genericul de sfârşit cu happy end, când izbucneşti de sub zâmbetele tale pentru că el se duce spre alte castele, dacă nu vrei decât iubirea cu un anumit CNP atunci… atunci Dumnezeu cum să-ţi trimită iubire? chiar tu ai spus atât de hotărât să nu primeşti nimic altceva. E ca şi cum ai face un wishlist de cadouri, cu un singur element: “vreau luna de pe cer”, după care să te plângi că toată lumea a venit cu mâinile goale la ziua ta.
De fapt, nu eşti pregătit să primeşti iubire decât atunci când eşti gata să renunţi la forma la care singur ai limitat-o.
Cam asta am înţeles eu ieri, când mi-am petrecut Valentine’s Day alături de cel pe care îl iubesc şi iubita lui.
Şi când mi-a fost mai greu, m-am întors spre revelaţia pe care o avusesem dimineaţă şi spre gândul-rugăciune care îmi liniştise în sfârşit tumultul:
“Gata Doamne. Sunt gata de-acum să primesc iubirea pe care ai să mi-o aduci”.
Iubirea provoaca dependenta 
Recent Comments