Draga mea mamă,
Nu știu cum să încep aceste rânduri, dacă e să fiu sinceră. Am citit o carte inspirațională și mi-am dat seama că mai am atâtea lucruri să-ți spun, gânduri de împărtășit cu tine.
Dar, la fel ca în momentul plecării tale – și chiar din clipa în care am aflat că ești grav bolnavă – nu am știut cum să mă port și ce să-ți spun. Am încercat mereu să fiu tare, să te inspir prin propria mea forță, ca și tu, la rândul tău, să fii puternică. Să nu te lași prinsă în ițele încâlcite ale bolii, să te ridici deasupra lor și să înțelegi că, la final, singurul sprijin de care aveai cu adevărat nevoie era în tine însăți.
De când te-am văzut suferind, gemând de durere, am fost speriată. Dar mi-am ascuns frica, încercând să fiu pentru tine un sprijin. Să-ți aduc ce aveai nevoie, să te protejez, să-ți fiu aproape.
Și totuși, eforturile mele au fost zadarnice… Dragostea mea, dorința mea de a te salva nu au fost suficiente ca să te smulg din planul rânduit de Bunul Dumnezeu înainte de vreme.
Dar adevărul este că te-am iubit enorm. Mai mult decât am putut vreodată exprima. Nu am apucat să spun prea multe înainte să te pierd… doar că te iubesc. Tu erai deja prea obosită de boală, poate deja cu îngerii. Sper că ai simțit și înțeles asta.
Mi-e greu, mama… Îmi este greu să îmi imaginez viața fără cea mai bună prietenă a mea. Îmi amintesc diminețile copilăriei, cum te trezeai devreme ca să pregătești micul dejun, să-l pregătești pe tata de serviciu și pe mine de școală.
Cel mai mult o să-mi lipsească protecția ta – felul în care săreai în apărarea mea chiar și când greșeam. Cum te băteai cu pumnul în piept și declarai dragoste singurei tale fiice. Cum alegeai ce era mai bun pentru mine, chiar și când tu nu aveai destul, doar ca eu să am prea mult.
Și acum mă amuză faptul că, și după ce ai plecat, tot mai încerci să mă protejezi. Îmi apari în vise, mă avertizezi de oameni și situații care nu-mi aduc onoare. Ai devenit ceasul meu deșteptător spiritual.
Ne lipsești enorm. Mi-e dor de apelurile noastre de dimineață, la ceai sau cafea. Mi-e dor să îmi povestești ce faci, câte planuri ți-ai mai țesut pentru ziua sau săptămâna respectivă. Mi-e dor chiar și să ne mai certăm și să îmi spui ce te supără, pentru ca eu apoi să încerc să te conving că nu trebuie să ne concentrăm pe partea negativă, că viața e în bucurii și zâmbete, nu în răutăți și tipare apăsătoare.
Încă nu am suficientă putere să mă vindec. Încă procesez, mamă. Merg la mormântul tău și îți las flori, așa cum ai cerut. Dau de pomană, cum făceai și tu, și descopăr bucuria de a oferi altora, în loc să am eu prea mult. Parcă prețuiesc altfel lucrurile acum.
Când ajung la mormânt îți îmbrățișez crucea… Tata ți-a făcut mormântul din granit, frumos și demn de tine. Săptămâna aceasta ți-am cumpărat și felinare noi. Avem grijă de memoria ta cu drag. În curând se împlinesc șase luni de când ne-ai părăsit și tot pare ireal.
Acasă e pustiu fără tine, mama. Ai lăsat în urmă o casă frumoasă, construită de pe iarba verde, eforturile tale și ale tatei se simt în fiecare colț. Trandafirii plantați de tine sunt tot acolo. Iar cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tata are acum 15 pisoi mici, jucăuși și drăgălași.
Și totuși, deși casa e goală, te simțim în vântul care suflă lin prin cimitir, în lucrurile lăsate de tine, în fotografii. În clipele grele, te simt în spirit, mama. Din când în când îmi apari în vise – supărată poate, pentru că eu nu te-am lăsat să pleci complet. Dar învăț, mamă, pas cu pas, să-mi imaginez viața fără tine și să o trăiesc.
Sunt fericită să știu că am, în câmpul spiritual, în Rai, un suflet drag și curat care va lupta pentru mine mai departe. Un suflet care știe că toate se vor așeza cum sunt scrise.
Și cred din toată inima că, înainte de a pleca, Iisus cel drag a fost cu tine și te-a ghidat spre lumea de dincolo, alături de părinții tăi și de sufletele care își găsesc odihna veșnică acolo.
Vreau să știi că îmi pare rău că nu am putut face mai mult, că am fost egoistă uneori, că nu te-am iubit și mai mult, și pentru tot ce nu am știut să fac. Dar te iubesc și îți sunt recunoscătoare. Cât timp îmi va da Dumnezeu viață, te voi onora și îi voi mulțumi pentru darul de a te fi avut ca mamă. A fost o onoare deplină, una pentru care – cum spuneai și tu când erai aici – nu voi putea mulțumi destul niciodată.
Abia acum, după plecarea ta, realizez cât de fragil și transparent e totul. Cât de ușor luăm de-a gata darurile lui Dumnezeu – răsăritul, apusul, o nouă zi, oamenii dragi, animăluțele din jur. Și cât de ușor este să greșim celor pe care îi iubim și să facem totul despre noi.
Te iubesc, mama mea.
Katherine's Blog 
