Alint de dimineaţă
Sunt unele dimineţi care ţi se alintă teatral în faţa cănii de cafea, lungindu-se pe secundar şi bătând cu degete lungi pe marginea mesei, mimând atingere de clape, aşteptând să ghiceşti notele şi să fredonezi sonate. Le ignori, nu-ţi plac provocările matinale. Nici pretenţiile exagerate. Greşită mişcare. Dimineţile astea care par a nu avea nimic de oferit în afară de umezeală, care muşcă brutal din vise tinere, se răzbună fără milă şi, la următoarea gură de cafea, eşti trezită de roţi de căruţă care alunecă pe uliţă de sat şi lătrat de câine din curţi fără de oameni. E vară, e prânz, oamenii-şi muncesc câmpurile dătătoare de hrană. Şi de viaţă. Încă nu există valul de specialişti care reduce totul la carbohidraţi, fibre, proteine şi zaharuri. Nu acolo. Nu-l cunoşti. Şi nici nu sunt motive să îţi pese. Leneveşti în aşternuturile albe, cu flori mici şi roz care-au fost pe rând de măr, de cireş, de piersic, în funcţie de cum îi vedeai prin curţi sau grădini şi-ţi părea că seamănă cu cele din patul tău de nepoată singură la bunici. Miroseau a seară. Şi-a anotimpuri. Nu au fost atinse niciodată de balsam sau parfumuri scumpe. Balsam le-a fost doar apa de izvor şi parfum au adunat de la adieri a iarbă proaspăt cosită, a fân uscat la soare, a mere sau a struguri copţi. Şi-a visuri de-nceput de viaţă.
E atât de aproape totul, încât îţi pare că ai în faţa ta fântâna cu gard din fier. Dacă întinzi mâna, o poţi atinge. Te poţi oglindi în cafea, cum o făceai în apa aia cu gust de nemurire. Vezi un chip pe care nu-l mai recunoşti. E doar cineva de demult care te priveşte mirat de ce i se întâmplă. Citește în continuare
Publicat în Suflet pe poteci
52 comentarii
Fapt divers în prag de seară
Pe un grup de fb care se ocupă cu anunţuri despre obiecte pierdute, cineva a postat azi o poză cu un telefon găsit în burgul ăsta în care pare că nu se întâmplă nimic. Totuşi, printre neîntâmplările zilelor, mai sunt oameni care pierd lucruri. Şi sunt încă oameni care le găsesc. Şi le înapoiază. Pe ecranul acelui telefon, e desenat un munte şi mesajul: Everybody wants the view. Nobody wants the climb. Mi-aş dori să-l cunosc pe cel care, din motive doar de el ştiute, a ales să poarte cu el mesajul ăsta, să-l vadă de mai multe ori pe zi. Sau să pretindă că-l ignoră, în graba de a debloca telefonul pentru notificări neimportante. E pentru el mesajul, ca o motivaţie? E despre alţii? Despre ce provocări o fi vorba? Ce piedici o fi depăşit până în punctul în care a ales mesajul şi l-a setat ca lockscreen? De ce privelişti s-a bucurat în final? Cine ştie…
Imaginea de pe telefonul meu nu cred că ar putea face pe cineva să îşi dorească să mă cunoască. Sau poate doar din curiozitate. Ce fel de om ar vrea să vadă zilnic imaginea unor ziduri din piatră care…? Ehee, dacă ar vedea cu ochii mei. Mă transpun într-un anume loc de fiecare dată când văd poza aia. Nu e acel loc, dar ochii mei îl văd ca şi cum ar fi. Şi sunt acolo. Şi a fost unul dintre locurile în care am zburdat şi am zburat. Dar altfel sunt doar nişte ziduri. Pietre. Ce fel de om ar ţine pe ecran aşa ceva? Câte-ar spune pozele de pe ecranele noastre despre noi? Chiar, câte? Citește în continuare
Publicat în Suflet pe poteci
48 comentarii
Gol în stomac şi puţină toamnă
Golul ăsta de pagină neîncepută mi s-a transferat în stomac. Sunt în penultima bancă de pe primul rând din cele trei, în clasa de la ultimul etaj al liceului, lângă cabinetul de geografie. Ce termen pretenţios atribuit unei cămăruţe în care abia se strecura un elev dacă acolo era deja un profesor, printre hărţi ale lumilor despre care nu ştiam prea multe, atlasuri şi arătătoare, globuri pământeşti şi alte hărţi ale altor lumi. Mări şi oceane, munţi şi depresiuni, fluvii şi izvoare, câmpii pe care le căutam pe harta ce ne părea un fel de pictură abstractă în timp ce băteam câmpii, încercând să nu lăsăm să se vadă că între punctele cardinale am rătăcit multe lecţii peste care am trecut visând, cu ochii pe geam, la vacanţă, la o primă iubire sau doar la mâncarea caldă cu care ne aştepta mama după ore.
Sunt în penultima bancă şi a sunat de intrare. Avem teză la istorie. Colega de bancă citeşte pentru ultima (sau poate pentru prima) dată nişte ani în care s-a întâmplat ceva. Îmi spune că ştie foarte bine o anumită perioadă şi vrea să ne pice aia. Colega din spate tratează cu colega ei de bancă schimbarea de rânduri, dacă ne dă ceva ce nu ştim. Eu nu mai ştiu nimic. Am uitat tot. Sunt convinsă că orice ne dă, nu voi scrie nimic, deşi am învăţat câte ceva. Mi-e frică. De ce mi-e frică?
Zâmbesc acum, după atât de mulţi ani, cu tot golul din stomac. Cât mai contează acum teza aia? A contat cândva? De ce mi-a fost frică? Şi acum de ce îmi e? Nu ştiu, dar îmi e. Am acelaşi gol în stomac deşi aş fi dispusă la un schimb echitabil de clipe. Hei, lasă-mă în locul tău la teză şi fă tu un salt mare în timp şi hai şi scrie tu postarea asta, că eu mă simt ca la un examen. Habar n-am de ce, dar aşa mă simt. Nici postarea asta nu contează, e doar o trecere, în trecere. N-am mai simţit de mult timp emoţiile astea şi nu ştiu dacă e bine. Şi nici dacă ar conta să ştiu. E doar un fapt divers. O certitudine, aşa cum e aceea că e vineri şi e toamnă. Citește în continuare
Publicat în Suflet pe poteci
Etichetat abonament netflix, cabinet geografie, emotii, etichete, harti, liceu, teza, toamna
72 comentarii
Pauză pe perioadă nedeterminată
Da, vine şi vacanţa. Mai e puţin până acolo. Cum au trecut şapte luni din anul ăsta, trec ele repede două săptămâni. Mă retrag însă de aici, la umbră de gând, de cuvânt, de păreri şi adieri. Până când voi regăsi iluzia că aş avea ceva de spus sau curajul de a spune ceva chiar dacă ştiu că nu am ce. Nu mai e cazul acum. Mă uit în jur şi nu mai am curajul ăsta. Deocamdată. Nu am nici atât de multă încredere în mine încât să spun niciodată. Nu e niciodată. E… atât cât e. Sper doar să fiu suficient de organizată, să intru măcar atât cât să nu uit parola.
Altfel, nu ştiu ce să zic. Aş fi scris mult şi multe dacă ar fi fost în urmă cu nişte ani pauza asta. Pe atunci, nu ştiu de ce, credeam că ar conta. Pentru unii măcar. Nu mai cred nici asta. Sau nu mă mai amăgesc nici cu asta. Şi e tare bine să nu conteze. De ce ar conta, până la urmă? Va fi deci o vacanţă lungă de blog. E măricel deja, îl las liber.
Voi fi când şi când pe la voi. Ne auzim noi cumva. Şi dacă e nevoie de ceva, unii dintre voi ştiţi unde să mă găsiţi şi dincoace de online. Inspiraţie multă, spor şi chef la scris să aveţi!
Publicat în Din viaţă...
99 comentarii
Vă promit că nu înţeleg
Sper că, în contextul actual, am folosit promit-ul cum şi unde trebuie. Un fel de care pe care, pus să fie, să nu trebuiască, mai bine să rămână decât să nu ajungă. Dar tot nu înţeleg ce s-a întâmplat cu promisiunea asta şi când a ajuns să fie un fel de garanţie a ceea ce s-a întâmplat sau se întâmplă. Vă pot promite că la mine-n oraş cerul e variabil şi vă promit că ieri a fost cer senin, dar tot e cale lungă până la a mă putea dezmetici cu adevărat şi a ieşi din ceaţa care mă înconjoară în problema asta. Ştiu, mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă, dar n-aş miza pe alte mii până să elucidăm şi misterul ăsta. La cât de vie pare limba asta, tare mi-e că până să mă prind unde trebuie folosit, se întâmplă ceva şi nu va mai fi bine în locul ăla. Şi atunci, nu se merită să mă risc să aprofundez prea mult timp, gen. De aia vă întreb, să nu pierd timp studiind tratate.
Ştiu, e încă greu cu doar şi decât, e şi mai greu cu datorită şi din cauza, dar asta mi se pare imposibilă. Sunt de acord că nu-i deloc elegant să juri decât, oricât de sigur ai fi pe spusele tale şi oricât de credibil ţi-ai dori să pari, dar e mai mic păcatul de a-ţi da cuvântul sau a jura pe roşu că ai văzut cu ochii tăi cerul variabil decât să promiţi că au fost şi câţiva nori trecători. Să muară dujmanii dacă nu-i aşa e şi vers acceptat tacit în folclorul suburban deci nici asta nu ar fi chiar de condamnat şi, potrivit normelor, nu-i nici taxată prea dur afirmaţia. Citește în continuare
Publicat în Din viaţă...
Etichetat angajat comert, înjuratură, cod, datorita, din cauza, face sens, garantie, inghetata, Profi, promisiune, vă promit
40 comentarii
Pastile magice pentru vise-n suspendare
Nu cred că există. Mai ales de când CNA-ul a interzis reclamele la medicamente şi/sau farmacii în care apar vedete. Ar mai fi fost o şansă pentru ameliorări de percepţii asupra realităţii şi intensificări de amăgiri acute. Mă rog, persoane publice. Staruri. Ce termen demodat, nu? Cred că starurile de cinema au dispărut în acelaşi timp cu şlagărele. Nu mai foloseşte nimeni termenii ăştia. Avem alte cuvinte care pretind că desemnează acelaşi lucru. Măcar atât. Să pretindă. Şlagăre nu mai avem deloc. Acum avem hituri de-o vară.
Revenind la staruri, nu ştiu dacă Bill Murray e star de cinema sau vedetă, dar când am fost la câţiva metri de el, prin felul incredibil de uman de-a fi, a răspândit un aer atât de profund de normalitate şi simplitate, încât a dezarmat. A salutat oameni ca şi cum vedea prieteni întâlniţi întâmplător pe stradă. Nu e laudă asta, nu am niciun merit în asta, vreau să risipesc repede orice urmă de eventual gând în acest sens: a primit, în cadrul FITS, o stea pe Aleea Celebrităţilor şi a fost prezent. Am fost la câţiva metri de el, aşa cum a putut fi practic oricine. Atât de simplu. Citește în continuare
Publicat în Suflet pe poteci
Etichetat cinema, CNA, farmacii, film, nicio pastila magica, slagare, staruri, teatru, trei kilometri pana la capatul lumii, vedete
32 comentarii
Poteci de dor 
