Va povesteam, deunăzi, cât de corupţi sunt medicii. Merg mai departe, azi, cu dezvăluirile: suntem şi fripturişti, dragilor. Sau, cel puţin, aşa cred despre noi reprezentanţii firmelor de medicamente. Altfel nu pricep de ce fac ei toate prezentările alea promoţionale în restaurante, după care ne invită să băgăm în noi mâncare şi băutură cât cuprindem. Ofertele lor sunt atât de numeroase, că, pentru a nu le încurca, le notez pe calendarul de pe peretele cabinetului, astfel încât, dacă pacienţii mei ar avea curiozitatea să se uite pe el, ar ajunge la concluzia că am dat-o rău pe băute. „Luni: Concordia, 16.30″ „Marţi: Octogon, 20.00″ „Joi: Tempo, 13.30″ „Vineri: Majestic, 14.00″ ş.a.m.d.

La prezentările alea de medicamente mi-am cunoscut eu colegii mai bine. Ah, nu că am fi stat de vorbă mai mult şi mai amănunţit ca de obicei, dar, urmărindu-i cum se comportă în vecinătatea unui ospăţ oferit pe de-a moaca, afli despre ei ce nici prin gând nu ţi-ar trece altfel. Aşa că i-am împărţit în categorii, conform unui vechi obicei prost de-al meu.

1. Modelele. De regulă-s femei tinere, înalte, palide şi famelice. Mânâncă doar salate de fructe şi beau numai apă plată. Cât mai multă. Cu lâmâie dacă se poate.

2. Gospodinele. Mici şi rotunjoare, sunt primele care se înfig în bunătăţile de pe masă, de nu mai ai loc de ele până îşi încarcă farfuria cu vârf, culegând din mers un pahar de vin sau orice e cât de cât colorat. Le vezi băgând viteză spre locul lor, unde îşi aşează prada, eventual marcând-o cu geanta, după care se întorc rapid şi saltă un platou întreg de prăjituri, un ciorchine de banane şi altul de struguri, pe care le deşeartă apoi în sacoşa pregătită încă de acasă, că doar au copii/nepoţi, şi ar vrea şi gura lor să mânânce ceva.

3. Trupa de pensionari. Ieşiţi din câmpul muncii de vreo 4-5 ani, e o adevărată minune cum află membrii ei de evenimentele de acest gen. Probabil că au şoptitori din rândul nostru, al activilor, că altfel nu-mi explic cum de-i găsesc mereu pe aceeaşi, păzind uşile restaurantului şi întâmpinându-şi afabili foştii colegi, cu zâmbete largi şi glume de acum treizeci de ani. Turul ăsta de forţă îi epuizează însă, aşa că adorm imediat ce începe prezentarea propriu-zisă. Dar se trezesc taman la timp ca să ia cu asalt antreurile, friptanele şi coşurile cu fructe.

4. Surorile Moga. Sărite cu mult peste 50 de ani, încă domnişoare, ele sunt un melanj foarte reuşit de pensionar cu gospodină. Adică picotesc în timpul expunerii şi pleacă cu paponiţele pline acasă.

5. Savantele. Astea-s ălea enervante care, la sfârşitul expozeului, încep să pună întrebări, reaşezându-i pe locuri pe grăbiţii care deja târşeau scaunele spre mesele împodobite cu de toate. Încrezutele astea vor să dovedească tuturor că au fost atente în timpul prezentării şi că mai citesc şi altceva decât pliantele supermarketurilor. De regulă, culeg doar resturi veştejite de pe platouri pentru că în timp ce colegii lor balotează în fizic la greu, ele îl chestionează în continuare amănunţit pe speaker, chestie care sfârşeşte prin a-l lăsa şi pe ăla flămând.

Mă opresc aici deocamdată, dar numai pentru că vreau să-i bârfesc puţin şi pe reprezentanţii firmelor de medicamente. De regulă, ei/ele sunt persoane tinere, cu aspect plăcut şi cu darul convingerii. Excepţiile nu fac decât să ne încânte, ca -de exemplu- Aiurica, fetişcana aia care ne prezintă nu ştiu ce tip de lapte praf. Şi, când zic: „nu ştiu ce tip”, nu e din cauza neatenţiei mele, ci a faptului că-şi schimbă locul de muncă o dată la 3-4 luni, de nu mai ştie nici ea bine ce produs promovează. Şi ca ea mai sunt vreo trei-patru…

-Acum nu mă mai ocup de Plendil, ci de Auronal, zice unul dintr-ăştia, cu ocazia unei vizite la cabinet.

(Pentru cunoscători, e de prisos să spun că e vorba de acelaşi medicament produs de două firme diferite. Pentru necunoscători, nu.)

-Daaa? Chiar sunt curioasă să văd cum o să desfiinţezi tu Plendilul ăla cu care m-ai înnebunit de cap atâtea luni! zic eu şi mă aşed mai comod în scaun, că l-am provocat şi va trebui să-mi răspundă amănunţit dacă vrea să-i scriu Auronalul.

Ei, dar cu totul altfel stau lucrurile cu invitaţii firmelor, adică imaculaţii profesori universitari care ne fac expunerile amănunţite despre binefacerile unui anumit drog. Măcar reprezentanţii firmelor de medicamente mănâncă o pâine cinstită. Nu-i vina lor că ieri ne-au vândut mături şi azi aspiratoare. Comerţul e comerţ la urma urmei… Mă uimesc însă colegii mei specialişti care azi fac apologia originalelor (adică medicamentelor originale; cap de serie cum s-ar spune), explicându-ne cât de bine documentate ştiinţific sunt ele şi că, dacă ţinem la calitatea actului medical, îi musai să le recomandăm, ca peste o săptămână, vorbind în numele firmei rivale, să ne asigure că şi medicamentele generice (copiile, adică) sunt valabile, şi -în plus- la jumate de preţ, deci accesibile majorităţii pacienţilor noştri.

De obicei, prezentările astea-s destul de plictisitoare, dar ieri am avut una mai săltăreaţă. Adică a început cu luarea curentului. Chestie care l-a pus pe medicul care urma să conferenţieze în imposibilitatea de a scoate o vorbă, că doar toată ştiinţa lui de carte stătea în memoria laptopului care se încăpăţâna să nu pornească doar de la baterie. Aşa că ni s-a adus ciorba. Bună, fierbinte, cu tarhon şi smântână. Exact aşa cum nu le recomandăm noi celor cu grăsimile crescute în sânge, că tot ne adunasem acolo să vorbim de hipolipemiante. Tocmai când „zorghiam” mai cu spor, a venit şi curentul. Doctoraşul nostru -că era mai pricăjit de statură- ţuşti la laptop, că-şi amintise pesemne ce vrea să ne spună. Şi dă-i şi derulează la imagini, şi dă-i turuială, că parcă se băteau turcii la gura lui. Noi îl ascultam care cu un aer dubitativ, cu lingura la tâmplă, care încercând să sorbim cât mai silenţios lichidul care începea să se sleiască în farfurie, că nu se cădea să-l facem de râs pe bucătar trimiţându-i înapoi castroanele aproape pline. Pe când ne strângea chelnerul vesela şi tacâmurile folosite -cu un ochi la graficele şi schemele de pe perete… că am aşa o bănuială că el pricepea mai multe decât noi din ele- pirpiriului i s-a blocat laptopul. Exact la timp ca să ne bem cafeaua şi să mai bârfim o ţâră. În cele din urmă, i s-a semi-deblocat, adică mergea, dar mai cu opinteli aşa, că până se schimba imaginea dată de retroproiector, mai zicea omul un banc, ne mai întreba cu cine o să votăm la prezidenţiale, şi tot aşa până a apărut pe ecran: „Koneţ”. După care ne-am putut mânca liniştiţi fripturile care începuseră să se întărească în farfurii. La întrebările „savantelor”, a răspuns ăla între două sorbituri de ciorbă, că rămăsese în urmă şi se pare că-i făcusem poftă în timpul prezentării. L-am lăsat acolo explicând şi lăcrimând -de la ardeiul iute- şi am plecat acasă, unde am tras singură concluziile simpozionului, la crema-caramel pe care mi-o făcuse maică-mea.

Rovamycine, comprimate

Compozitie
Comprimate a 3 MUI (1 g) – cutii a 10 comprimate.

Indicatii
Angine, sinuzite, rinofaringite, otite. Bronsite acute si cronice, infectii pulmonare acute. Terapia profilactica si curativa a complicatiilor respiratorii ale gripei si bolilor eruptive.

Doze si mod de administrare
Dupa prescriptia medicului. Adulti: 6-9 MUI, de 2-3 ori pe zi.

Nu-i o gluma! Uitati-va in Agenda medicala. Cred ca tratamentul asta face bine si partenerului, nu numai pacientului! 😀

ATENTIE:

A nu se depasi doza recomandata, ca nu raspundem pentru efectele adverse aparute!

Primesc, pe email, tot felul de ziare şi reviste on line, pe care, înainte de a le trimite la gunoi, le răsfoiesc. Ca azi, de pildă, când mi-au căzut ochii pe un articol care îmi atrăgea atenţia că nu toate vedetele autohtone sunt aduse cu pluta în atenţia noastră, unele dintre ele fiind absolvente de studii superioare onorabile. De pildă, prezentatorul TV Leonard Miron e medic ginecolog, cântăreţul Mihai Trăistariu e matematician, Costi Ioniţă, medic stomatolog, Mircea Badea, cibernetician, Luis Lazarus, filozof şi Oana Zăvoranu, absolventă de Drept. Aici m-am oprit, că avem şi noi pe stradă doi retardaţi care au făcut facultatea asta, aşa că de atunci am scos-o din rândul studiilor sperioare, considerând-o un fel de şcoală populară pentru cei cu IQ modest şi manechine. Acuma nu zic că n-or mai fi şi excepţii, dar ele nu fac decât să confirme regula…

De-aici şi până la a începe să cuget despre inteligenţa oamenilor celebri, nu mai e decât un pas, pe care-l fac cu dezinvoltura inconştientului. Intru deci pe Google, dau search pe IQ, şi iată ce aflu:

– Andy Warhol, celebru pop-artist, se lăuda cu un IQ cu care în ziua de azi poţi absolvi doar profesionala: 86. Dar bănuiesc că nici nu-i trebuia mai mult pentru a deveni celebru într-o ţară care pune atâta preţ pe inteligenţă, ca SUA.

– Următoarea surpriză e George W. Bush, care se pare că nu are IQ-ul unei maimuţe aşa cum sugerau răutăcioşii, atâta timp cât de situează -cu al său 125- deasupra predecesorului său ilustru, George Washington (cu modestul scor de 118).

– Şi, dacă tot vorbim de conducători celebri, iată-mă scormonind după Hitler, pe care îl găsesc cu un mulţumitor 141, ca dovadă că paranoia face casă bună cu inteligenţa uneori.

– Einstein. Ei bine, băiatul ăsta trăznit, care ne-a zăpăcit pe toţi cu relativitatea lui ridicată la rang de ştiinţă, deţine un satisfăcător 160 şi nimic mai mult, dar probabil că a avut noroc de un excelent piarist, de ştie o lume întreagă despre el doar din cauza a cinci semne grafice: E= mc2.

– Ludwig van Beethoven a fost o adevărată decepţie pentru mine cu al său 165, pentru că întotdeauna am bănuit că în loc de creier, titanul avea un computer de ultimă generaţie sub păru-i vâlvoi. Se pare că am greşit, pentru că i-a luat-o înainte, cu 5 puncte, liniştitul preclasic Händel.

– De la 170 în sus, începe să mă ia ameţeala, pentru că mi-e greu să stau prea mult timp cu capul pe spate, uitându-mă la constelaţiile de inteligenţă de deasupra mea. Deci: filozoful Immanuel Kant – 175, Primul ministrul israelian Benjamin Netanyahu, scârţa-scârţa pe hârtie Charles Dickens, Michelangelo Buonarroti şi Madame de Stael, la egalitate – 180.

– Fizicianul Isaack Newton (ăla cu măru’), filozoful austriac Ludwig Wittgenstein, şahistul rus Andrei Kasparov, astronomul Laplace şi filozoful Schelling posedă, ex aequo, câte 190 de puncte fiecare.

– Matematicianul Blaise Pascal – 195.

– Sir Francis Galton (never head about him!) afişează un rotund scor de 200, după carea urmează Johann Wolfgang von Goethe, cu un imposibil 210!

Bun, trec peste întrebarea mea legitimă: cum de li s-a putut stabili IQ-ul unor tipi trecuti de mult timp în nemurire, atâta timp cât se ştie că testul ăsta e o înşiruire de întrebări de perspicacitate şi de cultură generală la care nu-i văd bifând căsuţele în urmă cu câteva sute de ani, atâta vreme cât e destul de recent intrat în uz. În plus, cum poţi compara răspunsurile pe care le putea da, de pildă, Napoleon, cu cele ale lui Hillary Clinton, spre exemplu? Alte vremuri, alte noţiuni, altă mecanisme logice…

Aşa că mă întorc din sferele înalte ale inteligenţei mondiale şi îmi aplec privirea spre trei tipe-trăsnet, pe care lumea le consideră cu mult deasupra mediei într-ale sinapselor sprintene. Şi aflu că Madonna şi Shakira au ambele un onorabil 140, iar Sharon Stone, un excelent 154. Mai mult decât tăicuţa Washington şi doar cu un pic mai puţin ca Albert Einstein. Da, întotdeauna mi-am spus că tipa asta este extrem de deşteaptă. Nici nu-mi închipuiam altceva văzându-i perişorii blonzi în Basic Instinct. Ah, nu erau de pe cap?! Cu atât mai mult! E nevoie de multă inteligenţă ca să-ţi desfaci picioarele în faţa unei întregi lumi şi oamenii să nu observe decât cât eşti tu de deşteaptă. Atragi atenţia exact asupra atu-ului tău: IQ-ul! 😉