silavaracald's Blog

Domnul acesta care mai că-şi sugrumă câinele este un tip cu un nemaipomenit simţ al umorului. Îl cheamă Tom Sharpe şi a avut o viaţă plină de peripeţii. O mai are încă, pentru că n-a murit. A stat vreo zece ani în Africa de Sud, unde a fost asistent social şi apoi fotograf, şi de unde a plecat cu un picior în fund din partea aurotităţilor apartheid-iste. Vreo alţi zece ani a predat istoria la Colegiul de Arte şi Tehnologie Cambridge, după care s-a apucat de scris. În general cărţi pline de situaţii hilare, care te fac să râzi de-adevăratelea, nu aşa cum scrie pe coperta a doua a zeci de cărţi, respectivele chestii nereuşind să-ţi smulgă nici măcar un zâmbet. Eu am citit până acum doar Marea aspiraţie, pe care va trebui s-o răsfoiesc din nou ca să vă pot spune şi altceva decât că se referă la lumea editorilor de carte.

Cu Alternativa Wilt însă e altceva. E al doilea roman, după Wilt, dintr-o serie despre un profesor universitar cam trăznit. Şi, pentru că ştiu că nu aveţi timp de citit, o să v-o povestesc în câteva cuvinte.

Henry Wilt e un profesor de vârstă medie, la un colegiu tehnic din Anglia. E încălţat cu o nevastă care nu-l prea mai atrage şi cu patru fiice gemene care îl calcă pe nervi. E de înţeles de ce nu prea se grăbeşte să se întoarcă acasă, pierzându-şi timpul cu activităţi preponderent bahice. Motiv din care dă de belea. Prima este faptul că-şi răneşte „lujerul” în nişte spini de trandafiri în timp ce urina în grădina unui tip. A doua este când află că găzduiseră o teroristă care, împreună cu cei doi complici, îi sechestrase fetele. Cum, de multe ori realizezi că ţii la cineva tocmai când eşti pe cale de a-l pierde, sentimentul lui patern suferă o resuscitare din cele mai autentice. Motiv din care încearcă să rezolve singur problema, în ciuda eforturilor unei întregi alcătuiri antitero- a oficialităţilor şi poliţiei.

Gata, nu vă povestesc mai departe, pentru că pur şi simplu nu am umorul lui. Mai bine închei cu ce a spus Radu Paraschivescu (www.ideiindialog.ro): „Alternativa Wilt e un roman mustos, în care protagonistul are parte de o mulţime de scene picante şi de chixuri crâncene. (…) Într-o lume din ce în ce mai mohorâtă, prilejurile de acest fel se cer întâmpinate cu braţele deschise. Ele sunt o formă inteligentă de evadare din nevroza cotidiană.”

Ei, dacă nici acum nu v-am convins să mergeţi la bibliotecă şi s-o împrumutaţi pentru un weekend, sunteţi o cauză definitiv pierdută! 🙂

… dar nu la oricare, ci la cel municipal. O hardughie superglomerată, veche şi subfinanţată. Ai zice că e în România. Mda, ar putea fi şi de aici, cu o singură condiţie: ca medicii noştri să fie animaţi măcar pe jumătate de entuziasmul celor din cartea Barbarei Harrison.

În rest, cu scuzele de rigoare, trebuie să spun că n-am picat pe spate. Am citit-o mai mult pentru că am un prieten care m-a înnebunit cu citate din ea. Lăudabil lucru din partea lui. A reuşit să găsească cele câteva perle din însăilarea aia de aproape 400 de pagini. Se vede că a citit-o în anii ’80, imediat după ce a apărut, şi când a receptat-o cu prospeţimea începutului de carieră, când îţi cauţi repere şi modele. Dar, după ce urmăreşti mai multe seriale cu subiecte medicale, romanul doamnei Harrison ţi se pare uşor desuet şi trenant. Iar personajele… ce să mai vorbim. Un medic dedicat incredibil de mult meseriei lui, o tânără eroină perfectă în imacularea ei, aseptică aproape, imposibil -omeneşte vorbind- de iubit, deşi autoarea se chinuie să ne convingă de contrariul, un chirurg cu apucătui de satir, un afacerist dur, cvasi-inuman, nici măcar veros, ci doar arid etc. Personaje schematice, evoluţie previzibilă, happy end uşor dulceag.

Nu-mi pare rău că am citit-o. Face parte, oarecum, din fişa postului. Probabil că trebuia s-o parcurg atunci când era în vogă, dar mă feresc să citesc „la cald”, pentru a-mi păstra obiectivitatea. Doar că uneori detaşarea asta mai mult strică decât ajută. 🙂

… aşa era Lizuca noastră la începutul cărţii despre care scriu acum. A dat-o în bară cu căsnicia. După care, că tot s-a pornit în direcţia asta, a mai dat-o încă o dată cu iubitul ei; aşa că nu-i de mirare că-şi ia câmpii. La propriu. Că-şi permite. În America, dacă ai un bun agent literar, se poate trăi şi din scris. Aşa că îşi ia liber un an de zile, pentru a-l petrece în trei ţări ale căror iniţiale sunt litera I: Italia, India şi Indonezia. Ca şi cură antidepresivă, nici nu putea alege ceva mai bun! Italia: numai bună pentru destindere; India, pentru reculegere; Indonezia, pentru îndrăgostire.

Bun, părerea mea este că, ca şi în cazul gripei porcine, vindecarea ar fi venit chiar şi fără măsurile astea „drastice”; prin epuizarea suferinţei. Femeia însă şi-a permis să o plimbe pe mai multe meridiane şi paralele. Şi să experimenteze cătarea Sinelui. Cu succes. Şi simţul umorului.

Cartea e scrisă deosebit de captivant, cu o sinceritate care o pune deseori într-o lumină, dacă nu proastă, penibilă cel puţin. Faptul că a putut-o concepe sub forma asta, ne arată că s-a vindecat.

Nu e o carte care să poată fi povestită. Trebuie citită şi simţită. Cu toate astea, recomand cu căldură fragmentul de la paginile 147-149. Exact asta se petrece de regulă în mintea unui om care meditează; cel puţin la început; o luptă continuă cu fluxul ideilor care nu-ţi dau pace tocmai în acele momente, deşi până atunci nu au dat cine ştie ce semne de vioiciune.

Şi e cu happy-end, chestie care, din nou, ne bucură. În prezent, autoarea ei trăieşte succesiv când în Brazilia, când în SUA (Philadelphia). Iar cartea îi va fi ecranizată, în rolul ei fiind distribuită Julia Roberts.

Am primit leapşa asta de la sebra. Mă conformez, cuminte ca întotdeauna. De dat, n-o dau mai departe, deoarece comentatorii mei sunt mai rebeli şi cârcotaşi de felul lor, şi sigur or să facă gât că le dau teme… Ataşez, mai jos, răspunsurile co-bloggerilor mei de azi: Laura şi kekee. Ca să nu le încurcăm, răspunsurile strigoiţei vor fi scrise cu roşu închis, iar ale ariciului cu albastru.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Niciodată nu îndoi paginile. Pun între ele semne de carte, bucăţi de hârtie, ochelarii de citit (şi după aia îi caut prin casă ca turbată!), clame de păr, pixuri… în general orice mi-e la îndemână. Bani nu, aşa că nu mi le cereţi cu împrumut! 🙂

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă „da” care ar fi fost aceasta?

Da.

5.Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Amestecate. Din fericire, există şi foarte bune: Polirom, Paralela 45, Humanitas, Univers, Cartea veche.

6.Care este cartea preferată?

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez.

7.Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da. Cărţile care mi-au creat o stare de bine când le-am citit.

8.Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Întrebări aş avea de pus vreo câteva… mii, dar sunt convinsă că aş sta ca muta şi m-aş uita doar la el, şi l-aş asculta vorbindu-mi despre ce crede el că e important, nu eu..

9.Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, dacă am cu cine.

10.Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Starea de spirit din acel moment.

11.Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Gramatica limbii române.

12.Care este locul preferat pentru lectură?

În pat. Sau într-un hamac.

13.Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Nu amestec plăcerile între ele.

14.Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu… Nu pot.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

 De oricare.

16.O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Simplu: un prieten care nu mă trădează niciodată.

Laura:

1. In general, tin minte nr. paginii la care am ramas.

2. Iubire cu înlocuitori – Melania Bancea
Al Optulea – Melania Bancea
Hiatus –Melania Bancea
Amantul doamnei Chatterley – D.H. Lawrence

4. Nu

9. Daca e despre cum sa convii o marire de salariu: cu seful

10. Daca ar fi dupa sora-mea: pozele. Cu cat mai multe poze, cu atat mai bine.

12. Iarna, in pat sau langa soba. Vara: pe o patura in gradina. Şi, m-am mai gândit: în hamac, după ce trag un pui de somn înainte!

13. Depinde de ce citesc. Daca citesc ceva de placere, imi place sa ascult muzica clasica. Daca citesc ceva de interes (pt. scarbici), nu ascult nimic.

14. Da. Nasol e cand ma paleste somnul… mai ales ca se intampla la lucru cand trebe sa citesc chestii total neromantice.

kekee

1. nu fac semne, că oricum colţurile care trebuie se ung singure după două folosiri.
2. nu , mi le cumpăr
3. BLASFEMIEEEEE !!!
4. nu, secretele trebuie să rămână secrete.
5. dom-le, sânt ignorate de cele care aspiră la respect din partea soţului.
6. de bucate
7. normal, doar nu te aştepţi să ţin minte reţetele .
8. l-aş întreba câte foi de dafin se pun la stufatul de căprioară.
9. depinde cu cine fac “recenzia” a ceea ce a ieşit in oală
10. nivelu’ de înfometare atins la ora aia
11. nu ţi se pare destul de evident ?
12. lângă aragaz, cu mână stângă pe lingura de lemn
13. obligatoriu Pavarotti, aţi văzut ce siluetă avea
14. da am încercat, dar când am vrut să întorc pagina cu degetul cu care gustasem sosul, s-a scurcircuitat.
16. indrumător, pt. liniile generale, apoi o iau pe arătură şi mai şi improvizez
PS. sper să vă placă
HAMAC, HAMAC, HAMAC !

Monseur pepe

1. M-am lasat de obiceiul asta. Acum pun semne de carte cu poze sexi.
2.Nu.
3.Daaaaaaa, una dintre marile mele placeri.
4.Nu, n-am talent ( desi cred ca n-am ce sa spun).
5.Merg, cu mici exceptii.
6.Am un lapsus acum ( pe bune).
7.Da, mai ales cele ale copilariei ( nu cele de colorat).
8.M-as uita la el.
9.Da, dar nu am cu cine. Din gasca mea sunt cam singurul cetitor.Ceilalti incearca sa faca bani si nu pierd timpul cu prostii.
10.Idem , tu
11.Codul bunelor maniere ?
12.In pat.
13.Nu ascult muzica. Ma deranjeaza.
14.Da, la servici. Acasa niciodata.
15.De oricare.
16.Prietenul cel mai bun.

Onu (cu galben intens nu se vede suficient de clar! 🙂 )

1. fisa de lectura,pe care scriu data si pagina;

2.Viktor E. Frankl Omul, in cautarea sensului vietii;
3.Nu , as pleca nespalat si nedefecat!
4. Tandrete pe blog;
5. Edituri: Curtea Veche, Teora;
6. Buddha, Lumina unei cai spirituale;
7. Recitesc sublinieri, adnotari;
8. Nimic. As ramane mut, in fata lor.Sunt vorbaret cu Olimpian Ungherea, care m-a invitat sa scriu in Revista lui;
9. Da, cu pestisoara mea de aur.
10. Dispozitia de moment;
11. Anatomia si fiziologia omului.Daca nu stiu raspunde Cine sunt eu? Macar sa stiu: cum sunt eu!12.Pat, birou;
13 Nu. Cand citesc, citesc!
14. Nu, sunt obositoare!
15. Si, si!;
16.Sursa de autoeducare, placuta.

V-am mai spus că scandalul vinde cel mai bine o carte. E şi cazul romanelor sau biografiei lui Mo, numele sub care e cunoscută Maureen Dean, autoarea lor. Soţie de înalt demnitar de pe timpul administraţiei Nixon (implicat în scandalul de la Watergate, judecat pentru contribuţia lui la istoria aceea încurcată, dar beneficiind de clemenţa judecătorului pentru că a colaborat cu procuratura), blonduţa aceasta drăgălaşă a ştiut să facă din cariera dezastruoasă a soţului ei o sursă numai bună de îmbogăţire. A început să publice cărţi în care făcea referiri la perioada aceea, iar lumea s-a repezit să le cumpere sperând să poată arunca măcar o privire furişă în spatele cortinei politice. Soţiile de la Casa Albă nu este o carte proastă. Are de toate: intrigi de alcov, scurte biografii de neveste ale politicienilor, scandal sexual, înscenări, demascări şi happy end. Nu-i nici o capodoperă. E doar bine şi isteţ scrisă; te ţine cu sufletul la gură până la ultimul cuvânt, deci, din punctul meu de vedere, şi-a atins scopul.

Mai interesantă mi se pare însă scriitoarea decât scriitura ei. Gurile rele spun că ar fi făcut parte dintr-o reţea de call-girls, iar iubitul ei -care urma să-i devină soţ- a acţionat în afacerea Watergate -printre altele- şi pentru a-i şterge trecutul dubios. Care este adevărul, probabil doar ei îl ştiu. Cert este că s-au scris cărţi despre asta, după care cei doi i-au dat în judecată pe autori şi s-au ales cu despăgubiri substanţiale. Altă certitudine: mariajul lor lung şi aparent de nezdruncinat, în ciuda şuşotelilor răutăcioase. Chestie care îmi aduce aminte de o remarcă a peştişorului de aur: „Dacă îl rogi pe un prieten de-al tău să vă întâlniţi în New York, luna viitoare, s-ar putea să te refuze, pentru că are alt program. Dacă însă aţi făcut împreună o crimă, şi-l chemi peste trei zile de partea cealaltă a oceanului, sigur va veni”. Cam asta cred că s-a întâmplat şi cu John W. III Dean şi Maureen Dean. Îi leagă lucruri mult prea obscure şi periculoase ca să-şi permită să se despartă. (Imagini Life, audieri Afacerea Watergate)

Cam aşa s-ar putea traduce, în viziunea lui Nae Ionescu, prefaţatorul cărţii, întreaga dilemă a unui roman controversat la timpul său, dar şi într-ale noastre. Ciudată modalitate de a-ţi lansa o lucrare! Dacă aş fi rea, aş zice că aici şi-a pus amprenta exact spiritul mercantil atribuit de regulă naţiei evreieşti. Un scandal vinde mai bine un produs de artă decât o întâmpinare politicoasă, reţinută, chiar dacă elogioasă. Aşa că alegi un antisemit convins să-ţi prefaţeze un roman de căutare a identităţii tale semite! Te vor citi ambele tabere, unii ca să te critice, alţii ca să te laude, deci succesul de casă e asigurat. Dar şi critica! Pentru că apariţia a „De două mii de ani” a suscitat patimi aprinse în epocă. De pildă, P. Pandrea, îl „caracterizează”, scurt, pe scriitor: „palavragiu prezumţios de cafenea”. P. Nicanor & comp. îl califică drept „huligan evreu”, iar cartea e considerată a fi „primul roman rasist românesc”. Iar C. Tudor (nu C. V. al nostru! 🙂 ), o etichetează drept „carte bolnăvicioasă, putredă, anormală, perversă”. G. Călinescu se păstreză oarecum în rezervă, notând doar că „evreii îl învinovăţesc că s-a lăsat dezonorat, în prefaţă, de Nae Ionescu”. Şerban Cioculescu întâmpină apariţia romanului considerându-l „remarcabil, încărcat de viaţă şi de idei, care lasă deschisă problema principală”. Care este însă problema cu pricina? Aceea de a fi evreu într-o ţară şi într-o perioadă cu ascuţite accente -justificate sau nu- antisemite.

Dar să lăsăm critica să se încaiere mai departe pe acest subiect departe de a fi închis.

Mihai Sebastian mi s-a părut, până la lectura acesta, un scriitor mediocru. Cam de aceeaşi factură cu Ionel Teodoreanu, Cella Serghi, Mihail Drumeş şi Ion Minulescu. Cărţile lor trebuie citite, pentru că ne modelează şi ne încântă adolescenţa. Odată depăşită însă vârsta pubertăţii, lecturile de acest gen îşi găsesc cu greu loc în timpul şi preocupările noastre de adulţi. Am citit cu plăcere „Oraşul cu salcâmi” şi „Accidentul”, iar „Steaua fără nume”, „Jocul de-a vacanţa” şi „Ultima oră” mi se par în continuare piese de teatru vioaie, relaxante şi… cam atât. În „De două mii de ani” am descoperit însă pe intelectualul Mihail Sebastian. Ca scriitură, nu a fost o revelaţie, dar încercarea lui continuă, marcată de o oarecare disperare (în ciuda efortului său de a evita patetismul), de a se defini ca evreu român, m-a pus pe gânduri. Omul acesta a vrut să-şi descifreze doar existenţa, să înţeleagă „lucrurile în nuanţe şi distincţii”. Şi, mai ales, s-a ferit să acuze. Asta însă nu înseamnă că a scuzat chiar orice. Aş defini romanul acesta ca pe o oglindă. În faţa ei, un timp, îţi poţi compune o figură interesantă sau măgulitoare pentru amorul propriu, dar dacă zăboveşti mai mult în apele ei, în cele din urmă te vezi pe tine, cel nevolnic sau îmbătrânit în rele, cu ridurile de pe suflet la vedere, cu zonele întunecate ale creierului lucind stins şi ameninţător.

Am terminat cu lecturile serioase pe anul acesta. Acum voi citi ceva extrem de uşor; cred că se numeşte „Nevestele de la Casa Albă”, despre care nu cred că voi reuşi să scriu ceva cât de cât pertinent, pentru că mintea-mi va fi în vacanţă.

Astfel denumea, generic, fiul meu filmele de acţiune cândva. Aceeaşi definiţie se aplică şi cărţilor scrise de Raymond Chandler, din care, pe ultima abia am terminat-o de citit. După atâtea bălării cu câte mi-am pierdut timpul în ultima vreme, o lectură uşoară şi neangajantă e tot ce aveam nevoie. Asta am vrut, asta am avut.

Deci, Cyrano. (În original: The Simple Art of Murder.) O culegere de patru povestiri poliţiste, ale căror eroi, indiferent cum îi cheamă, sunt toţi aceeaşi Mărie cu altă pălărie: cinici, cu slăbiciuni neaşteptate, care îi surprind pe ei mai mult decât pe noi, iuţi de minte şi de pistol, neîncrezători în speţa umană în general, ducând la bun sfârşit istorii încurcate, insalubre, în care colcăie bandiţi de toate felurile, şantajişti, fete frumoase, perle uriaşe. Viaţa lor e un dezastru, un pahar de whisky le ţine loc de mic dejun, îşi fac veacul mai mult prin baruri şi cluburi de noapte şi-şi iau la bâte sau paturi de pistoale în cap mai mult decât e omeneşte suportabil.

Mintea ta de cititor nu este supusă la mari încercări, pentru că ştii că, oricât de multe eforturi ai făcea, autorul tot spre finalul lui te va duce, aşa că urmăreşti liniştit cum intră detectivul ăla în fel de fel de încurcături, aşteptând happy-end-ul. Care vine întotdeauna, dar uneori are un gust al naibii de amar.

Gata, pauza s-a terminat, capul la fund, vorba bancului. Înapoi la lecturi serioase: Mihail Sebastian cu al său De două mii de ani, pe care am de gând să-l citesc pe-ndelete şi să-mi las timp de gândire, aşa că, cel puţin pentru vreo zece zile, vă scutesc de pseudo-recenziile mele literare. 🙂

Am început cartea asta prin vară, dar ceva din conţinutul ei nu mi-a plăcut, aşa că am pus-o pe noptieră, în ideea că o voi relua vreodată. Şi iată că am făcut-o, că trebuie să las loc curat pentru cărţile anului care va veni.

Deci, Crima Olgăi Arbelina. Are un nume crima prinţesei: incest. Poate chestia asta m-a oprit să continuu acum câteva luni. Ca mamă de băiat, nu diger prea uşor dilemele de genul: Unde încetează complexul lui Oedip şi unde începe relaţia nefirească? Ca şi în viaţa de zi cu zi, am tendinţa de a empatiza cu personajele. Ori, intrând mai adânc în subiect, nu m-am putut abţine să judec moral o situaţie explicabilă de altfel. Ca şi în cazul homosexualităţii, pot accepta, dar nu pot înţelege. În alte situaţii, aş fi aruncat cartea cât colo, dar acum mă reţinea ceva. E al naibii de bine scrisă. Chiar seducător. Dacă, la început, ideea relaţiei incestuoase mi-a ridicat stomacul în gât, pe măsură ce istoria ei e redată prin intermediul trăirilor mamei, începi să fii de partea ei şi să-ţi pui întrebarea: „Dacă aş fi fost în locul ei, cum aş fi procedat?” Din punctul meu de vedere, orice scriere care te lasă cu o întrebare, e o.k. Dacă-ţi dă şi răspunsul, e şi mai bine. Crima Olgăi Arbelina îl dă. Nu e unul comod, poate că tu ai găsi un altul mai bun, dar cel oferit de Andrei Makine e unul plauzibil.

O carte de care m-aş fi putut lipsi, dar pe care mă bucur că am avut răbdarea s-o termin de citit.

În primul rând, îmi cer scuze că imaginea pe care am ales-o nu este cea a numărului la care mă voi referi, dar nu vreau să-mi impute vreodată cineva că am manifestat vreo încercare de manipulare politică chiar şi pe un blog personal. Toată lumea ştie că e revista lui Dinescu, care este o persoană profund subiectivă. Alaltăieri l-a admirat pe X, ieri l-a plăcut pe Y, azi îl iubeşte şi-l susţine pe Z, din motive care n-au legătură cu logica sau evidenţa faptelor. Aşa că voi ignora partea electorală vădită a acestei reviste şi mă voi concentra pe celelalte aspecte.

De departe, cel mai reuşit articol mi se pare al d-lui Neagu Djuvara, acest boier rătăcit printre noi, care-şi deapănă amintirile în sepia, într-un text în care regăseşti multe figuril celebre care au făcut ca societatea românească să arate într-un anume fel în prima jumătatea a secolului trecut. Amintirile vacanţelor lui petrecute la mătuşi sunt un excelent prilej de a arunca un ochi în spatele cortinei care separa lumea bună de vulg, este o vizită în Livada cu vişini a lui Cehov, cum zice chiar Domnia Sa.

Toma Roman Jr. ne arată apoi „umbra lui Stirbey Vodă la Buftea”, ocazie cu care aflăm că Reginei Maria îi cam plăceau bărbaţii, printre care şi subiectul căruia îi sesizăm umbra şi care a fost consilierul ei de taină timp de treizeci de ani.

Ajungem apoi şi la amicul Şendroiu, care ne povesteşte, în stilu-i deja consacrat, despre dieta mediteraneeană a unui petrolist texan. Bucătarul italian e negru, iar „magnatul” american e doar un obez şef de platformă petrolieră, amator de Tabasco, cu care înnobilează şi fleica de vită, dar şi carbonara italianului extrem de bronzat.

În rest, cronica de carte, susţinută de „eruditul” Rică Raducanu (Nişte răspunsuri – Mihaela Rădulescu-Nimeni) şi o alta (Intelectualii – Paul Johnson) din care aflăm că Lion Philips, creatorul vastei companii electrice ce-i poartă numele, a fost unchiul lui Marx. Şi ajungând aici, îmi zic că n-ar strica să-mi reîmprospătez cunoştiinţele despre „părintele comunismului”, şi intru pe Wikipedia. Şi iată ce aflu: că numitul Karl nu era un amărât de bugetar oprimat de jugul asupririi, ci un tip de bună condiţie materială şi socială, însurat cu fiica unui bogat moşier prusac. Singura lui legătură cu clasa muncitoare pare să fie cea cu menajera lui, căreia i-a şi făcut un copil din flori. În rest, de sfaturile şi elucubraţiile unuia ca el, m-aş putea lipsi fără să simt vreo neîmplinire. Ba, dimpotrivă.

Aşa că închid aici Plaiul cu boi spunându-vă că mi-am petrecut o după amiază agreabilă cu el, acum că zarva campaniei electorale s-a mai liniştit. După asta, voi deschide televizorul pe un post comercial, şi voi alege un film prost, din genul acelora care-ţi anesteziază creierul; un soporific dacă se poate. Credc că nu-mi va fi greu să-l găsesc, având în vedere oferta mai mult decât generoasă a cvanalelor TV româneşti.