Editura Solif – Dr. Lucian Iosif Cueşdean

Nativ în peşti, am venit pe lume odată cu al doilea război mondial, într-o familie de preoţi şi învăţători din Ardealul de Nord cedat temporar aliaţilor noştrii unguri şi am avut şansa să ajung coleg de clasă cu, inginerul Zidros Petre, jurnalistul Uncu Anton,  poetul Abăluţă Constantin, profesorul universitar Chesaru Eugen, academicianul Teoderescu Răzvan şi alte personalităţi ce au absolvit, în 1955, Liceul Dimitrie Cantemir din Capitală.

Am făcut trei ani de facultate la IMF Cluj şi devenit doctor medic la IMF Bucureşti în 1961, am intrat  în practica medicală începând cu 1 a X-a 1961 la Moineşti, apoi Feteşti şi Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Am lucrat patru ani ca medic la Spitalul Tobruk din Jamahiria Libiană. Am revenit, în 1989, ca medic primar la Clinica Medicală a Spitalului Colţea din Bucureşti, până în 2009.

Sub îndrumarea academicianului Benetato şi a profesorului doctor docent Ciplea, după o activitate de 12 ani de cercetare medicală experimentală în Institutul D.Danielopolu al Academiei RSR, am obţinut titlul academic de doctor în ştiinţe medicale în 1983.

Educat în rigorile ştiinţei ce cunoaşte cel mai bine omul sub toate aspectele sale, încât chirurgul găseşte în plagă diagnosticul pus pe baza unui raţionament plecat chiar de la indicii firave, am fost intrigat să constat lipsa de raţiune şi de rigurozitate la lingviştii noştri ce echivalează, negru pe alb, în dicţionarul explicativ al limbii române, noţiunea de neam cu negaţia maghiară nem şi noţiunea de rumân cu cea de prost, fără a eticheta niciun singur cuvânt ca fiind de origine românească, desfiinţând astfel, dintr-un condei, identitatea naţiunii române şi a neamul românesc, stăpân din totdeauna pe Bazinul Dunării de Jos, creatorul celei mai vechi culturi europene, Civilizaţia danubiană, dintre primele din lume.

Astfel motivat, am efectuat un studiu empiric asupra originii  celor 4400 cuvinte primare, matcă, ce alcătuiesc integral lexicul colocvial ancestral românesc conform Dex 1975 în vigoare.

El este publicat în mai multe lucrări, pe măsura evoluţiei cercetării , începând din 1996 cu cartea Românii, o mare enigmă, apoi Sistemul “Sumerian” al limbii române din anul 2000, Limbajul morfemelor şi limba dacilor, România, inima vechii Europe, Româna, limba vechii Europe, Romanian, the first language of Europe şi  Senzaţional ! Suntem români de peste 2500 de ani şi nu ne tragem de la Roma, din 2010.

Studiul cuprinde:

350 onomatopee,

350 cuvinte cu compunere onomatopeică,

821 cuvinte cu etimon necunoscut

1120 cu etimon latin,

200 cu etimon grec,

100 cu etimon albanez,

450 cu etimon bulgar,

450 cu etimon slavon,

  60 cu etimon sârbo-croat,

  60 ucrainean,

  35 rusesc,

  11 polonez,

180 cu etimon ”maghiar” (niciunul authentic, ugro-finic),

313 cu etimon turc.

Din acest Dex rezultă că pe jumătate din graniţa României, cea din nordul şi estul Carpaţilor nu au pătruns decât 2,5 % etimoane. Aspectul este cu atât mai semnificativ pentru împrumuturile noastre lexical, cu cât realizăm că pe aici a fost hotarul dintre noi şi toţi nomazii numiţi “popoare năvălitoare”. Asta înseamnă că slavii, care toţi au plecat din nordul şi estul Carpaţilor, nu au avut nici cea mai mică influenţă asupra lexicului şi poporului românesc.

Restul de 97,5 % etimoane provine din Bazinul Dunării de Jos, cu o pondere de 37 %  a fondului recunoscut tacit ca autohton (onomatopee, substrat albanez şi etimoane necunoscute), urmat de fondul latin vechi roman cu o pondere de 25 %, apoi de fondul nerecunoscut ca autohton, considerat “bulgar”, ce include “slavona”(un discurs liturgic autohton zalmoxian de slăvire a Dumnezeirii Zamolxis), cu o pondere de 22 %, apoi de cel turc cu o pondere de 7 % şi pe urmă de fondurile grec şi maghiar, fiecare cu câte o pondere de 3 % din lexicul colocvial ancestral de 4400 cuvinte.

Fondul “bulgăresc” este unul getic daco moez, comun doar cu românii şi nu cu slavii. Nici fondul slavon nu aparţine slavilor din nordul Carpaţilor, ci este limba “bisericească”, “liturgică” a geţilor,  “dacilor” lui Za MOL zis, căruia slavii i se MOL- it- se- a (se roagă). Ea a fost dusă de bulgari din sudul Dunării în nordul şi estul Carpaţilor după creştinarea lor în 864. Prin definiţia “limbă veche bisericească”, ruşii recunosc faptul că nu aveau acest bagaj de cuvinte înainte de a avea ei biserici, deci înainte de secolul al X-lea.

Cuvintele româneşti nu sunt identice cu cele din alte limbi, cum nici cele de etimon latin nu sunt identice cu cele ale Romei imperiale. Niciun cuvânt cu etimon latin din lexicul nostru colocvial ancestral nu denumeşte vreun singur fenomen specific numai civilizaţiei Romei. Noi nu cunoaştem decât forma scrisă a latinei Romei, ce nu a venit în niciun fel în contact cu masa mare dacilor analfabeţi. Ea era o limbă de cancelarie a patricienilor romani ce nu au lăsat morminte  în Dacia, dovadă că ei nu au poposit pe aici ca să-i şcolarizeze şi să-i înveţe pe daci româneşte.Trupele romane erau trupe de mercenari nu de “etnici” romani.

Observaţia atentă a lexicului românesc ancestral constată că el este în concordanţă cu datele arheologice de la noi, ce mărturisesc o societate de agricultori sedentari de 10.000 de ani în Bazinul Dunării de Jos, un creuzet în care s-au zămislit primele cuvinte europene, aspect ce nu a intrat niciodată în preocupările lingviştilor noştrii, axaţi pe etimologie şi nu pe fenomenul de constituire a primelor cuvinte europene.

Româna începe cu sunetele din natură, onomatopeele specifice neamului românesc, imagini sonore ale lucrurilor. Ele sunt cele mai simple şi mai elocvente metafore. Societatea noastră a dat obligatoriu un nume fiecărei noi descoperiri, pentru a putea comunica despre fenomenul în cauză. Denumirea în sine descrie lucrul respectiv ca pe o imagine ce-l particularizează, ca pe o metaforă specifică. Prima metaforă a fost onomatopeea. Apoi metafora era exprimată prin mai multe cuvinte ce descriau calităţile particulare ale elementului respectiv, ce cu timpul au fost contrase în rădăcini de cuvinte asociate într-un cuvânt-metaforă, precum să zicem apa, mormoloc, ursu, lingură, stejar, bosumflat, untdelemn, etc. Onomatopeea înghiţitului însetat este interjecţia HAP. Cu timpul hapa-hapa a devenit cuvântul apă la români.

Omul a văzut că MOR-MOL- oc-ii, MOR brusc şi ca prin farmec devin broaşte “sub bagheta lui Za MOL zis”, broască ajungând etimon latin şi mormoloc etimon slav. Omul care a văzut un urs a atras atenţia altora că „animalul ce pare greoi are calitatea particulară de a fi capabil să se urce sus în copac după tine”. Cu timpul din toată descrierea a rămas doar ur(că) su(s), adică ursu, care mai există la greci, ceceni şi romani, dar pleonasmul din sintagma “urcă sus” nu există decât la români, a urca lipsind din alte limbi. Descoperirea lingurii pentru a duce lichide fierbinţi la gură a atras atenţia asupra faptului că “ea are particularitatea de a vărsa lichidul dacă nu duci LIN la GURĂ” lin-gura. Fiecare noţiune trebuie să fie descrisă prin ceva particular, precum ste-jarul, căruia îi stă jarul mai mult decât la brad, de exemplu sau unt-de-lemnul “un unt dintr-un lemn, vegetal, nu dintr-un lapte de animal”. Pleonasmul este frecvent în română şi contribuie la particularizarea unor noţiuni noi: ur(că) su(s), bostan umflat, bos-umflat (starea de spirit). Umflat de etimon latin este un cuvânt inclus ca morfem stem (frântură de cuvânt cu înţeles) în cuvântul bos-umflat de etimon necunoscut, precum  bos este un morfem stem în două cuvinte cu înţelesul de umflătură, ghe-bos (“bosu”, în farnceză) de etimon latin şi bos-tan de etimon turc. Înţelesul românesc, subtil, mascat, al morfemului bos=umflătură,  rezultă din cele două cuvinte pe care le-a compus şi care au acest înţeles datorită lui, ca şi BAS-că, BĂŞ-ic-ă sau BOS-chet ori BUZ-unar, toate nişte umflături, fapt ce poate conduce la înlocuirea sunetului vocalic cu un “sunet vocalic fictiv”, *, un asterisc, o adevărată codificare a morfemelor cu înţeles propriu, din aceeaşi sferă semantică (bipolară de regulă).Morfemul C*S are înţelesul bipolar „a aduna-a desprinde”, atât în a COAS-e, CAS-ă, de etimon latin, cât şi în a COS-i de etimon slav, a CĂS-ăpi, de etimon turc. În aceeaşi sferă semantică “a aduna-a desprinde”= “a strânge-a expanda” se situează şi alte morfeme stem precum S*R, a SOR-bi şi a SĂR-I, cu etimon latin, SAR-male cu etimon turc, dovedind că cele trei cuvinte aparţin românilor şi nu turcilor sau romanilor.

Am depistat 145 de teme, domenii, adică sfere semantice, care implică 460 de morfeme stem codate, diferite şi am constatat folosirea lor de minimum 1483 de ori, pentru a desemna cel puţin 2966 cuvinte primare distincte.

Prin definiţie, un morfem stem codat este comun la cel puţin două cuvinte primare (nu derivate), dar nu din sfere semantice diferite, ci obligatoriu din acelaşi domeniu, din aceeaşi sferă, ca în matematică, în care nu adunăm din categorii diferite, ci în acelaşi domeniu, adică nu adunăm mere cu pere.Un morfem stem codat poate fi comun, nu numai cu două, ci şi cu 10-30 de cuvinte primare. Chiar şi din exemplele date se poate constata că limba noastră are un tipar propriu, aparte, pe care l-am numit Limbajul metaforic al morfemelor stem, independent de etimoane, regulă specifică doar limbii române. El duce la descrierea a câte unei metafore, aproape în fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt.

Julius Pokorny şi Hans Krahe au folosit şi ei “morfeme rădăcini de cuvânt”  şi “silabe stem” în cercetarea lingvistică,  considerând de exemplu cuvântul messapi ca fiind compus din morfemele mess-api şi interpretându-l  ca metafora “cei dintre ape”. În 1949, Hans Krahe a acreditat toponimele ca izvoare de istorie şi monosilabele stem ca purtătoare de înţeles (ele fiind cândva cuvinte monosilabice ori derivând din ele). El a numit Alteuropäisch sistemul hidronimic European, o limbă ce nu mai corespunde (n.n. decât în România) cu cea a celor care curent locuieasc pe malurile râurilor. Doar codificarea morfemelor stem, la care am recurs eu descriind Limbajul metaforic al morfemelor stem, poate fi considerată o metodă originală de cercetare.

Românii au o “adevărată limbă ancestrală”, din neolitic, păstrată în copie, la nivel de 2000 de lexeme vorbite azi de urmaşii masageţilor din Punjabi. Limba din Punjabi este mai fidelă faţă de româna contemporană decât orice izvor scris pus în contul tracilor, dacilor sau ilirilor. Româna în copie vorbită azi în Punjabul din India şi Pachistan conţine 200 de cuvinte exclusiv româneşti pe lângă cele 1800 de lexeme numai româneşti, comune cu indo-europenii, dovedind că rumânii geţi sunt cuceritorii europeni ai Indiei şi Pakistanului. Fondul contemporan al ”rumânei onomatopeice” apare slab redat de dicţionarul Punjabi-English, deşi el este  cel care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil şi în vorbirea lor curentă, contemporană. Toată lumea a evitat în scris onomatopeele “urâte”.

Românii de astăzi au o “adevărată limbă ancestrală”, din neolitic, ”rumâna onomatopeică”, cea care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil în vorbirea lor curentă, contemporană. Plecând de la observaţia empirică a morfemelor stem din peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial ancestral românesc, cuprins în lucrarea Limbajul morfemelor, comparate cu peste 10 limbi de circulaţie curentă, în lucrările Româna, limba vechii Europe şi Romanian, the first language of Europe,  dimpreună cu lucrarea Suntem români de peste 2500 de ani, în care prezint descoperirea a 2000 de lexeme arhaice româneşti, vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, la 3000 de km de cea mai estică graniţă a slavilor şi a Imperiului roman, se poate înţelege de ce este româna o limbă autohtonă neinfluenţată de Roma şi nici de migratorii slavi ori de alţi nomazi.

Imensul ei fond latin ancestral dovedeşte fără posibilă tăgadă originea comună a rumânilor şi romanilor, dar nu de 1900 de ani, din vremea împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani, de când geţii din Banat s-au instalat pe colinele Romei la ALBA LUNGĂ şi în LATUL Laţiumului (cuvinte româneşti de dinainte de a exista Roma), aşa cum arată arheologia de factură danubiană din situl Villanova, specific vorbitorilor de limbă latino-faliscă, după Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, p. 35. Acest fond latin ne dă fără îndoială dreptul de a ne afirma fraţi cu toţi cei din Ginta latină, inclusiv cu patricienii Romei aşa cum cântă şi Imnul României.

Conceptul contemporan ce priveşte istoria şi lexicul românesc ancestral ca decurgând dintr-o scurtă ocupaţie romană pe o mică suprafaţă din teritoriul străbun nu mai este credibil în ochii lumii, care începe să ne taxeze de impostură în plan diplomatic. Ironia intitulată “Salutul roman”, cu mâna întinsă la cerşit al cetăţenilor români de etnie “romani”, în Franţa, este elocventă.

 Nici romanii din Italia nu şi-au mai dorit numele de roman. De ce să-şi dorească numele de roman cei din Dacia şi să-l mai şi stâlcească în rumân, după ce că romanii erau vecini şi geţii daci erau în veşnic război cu Cetatea Eternă, inclusiv după Retragerea aureliană? Nimeni nu a numit vreodată rumân pe vreun cetăţean al Romei. Rumân era numele ţăranului legat de pământ din Ţările Române. Conceptul rumân=roman imperial este o mare eroare. El nu numai că frizează pentru români “impostura de patricieni romani”, dar  ne şi desfiinţează identitatea neamului şi a limbii. Una este să observi că româna seamănăcu toate limbile latine şi că românii fac parte din Ginta latină şi alta este să-ţi prezinţineamultăuca pe Neica Nimeni, fără cuvinte proprii, o corcitură daco-romano-slavă, etichetă ce ne generează un disconfort, dacă nu chiar un complex de inferioritate, de dezrădăcinaţi, de venetici.

Rumân este cel care vorbeşte româna şi dialectele ei ca limbă maternă şi este de origine din Bazinul Dunării de Jos, teritoriu ancestral al neamului românesc.

Datina românească leagă numele românilor de râu.Rumânii sunt R’U MANI sau VĂLENI, VALAHI, ar-geş-ieni, ar-mâni, ar-ieni, olteni, etc.Ar este un sinonim pentru apă în limba rumânilor sciţi agatârşi din Ar-ieş, la care AK-AR este lacrima, apa AR din ochiul AK, pe care o verşi când eşti OC-ĂR-ât.

Limba ru-mânească este mânată, strigată, peste numeroasele râuri ale României.

Antichitatea a cunoscut pe lângă Orfeu încă cel puţin trei oameni de cultură şi cărturari în neamul românesc, precum scitul Abaris, secolul X BC, scitul Anacharsis, secolul VI BC şi regele dac Cotiso, 8-18 AD, ultimul omagiat ca poet de Ovidius Publius Naso, dovadă că dacii ştiau să scrie şi unii dintre ei să vorbească greceşte şi latineşte, în versuri.

Rumân este un cuvânt extrem de vechi. După Amianus Marcelinus şi Iordanes, geto-dacii au purtat în antichitate şi numele de ROUMON, conform cu A. Deac, p. 315.El este pomenit în Biblia lui Ulfila (A.D.) şi în Plăcuţele de plumb de la Sinaia (site Internet), scrise de daci într-o limbă românească arhaică de peste 2500 de ani, prezentă la nivel de peste 2000 de lexeme, în Punjabi, ce pot fi verificate pe Internet la linkul   http://ijunoon.net/punjabi_dic/

 Lumea uită, dar noi nu ar trebui să uităm că 400 de ani înainte de a fi învins Decebal de către Traian, marele Alexandru Macedon a făcut din Punjabi, un spaţiu macedonean şi că de milenii el era un spaţiu scitic, la fel cum uită că macedonenii sunt desprinşi din regatul get al odrizilor lui Terres şi că anticii nu deosebeau pe sciţi de geţi şi cu atât mai puţin pe sciţi de masageţi.Precum cuvinte de ale noastre de astăzi coincid cu cele ale lui Ştefan cel Mare, de acum 500 de ani şi cuvintele odrizului get Alexandru, de acum 2300 de ani, coincid cu cele ale masa getei Tomiris, regină în vecini de Punjabi, acum 2553 de ani.Ca dovadă a înrudirii lor există înscrisul din istorie despre căsătoria cu băştinaşe de aici a 10.000 de macedoneni, dimpreună cu împăratul, a cărui nevastă Roxana şi copilul lor au căzut pradă furiei grecilor, ce i-au ucis cu pietre, în piaţa publică din Atena, după care abilii manipulatori ai istoriei, l–au declarat pe Alexandru Macedon, cel mai iubit fiu al Greciei.

 Nimeni şi niciodată nu poate proba apariţia fondului latin românesc ca urmare a unei scurte cuceriri romane pe o mică suprafaţă din teritoriul locuit de rumânii strămoşi, cunoscuţi în istorie înainte de Respublica Romana, ca geţi (=pă-mân-teni) şi  ca sinonime pentru „pă-mân-teni pe râu”(r’u mâni), atunci când Roma era un mic punct pe hartă şi geţii vorbitori de română erau răspândiţi de la Gibraltar până în Punjabi, comentaţi de Herodot ce nici nu auzise de existenţa romanilor.

Aşa zişii „numeroşi veterani, colonişti romani, în Dacia”, care nu erau nici patricieni romani din Roma şi nici măcar din Italia, au uitat să-şi mai spună romani, au uitat orice aspect ce priveşte armata romană, numele armelor, numele legate de organizarea armatelor romane, în care centum=100 era cuprins în denumirea centurionului, comandantul a 100 de soldaţi, numele vicus (sat), canabe, castre, municipii, arene, gladiatori, nemunia (re-muneraţie=money), pe lângă disciplina romană şi modul roman de a trăi, fie din cauză că erau de fapt prea puţini, fie că au dispărut cu totul.

 Înfrăţirea dacilor cu romanii nu este probată prin nimic.

Pentru  ca dacii să înveţe latineşte era nevoie de o cât de câtă reconciliere daco-romană şi nu de o continuă stare de beligeranţă între daci şi romani, aşa cum scrie în istorie. Această reconcilire lipseşte cu desăvârşire.După Retragerea aureliană, dacii împreună cu goţii (geţi după Jordanes), s-au repezit din nou asupra romanilor şi aproximativ 30 de ani mai târziu, însăşi Imperiul roman a început să fie condus de către geţi, printr-o suită de împăraţi, începând cu Galer şi Constantin cel Mare, după care a urmat cucerirea Imperiului de apus de către geţii goţi, care abia dacă au lăsat câteva cuvinte germanice în urma lor, vorbind de fapt un dialect românesc, redat şi el în tabelele lucrării mele amintite mai sus. 

Dacii apar ca o elită a geţilor, pentru că stindardul lor, şarpele cu cap de lup, a fluturat şi în fruntea oştirilor Imperiului roman sub împăraţii geţi ai Romei.

Biserica Imperiului roman de răsărit, la rândul ei, nu a fost şi nu este reprezentată de limba liturgică a Romei, ci de slavonă, limba liturgică de slăvire a Dumnezeirii Za Mol zis la daci, căreia slavii i se roagă, adică i se Mol-it-sea.

Intelectualii de astăzi ai românilor sunt mulţi, dar în urmă cu 100 de ani ei se numărau pe degete şi abia 10% din populaţia românească ştia să-şi scrie numele.Este motivul esenţial pentru care Istoria neamului românesc parcă este scrisă exact pe dos.De 300 de ani nobilimea românească a fost înlocuită de fanarioţi şi aproape toţi cărturarii noştrii erau înrudiţi cu ei sau cu alţi străini.Nu este deci de mirare că în istoria şi în lingvistica românilor există grave inadvertenţe pe care le observăm cu toţii, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte să le îndrepte, după ce mulţi şi-au făcut teze de doctorat persistând pe piste false.

Una dintre pistele false este accentul pus pe denumirea Daci, atribuită de romani geţilor învinşi şi eludarea numelui lor de Geţi, admiraţi de greci, care îi atestă în istorie înainte ca latinii să transforme Roma etruscă într-o Respublica Romana.

Altă pistă falsă este ideea că autohtoni în Bazinul Dunării de jos, inclusiv în toată Peninsula Balcani ar fi grecii şi slavii, nu rumânii cei pe care-i recunoşteau ”grecii” antici ca pelasgi (primii oameni), echivalaţi cu sciţii şi cu geţii.Azi se ştie foarte clar că dacii erau geţi şi că geţii cu un stat ce înainte de anii 500 BC s-a opus cu armele imperiului person locuiau atât spaţiul nord Dunărean cât şi cel sud Dunărean, pe porţiunea de jos şi mijlocie a fluviului, ba chiar şi în Anatolia ( misienii şi frigienii), atestaţi în Balcani cu un Regat Odriz în secolul VII BC, în care Terres domnea în 480 BC, timp în care Roma, abia devenea latină, prin Respublica Romana, ce-l detrona pe ultimul ei rege etrusc.

Altă pistă falsă este faptul că ei romanii ne-au învăţat să vorbim, când Herodot spunea că geţii sunt elita celui mai numeros popor european şi nici nu auzise de romani (chiar dacă ştia cine sunt etruscii), adică el părea să susţină că  geţii erau un nucleu sedentar în timp ce toţi ceilalţi erau nomazi, treceau, erau traci.

Această pistă falsă, conform căreia am învăţat să vorbim de la romani, ea însăşi îşi are rădăcinile în falsul că limbile neolatine se datorează exclusiv romanilor, ca şi faptului că limbile Kentum primează ca vechime asupra limbilor Satem, când sută, suare şi apă există în înscrisurile satem, adică sanscrite, vedice, indo-europene, cele mai vechi, pe când kentum, aqua şi solis nu există.

Europa şcolită, însăşi latinii şi grecii, îşi revendică originea în limba indo-europeană=sanscrită=iraniana veche a dacilor, geţilor, ilirilor, sciţilor şi tracilor.

Latina Romei era o limbă de cancelarie scrisă, străină de poporul analfabet, precum atâtea alte limbi de cancelarie ale atâtor alte imperii.

Limba românilor este o limbă autohtonă vie, extrem de complexă, ne influenţată de limba scrisă, de şcoală, până de curând, cu trăsături specifice total neglijate, precum bogatul fond ancestral onomatopeic şi compunerea metaforică a  cuvintelor prin limbajul morfemelor, limbă din care au plecat toate limbile europene, inclusiv sanscrita.

Oricine poate verifica faptul că Valea Dunării a fost locuită înainte de cizma italică şi că această cizmă a fost colonizată de neamul rumânilor de pe malurile fluviului, ducând acolo limba noastră şi nu invers.Daţi măcar clik în enciclopedia Wikipedia engleză.

Pentru Respublica Romana istoria începe din secolul VI BC.

Mulţi istorici încearcă să ne convingă că băştinaşii României erau nişte “triburi” incapabile să aibă nici măcar cuvinte proprii pentru apă, soare, oaie, bou , casă, etc.Cultura lor veche, de pete 7000 de ani, exemplificată de Cucuteni, prima civilizaţie urbană a Europei, face ca însăşi termenii de trib şi de clan să nu existe în limba română.Rumânii folosesc doar termenul de neam, inexistent în alte llimbi.

Roman şi rumân sunt două cuvinte distincte.ROMÁN, persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. – Din lat. romanus. Sursa: DEX ’98.Definiţia de roman nu implică noţiunea de neam, de etnie, ci doar pe acea de cetăţean, precum rom, din etnia romani a ţiganilor este un onorabil cetăţean român, ca şi maghiarul, care la rândul lui este un alt onorabil cetăţean român, ce vorbeşte la noi o limbă la fel de asiatică ca şi cea a etniei ţigăneşti ”romani”.

RUMÂN, iobag, șerb, vecin, prost.Sursa: Sinonime. ROMẤN, persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu.– Lat. Romanus.

Dacă românii s-ar fi vrut romani sau ar fi fost convinşi că ei sunt romani, nu avea nici un rost să-şi spună rumâni, ci romani.

Cât de români erau lingviştii ce au alcătuit Dex-ul, vedem şi din echivalarea rumân=prost.

Cu toate cotropirile vremelnice şi parcelare, pe care le-a cunoscut neamul românesc al geto-dacilor dintr-o provincie istorică sau alta, poporul rumânilor, autohton în Bazinul Dunării de Jos, nu a fost stâpânit niciodată de cineva în totalitate şi şi-a continuat limba şi existenţa sa neîntrerupt.

Denumirea lui este axată pe sinonime pentru pă-MÂN-tean, ge-tu (tu al lui geos, cel de geos, pe care mergi) şi RU-MÂN,  pă-MÂN-teanul de pe R’U .

Conceptul etimologic român de până acum afirmă că măslinele de la Roma au etimon “rusesc”, mormolocul “rusesc” se metamorfozează într-o broască latină, numai peşte este latin, dar absolut toţi peştii din toate apele României inclusiv toată terminologia piscicolă din toată România (peste 500 de cuvinte, 10 % din vocabular) sunt “ruseşti”, apa latină opăreşte pe “ruseşte”, aratul latin plugăreşte în “rusă” un ogor “rus”, ninge pe latineşte o zăpadă “rusă”, românii au o casă latină cu streaşină şi ziduri “ruseşti”, din cărămizi greceşti, ei scriu latineşte şi citesc “ruseşte”, în timp ce toate cuvintele cu etimon rusesc din limba română nu depăşesc cifra de 40, adică 0,30 %. 

Nu există alţi slavi decât cei cu originea dintre peribalticii “ruşi” din nord de Carpaţi.

Cuvintele “slave” slavone din sudul Dunării sunt culese de ei de la băştinaşii din noua “patrie slavă”sudică.Ele nu existau în limbile slave înainte ca ei să coboare în sud, înainte ca ei să se creştineze, înainte ca ei să aibă  biserici.Nici etnonimul slav nu exista înintea creştinării acestei populaţii.

A susţine că apă se trage din aqua contravine documentelor primare.

Cuvintele noastre sunt în primul rând româneşti şi abia mai apoi sunt ariene vedice, indo-europene, greceşti, romane şi germano-slave.

Greaca, latina şi germano-slava s-au născut direct din rumână, aşa cum demonstrează şi savantul lingvist german Johannes Schmidt în lucrarea sa Teoria valurilor.

Originea italicilor şi grecilor de pe Dunăre este bine documentată.

Sarmaţii şi sciţii sunt identificaţi cu geţii de documentele istoriei.

Până în prezent nu există nici un argument valid după care să decidem cine din cine se trage, decât faptul că România este spaţiul de antropogeneză europeană, inima vechii civilizaţii europene şi că românii au o limbă ancestrală, din neolitic, ”rumâna onomatopeică”, cea care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil în vorbirea curentă, contemporană, a românilor.

Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific.

Graiul românesc cuprinde cea mai veche “latină” şi cea mai veche “slavonă”, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor.

Latina s-a desprins din română.

Limbile slavilor s-au desprins din română.

Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, exclusiv româneşti, din care derivă alte peste 1500, înţelese numai de către români, precum, poc, hurduc, a pocni, a hurduca.În India există peste 200 de cuvinte exclusiv româneşti, absente la alţi europeni.

Raţional, logic în evoluţionismul biologic,“româna onomatopeică”, precede epoca neolitică.

Observaţia atentă a mii de cuvinte ne demonstrează că “româna onomatopeică” stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, bazat pe imaginea auditivă a lucrurilor, ce conduce la limbajul metaforic din morfeme stem al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin aceste morfeme sub forma de metaforă cuprinsă într-un  cuvânt, asemănător cu sistemul chinez, plecat de la imaginea vizuală a lucrurilor, ce produce de asemenea cuvinte-metaforă.

Oamenii erau la început foarte puţini, locuiau pe teritorii mici şi comunicau între ei într-o singură limbă, ce prin procesul dialectum continuum a lingvistului American Leonard Bloomfield, din 1933, s-a tot diversificat, precum valurile dintr-un lac liniştit în care a căzut o piatră, fenomen descris de Johannes Schmidt.O limbă are dialecte în periferia ei, ele evoluează în altă limbă cu alte dialecte în periferia ei, etc, până cei din extreme nu se mai înţeleg.Un cuvânt al unei limbi suferă mici retuşuri sonore în timp şi spaţiu, în cadrul unor dialecte, cu nuanţări de sens, până îşi schimbă chiar şi naţionalitatea.CEAF-ă, albanez CEAF-ă;COIF, latin COF-ea;CAP, latin CAP-ut=CEF-alon, în greacă, COPF, în gemană;C*F=C*P=C*PF;cef-alic, cef-alee, coaf-ură, franceze.CAS-a fătului=HIS-ter=uter, în greceşte, devine cetate greacă HIS-tria şi HAuS-e=CAS-ă, gotic, german, ungar şi englez.TINĂ=T*N-ă=pământ, teritoriu=baş-TIN-ă, bos-TĂN-ărie, Indus-TAN, Pakis-TAN, pe Indus, TIN-it-is cetate, oraş antic pe Nil, TIN-a zeu etrusc pe Tevere.Fonemul S, adăugat la TINĂ, S+T*N, conduce la S-TÂN-ă, S-TAN-ă, S-TÂN-că, ce devine Ş-TAIN= piatră în germană şi engleză.NEAUA devine NEve la Roma, S+NEg în rusă, S+NOU în engleză şi germană.MOARTE +S, devine SMERTI, la ruşi.TAR-e +Ş, devine antonimul Ş-TER-s, slab, Ş-TIR-b, Ş-TER-ben=a muri, Ş-TUR-m, atac puternic, tare, în germană.APĂ +S devine S-UPĂ, la francezi şi englezi, Z-UPE la germani;APĂ+Z devine Z-ĂPA-dă; ABU-r+V devine V-APO-r, în latină, franceză şi engleză;toate derivă din APĂ.

Colectivitatea se deplasa cu toţi membrii ei dintr-un loc în altul, după epuizarea hranei.După descoperirea agriculturii, o parte din colectivitate rămânea pe loc şi doar surplusul pleca.

Înainte de a exista orice naţiune, fiecare lucru primea un nume, descris de colectivitate la descoperirea lui.

Europenii au descris fenomenele cu predilecţie prin imaginea lor auditivă, metafore ce se cheamă onomatopee.

Modelul onomatopeei a generat sistemul de cuvinte metaforă.

Înainte de a se diferenţia lumea în naţiuni ea s-a diferenţiat pe domenii de activitate în cadrul aceleiaşi colectivităţi.Domeniile de activitate au creat categorii lingvistice.

În fiecare breaslă a apărut un vocabular specific.Breslele au influenţat categorii importante de populaţie.

Cel mai vechi profil al rumânilor a fost cel de pescari, păstori, crescători de animale şi de agricultori, profilul grecilor a fost cel de navigatori şi profilul romanilor a fost cel de războinici.

Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii.

 Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum:

 GREBLA apucă (GREB, în engleză), HAIDDUCII se duc să se ascundă (HAID, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (“GARDĂ, GUARD, GARDE”, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GUR-MAN-dă, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), MĂLĂIeţ (păstos), făină de MĂLAI, de mă-MĂLI-gă păstoasă, MĂLAI (MALAI, pastă mălăiaţă, în punjabi), etc.

Mălăieţ, mămăligă, mălai, sunt cuvinte exclusiv româneşti, dar le găsim la mii de kilometri depărtare, în Pungiabi-ul indian şi pakistanez, cu toponime precum La HORE, DELI, BANN, TRAG, ZOB, MULTAN, BELAN, GAIA, PATNA, IASC, DACCA, SURATA, TOPTI, GAŢII, CĂLCATA (Calcuta, în pronunţie engleză).

La noi este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată teritoriul României, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, ”o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie neolitică, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial din spre România spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.

Onomatopeea ”genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit Limbajul metaforic al morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, acelaşi pentru toate cuvintele, indiferent de etimoanele străine presupuse.

Morfemele stem româneşti compun sonor şi semantic multe noţiuni europene.

Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, produce o descriere metaforică a noţiunii, copiată de „străini”, cu mici deformări sonore.

“Indo”-europeana rezultă din rumâna geto-pelasgo-scită şi nu invers.

Lexeme autentice româneşti, nu ale altor europeni (ce au doar  radicali îndepărtaţi), sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din ”România”.

La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre ”rumâni”, pentru că ”România” este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de „românul” de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul om din lume de tip contemporan.

Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în Europa,  în timpul glaciaţiunii Wűrm şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi.

 Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate rămânând doar cel din Carpaţi ca depozitar al întregului bagaj genetic şi lingvistic european, ce se ştie că a fost refăcut din Bazinul Dunării de Jos.

Româna produce impresia unei limbi ”de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita.

Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE.

O simplă schimbare a lui P în C (invers decât oficial) duce de la “latinescul” românesc NOAPTE la “sanscritul NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, “NAIT” în engleză,” NUI” în franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA.
             În cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de NOAPTE, în română:
1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.

1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei.

2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau recolta de NAP-i.

Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei soarelui şi zilei, el, NAP,  fiind numele „luminii periodice”,  SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro-finică, dar prezent ca „N’AP-te”, în România.

T*(D*) este un morfem stem monosilabic, codificat, „foc, lumină”=TĂ-ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), ar-DE, *, asteriscul fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong, producând o codificare doar a morfemelor comune cu două sau cu mai multe cuvinte primare (nu derivate) din acelaşi domeniu ori sferă semantică.

 N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.

 Pe copiile cuvântului noapte nu puteţi grefa niciun fel de concept metaforic al noţiunii de noapte.

Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, lexeme, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTE, ru-PTU-ră.

NOU este “NAI”, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, „NIU” în engleză, „NUVEL”, în franceză şi NAU în masa-getă.

Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar masa-geţii şi ruşii de unde au învăţat NAU şi NOVAIA (nou)?

NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii ajunşi în Punjabi, înainte de a exista Roma latină.

El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel puţin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie. Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii “Daco-Getice” recunoscute ca atare de către istorici, iar “Daco-Geţii” sunt strămoşii oficiali ai românilor.

Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi germană. Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul onomatopeic RRU  fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de ruptură.

A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul NOA-PTE.

În română există morfemul stem N* = „înnoire” = NA-şte-re, NOU.

În română există morfemul stem PT* = apropiere – îndepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.

N*+PT*=metafora NOA+PTE, noua îndepărtare sau rupere a zilei, care se şi apropie.

Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, dar absente în româna colocvială ancestrală.

Aspectul contravine unei logici elementare.

“Latina” românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi şi este scrisă în Vedele Indiei, unde nu găsiţi nicio urmă de AQUA, SOLIS sau CENTUM.

Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman KENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE (de fapt suare), înainte de latinescul Romei SOL, -lis.

Schimbarea inversă a lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul „primar” „NACTA”, dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei „ACUA”, de la românescul latin PATRU la latinescul Romei „CATRO”, precum şi la rusescul CETÂRE.

Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică neagră şi prima ceramică pictată pe teritoriul continental al Europei, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în ”România”.Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică, deşi ne-o spune francezul Guido A Mansuelli şi Wikipedia.
             Luând în consideraţie criteriile enumerate şi studiul meu lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial ancestral românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de lexeme arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiar, 200 cu etimoane diverse şi 200 exclusiv româneşti (cu etimon necunoscut sau albanez), vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, asociate la 1200 cuvinte româneşti scrise în sanscrită, identificate de Marin Bărbulescu-Dacu, se poate înţelege de ce este româna prima limbă a vechii Europe.
               Cronologia datelor arheologice din România, ce corespunde cu cronologia de pe piatra de mormânt a lui Ştefan cel Mare, comparată cu cea a restului Europei, coroborată cu cuvintele autentice româneşti de etimon latin scrise în sanscrită, apoi vorbite azi de urmaşii masageţilor şi macedonenilor lui Alexandru cel Mare în Punjabi, la 3000 de Km de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman, arată că romanii sunt fraţii noştri gemeni de pe vremea geţilor, nu de pe vremea Imperiului roman sau dacă vreţi nepoţii rumânilor şi nu invers.

                Rumânii geţii sunt din totdeauna stăpânii gurilor Dunării,  fluviu care este axa continentului European şi prin schema genetică, un material genetic veşnic viu, trăiesc azi în noi.

                 Ei intuiau acest fenomen genetic şi în temeiul lui se considerau nemuritori, se cosiderau zei.