Zeno își uitase ţigările pe masă. UnaMică a vrut să strige după el, dar era prea târziu, Zeno deja traversa strada, ţanţoş, cu aparatul atârnat de gât. Tot n-aveam ţigări, a mormăit în barbă, apoi, a luat una şi a scăpărat relaxat bricheta. Terminase de scris repede, dar se gândea să nu vină careva din redacţie cu cine ştie ce idee, ar fi fost mai bine să se grăbească să-şi termine vodca şi să plece. Găsea el de băut şi în altă parte, poate la Feri, trebuia să fie vreun cunoscut de-ai lui pe acolo.

La Feri nu era un nume de crâşmă, ci doar la Feri, pentru că aşa îl chema pe patron, care îi era prieten, nu doar lui, ci multora care îşi pierdeau dimineţile sau serile pe acolo. Feri era un ungur de treabă, mereu bucuros când îi vedea pe el și pe ceilalți băieţi de la ziar. De câte ori apuca, se punea cu ei la masă și o lăsa pe nevastă-sa să servească. Le dădea de băut pe datorie, dar nu numai pentru asta le plăcea de el, la urma urmei, ei plăteau mereu în ziua în care promiteau, aşa că era o afacere cinstită pentru toată lumea, ci şi pentru că era un crâşmar deştept. Asculta Dire Straits, Pink Floyd şi Frank Zappa, îi plăcea să se bage în discuţii despre politica din oraşul lor mic burghez şi era discret. Știa tot felul de lucruri, chiar dacă în crâşma lui nu era atmosferă de lux, avea şi altfel de clienți, aşa că afla diverse, dar învăţase să tacă. Unul dintre clienţii lui fideli, şi el prieten bun cu aceiaşi băieţi de la ziar, era fiul unui fost ambasador, nu conta în ce ţară, dar ambasador, asta sigur. Iar unii poliţişti se opreau şi ei pe la Feri, pentru că era la doi paşi de sediul lor.