Acum șaisprezece ani am scris prima însemnare pe un blog nou. Pe-atunci îl concepusem ca pe-un mijloc de propagandă pentru Millennium, editura pe care o cîrmuiam, care se afla în acel moment la început de drum. A fost o vreme blogul editurii, apoi a devenit blogul meu, al editorului, iar ulterior a devenit un blog personal, unde n-am scris doar despre cărți, ci despre tot ce alcătuiește lumea mea cea mică, „bula” în care trăiesc și evoluez.

În perioada sa de glorie, încasările din reclamele de pe blog îmi permiteau să-mi plătesc factura de internet și să-mi cumpăr cîteva cărți în plus în fiecare lună. Nu m-am îmbogățit, nici nu mi-am făcut un mijloc de trai din blogărit. Dar, datorită acestui blog și interacțiunilor din comentarii, am cunoscut o mulțime de oameni care mi-au devenit ulterior prieteni, unii chiar foarte apropiați. Cred că ăsta a fost cel mai mare cîștig pe care mi l-a adus.

În ultimii ani l-am cam neglijat, recunosc. Blogurile au încetat demult să mai fie unealta extraordinară care s-au dovedit a fi în a doua jumătate a primului deceniu al acestui mileniu. Și totuși, așa cum cărțile electronice n-au înlocuit cărțile pe copaci morți, ci le sînt oarecum complementare, nici rețelele sociale n-au reușit să înlocuiască blogurile care aveau cu adevărat ceva de spus (așa cum mă încăpățînez să cred că e și cel de față). La mulți ani, așadar, „bloagei” mele.

Acum cîteva zile, pe 2 ianuarie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Isaac Asimov. M-aș fi așteptat să avem parte cu această ocazie de mai mult tamtam, poate chiar de niște ediții aniversare mai arătoase… N-a fost așa. Din păcate, se pare că bunul doctor nu mai e chiar atît de hot pentru publishingul contemporan. Sau poate n-am aflat eu, iar centenarul asimovian a fost adevărata sărbătoare pe care ar fi meritat-o prolificul autor?

Anul viitor însă urmează un alt centenar: Stanislaw Lem s-a născut pe 12 sau 13 septembrie 1921 (data diferă în funcție de sursa consultată). Cu centenarul în minte, cei de la MIT Press au anunțat alaltăieri apariția iminentă (pe Amazon, data publicării e precizată ca fiind 25 februarie 2020) a unei serii de șase scrieri ale scriitorului polonez: un roman realist de tinerețe, The Hospital of the Transfiguration (în traducerea lui William Brand), și Highcastle: A Remembrance (amintiri din copilăria petrecută la Lvov, în tălmăcirea excelentului Michael Kandel, un traducător exemplar). Celelalte patru volume sînt toate romane SF (în măsura în care clasificarea de gen se face la primul nivel de lectură; mie nu mi s-a părut niciodată că Lem ar scrie SF de-ăla pur și dur, cum le place fanilor): The Invincible (traducere de Bill Johnston, cuvînt înainte de N. Katherine Hayles), Return from the Stars (traducere de Barbara Marszal și Frank Simpson, cuvînt înainte de Simon Ings), His Master’s Voice (traducere de Michael Kandel, cuvînt înainte de Seth Shostak) și Memoirs of a Space Traveler: Further Reminiscences of Ijon Tichy (traducere de Joel Stern, Maria Swiecicka-Ziemianek și Antonia Lloyd-Jones, cuvînt înainte de Elizabeth Bear).

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această serie, pe lîngă selecția titlurilor (Return from the Stars a rămas și acum romanul meu preferat din cîte-am citit din opera lui Lem)? Ei bine… copertele sînt absolut fabuloase și cărțile ar merita cumpărate fie și numai pentru acestea. Conform comunicatului editurii, grafica îi aparține artistului Przemek Dębowski, iar ilustrațiile au fost realizate pentru ediția de opere apărută în Polonia la  Wydawnictwo Literackie (puteți vedea edițiile poloneze aici). Ce mi-a mai plăcut? O frază din comunicatul MIT Press (să nu uităm, e vorba de editura celei mai prestigioase universități din lume, da?), care o citează pe directoarea editurii, Amy Brand:

The MIT Press is diving further into the world of science fiction and once again demonstrating that it remains at the top of its game in university press publishing. We are thrilled to be working with the Lem Estate and hope this partnership continues.

Tare-s curios dacă vreunul dintre editorii români ai lui Lem (adică Nemira și Paladin) va marca centenarul în vreun fel. Nu-mi fac prea mari speranțe însă și nici nu i-aș putea blama: Lem e un autor dificil de băgat pe gît unor cititori fără apetențe intelectuale definite. Și totuși… chiar și fără traduceri noi, doar reluîndu-le pe cele mai vechi și adăugîndu-le o redactare unitară, tot s-ar putea face de-un set de șase-opt volume arătoase, cu coperte pe măsura celor de la MIT. On peut rêver, n’est-ce pas?

Sîmbătă, pe 8 iunie, în vreme ce subsemnatul se bucura de beneficiile soarelui și aerului de munte la Pe Pășune Fest, în calitate de gazdă a unui stand de vînzare și troc de carte clădit din baloți de paie (absolut fabulos, m-aș duce cu un astfel de stand la Bookfest, FF sau Gaudeamus și sînt convins că aș avea succes), la București avea loc un alt festival aflat tot la prima ediție, Misterele Bucureștilor.

Ar fi trebuit să fiu (și) acolo, dar promisiunile-s promisiuni. Prin urmare, lansarea ultimei mele traduceri, romanul Spînzuratul de la Conakry de Jean-Christophe Rufin, s-a desfășurat în lipsa mea. Schadenfreude: n-a apucat să ajungă la lansare nici autorul, deși era așteptat; avionul cu care Rufin ar fi trebuit să ajungă la București n-a mai decolat, din pricina vremii nefavorabile.

Au fost acolo însă George Arion, cel mai important exponent al literaturii polițiste de la noi, dar și unul dintre jurnaliștii redutabili ai României, și Caius Dobrescu, poet, romancier, universitar și președinte al PEN Clubului român, care-au vorbit despre excelentul roman al lui Jean-Christophe Rufin, despre autor și, mai ales, despre Aurel Timescu, savurosul protagonist de origine română aflat în postul de vice-consul la misiunea diplomatică franceză din Guineea.

Prietenii de la Crime Scene Press au avut amabilitatea de a împărtăși experiența prezenței la lansare printr-un live pe Facebook, pe care, iată, pot să-l împărtășesc la rîndul meu:

Lipsa mea notorie de modestie (nu uitați, „Modestia e virtutea mediocrilor” e deviza mea călăuzitoare!) mă determină să citez cele rostite acolo despre traducerea mea:

Traducerea este excelentă. Horia Nicola Ursu s-a depășit pe sine însuși, ceea ce este foarte greu. (George Arion)

O traducere fluentă, muzicală, care, cred eu, e foarte în spiritul textului original. (Caius Dobrescu)

Mulțumesc, Caius! Mulțumesc, domnule Arion! Mă simt copleșit. Iată de ce nu regret absolut nici un moment că m-am reîntors la meseria mea de bază, aceea de traducător.

Acestea fiind spuse, am să mă întorc la ceea ce traduc acum (iar voi veți citi în toamnă, la Gaudeamus) tot pentru Crime Scene Press. Iar pe voi am să vă îndemn să cumpărați și să citiți Spînzuratul de la Conakry de Jean Christophe Rufin. Vă asigur că o să vă distrați de minune, așa cum m-am distrat și eu traducînd volumul acesta. Găsiți cartea în toate librăriile bune, iar online, pe site-ul editurii Crime Scene Press, aici (cu o reducere de 11%).

Cum a devenit un fost refugiat politic din vremea lui Ceauşescu consul al Franței? Cu accentul lui românesc, aerul de anii ’30 și trecutul de pianist prin baruri, Aurel Timescu nu are nici o legătură cu Quai d’Orsay. De altfel, pierde vremea în posturi mediocre. De data asta e în Guineea, el, care nu suportă căldura. Trăiește liniștit, transpiră (mai mult sau mai puţin), bea vin de Tokay și cântă la pian. Pînă cînd, pe neaşteptate, se întîmplă singurul lucru din lume capabil să-l scoată din amorțeală: o moarte inexplicabilă.
Spînzurat de catargul iahtului său, un bărbat atîrnă în mijlocul radei portului Conakry. Ce ascunde moartea aceasta? Niște evenimente misterioase? O dovadă de dragoste care nu mai sosește? Sau poate un vis eroic venit de foarte departe? Orice ar fi, moartea lui ar rămâne nepedepsită dacă Aurel n-ar găsi oportunitatea să-și ducă marea bătălie. O bătălie împotriva nedreptății.

•

Jean-Christophe Rufin (născut la Bourges, în departamentul Cher, în 28 iunie 1952) este doctor, diplomat, istoric, călător și romancier francez. Este președintele organizației umanitare Action Against Hunger, unul dintre primii membri ai ONG-ului Médecins Sans Frontières și al doilea cel mai tînăr membru al Academiei Franceze. A fost ambasador al Franței în Senegal din 2007 până în iunie 2010. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris, iar în 1986 a devenit asistent al Secretarului de Stat pentru Drepturile Omului și și-a publicat primul roman, Le Piège humanitaire, un eseu despre miza politică a acțiunilor umanitare. Între 2003 și 2004, Rufin a scris un raport amănunțit despre reapariția antisemitismului în Franța – Raportul Rufin. În 1997, Jean-Christophe Rufin cîștigă Premiul Goncourt pentru debut și Premiul Méditerranée cu romanul L’Abyssin. În 2001, cîștigă din nou Premiul Goncourt cu volumul Rouge Brésil.

•

Editura Crime Scene Press vă invită sîmbătă, 8 iunie 2019, la ora 14.00, la Librarium TNB. Veți avea ocazia să îl cunoașteți pe Jean-Christophe Rufin, la evenimentul de lansare a romanului Spînzuratul de la Conakry, prima carte a scriitorului care apare în românește, în traducerea subsemnatului. Evenimentul se înscrie în suita de manifestări ale festivalului Misterele Bucureștilor, aflat la cea dintîi ediție.

Am primit în cursul dimineţii de azi, din partea Asociaţiei Române a Cluburilor şi Autorilor de Science Fiction (ARCASF), o invitaţie de a participa la Romcon 2017, în calitate de editor; invitaţia e semnată de preşedintele acesteia, Mircea Opriţă (un om pe care îl stimez enorm şi îl consider un prieten apropiat). În anii anteriori am participat la reuniunile de acest gen de la Suceava (septembrie 2015) şi Bucureşti (octombrie 2016); despre întîmplarea de la Suceava am scris în Ştiinţă & Tehnică la vremea potrivită, iar după fiasco-ul de la Bucureşti… nici măcar nu mi-a mai venit să scriu.

Anul acesta nu voi merge la Rîmnicu Vîlcea şi am ţinut să îmi motivez refuzul de a participa, aşa că am răspuns invitaţiei după cum urmează, printr-un e-mail (pe care îl voi cita integral, deoarece am mari îndoieli că organizatorii îl vor face public):

Vă mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o, dar am să refuz categoric să o onorez, din mai multe motive. În primul rînd, organizatorii sînt aceiaşi ca anul trecut. Iar manifestarea de anul trecut a fost penibilă, ca să folosesc un cuvînt mult prea blînd. Cazarea şi masa au fost singurele lucruri OK şi, avînd în vedere că au fost gratuite, nu voi avea nesimţirea de a comenta ceva în privinţa acestora. Dar:

• programul a fost vraişte: instabil şi total lipsit de consistenţă; nu s-a respectat absolut nimic în afara orelor de masă;
• organizarea premiilor a fost cel puţin dubioasă: juriul, în frunte cu preşedintele lui, habar n-avea despre ce a fost vorba şi aş putea să pun gîtul că în bună măsură membrii lui nici măcar nu citiseră jumătate dintre scrierile asupra cărora s-au exprimat;
• votul publicului a fost, în opinia mea, dacă nu măsluit, cel puţin influenţat de felul în care au fost concepute buletinele de vot; în ciuda solicitării mele, nu s-a făcut public numărul de voturi din partea publicului;
• cît despre participarea publicului din afara cercului restrîns al acelora care suportă să stea în aceeaşi încăpere cu Cornel Secu, aceasta a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvîrşire; ca urmare, cîştigul din participare în calitate de editor a fost nul.

Am aruncat o privire prin programul propus pentru acest an. Şi iată ce am constatat:

• conferinţele şi mesele rotunde dezbat aceleaşi chestiuni generice şi fără finalitate practică, molfăite la toate reuniunile fandomiale de pe vremea lui Ceauşescu şi pînă în prezent;
• omniprezenta nulitate numită George Ceauşu, un individ lipsit de merite şi care anul trecut a avut o prestaţie total descalificantă, e din nou la loc de onoare în program;
• modalitatea de acordare a premiilor e la fel de nebuloasă şi nu garantează obiectivitate;
• solicitarea adresată editurilor – de a trimite exemplare din cărţile publicate dacă vor ca acestea să fie luate în considerare pentru premii – mi s-a părut nu doar ineptă, ci de-a dreptul jignitoare: o lucrare e demnă de a fi premiată numai dacă e oferită pe daiboj membrilor juriului; ok, nimeni nu le cere juraţilor să cumpere şi să citească tot, dar dacă i-a cuprins în juriu, organizatorul trebuie să se asigure că aceştia au capacitatea şi posibilitatea de a judeca în cunoştinţă de cauză;
• cel puţin trei dintre membrii juriului nu au nici o relevanţă pentru F&SF-ul românesc actual şi am dubii în ceea ce priveşte capacitatea lor de a oferi o judecată obiectivă;
• tabloul e completat de locul ales pentru desfăşurare, un oraş lipsit de orice relevanţă în peisajul F&SF actual, unde nu aveţi – şi nu avem – idee dacă există un public minimal interesat de F&SF; aşadar potenţialul comercial lipseşte şi de această dată.

Din toate aceste motive, nu intenţionez să particip, cu Millennium sau în calitate de persoană particulară, la Romconul din acest an sau la vreunul dintre cele ce vor avea loc în anii viitori, cîtă vreme modalitatea de organizare şi organizatorii vor rămîne aceiaşi. Ceea ce numiţi Romcon e doar o tentativă penibilă de turism cu pretext F&SF, iar în ceea ce priveşte activitatea mea turistică prefer să aleg destinaţii mai interesante, care să nu-mi solicite nervii, şi, în integralitate, un anturaj care să nu mă facă să strîmb din nas.

Am scris aceste rînduri cu tristeţe. Am avut ocazia să particip la destule convenţii de F&SF pe alte meleaguri, fie că e vorba de Franţa, Marea Britanie, Cehia, Ungaria sau Slovacia. Am văzut succesul Sci+Fi Fest-ului de anul trecut, cu care organizatorii Romcon au fost prea orgolioşi să se asocieze. Ei bine, Romconurile, aşa cum sînt ele organizate de ARCASF, sînt o glumă proastă – da’ proastă rău – în comparaţie cu cea mai neînsemnată manifestare externă la care am avut privilegiul de a participa. Şi încă ceva: regret asocierea multor oameni de valoare cu această mascaradă sinistră care uzurpă însăşi ideea de convenţie naţională. Sper, probabil zadarnic, că acest nou fiasco prefigurat le va deschide ochii.

•

Pe de altă parte, am toată disponibilitatea pentru a participa la AntareSF, întîlnirea organizată de cenaclul braşovean, şi la următoarea ediţie a Sci+Fi Fest-ului, dacă nu vor interveni motive ulterioare obiective. Sper că-i voi întîlni acolo pe mulţi dintre prietenii mei, mai toleranţi decît mine, care vor alege totuşi să participe la Romcon. Nu e vorba aşadar de o respingere în bloc a manifestărilor fandomului, ci pur şi simplu de refuzul de a fi complice la o şi mai acută tîrîre în derizoriu a ideii de convenţie de F&SF.

Later edit: Am reluat azi pe Metatexte articolul scris despre Romcon 2015 pe care l-am publicat în Ştiinţă & Tehnică. Îl puteţi citi aici.