Marile Religii

Fragmente extrase din cartea " Marile Religii "

Iudaismul

Biblia evreiască,pe care creştinii o numesc Vechiul Testament,este cartea cu cele mai multe traduceri şi cei mai mulţi cititori din lume.Deşi este cartea poporului evreu,ea este cartea cea mai universală.Răsfoind paginile Bibliei,observăm istoria unui dialog cu totul deosebit,acela dintre Dumnezeu şi oameni şi mai precis dintre Dumnezeu şi Israel.

Conform tradiţiei evreieşti,Moise însuşi a primit întreaga Torah pe muntele Sinai.Cuvântul Torah este desigur folosit în Biblie în mai multe sensuri (legi individuale,grupuri de legi despre un anumit subiect,oracol profetic,mesajal unui profet sau învăţăturile unui preot.Dar în cele din urmă,acest cuvânt va desemna efectiv întregul corpus al legislaţiei divine transmise prin Moise.

Fariseii,cunoscuţi şi sub numele de Hamamim,înţelepţii,s-au angajat într-o dublă activitate:interpretarea Scripturii şi formularea legilor pentru ca faptele săvârşite în viaţa civilă şi religioasă,la nivel individual şi colectiv,să fie în acord cu această interpretare.Rabinii,urmaşi ai fariseilor,au continuat această dublă activitate.În răstimpul a patru sau cinci secole,învăţăturile lor au fost transmise pe cale orală de la maeştrii la discipoli.Abundenţa materialului şi împrejurările istorice defavorabile i-au obligat pe înţelepţi să-şi încredinteze scrisului învăţăturile.

Practicarea poruncilor
Cuvântul Mitzva este alături de cuvântul Torah cuvântul cheie al iudaismului.Pentru evreii practicanţi,întreaga viaţă este marcată de mitzvoth,de interdicţii sau de percepte afirmative.

Căminul evreiesc
Animalele interzise de Torah sunt în mod explicit menţionate la unii profeţi.Începând din epoca celui de-al doilea templu,respectarea acestor interdicţii a fost pentru evrei un mijloc de rezitenţă fata de asimilarea cu alte popoare,expresia fidelităţii faţă de credinţa lor,chiar sub ameninţarea morţii.

Shabbatul

Apare în povestea facerii ca punctul culminant al Lucrării Creatiei,ziua binecuvantată şi sfinţită de Dumnezeu.Dumnezeu i-a încredinţat această zi lui Israel,ca semn al legământului încheiat cu el.El i-a poruncit lui Israel "să şi-o amintească şi s-o păzească" în amintirea a două evenimente:facerea lumii,ieşirea din Egipt şi să facă din ea zi de odihnă.

Pornind de la această concepţie,rabinii au alcătuit o lista cu 39 de munci de bază interzise de Shabbat.Scopul acestor interdicţii nu este de a crea o constrângere,ci dimpotrivă,de a permite omului să se elibereze cât mai mult de muncile ce ar putea degenera în robie,de a se elibera de goana după avere şi putere pentru a reânvăţa să trăiască.

Islamul

Toţi cei care cred într-un Dumnezeu unic,conformându-se şi supunându-se învăţăturilor transmise de Moise,Isus,Mahomed sau oricare alt profet,sunt în concepţia Coranului musulmani,indiferent dacă aceasta se întâmplă înainte de revelaţia Coranului sau după aceea.

Coranul recunoaşte iudaismul şi creştinismul prin însuşi faptul că se consideră continuarea lor firească.Cu această ocazie,el aduce un omagiu evreilor şi creştinilor,numindu-i "Oamenii Cărţii","Oamenii Chemării.Aceşti credincioşi sinceri,virtuoşi şi cucernici sunt conform Coranului muslim curaţi,adepţi ai păcii lui Dumnezeu,musulmani.Deşi Coranul critică anumite dogme creştine sau respinge anumite practici evreieşti,el nu pune la îndoială însăşi autenticitatea mesajelor lor.Pentru Coran,această denunţare vizează ceea ce el numeşte interpretările eronate şi nu bazele religiilor lor.Dimpotrivă,el confirmă veridicitatea ambelor religii.Musulmanul este deci într-un fel un monoteist ecumenic.

Societatea arabă,cu mult înaintea islamului,era constituită dintr-un popor nomad cu o structură tribală,alcătuită din familii,clanuri şi triburi.Toţi membrii se angajează să apere viaţa şi onoarea întregului trib,iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toţi membrii.Toţi alcătuiesc o singură fiinţă.Femeile clanului sunt partea feminină a acestei fiinţe,partea fragilă,punctul său slab.

Mai târziu,sociabilitatea a evoluat graţie bogatei amintiri a unor lungi experienţe ancestrale.Omul începe să înţeleagă instinctiv că propria sa mântuire este legată de mântuirea celuilalt şi că de pace nu se pot bucura decât toţi laolaltă.Acesta este începutul înţelegerilor tacite şi anume prima piatră ridicată la temelia edificiului eticii.Dar etica sau morala izvorăşte din neant,ea trebuie să se hranească din nevoia unora negociind sau tinând seama de nevoile celorlalţi.Prin urmare,brutalitatea şi violenţa nu mai sunt apreciate şi marile triburi îşi aleg de acum înainte în funtea lor oameni consideraţi înţelepţi,capabili să justifice războiul şi în aceaşi măsură apţi să proslavească binefacerile păcii.

Profetul Mahomed
A fost la început urmat de oameni sărmani,de robi şi mai ales de tineri.Săracii şi robii sunt dezmoşteniţii care năzuiesc la o orânduire socială mai dreaptă.Cât despre tineri,după cum ştie toată lumea,ei sunt fiinţe încă apropiate de natura,neapăsaţi încă de povara obişnuinţei şi a obiceiurilor moştenite.Tinerii sunt întodeauna cei care ascultă cu cea mai mare atenţie un nou mesaj,dincolo de ideile acumulate şi de concepţiile primite de la adulţi.

La naşterea islamului,primii musulmani aflaţi în suferinţă au fost ajutaţi de un creştin şi acest fapt este mai mult decât semnificativ.La moartea Neguşului,profetul Mahomed a oficiat în moscheea sa din Medina o rugăciune specială de inmormantare denumită "rugaciunea celui absent".Această afinitate şi această subtilă prietenie dintre creştini şi musulmani nu a fost din păcate niciodată exploatată şi nu este nici astăzi.Ostilităţile dintre aceste două mari religii au apărut abia mai târziu şi datorita unei rivalităţi mai degrabă politice decât doctrinare.

Profetul Mohamed nu a făcut miracole propriu-zise.Cariera şi misiunea tuturor marilor profeţi ai lui Dumnezeu,au fost însoţite de evenimente neobişnuite,miracole:Noe şi marele eveniment al potopului,Moise şi urgiile ce s-au abătut succesiv asupra faraonului,apoi traversarea Mării Rosii,Iisus şi învierea morţilor,vindecarea bolnavilor.Dar cel mai mare miracol al Profetului Mahomed constă tocmai în absenţa oricărui miracol.El nu prezintă decât o Cărţulie veşnic atrăgătoare,cu adresa directă şi prpoune lectura ei în respectul spiritelor şi conştiinţelor.Aceasta este dimensiunea eternă a miracolului său,pentru că nu este un miracol senzorial,limitat în istorie de un grup de martori oculari.Miracolul Profetului islamului este un text care invită oamenii să-l citească,să-l verifice şi chiar să-l interpreteze cu propria lor inteligenţă.

Pelerinajul
Acesta este adunarea anulă a milioane de musulmani,un imens congres,la care musulmanii vin din toate colţurile lumii pentru a se întâlni într-o singură zi,într-un singur loc,unde se amestecă toate etniile,toate culorile,toate limbile,fără cea mai mică discriminare de ordin rasial,social sau material,toţi eliberaţi de orice angajament.Bogatul şi săracul,emirul sau cel mai neânsemnat musulman,toţi sunt egali,cu capetele descoperite,picioarele goale,anonimi,simple făpturi.


Prezentarea Creştinismului
Creştinismul este "religia întemeiată pe învăţătura,persoana şi viaţa lui Isus Christos".Această religie ne este cunoscută de la originea sa şi până în zilele noastre în primul rând datorită discipolilor lui Isus,creştinii.Mai multe scrieri elaborate pe vremea primelor generaţii de creştini constituie o referire obligatorie:
-Cele patru Evanghelii de la Matei,Marcu,Luca,Ioan sunt o mărturie despre viaţa,vorbele şi fatpele,moartea şi învierea lui Isus Christos

-Faptele Apostolilor,opera lui Luca,relatează despre începuturile Bisericii,primele sale forme de organizare şi expansiunea sa misionară,predicile şi activitatea celor doi mari apostoli Petru şi Pavel

-Epistolele,scrisori adresate unor Biserici locale,apostolii îşi exprimă în ele credinţa,dau indicaţii comunităţilor şi sfaturi pentru viaţa creştină.

-Epistola către evrei,al cărei autor nu este cunoscut este o sinteză care scoate în evidenţă Noul legământ pecetluit de Isus Christos,comparându-l cu vechiul Legământ

-Apocalipsul,atribuit lui Ioan,foloseşte deseori un limbaj simbolic pentru a dezvălui sensul şi sfârşitul istoriei izbăvirii,conform proiectului lui Dumnezeu

Nădejdea şi credinţa
Iisus propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu pentru a reorineta dorinţele oamenilor spre această plinătate,singura care-i poate mulţumi.


Legea lui Dumnezeu
Deţinătorul prezumtiv s-a exprimat prin intermediul unor oameni devotaţi,săraci şi dezinteresaţi lipsiţi de ambiţie şi de putere.Aceştia au transmis Mesajul unei Fiinţe care se proclamă proprietarul legitim al acestui domeniu şi unicul inventator al mecanismului său.El se numeşte prin intermediul limbilor omului cu apelative,pe jumătate calificative şi pe jumătate nume proprii:Dumnezeu,Yahwah,Allah,Principiul Suprem,Cauza primă,Arhitectul Universului.Aceste mesaje prespupuse au venit de la El sunt Torah,Evanghelia şi Coranul.
Mesajul ne face să întelegem că această Voie constituie regulamentul interior al domeniului său,viaţa noastră de aici,de pe pământ,dar are în acelaşi timp ca scop fericirea omului,priceperea de a împărţi această fericire şi de a trăi toţi bine.Răul,tot răul,provine din ambiţia exagerată,din lăcomia de a acumula şi din egoism fără limite al oamenilor.Sentimentul religios este un mister aflat în legătură cu însăşi existenţa omului şi a universului,deci neinteligibil.Credinţele se bazează pe teme precise,supuse înţelegerii şi aprecierii omului,care este îndemnat să adere la ele.

Dar dacă mesajul nu loveşte în bazele fundamentale ale logicii umane,acest mesaj se cuvine a fi ascultat şi crezut.În acest caz,capacitatea de a face animale să cuvânteze şi de a vindeca toate bolile întăreşte credinţa.Încălcarea legilor naturii nu este o dovadă formală,ci o simplă demonstraţie de forţă care pune în evidenţă excepţia de la regulă.Căci aceste legi naturale au devenit norme credibile numai prin continuarea şi permanenţa ciclurilor lor.În plus,n-am putut niciodată să generalizăm toatal aceste legi sau să cunoaştem secretul funcţionării lor.Este foarte posibil să crezi în profeţi,pentru ca ei vorbesc despre o lume ce transcede toate acestea şi nu deţinem argumente cu care să-i contrazicem.Cea mai bună metodă este să studiem logic Mesajul revelat,să facem o cercetare liberă,fară a avea însă pretenţia de a verifica cunostinţele pe care el le oferă în detaliu,dar încercând,depunând mult efort,să le înţelegem.După ce vom reflecta,putem accepta sau respinge mesajul.


Prezentarea hinduismului
Hinduismul este una dintre marile religii ale lumii,nu numai datorită numărului adepţilor săi dar şi datorită dinamismului său şi marii sale capacităţi de adaptare.
..În unele curente moderne ale neopăgânismului occidentalii regreta vremurile politeismului grec,roman sau celtic,ei se gândesc cu o oarecare nostalgie la vremurile în care lumea era sacralizată de prezenţa zeilor şi în care ecologia era ceva de la sine înteles,ceea ce s-ar cere verificat mai de aproape.

Patru mari clase ale hinduismului
Prima mare clasă,cel mai bine reprezentată astazi din punct de vedere calitativ şi cel mai uşor de recunoscut este cea a brahmanilor,o castă însărcinată cu cultura.Odinioară,brahmanii aveau exclusivitatea cuvântului sacru:brahman,de unde numele de brahmani sau deţinători ai cuvântului sacru.

Cea de a doua mare clasă socială sau varna este cea a "războinicilor".Odinioară ei se ocupau de menţinerea ordinii în ţară.Aceştia erau regii şi capetenile armate.

Cea de a treia mare clasă socială este cea a negustorilor,celor a căror menire este de a face să dea roade bunurile acestei lumi şi care era împărţită în clanuri diverse.

Din sistemul de caste mai face parte şi a patra clasă socială sau varna,cea a servitorilor care-i grupează în principiu pe cei care slujesc ereditar primele trei clase.Aceştia sunt subalterni

În India,cel mai grav este să nu aparţii nici unei caste sau să fi pierdut legăturile cu familia şi cu societatea.Cei mai defavorizaţi sunt deci copiii străzilor,lipsiţi de protecţie socială.Ei pot fi prin urmare exploataţi şi fac parte din masa celor din afara castelor.

În textele stravechi ale Vedei,considerate normative pentru casta brahmanică,brahmanii ies din gura lui Brahma,zeul creator,în timp ce războinicii ies din pieptul său,negustorii ies din braţele sale,iar sujitorii din picioare.

Hinduşii sunt mândri de cultura lor şi de efortul filosofilor şi înţelepţilor lor care,în urmă cu 2500 de ani,au reânoit religia şi i-au dat o dimensiune mai spirituală.Şi astăzi ei se raportează la această epocă îndepartată şi îşi extrag din ea intuiţia.

În invăţătura lor,maeştrii epocii îi făceau să înţeleagă pe discipoli că dacă până atunci atitudinea religioasă esenţială consta în riturile ce trebuiau oficiate,adică în activităţi exterioare omului,din acel moment,totul se va petrece chiar în om,înlăuntrul lui..Omul devenea astfel stăpân pe porpirul destin.El nu trebuia să se mai bazeze pe zei pentru a obţine propria izbăvire.El trebuia sa împlinească în el însuşi demersul care îl eliberează de devenirea în care era angajată existenţa sa nefericită.Trebuia să devină conştient că el era în forul său lăuntric(atman-ul său) identic cu absolutul difuz,prezent pretutindeni în lume:Brahman-ul.Astăzi putem lua contact cu una dintre cele 108 upanishade.Găsim în ele,ca într-un filigram,aceeaşi doctrină:omul,prin ceea ce are mai profund în el însuşi,nu este diferit de absolut.


O cale ale cărei limite şi pericolul ei le-au intrezărit
În orice caz,este clar că această cale duce omul la detaşare,la dezinteres faţă de viaţa modernă sau faţă de viata socială şi chiar faţă de viaţa religioasă trăita anterior,adică o viaţă centrată pe săvârşirea riturilor şi îndatoririlor religioase.Această cale prezenta deci un pericol prin excesele la care putea să ajungă.Dacă esenţialul era să se cunoască atman-ul,Sinele universal şi să se mediteze asupra lui,la ce mai slujeşte devoţiunea faţă de divinităţile tutelare ale familiei sau ale tribului?

La câteva secole dupa ce această descoperire a interiorităţii şi-a găsit locul şi a fost propovăduită,un înţelept cunoscut doar după o poreclă,inţeleptul cu catârul alb,a înţeles pericolele abordării upanishadice sau vedantice a absolutului şi a reacţionat propunând să se revină la o atitudine mai religioasă şi mai apropiată de tradiţie.Raţionametul său era următorul:aşa cum pentru a profita de o învăţătura despre absolut,despre atman/brahman,era necesară apropierea de un maestru,de un guru,cu veneraţie şi devoţiune,tot aşa era bine şi profitabil pentru cel care vrea să-l cunoască,de a avea faţă de Absolut aceeaşi atitudine de veneraţie şi devoţiune.În consecinţă acestui Absolut trebuia să i se dea un nume.Trebuia să poată fi numit,aşa cum fuseseră odinioara numiţi zeii.Înţeleptul propunea ca acest Absolut să fie numit Shiva Binevoitorul,Cel căruia trebuie să-i câştigi bunăvoinţa venerandu-l ca atare.Înţeleptul propunea de fapt reintegrarea religiei în filosofie sau înţelepciune.Ceea ce grecii n-au reuşit să facă:să împace filosofia cu religia,devenea posibil cu condiţia de a spune de exemplu:Shiva este atmanu-l,brahman-ul,Sufletul lumii,Stăpânul universului.

Chiar dacă mulţi hinduşi cred că mitologia ţesuta în jurul lui Shiva şi a lui Vishnu,nu este constituită decât din simboluri,legende sau alegorii,ei recunosc că aceste figuri divine sunt bune pentru fiecare în parte,pentru ca ele dau o idee despre divin,imposibil de înfăţişat prin el însuşi,şi îl concretizează.


Hindusimul şi mentalitatea Occidentală
Se pare că există cu adevărat o "prapastie" pe care occidentalul o va trece întodeauna cu greutate,deoarece el delimitează şi separă mentalitatea hindusă.Mentalitatea occidentalului este dominată de noţiunea de individualitate şi persoană.Filosofia pune stăpânire pe această noţiune de individualitate ca s-o prelungească printr-o meditaţie asupra identităţii,permanenţei eului şi,în convenienţă cu religia sau religiile Cuvântului lui Dumnezeu asupra persoanei umane.

Dar în orice caz,gândirea occidentală,cel puţin cea care rămâne deschisă transcendentului,nu vede în general nici un inconvenient în a transfera şi asupra lui Dumnezeu această noţiune de persoană,demers facilitat,dacă este vorba de o gândire religioasă,de Revelaţia iudeo-creştină şi musulmană.Dar situaţia nu este aceeaşi şi în hinduism.Ceea ce am spus despre persoana nu se poate spune despre atman şi nici despre brahman.Nici la nivelul Aboslutului şi nici la nivelul indivizilor nu putem vorbi de persoană.Fiinţa vie este un atman întrupat,adică o parte de divin legată de un trup şi deci,de materie.Atunci când,conform hinduismului,un individ se consideră pe sine însuşi independent de atman,care este sursa sa,el o face din dispreţ şi iluzie.El nu este nimic,pentru că este identic cu Totul.Pentru el nu există cale de mijloc între Totul căruia îi aparţine în fondul său şi în care va trebui să se topească şi nimicul căruia crede că îi aparţine şi pe care-l desemnează,ca în toate limbile,cu cuvântul "aham" adică "eu".Aceasta este micul "eu" care trebuie să dispară într-o zi pentru a se realiza eliberarea.

Pentru hinduism,divinul,atman/brahman este inefabil şi infinit în esenţă.El nu poate fi considerat persoană,fiindcă orice persoană este limitată prin definiţie.Atman-ul nu se poate exprima printr-un cuvant(nici prin Cuvantul lui Dumnezeu),căci în acest caz s-ar limita şi n-ar comunica misterul sau.

Este oare occidentalul capabil să ajungă dincolo de reprezentarea lui Dumnezeu personal şi să admită,după cum îi invită hinduismul s-o facă,Misterul divinului impersonal?El n-o poate face decât dacă se convinge pe sine că Persoana este o realitate ce trebuie şi ea depaşită.Situând în concluzie această "prăpastie" foarte sus şi insistând asupra dificultăţilor cu care poate fi trecută,nu înseamnă că afirmăm un esec.Este mai degrabă confirmarea faptului ca pentru a pătrunde în mentalitatea "celuilalt" trebuie să te lepezi de propria mentalitate.


Prezentarea Budismului

Fundamentele doctrinei
Este greu de extras dintr-o literatură bogată,posterioară dispariţiei lui Budha,ceea ce a constituit probabil învăţătura iniţială.S-a reuşit totuşi să se determine un fond doctrinar comun diverselor versiuni ale celor mai vechi texte,atribuite prin tradiţie lui Budha sau primilor săi discipoli
Pe parcursul predicii sale din Sarnath,adresată celor ce vor deveni primii săi călugări,Budha enunţă pentru prima dată,în mod clar "cele patru adevăruri sfinte" care stau la baza învăţăturii sale.

Primul adevăr este o constatare:univeralitatea suferinţei.

Vom menţiona de asemenea că teoria budistă a karmei este expresia unei legi naturale a cauzelor şi efectelor,care nu trebuie nicidecum asimilată cu vreo justitie divină,care ar implica noţiunile de răsplată sau pedeapsă şi deci existenţa unui Judecător divin suprem.

Cel de al doilea adevăr atribuie suferinţei o cauză:setea,dorinţa,ataşamentul.Setea de plăceri a simţurilor,desigur de satisfacţii materiale sau intelectuale imediate,dar şi setea de existenţă şi de devenire,precum şi setea de inexistenţa.Şi,în acest sens,dorinţa aprigă de eliberare nu face decât să încătuşeze şi mai mult fiinţa de acest ciclu dureros.

Cu cel de al treilea adevăr,Budha oferă speranţa unei eliberări:afirmarea Nirvanei.Această Nirvana,atât de străină modului nostru de gândire şi atât de maltratată în vocabularul nostru!Limbajul uman,creat de oameni,pentru a exprima lucruri şi idei ce aparţin experienţei umane,este prea sărac pentru a traduce natura acestei experienţe "mai presus de ceea ce este omenesc" cum este Nirvana.

Budha este mântuitor în sensul că arată o cale,dar fiecare rămâne liber s-o urmeze sau nu.Linia de conduită este propusă,nu impusă,şi drumul este lung şi solitar.Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Budha.

Idealul de bodhisattva
Bodhisattva,în calitatea sa de fiinţă menită Desteptării,era deja cunoscut în tradiţia antică:budha istoric,din perioada anterioară Desteptării şi Maitreya,budha al vremurilor viitoare.

Ritualismul
Teoria vacuităţii universale este aprofundată până la consecinţele ei extreme:demonstrând caracterul iluzoriu al lumii,Mahayana reafirmă involuntar importanţa domeniului iluziei şi,într-un fel,minimalizează seriozitatea ataşamentului.Totul devine identic sau echivalent cu tot,reflectând realitatea supremă,care este vacuitatea.Astfel,vor fi alăturate binele răului,pur impurului....şi ceea ce adeptul busdismului antic trebuia să respingă este folosit de adeptul budismului tantric în mod simbolic,ca o dovadă că are acces la domeniul realităţii supreme

Implementarea în China şi Japonia
În prima perioada,misionarii budişti s-au ferit să socheze,limitându-şi predicile la învăţăturile morale,la doctrinele tărâmurilor pure ale acelor budha transcendenţi,la tehnicile de meditaţie,lăsând deoparte neliniştitoarele noţiuni de nepermanenţă şi anatman.

Datorită supleţii sale şi totodată caracterului specific chinez care nu se multumeşte cu copii servile,budsimul a devenit în China un adevărat chinezesc.


Postfaţă

Sentimentul şi atitudinea religioasă
Toate religile îşi propun să corecteze,sau,în toate cazurile,să reglementeze comportamentul oamenilor.Nu toate au o concepţie universală despre misiunea lor şi nici n-o fac în acelaşi mod,dar toate doresc,dacă nu să răspândească,măcar să menţină şi să întreţină zelul şi fidelitatea adepţilor lor.

Sentimentul religios primitiv este desigur sentimentul de a fi(uimirea în faţa faptului că există ceva sau că lumea există),dar el pretinde să nu ne lăsăm copleşiţi de el şi să facem cutare sau cutare pentru ca nimic să nu se tulbure.Atitudinea religioasă constă întodeauna în a da omului o disciplină şi a-l ocupa efectiv,pentru ca el să nu judece prea mult.

Primul filosof declarat şi,ca să spunem aşa "activând" în cetate rămâne pentru noi Socrate.El nu respectă legile pentru că erau drepte,şi pentru că erau legi.Atitudinea sa respectuoasă şi distantă faţă de cetaţenii oraşului deranja mai mult decât atitudinea unui datornic obişnuit.

Platon era cu atât mai agresiv faţă de sofişti cu cât ateninanul mediu(sau pur şi simplu tradiţional) îl blestema.Toţi erau nişte indivizi periculoşi care trăncăneau vrute şi nevrute şi se îndoiau de toate,când tineretul avea nevoie de certitudine şi credinţă.Nu este filosof acela care nu se ridică într-un fel sau altul,într-o zi sau alta,împotriva autorităţii,comodităţii şi obişnuintei.

Filosofie şi religie
Filosofia este esenţialmente antireligioasă,în sensul că ea trebuie să destupe neâncetat orizontul fiinţei pe care obiceiurile religioase au tendinţa de a dori să-l astupe,chiar dacă aceste obiceiuri pot fi benefice(fiţi siguri că noi avem răspunsuri potrivite pentru toate întrebările şi este deci inutil să le puneţi cu adevarat).

Putem vorbi de morală în clipa în care distingem ce este permis de ceea ce nu este,trasând o graniţă dincolo de care trecerea este interzisă.Orice activitate are morala sa în acest sens şi aproape ca am putea să spunem ca şi jocul cu bile numit pentanque are morala sa.Fiecare îşi dă seama de relativitatea empirică a moralei,deoarece se constată că există atâtea morale câte clime şi epoci există.

Cum am putea noi să fim capabili de ceva bun prin noi înşine?Cum am putea să discernem ce este drept,tinând seama de rătăcirile unei raţiuni care nu poate înţelege adevărurile sublime pe care numai iubirea de semeni ne-o dezvăluie?

Dreptatea tinde spre general şi egocentrismul spre particular.Dreptatea înseamnă a împărţi,dar primul vrea să păstreze totul,iar cel de al doilea să cucerească totul.

Este foarte bine să insistăm cu îndârjire asupra faptului că dreptatea nu poate exista în această lume şi că este întodeauna legată de putere.Protestele nu rezolvă nimic:vor exista întodeauna stăpâni şi rău fac cei care anunţă dispariţia lor.Omul modern ar face bine să-l citească mai des pe Pascal,în loc sa depună jertfe pe altarul Revoluţiei.

Dar cu omul din societate altfel se petrec lucrurile,mai întâi năzuieşte la ceeea ce îi este necesar,apoi la ceea ce este inutil,pe urmă îşi doreşte delicatesuri,apoi imense bogăţii,apoi supusi,apoi robi,şi nu există nici o clipa de răgaz...astfel încât,după lungi perioade de prosperitate,după ce a înfulecat multe comori şi a adus suferinţa multor oameni,eroul meu va masacra totul până ce va ajunge unicul stăpân al întregului univers".Mai clar de atât nu se poate!Toată problema este să stim ce este exact acest faimos sălbatic.

Să examinăm versiunea pe care o dă Rousseau.Cum s-a facut trecerea de la dragostea de sine la amorul propriu?Prima comparaţie pe care a facut-o a fost între el şi animal,şi dominându-l prin ingeniozitate "prima părere pe care şi-a facut-o despre el însuşi a produs prima tresărire de orgoliu".Orgoliul speciei sale în raport cu celelalte va fi urmat curând de cel al individului în raport cu semenii săi.Primele societăţi care au organizat primele sărbători au organizat şi compararea unora cu ceilalţi,şi dragostea devine o dragoste de preferinţă.

Dragostea de sine este un sentiment natural care îl determină pe orice animal să vegheze la propria lui conservare şi care,dirijată în om prin raţiune şi modificată prin milă,dă naştere omeniei şi virtuţii.

A vedea înseamnă a înţelege,a-ţi imagina,a putea să te ţii la distanţă de lucruri,a prevedea şi a domina într-un anumit mod.Când văd,contemplu un obiect care nu este eu,între cel ce vede şi ceea ce este văzut se produce o separare.Percepţia determină aparitia lumii şi a eului,naşterea declansează luarea la cunoştinţă.Omul se descoperă pe el însuşi în deosebirea faţă de şi rezistenţa la tot ce nu este el,pentru că părăseşte unitatea primordială şi fuzionară.Aceasta,îl obligă fără îndoială să raţioneze,adică să discearnă.Este grăitor fatpul ca viaţa lui Adam şi a Evei în paradis nu este deloc descrisă,de parcă nu se putea întampla nimic acolo,de parcă ei încă nu existau cu adevărat.Aproape imediat ce s-a încheiat povestirea despre crearea Evei,se trece la povestirea despre cădere,de parcă experienţa discernământului şi deci a lipsei nu putea avea loc decât după nespunere.Adam şi Eva par să nu se fi cunoscut în toate sensurile cuvântului decât în afara paradisului pământean.Raţiunea şi facultatea de a percepe proporţii,raporturi,de a calcula,înseamnă comparaţie,perceperea de sine şi a celuilalt.Înţelegem mai bine de ce gândirea budistă nu are încredere în general în cercetarile raţionale,pentru că ele au ca sursă ceea ce ea vrea să desfiinţeze:diviziunea permanentă,dihotomia dintre eu şi tot.Raţiunea este cu adevărat semnul demnităţii metafizice a omului,ea este cea care impune genul de întrebări care merg dincolo de orice experienţă posibilă,despre originea lumii şi finalitatea timpului.

Libertatea omului - fiinţa socială - constă mai dregrabă în respectarea legii pe care el şi-a impus-o - expresie a vointei generale şi ca atare supusă unei dezbateri permanente - decât in iluzia că el poate face ce vrea în natură.

Dacă libertatea este ceea ce nu are cauză - pentru a-i da definiţia cea mai esenţială şi de aceea l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său,poate că făptura creată de el nu putea literalmente să-şi simtă libertatea decât încălcând porunca creatorului şi prin aceasta să devină conştient de propria existenţă.


Bilanţ
Cum se poate întemeia o morală doar pe credinţă?Ce poţi răspunde celui care se multumeşte să afirme că el n-o împărtăşeşte?Cum să întemeiezi o morală doar pe tradiţii,fie ele considerate Revelaţia cea mai sublimă?Ce să-i răspunzi celui care se multumeşte să arate ca mai există şi altele?

Care este deci răspunsul?Raţiunea,filosofia,etica?Credem că slăbiciunea acestei atitudini diferite constă în faptul că ea nu reuşeşte să explice prin proprile sale mijloace ceea ce pretinde că combate şi că nu poate nici să ne facă să iubim ceea ce pretinde că urmăreşte.Răul nu se explică şi iubirea nu se porunceşte.Nu toata lumea îşi pierde buna dispoziţie fiindcă gândeste că fără Dumnezeu totul este permis "Totul este permis" promite poate frumoase perspective.Secolul al douăzecilea,secol al esteţilor şi al monstrilor.Omul,eliberat de Dumnezeu şi de orice credinţă poate în sfârşit să devină creator,vine deci vremea supraomului.Orice morală nu mai e imposibilă,dimpotrivă,o infinitate de morale sunt posibile,toate exprimând doar voinţe de putere personale.Este domnia "persoanlităţii",care nu mai are deloc sensul de libertate faţă de natura,ci sensul de originalitate,de individualitate ca necestiăţi naturale.

Etos

Cel mai bun documentar.Tot ce trebuie sa stii despre lumea in care traiesti.Merita vazut.

Etos from Anti Iluzii on Vimeo.

Sclavia Modernă

Trist dar adevărat

Istoria Omenirii

Fragmente extrase din cartea ::Istoria Omenirii:: scrisă de ::Hendrik Willem Van Loon:: 1991


Valea Nilului

Pe când omul din timpurile preistorice trebuia să piardă şaisprezece ceasuri din douăzeci şi patru,în căutarea hranei pentru el şi familia sa,ţăranului egiptean,ca şi orăşanului,îi mai rămânea şi timp liber.

Egipteanul descoperi,într-o zi,că creierul lui era în stare să se gândească la lucruri,care n-aveau nimic de a face cu grija de a mânca de a dormi şi de a găsi un adăpost pentru copiii săi.Şi a început să mediteze asupra multor lucruri minunate,care îl înconjurau.De unde veneau stelele?Cine stârnea tunetul care îl speria atâta?Cine făcea să crească Nilul cu atâta regularitate,încât s-a putut întocmi un calendar despre revărsarea şi retragerea anuală a apelor lui?Cine era el însuşi fiinţa mică şi ciudată,pe care o ameninţau din toate părţile moartea şi boala şi care se simţea totuşi fericită şi voiasă.
Preoţii erau consideraţi îndrumători ai gândirii şi erau foarte respectaţi de lume.Ei ziceau că omul nu trebuie să se gândească numai la mulţumirile trecătoare din lumea aceasta,ci şi la ziua de apoi,când sufletul lui va trece în altă lume,dincolo de munţii din apus,şi va trebui să dea socoteală de faptele sale lui Osiris puternicul zeu care stăpâneşte peste vii şi morţi şi-i judecă după meritele pe care le-au câstigat pe pământ.


Mesopotamia

Este o vale situată între două râuri.E paradisul Vechiului Testament.E ţara minunată şi misterioasă,pe care grecii au numit-o Mesopotamia "ţara dintre râuri".
Valea Nilului atrăsese oamenii pentru că le oferea o hrană câstigată cu usurinţă.Ţara dintre râuri s-a populat pentru aceleaşi motive.Pământul era promiţător şi atât locuitorii munţilor din nord,cât şi triburile care rătăceau prin pustiile din sud,işi revendicau stăpânirea exclusivă a acestei ţări minunate.De aceea între munteni şi nomazii din pustiu s-au încins lupte nesfârşite,din care n-au mai scăpat cu viaţă decât cei mai puternici şi cei mai viteji.Şi astfel Mesopotamia deveni patria unei rase puternice,care a fost în stare să creeze o civilizaţie tot atât de însemnată ca şi cea egipteană.


Moise şi evreii

Cândva,prin veacul al X-lea înainte de Cristos,un mic şi neânsemnat trib de păstori semiţi şi-a părăsit asezările din ţara Ur,la vărsarea Eufratului,şi a pornit să caute noi păşuni în ţinuturile regelui din Babilon.Soldaţii regelui i-au alungat şi atunci ei s-au îndreptat spre apus,sperând să găsească o bucată de pământ liber unde să se poată stabili.

Păstorii aceştia sunt cunsocuţi sub numele de evrei sau,cum îi mai numeam noi,jidovi.Ei au rătăcit vreme îndelungată şi după mulţi ani de pribegie şi-au gasit un refugiu în Egipt.Mai bine de cinci sute de ani au trăit sub egipteni şi când patria lor adpotivă a fost supusă de hicsoşi au ştiut să se facă folositori năvălitorilor,care în schimbul servicilor aduse,i-au lăsat să-şi stăpânească în pace paşunile lor.Dar după un lung război de independenţă,egiptenii i-au alungat pe hicsoşi din Valea Nilului şi acum urmară zile grele pentru evrei.Au fost scoborâţi în rândul sclavilor şi siliti să muncească la construcţia şoselelor regale şi a pirmaidelor şi cum graniţele erau păzite de soldaţii egipteni,nu era chip să evadeze.

Dupa mulţi ani de suferinţă,i-a scăpat de această pacoste un tânăr evreu,cu numele de Moise,care trăise multa vreme în pustiu şi acolo învăţase să preţuiască virtuţile simple ale strămoşilor săi.Moise îşi propuse să deştepte din nou în poporul său dragostea pentru vechile obiceiuri patriarhale.Îşi conduse poporul în inima campiei de la poalele muntelui Sinai.

Într-o zi,Moise dispăru din tabăra evreilor.Oamenii şopteau între ei că ar fi plecat cu două table de piatră cioplită.În ziua aceea vârful muntelui era ascuns de nori grei şi se răscolise o furtună cumplită.Şi când cobori Moise în câmpie-ce să vezi-pe table erau săpate cuvintele pe care Iehova le rosti-se în bubuitul tunetelor şi în lumina orbitoare a fulgerelor către poporul lui Israel.
Şi după mulţi ani de pribegie,sosiră,în sfârşit,într-o ţară,care le păru plăcută şi înfloritoare.Se numea Palestina ceea ce însemna ţara lui Pilistu(sau a Filistenilor).Filisteni erau un trib din insula Creta,fuseseră alungaţi din insulă şi se asezară în lungul coastei.Din nenorocire,interiorul Palestinei era şi el ocupat de un alt popor de rasă semită,de cananaeni.Dar evreii pătrunseră cu forţa în văi,făcură şi ei oraşe şi ridicară un templu măreţ,într-o cetate pe care o numiră Ierusalim "Casa păcii".


Viaţa în Grecia Veche

Când cetatea greacă nu era condusă de un tiran,era guvernată de cetăţeni,iar aceasta n-ar fi fost cu putinţă fără un mare număr de sclavi,care erau de şase sau şapte ori mai numeroşi decât oamenii liberi.Sclavii îndeplineau toate treburile pentru care noi,oamenii moderni,trebuie să cheltuim atâta timp şi atâta energie,dacă vrem să ne întreţinem familia şi să ne plătim chiria.

Astăzi,lucruri materiale(scaune şi mese şi cărti şi case şi automobile)ne răpesc o bună parte din timp şi sfârşesc prin a ne face scalvii lor.Grecii voiau mai înainte de orice să fie liberi trupeşte şi sufleteşte.Şi ca să obţină această libertate şi-au redus nevoile zilnice la maxim.


Alexandru Cel Mare

Alexandru părăsi Europa în primăvara anului 334 înainte de Cristos.După şapte ani ajunse în India.În timpul acesta a distrus Fenicia,vechea rivală a Greciei,a ocupat Egiptul şi locuitorii din valea Nilului îl recunoscuseră ca fiu şi moştenitor al Faraonilor,a învins pe ultimul rege al Persiei,a supus Impreiul persan,a reclădit Babilonul,şi-a condus trupele în inima munţilor Himalaia şi a făcut din lumea întreagă o provincie macedoneană.

În noul imperiu trebuia să domine spiritul grec.Oamenii trebuiau să inveţe limba greacă şi să locuiască în oraşe construite în stil grecesc.

Alexandru fu prins de un atac de friguri şi muri în vechiul palat al regelui Babilonului,Hamurabi,în anul 323.Şi atunci începu refluxul.Dar valurile au lăsat în urma lor mâlul fertil al unei civilizaţii mai înalte şi astfel,Alexandru,prin ambiţiile lui copilăreşti şi prin vanitatea lui nesăbuită,a adus un foarte mare serviciu omenirii.Impreiul n-a mai durat mult după moartea lui.Generalii săi ambiţioşi il împărţiră între ei,dar toţi au rămas credincioşi visului unei mari înfrăţiri mondiale,bazate pe ideile şi cunostinţele Greciei şi Asiei.


Cartagina

Cartagina nu era decât o mare casă de comerţ,păzită de o flotă foarte puternică şi indiferentă faţă de cele mai multe din frumuseţile vieţii.Oraşul şi ţinutul înconjurător şi coloniile îndepărtate,totul era stăpânit de un grup mic,dar foarte puternic,de oameni bogaţi.Cuvântul grecesc care înseamnă bogat e "plutos",şi grecii numeau această guvernare de oameni bogaţi "plutocracţie".Cartagina era o plutocraţie integrală.Toată puterea statului se afla în mâinile unei duzini de mari armatori,proprietari de mine şi negustori,care se întruneau în birourile lor particulare şi considerau patria ca o întreprindere comercială,care trebuia să le aducă venituri grase.

Totuşi plutocraţia aceasta se afla la discreţia poporului.Atâta vreme,cât se găsea de lucru şi salariile erau destul de mari,majoritatea cetăţenilor erau mulţumitţ şi lăsau aristocraţia să cârmuiască statul fără să-i puna întrebari nelăcute.Dar când vasele nu mai plecau din port,când nu mai sosea metal în topitorii şi când lucrătorii din fabrici rămâneau fără lucru,atunci începeau să murmure şi cereau să se convoace Adunarea Poporului,ca pe vremuri,când Cartagina fusese o republică democratică.Pentru a preveni o asemenea eventualitate,plutocraţii făceau tot ce le stătea în putinţă ca industria şi comerţul să meargă din plin.Şi au reusit timp de cinci sute de ani.


Roma

Un alt popor vecin era mai primejdios pentru Roma.purta numele de etrusci şi a fost şi este încă,una din marile mistere ale istoriei.Nimeni nu ştia de unde au venit,cine sunt şi ce i-a făcut să-şi părăsească vechile locuinţe de unde au venit.Se crede totuşi că etruscii au venit din Asia Mică şi că un razboi mare sau o epidemie de ciumă,i-a silit să plece din părţile acelea şi să-şi caute o asezare nouă.Oricare ar fi fost cauza plecării lor grăbite,etruscii au jucat un rol însemnat în istorie.Ei au adus din Răsărit în Apus sămânţa vechilor civilizaţii şi ei au învăţat pe romani care abia ieşiseră din barbaria nordică,primele principii de arhitectură,de urbanism şi de strategie,ca şi arta culinară,medicina şi astronomia.

Dar tot asa cum grecii nu iubiseră pe educatorii lor,egeenii ,romanii urau pe invăţătorii lor,etruscii şi căutau să scape de ei.Au şi scăpat destul de curând şi anume,când au venit cei dintâi negustori greci în Italia şi au sosit cele dintâi vase greceşti la Roma.Grecii au venit ca să facă negot,dar au rămas ca să-i înveţe pe romani căci au văzut că triburile care locuiau în imprejurimile Romei şi işi ziceau latini,erau dornice să înveţe tot ceea ce li se părea folositor.Latinii au înţeles numai decât marele folos care-l aducea alfabetul grecesc şi-l imitară.Au înţeles de asemenea şi foloasele pe care le aducea comerţului un sistem bine stabilit de monede,măsuri şi greutăţi.Şi încetul cu încetul,romanii au absorbit întreaga civilizatie grecească.
Romanii se scuturară,fără greutate de regii lor,scoborâtori ai vechilor sefi de trib.Dar după alungarea regilor,au fost nevoiţi să înfrâneze puterea nobililor şi le-au trebuit mai multe veacuri ca să organizeze un sistem de guvernare,care să dea tuturor cetăţenilor posibilitatea de a se interesa personal de afacerile oraşului.Mai târziu romanii au întrecut,în această privinţă,cu mult grecii.Ei îşi administrau afacerile de stat fără multă vorbărie.Aveau mai puţină imaginaţie decât grecii şi preţuiau mai mult un dram de fapte decât un car de vorbe.

La începuturile ei,Roma fusese singurul oraş bine întărit în Italia centrală,şi a fost totdeauna gata să primească şi să dea adapost celorlalte triburi latine,care erau ameninţate de duşmani.Acestea şi-au dat seama îndată de foloasele unei legături mai strânse cu un prieten atât de puternic,şi se siliră să găsească o formă oarecare de alianţă ofensivă şi defensivă.

Alte popoare,ca egiptenii,babilonenii,fenicienii şi grecii,ar fi pretins un tratat de supunere din partea barbarilor.Romanii însă vedeau mai departe.Ei dădeau străinului posibilitatea de a deveni egalul lor într-un stat comun,în Republică "Vreţi să vă uniţi cu noi",le spuneau străinilor,"foarte bine,vă primim.Vă vom trata ca şi când aţi fi fost cetăţeni romani.Dar în schimbul acestor drepturi,vă cerem ca,în caz de nevoie,să luptaţi pentru oraşul nostru,mama noastră comună".

Străinul aprecia această mărinimie şi-şi arăta recunostinţa printr-o credinţă neclintită.când se întâmpla să fie atacat un oraş grec,străinii care locuiau în el părăseau cât putea mai repede.Pentru ce să apere un oraş,care pentru ei nu era decât un han vremelnic,unde nu erau ţinuţi decât atât timp cât îşi plăteau nota?Dar când duşmanul ameninţa porţile Romei toţi latinii alergau să apere cetatea.Era doar mama lor în primejdie adevăratul lor camin,chiar dacă ei locuiau la o sută de kilometri depărtare de ea şi nu văzuseră niciodată cele şapte coline sfinte.Politica romană,de a trata pe străin ca şi când ar fi egal cu romanul,s-a dovedit plină de roade şi atunci Roma a fost mai tare ca oricând.


Imperiul Roman

Vechea republică romană fusese mandră de simplitatea care caracteriza viaţa oamenilor mari ai săi.Dar republica cea nouă îsi bătea joc de hainele învechite şi de marile principii care fuseseră la modă în vremea bunicilor.Ea era o naţiune de oameni bogaţi,condusă de bogaţi,în folosul bogaţilor.Şi astfel era condamnată să piară.

În aparenţă statul roman,în cursul veacului întâi după Cristos,un minunat edificiu politic,atât de mare,încât Imperiul lui Alexandru nu era decât una din provinciile lui.Dar după această faţadă mareaţă,trăiau milioane şi milioane de biete fiinţe omeneşti,tot aşa de nefericite,ca şi furnicile care şi-au clădit furnicarul sub o piatră grea.Munceau pentru folosul altuia,trăiau în grajduri,îsi împarţeau hrana cu dobitoacele şi murea deznădăjduite.


Căderea Imperiului Roman

Statul absorbise totul.Cetăţeanul liber ajunse încetul cu încetul egal cu zero.Sclavii,la rândul lor,ascultau cuvintele Sfântului Pavel şi urmau învăţăturile umilului dulgher din Nazaret.Nu se mai revoltau contra stăpânilor lor,pentru că Isus îi învăţa să fie blânzi şi supuşi.Dar nici nu se mai interesau de lucrurile lumeşti,căci lumea
nu era decât o vale a plângerii .Voiau să-şi câştige merite în lupta care le deschidea Impărăţia cerului,dar nu voiau să meargă la razboi pentru împărat.


Începuturile Bisericii

Cum a devenit Roma centrul lumii creştine

Roma,capitala lumii a fost todeauna plină de predicatori ambulanţi,care îşi propovăduiau religia lor,mai mult sau mai puţin misterioasă.Cei mai mulţi făceau apel la simţuri,promiteau aur şi bucurii nesfârşite acelora care se închinau zeului lor.Dar plebea din stradă băga foarte curând de seamă,că aceia care îsi ziceau creştini(credincioşii lui Cristos,adică ai Celui ales),vorbeau o limbă cu totul deosebită.Ei nu păreau impresionaţi de bogăţie,nici de situaţii sociale înalte.Ei lăudau sărăcia,umilinţa şi blândeţea.Nu erau tocmai acestea virtuţile care făcuseră din Roma stăpâna lumii?Cu timpul au cunoscut mai de aproape pe barbaţii şi femeile care predicau cuvântul lui Isus.Se deosebeau cu totul de preoţii romani.Erau grozav de săraci.Erau buni faţă de sclavi şi faţă de animale.Nu alergau după bogăţii şi dădeau tot ce aveau.Exemplul vieţii lor dezinteresate făcea pe mulţi romani să dispretuiască vechea lor religie şi să intre în micile comunităţi creştine,care se întruneau prin tinzile caselor particulare,sau undeva sub cerul liber,şi templele rămâneau pustii.
Roma era atacat în mod periodic de barbari şi când armatele dădeau înapoi,misionarii creştini mergeau înainte ca să propovaduiască evanghelia păcii,barbarilor teutoni.Erau oameni energici,care nu se temeau de moarte şi zugrăveau în culori tari chinurile care-i aşteaptă pe păcătoşii nepocăiţi.Teutonii erau foarte impresionaţi.Ei aveau un mare respect pentru inţelepciunea Romei.Şi creştinii aceştia erau romani,care spuneau poate adevărul.În curând misionarul creştin deveni o putere în ţările barbare ale teutonilor şi francilor.O jumătate de duzină de misionari făcea tot atâta isprava,cât un regiment întreg de soldaţi.Împăraţii începură să-şi dea seama că creştinii ar putea să le fie de mare folos în provinciile îndepărtate şi le dădură aceleaşi drepturi pe care le aveau credincioşii vechilor zei.

Constantin cel Mare,era împărat.Acesta era un om foarte brutal.Dar în vremurile acelea cumplite,oamenii gingaşi aveau puţini sorţi de a rămâne în viaţa.În cariera sa lungă şi aventuroasă,Constantin a avut multe urcuşuri şi coborâşuri.Într-o zi,când era cât pe-aci să fie doborât de duşmanii săi,îi veni în gând să pună la încercare puterea acestei noi divinităţi asiatice,despre care vorbea toată lumea.Făgădui solemn că se va face creştin,dacă va ieşi biruitor din lupta pe care o aştepta.Câstigă victoria şi atunci se convinse de puterea Dumnezeului creştin şi se boteză.Din clipa aceea,Biserica creştină fu recunoscută oficial şi situaţia noii religii se întări în mod simţitor.


Mahomed

Era conducător de cămile şi se născuse la Mecca.Meseria lui de conducător de caravane îl duse prin toate părţile Arabiei,unde venea în legătură cu tot felul de negustori evrei şi creştini.el observă astfel că cultul unui singur Dumnezeu dădea rezultate excelente.Arabii se închinau încă la pietre bizare şi la trunchiuri de arbori,cum făcuseră şi strămoşii lor,de zeci de mii de ani.În Mecca,oraşul lor sfânt,se afla o clădire mică,pătrată,Kaaba,plină cu idoli şi alte lucruri ciudate.

Mahomed se hotărî să fie un nou Moise al poporului arab.Povesti vecinilor săi din Mecca,precum că el este mult asteptatul profet pe care l-a trimis Allah,ca să mântuiască lumea.Vecinii iî luară în râs şi cum el continua să-i plictisească cu discursurile lui,se hotărâră să-l omoare ca pe un nebun şi un dusman public,care nu merita nici o milă.Mahomed afla de complot şi într-o noapte întunecoasă fugi la Medina.În Medina,unde nu-l cunoştea nimeni,i-a fost mai uşor lui Mahomed să se proclame profet,decât în orasul natal.În curând fu înconjurat de un număr tot mai mare de credincioşi,sau musulmani care primiră Islamul,adică"supunerea faţă de Dumnezeu" pe care Mohamed îl considera ca pe cea mai înaltă din toate virtuţile omeneşti.

De atunci şi până în ziua morţii lui,Mahomed a reuşit în toate întreprinderile sale.Şi anume,din două motive .Întâi religia pe care o propovăduia discipolilor săi,era foarte simplă.Le spunea că trebuie să iubească pe Allah,stăpânul lumii,cel milostiv ,cel indurător.Să-şi iubească părinţii şi să-i asculte.Să se ferească de a fi necinstit în afacerile cu semenii lor şi să fie smeriţi şi milosi faţă de săraci şi bolnavi.Nu existau preoţi,care să facă pe pastorii turmei şi să trăiască pe socoteala credincioşilor.Bisericile mahomedane,adică moscheele,erau nişte săli mari de piatră,fără bănci şi fără picturi.
Al doilea motiv care explică succesele mahomedanilor în razboaiele lor cu creştinii,stă în faptul că profetul făgăduise celor care cad în faţa dusmanului,că vor merge de-a dreptul în rai;de aceea,ei erau mai bucuroşi să moară pe campul de luptă,decât să trăiască o viaţă lungă şi tristă,pe pământ.Mahomedanii aveau astfel un enorm avantaj faţă de cruciati,care se temeau de viaţa intunecoasă de apoi şi se agăţau cât puteau de bunurile acestei lumi.

Mahomed a căutat să-şi câştige bunăvoinţa celor bogaţi,prin câteva reguli făcute anume pentru ei.Permise credincioşilor săi să aibă patru soţi.Deoarece în timpurile acelea,când şi o singură femeie era scumpă,patru femei era un lux mare,pe care nu şi-l puteau îngădui decât aceia care aveau cirezi de cămile şi dromaderi.


Feudalitatea

Ar fi o greşeală să se creadă că oamenii din veacul al XI-lea urau forma aceasta de conducere.Ei suportau feudalitatea,deoarece era un asezământ şi practic şi necesar.Seniorul(şi stăpânul) locuia de obicei într-o casă mare de piatră,înălţată pe varful unei stânci sau clădită între sanţuri adânci,dar todeauna astfel aşezată,încât să fie văzută de serbii lui.În caz de primejdie,aceştia se refugiau între zidurile castelului senioral.Serbii căutau să trăiască cât mai aproape de castelul întărit şi aşa se explică de ce au luat naştere atâtea oraşe europene în jurul unui castel feudal.
În veacul al XV-lea regii ajunseră din nou puternici(cum fuseseră înainte de feudalitate) şi începură iar să-şi exercite puterile care li se cuveneau din mila lui Dumnezeu.Seniorii feudali îşi pierdură atunci vechea lor independenţă.Fiind reduşi la rangul de moşieri,nu mai răspundeau unei nevoi şi în curând deveniră o pacoste.Totuşi,fără sistemul feudal,Europa ar fi pierit în epoca ei cea întunecoasă.În timpul acela,nobila flacără a ştiinţelor şi artelor,care luminase lumea egiptenilor şi a grecilor şi a romanilor,pâlpâia foarte slab.Însă,fără seniori şi fără bunii lor prieteni,călugării,civilizaţia s-ar fi stins de tot şi neamul omenesc ar fi fost nevoit să-şi înceapă evoluţia iar de acolo de unde o luase omul din pesteră.


Cavalerismul

Cavalerismul înseamnă politeţe şi castelul feudal are meritul de a fi învăţat restul lumii cum să se îmbrace,cum să mănânce,cum să invite o doamnă la dans şi înca o mie de alte lucruri mărunte din viaţa de toate zilele,pentru a face această viaţă mai bună şi mai plăcută.Dar,ca toate asezămintele omeneşti,era condamnat şi cavalerismul să piară,de îndată ce nu-şi mai avea rostul.Cruciadele fură urmate de o mare trezire comercială.Oraşele creşteau văzând cu ochii.Cetăţenii se îmbogăţeau,plăteau profesori buni şi deveneau egali cu cavalerii.Descoperirea prafului de puscă despuia pe cavalerii îmbrăcaţi în armuri grele de superioritatea lor,iar întrebuinţarea armatelor de mercenari făcea cu neputinţă să mai conduci o luptă cu graţie.Cavalerul deveni inutil.În curând el fu o figură ridicolă prin devotamentul lui faţă de niste idealuri,care nu mai aveau nici o valoare practică.


Papa contra Împărat

Faptul că erau două puteri care se considerau moştenitoare ale tradiţiei romane,punea pe creştinii Evului mediu într-o situaţie foarte neplăcută.În teorie,sistemul politic medieval părea foarte simplu şi foarte solid:exista un suveran temporal,împăratul,care avea grijă de bunăstarea materială a supuşilor,şi un suveran spiritual,papa care veghea asupra sufletelor lor.Dar în practica,sistemul funcţiona prost.Căci împăratul încerca mereu să se amestece în treburile Bisericii,iar papa,la rândul lui ţinea să arate împaratului cum să-şi conducă Imperiul.Şi fiecare răspundea celuilalt că mai bine să-şi vadă de treburile sale şi răspundea cu atâta lipsă de politeţe,încât nu era mare lucru să ghiceşti că se va ajunge la război.

Dacă se întâmpla ca împăratul să fie un om energic şi să aibă destui bani ca să-şi organizeze o armată,trecea frumos Alpii,mergea asupra Romei,asedia pe papa în palatul lui şi,dacă era nevoie,silea pe Sanctitatea Sa,ori să-i primească condiţile,ori să suporte consecinţele.Dar,de regulă,papa,era cel mai tare.El avea puterea să excomunice pe împărat sau pe rege şi pe toţi supuşii lui.Aceasta înseamnă că toate bisericile din Imperiu vor fi inchise,că nici un copil nu va putea fi botezat,că nici un muribund nu va putea primi dezlegarea


Cruciadele

Cruciaţii,care la început urau pe musulmani şi iubeau pe fraţii lor creştini din Imperiul de Răsărit şi din Armenia,îşi schimbară de la o vreme părerea.Dar asta n-o mărturiseau pe faţă.Totuşi,când cruciatul se întorcea acasă,îşi amintea de manierele duşmanilor săi păgâni şi-şi da seama că,în comparaţie cu aceştia,cavalerii şi nobilii din preajma lui păreau nişte bădărani.Cruciadele au început ca expediţii de pedepsire a păgânilor şi până la urmă au devenit lecţii de civilizaţie pentru milioane de tineri europeni
Dar Europa suferise o mare schimbare.Popoarele din Apus primiseră o rază din lumina şi frumuseţea Răsăritului.Bogaţii nu se mai mulţumeau acum cu castelele lor incomode şi mohorâte.Voiau o viaţă mai luminoasă,pe care,însă,nu le-o putea da nici biserica,nici statul.O găsiră în orase.


Lumea Medievală

În veacul al XII-lea,bibleoteca medievală se îmbogăţea cu o a doua carte:Enciclopedia cunoştinţelor folositoare compilată de Aristotel,marele filosof grec din veacul IV-lea înainte de Cristos.Nu-mi pot explica,de ce a făcut Biserica creştină atâta cinste învăţătorului lui Alexandru Cel Mare,în vreme ce condamna pe toţi ceilalţi filozofi greci,din cauza doctrinei lor păgane.Dar,alături de Biblie,Aristotel era recunoscut ca singurul învăţat ale carui opere putea fi puse fără primejdie în mâinile adevaraţilor creştini.

Evul Mediu cunoştea primejdia a ceea ce numim noi "speculaţie":un om bogat acaparează tot grâul,tot săpunul şi toate scrumbiile marinate,pentru a sili,astfel,pe consumator,să le cumpere pe preţul fixat de el.Din această pricină,autorităţile de pe vremea aceea se împotriveau vânzătorilor en gros şi reglementau preţul mărfurilor en detail.
Afară de câteva excepţii,toţi credeau cu tărie,că nu erau decât în trecere pe planeta aceasta,cu singurul rost de a se pregăti pentru viaţa cea vesnică.Şi astfel,întorceau spatele unei lumi pline de suferinţă,de răutate şi de nedreptate şi se sileau să închidă ochii la placerile acestei lumi,ca sa fie siguri ca vor putea avea parte de plăcerile care-i astepta în viaţa cealaltă.Primeau această viaţă de pe pământ ca pe un rău necesar,şi întâmpinau moartea ca pe zorile unei zile frumoase.

Grecii şi romanii nu făceau prea mult caz de viaţa viitoare şi căutau să-şi facă raiul pe pământul acesta.Şi au reuşit să facă viaţa nespus de plăcută pentru aceia care aveau norocul să nu fie sclavi.Omul din Evul Mediu,dimpotrivă,îşi clădi un rai dincolo de nori şi făcu din lumea aceasta o vale a plângerii,pentru toţi,bogaţi şi săraci,deştepti şi proşti.O reacţie era necesară.


Renaştearea

Evul Mediu gândea "internaţional".Noi,modernii,gândim "naţional".Noi suntem români,sau englezi,sau francezi,sau italieni.Dar oamenii din veacurile al XII-lea şi al XIV-lea foarte rar se socoteau englezi sau francezi sau italieni.Se simţeau legaţi prin unele sentimente de fratţe,când ţineau de aceeaşi Biserică.Şi,cum toţi oamenii cu carte ştiau latineşte,ei aveau o limba internaţională,care nu cunoştea neghioabele bariere lingvistice,care împart Europa de astăzi,spre marea pagubă a naţiunilor mici.


Când spun că Renaşterea a fost epoca exprimării,înţeleg aşa:oamenii din vremea aceea nu se mai mulţumeau să stea liniştiti şi să asculte,în vreme ce papa şi împăratul le porunceau ce trebuie să facă şi să gândească.Acum voiau să fie ei înşişi actori pe scena vieţii.Adica,voiau să-şi exprime gândurile lor individual.


Marile descoperiri

Atunci când popoarele din Europa şi-au sfărâmat îngustele cătuşe medievale,căutau să deschidă drumul,pentru a se întinde în afara.Europa a devenit prea mică pentru ambiţile lor.A sosit vremea marilor calătorii şi descoperiri.

Bieţii oameni din Evul Mediu nu se pricepeau deloc la microbi(Roger Bacon,călugărul savant din veacul al XIII-lea bănuia poate existenta lor,dar a păstrat cuvintele,pentru sine,descoperirea sa) şi marinarii beau fără grija apa sărată şi cateodată murea echipajul întreg de tifos.Mortalitatea pe vasele acelea era de speriat.Din cei două sute de marinari care,în 1519,îşi părăsiseră ţara,ca să-l însotească pe Magellan în vestita lui călătorie în jurul lumii,numai optesprezece s-au mai întors în Spania.Se inţelege că în asemenea împrejurări marea nu atrăgea elementele cele mai bune din rândul populaţiei.Marii descoperitori,ca Magellan,Cristofor Columb şi Vasco da Gama,aveau echipaje compuse în intregime din puscăriaşi,din asasini şi din pungaşi fără ocupaţie.



Budha şi Confucius

Brahma creatorul universului,pe care indienii îl priveau ca stăpânul vieţi şi al morţii,era adorat ca cel mai înalt ideal al perfecţiunii.Scopul suprem al vieţii acestor indieni era să se apropie de Brahma,eliberându-se de ambiţile de bogăţie şi putere.Gândurile sfinte erau,pentru ei,mai însemnate decât faptele sfinte.Mulţi oameni se înfundau în pustiu,se hrăneau cu frunzele copacilor şi mai ales flămânzeau,pentru a-şi putea hrăni sufletul cu contemplarea glorioasă a strălucirii lui Brahma cel înţelept,cel bun şi cel milostiv.Siddharta văzuse adeseori asemenea rătăcitori singuratici care căutau adevarul departe de frământarea oraselor,şi satelor,şi se hotarâ să le urmeze pilda.

În curând,faima sfinţeniei lui se răspândi în munţi.Lumea pe care o părăsise,îl ispitea încă.Ceru atunci învăţăceilor săi să-l lase singur şi,sezând la rădăcina unui copac bătrân,ajuna timp de patruzeci şi nouă de zile şi de nopţi.La sfârsit,fu răsplătit.În amurgul serii a cincizecea Brahma se arată servului său credincios.De atunci,Siddharta fu numit Budha şi cinstit drept cel mai luminat,care a venit ca să mântuiască pe oameni de soarta lor nenorocită de pe pământ.

Aceasta însă nu plăcu deloc nobililor,preoţilor şi negustorilor.Şi ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să distrugă o religie ca aceea,care recunoştea egalitatea tuturor fiinţelor şi dădea oamenilor,sub numele de reâncarnare,nădejdea într-o altă viaţa,mai fericită.

Confucius îsi iubea neamul,şi voia să-l salveze.Nu credea ca violenţa ar putea aduce vreun bine,pentru că el era un om paşnic.Şi nici nu credea ca ar putea să-i facă pe oameni mai buni,dându-le un cod nou de legi.Ştia că mântuirea nu putea să le vină decât schimbându-le sentimentele.Şi se inhăma la sarcina,care părea zadarnică,de a schimba caracterul naţional al milioanelor de concetăţeni ai săi.Chinezii nu s-au interesat niciodată prea mult de religie,aşa cum o înţelegem noi.Ei credeau,ca toate neamurile primitive,în demoni şi în strigoi.Nu aveau profeţi şi nu recunoşteau nici un "adevăr relativ".Confucius e singurul dintre toţi marii conducători de suflete care n-a avut vedenii şi nu s-a proclamat trimisul unei puteri divine.Şi e singurul care n-a spus,în nici o împrejurare,că ar fi inspirat de glasuri cereşti.El nu era decât un om sentimental şi bun,căruia îi placea să se plimbe singur şi să cânte din flautul sau cântece melancolice.El nu voia să fie luat drept o fiinţa superioară şi nici să fie urmat sau adorat.El se asemăna cu vechii filosofi greci,mai ales cu stoicii,care căutau să trăiască şi să gândească după dreptate,fără să se aştepte la alta răsplata decât pacea sufletească,ce însoţeşte constiinţa curată.

În veacul al XVI-lea,creştinii entuziaşti,dar puţin civilizaţi din lumea apuseană,se găsiră faţă în faţă cu vechile religii ale orientului.Primii spanioli şi portughezi priveau statuile liniştite ale lui Budha şi venerabilele portrete ale lui Confucius,fără să înţeleagă ce poti fi aceşti profeţi cu surâsul pierdut.Până la urmă nişte diavoli,produşi de idolatrie şi de erezie şi nu merita nici o consideraţie din partea fiilor sfintei biserici.Pretutindeni unde li se părea că spiritul lui Budha şi al lui Confucius le strică negotul cu mirodenii şi mătăsuri,europenii combăteau influenţa diavolească,cu focuri de puşcă şi de tun.Sistemul acesta a avut fireşte unele neajunsuri.Ne-a lăsat o moştenire de răutate şi de violenţă,care nu promite nimic bun pentru viitor.


Reforma

Luther,fiul unui ţăran din Germania de Nord,era înzestrat cu o inteligenţă neobişnuită şi cu mult curaj.Îşi luă doctoratul la Universitatea din Erfurt,intră tot acolo într-o mănăstire de dominicani,apoi ajunse profesor de filosofie la Universitatea din Wittenberg.Având mult timp liber,se ocupa să studieze textele originale ale Vechiului si Noului Testament.Şi nu-i trebui prea mult ca să observe,ce mare deosebire era între cuvintele lui Cristos şi cele pe care i le atribuiau papii şi episcopii.


Războaiele Religioase

Căci toleranţa e de origine recentă şi înşişi oamenii civilizaţiei noastre,aşa-zisă modernă,nu sunt toleranţi decât în chestiunile care nu-i interesează prea direct.

Loyla,care fusese militar,introduse în Ordinul său disciplina şi supunerea aboslută faţă de superior,şi asta a fost una din cauzele marelui succes al Iezuiţilor.Ei se specializară în educarea tineretului.Viitorilor profesori li se dădea o pregătire desăvârşită înainte de a li se încredinţa copiii.Dar Iezuitii,foarte prevăzători,nu-şi mărigneau silinţele la educarea copiilor lor săraci.Pătrundeau în palatele puternicilor lumii şi deveneau profesorii viitorilor regi şi împăraţi.


Revoluţia Angliei

Pe când în Europa protestanţii şi catolicii se măcelăreau fără să se poată devodei unii pe alţii Anglia se reformase pe cale paşnică,si cu răgaz,fără să meargă până la intoleranţa lui Luther sau Loyla.Faptul acesta a fost un mare câstig pentru ea,în lupta pentru crearea imperiului său colonial,şi i-a asigurat supremaţia internaţionala pe care a păstrat-o până astăzi.
Curând însă,se iviră şi alte cauze de nemulţumire.Regele Iacob I şi fiul său Carol,care-i urma în 1625,credeau amândoi cu tărie în "dreptul divin" al regilor de a-şi cârmui regatul după placul lor,fără să ceară părerea supusilor.Asta nu era o idee nouă.Papii s-au socotit totdeauna şi au fost recunoscuţi în mod public,ca locţiitori ai lui Cristos pe pământ.Nimeni nu punea al îndoială dreptul lui Dumnezeu de a cârmui lumea după plac.Prin urmare,puţini oameni îndrăzneau să se indoiască de dreptul divin al locţiitorilor lui Cristos de a pretinde să fie ascultaţi de mulţime,de vreme ce ei erau reprezentanţii direcţi ai stăpânitorului absolut al acestui univers şi nu erau răspunzători decât în faţa Celui Atotputernic.

Negustorii bogaţi din Olanda şi din Anglia,care erau în stare să ţină flote şi armate şi ştiau să mânuiască arma cea nouă care poartă numele de credit,nu se temeau de regii lor."Dreptul divin" al Habsburgilor şi al Bourbonilor sau al Stuarţilor.Ei ştiau că breslele şi banii lor erau în stare să bată trupele de mercenari ale regilor.

Cromwell izbuti,de asemenea să întărească poziţia Angliei în străinătate.Dar el se înselă amarnic în privinţa reformelor sociale.O naţiune se compune dintr-un mare număr de oameni,care rareori gândesc la fel.Experienţa ne învaţă că e cât se poate de bine aşa.Un guvern care guvernează prin şi pentru o singură parte din naţiune,nu poate să dureze.Puritanii au făcut mult bine atâta timp cât au combătut abuzurile puterii regale,dar au devenit de nesuferit,când au ajuns stăpânii absoluti ai Angliei.

Dar în veacul al XVIII-lea guvernul acesta nu reprezenta toate clasele sociale.Abia dacă un om din doisprezece,avea dreptul să voteze.Totuşi,el a fost temelia formei moderne a guvernului reprezentativ.Fără să tulbure pacea şi ordinea,el retrase,încetul cu încetul puterea din mâinile regelui şi o trecu în mâinile unui număr tot mai mare de reprezentanţi ai poporului.Datorită lor Anglia a fost ferită de cele mai multe din mişcările revoluţionare care au fost dezastroase pentru continentul european,în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea.


Echilibrul European

Ludovic al XIV-lea urmase după tatăl său în 1643.Timp de şaptezeci şi doi de ani,mai bine de două generatii conducerea Franţei a fost în mâinile unui singur om.El este cel dintâi dintr-un lung sir de monarhi,care au stabilit,în diferite tări,forma de guvernare autocrată,pe care o numim "despotism luminat".Cuvântul acesta nu se aplică acelor regi pentru care domnia era o distracţie şi care făceau din meseria lor o petrecere.Despoţii luminaţi erau mai muncitori decât oricare dintre supuşii lor.Se sculau devreme,se culcau foarte târziu,şi aveau conştiinţa răspunderii faţă de Dumnezeu tot aşa ca şi dreptul divin care il autoriza să-şi cârmuiască poporul fără să-l întrebe.


Ridicarea Rusiei

Trebuie să ştim că tatarii erau cu totul incapabili să organizeze un stat politic.Ei nu ştiau decât să distrugă.Singura lor ţintă,când ocupau ţinuturi noi,era să stoarcă bani.Şi ca să poată câştiga bani din biruri,erau nevoiţi să păstreze câteva resturi din vechea organizare politică.Aşa se face că au scăpat cu viaţă câteva oraşe,prin mila marelui Han,ele trebuiau să strângă birurile şi să-şi despoaie vecinii în folosul tezaurului tătăresc.Statul Moscovei se îngrăşa astfel în paguba ţinuturilor vecine şi ajunsese atât de puternic,încât îndrăzni să se răscoale împotriva tătarilor,stăpânii lui.Încercarea izbuti şi Moscova deveni centrul unde năzuiau toţi acei care credeau în viitorul rasei slave.
Când împlini şaptesprezece ani,Petru o alungă de pe tron pe sora sa vitregă,Sofia,şi deveni suveranul Rusiei.Dar el nu se mulţumi să fie ţarul unui popor pe jumătate barbar şi asiatic,voia să fie suveranul unei naţiuni civilizate.Dar nu era lucru uşor să faci,aşa peste noapte,din Rusia,adică dintr-un stat tătaro-bizantin,un imperiu european.Pentru asta se cerea în acelaşi timp,un pumn de fier şi un cap bun.Petru le avea pe amândouă.În 1698,îi reuşi marea operaţie de a altoi vechea Rusie cu Europa modernă.


Revoluţia Americană

Dar oamenii care trăiau în ţara aceasta nouă,cu aer curat şi cer senin,nu mai semănau deloc cu compatrioţii lor din Anglia.Ei învăţaseră,în singuratate,să fie independenţi şi energici.În vremurile acelea,oamenii trândavi sau slabi de înger nu se încumetau să treacă oceanul.Coloniştii americani urau constrângerile şi lipsa de spaţiu,care-i făcuseră atât de nefericiţi în patria mamă.Voiau să fie fericiţi.Şi tocmai asta nu înţelegea clasa conducătoare din Anglia.

Când au înţeles coloniştii americani că greutăţile nu se vor rezolva prin discuţii paşnice,se înarmară,şi din supuşi credincioşi deveniră nişte răzvrătiţi,expunându-se primejdiei de a fi pedepsiţi cu moartea,dacă erau prinşi de soldaţii germani închiriaţi de regele George,după frumosul obicei al acelei epoci,când prinţii germani vindeau regimente întregi suveranilor care oferea preţul cel mai mare.
La începutul răscoalei,a avut loc un fapt cu mult mai interesant decât campanile lui Washington,sau succesele diplomatice ale lui Benjamin Franklin,care a fost trimis în Europa ca să împrumute bani de la guvernul francez şi de la bancherii din Amsterdam.Reprezentanţii diferitelor colonii se întruniseră în Phiadelphia ca să discute situaţia.Mai multe oraşe de pe coasta se aflau încă în mâinile englezilor,care primeau întăriri aduse de flotă.Numai nişte oameni prea convinşi de dreptatea cauzei lor,puteau să aiba curajul de a lua acea hotărâre gravă,care fu proclamată în iunie şi iulie în anul 1776.


Revoluţia Franceză

Ludovic al XVI-lea care niciodată n-a ştiut să ia o hotărare,ezita în faţa unei măsuri atât de primejdioase.Ca să liniştească poprul,convocă în 1787 o adunare a Nobililor,adică a cetăţenilor mai de seamă din ţară.Aceştia discutară ce măsuri s-ar putea lua,fără să se atingă de privilegiul care-i scutea pe ei,ca feudali şi clerici,de plata impozitelor.Este într-adevăr,destul de naiv să crezi că o clasă înaltă a societăţii va consimţi să se sinucidă politiceşte şi economiceşte,de dragul celorlalţi concetăţeni.

Guvernul autocrat al regelui era înlocuit cu tirania câtorva oameni,care iubeau cu atâta pasiune democraţia,încât se simţeau obligaţi să omoare pe toţi aceia care nu erau de părerea lor.Franţa devenise un abator.
Domnia Teroarei a luat sfârşit şi tot Parisul a jucat de bucurie.Totuşi primejdia invaziei,care ameninţa Franţa,cerea ca guvernul sa rămână în mâinile câtorva oameni energici,până vor fi alungaţi duşmanii revoluţiei de pe pământul patriei.Fură numiţi cinci Directori,care au guvernat Franţa timp de patru ani.

Puterea trecu apoi în mâinile unui general victorios,cu numele Napoleon Bonaparte,care în 1800 ajunse prim consul.Şi după aceea,în cei cinsprezece ani care urmară,vechiul continent deveni un laborator,în care se făcură multe experienţe politice,care nu se mai văzuseră niciodată până atunci.


Napoleon

Napoleon fost ceea ce se cheamă un "mâncător de lucru".Cariera lui n-a durat mai mult de douăzeci de ani.În acest timp scurt,el a condus mai multe războaie,a obţinut mai multe victorii,a străbătut mai multe leghe,a cucerit mai mult kilometri pătraţi,a omorât mai mulţi oameni,a făcut mai multe reforme şi în general,a tulburat Europa mai adânc decât oricare alt cuceritor.

Napoleon studia cu atenţie pe Machiavelli.El urma sfaturile vicleanului florentin şi nu-şi ţinea niciodată cuvântul,când socotea că-i mai folositor să nu şi-l ţină.Cuvântul "recunoştinţă" nu se găsea în vocabularul lui.În ochii lui nu preţuia nimic viaţa omenească.
Dacă mi-aţi cere să vă explic cauzele extraordinarului magnetism al lui Napoleon,n-aş şti ce să vă spun.Totuşi bănuiesc ceva.El a fost cel mai mare actor cunoscut şi teatrul lui a fost Europa întreaga.În orice moment şi în orice împrejurare,el ştia ce atitudine să ia şi ce cuvinte trebuie să spună ca să impresioneze mai mult pe specatori.Chiar şi astăzi el e tot aşa de amestecat în viaţa Franţei ca şi acum o sută de ani,când oamenii leşinau la vederea acestui bărbat palid,care îşi băga caii în încăperile cele mai sfinte ale Kremlinului rusesc şi trata pe papa şi pe stăpinitorii lumii ca lacheii săi.

Când ajunse Napoleon pe tron,fostul sef revoluţionar deveni o imitaţie nefericită a unui monarh de felul Habsburgilor.Dădu uitării pe părintele său spiritual,clubul Iacobinilor.Înceta să mai fie apărătorul celor asupriţi.Deveni cel mai mare asupritor şi avea un pluton de soldaţi,gata pentru a împuşca pe oricine ar încerca să se împotrivească vointei lui imperiale.

Sfânta Alianţă

În 1790 toată lumea jucase în jurul arborelui Libertăţii.Prinţii se îmbrăţişau cu bucătarul şi ducesele jucau carmagnola cu lacheii lor,crezând sincer ca începuse o era de egalitate şi de fraternitate în această lume blestemată.

Când au aflat apoi,că ultimele dezordini revoluţionaare au fost înăbuşite de un tânăr ofiţer,numit Bonaparte,care a tras cu tunul asupra mulţimii,au oftat uşuraţi.Ceva mai puţină Libertate,Fraternitate şi Egalitate le părea foarte de dorit.Dar curând după aceea,tânărul ofiţer deveni unul din cei trei consuli ai Republicii franceze,apoi singurul consul şi în cele din urmă,împăratul francezilor.


Reacţiunea cea mare

Perioada de la 1815 pana la 1860 a fost cea mai mare epocă a spionajului politic.Spionii erau pretutindeni.Trăiau în palate ca şi în cele mai sărace hanuri.Pândeau prin gaura cheii în cabinetele miniştrilor şi ascultau discuţiile oamenilor,care se plimbau în grădinile publice.Păzeau cu atâta străşnicie graniţa,că nici o persoană nu putea s-o treacă fără un pasaport vizat şi scotoceau toate bagajele,de teamă că periculoasele idei franceze să nu fie introduse în regatul stăpânilor lor,cu ajutorul cărţilor.Se amestecau printre studenţi,în sălile de conferinţe şi insultau pe profesorul care spunea vreo vorbă împotriva ordinii stabilite.

Iezuitii,întorşi în 1814,îşi reluaseră activitatea de educatori ai tineretului.Ei izbutiseră ceva mai mult decât ar fi trebuit în lupta lor cu duşmanii bisericii.Înfiinţară misiuni în toate părţile lumii,pentru a învăţa indigenii binefacerile creştinismului.

Independenţa Naţională

Simon Bolivar,născut la Caracas,în Venezuela,în anul 1783,fusese crescut în Spania,trăise la Paris şi văzuse la lucru Guvernul revoluţionar.Petrecu o vreme în Statele Unite şi apoi se întoarse în ţară sa,unde nemulţumirea împotriva spanililor,până atunci numai sporadică,începea să se închege.În 1811,Venezuela se declara independentă şi Bolivar deveni unul din generalii revoluţionari.După două luni,rebelii fură învinşi şi Bolivar era fugar.

Dupa aceea,răscoala se întinse asupra întregii Americi de Sud.Spania îsi dădu seama că nu era în stare s-o înăbuşe prin mijloacele sale proprii şi ceru ajutor de la Sfânta Alianţă.

În 1871,la 56 de ani după memorabila adunare a Congresului din Viena,nu mai rămânea nimic din opera lui Metternich,Alexandru şi Talleyrand voiseră să dea Europei o pace durabilă.Metodele lor au provocat războaie şi revoluţii nesfârşite.Frumosul vis al înfrăţirii popoarelor conceput în secolul al XVIII-lea,a dus la un naţionalism acut care trăieşte până în ziua de azi.


Epoca Maşinii

În Evul Mediu,deşi sclavia fusese desfiinţată şi înlocuită printr-o şerbie cu mult mai blândă,breslele se împotriveau la folosirea maşinilor,de teama să nu rămână fără lucru un mare număr de confraţi.De altfel,meşteşugarii din Evul Mediu n-aveau nici un interes să fabrice cantităţi mari de obiecte.Croitorii şi măcelarii şi dulgherii nu lucrau decât pentru nevoile imediate ale micii comunităţi în care trăiau şi nu căutau să-şi concureze vecinii,nici să producă mai mult decât era strict necesar.

Ideea maşinii cu aburi era foarte veche.Hero din Alexandria care a trăit în veacul I înainte de Cristos,ne-a descris mai multe feluri de maşini mânate de aburi.


Cu două mii de ani mai înainte,mai mulţi filosofi greci şi romani,cu deosebire Thales din Milet şi Linius observară ce miscări ciudate face un fir de pai sau o pană când le aşezi lângă o bucată de chihlimbar,frecată cu o cârpă de lână.Învăţaţii din Evul Mediu nu s-au interesat de puterea misterioasă a electricităţii.Dar îndată după Renaştere,William Gilbert,medicul particular al reginei Elisabeta,scrise faimosul său tratat despre compoziţia şi efectele magnetului.


Revoluţia Socială

În primele timpuri ale Evului Mediu,pământul era singura formă de bogăţie şi numai nobilimea era socotită bogată.Dar,cantitatea de aur şi argint pe care o avea,era cu totul neâmsemanta şi era nevoită să practice vechiul sistem de schimb,adică sa dea vite şi ouă pentru pânză şi miere.În timpul cruciadelor,burghezii din oraşe se îmbogăţiră din comerţul dintre Răsărit şi Apus şi rivalizau cu seniorii feudali.
Revoluţia franceză distruse în întregime bogăţia nobilimii şi mări enorm pe cea a populaţiei mijlocii,numită "burghezimea".Anii de frământare,care urmară după marea Revoluţie dădură multora din clasa burgheză prilejul de a apuca mai mult decât se cuvenea din bunurile acestei lumi.Moşiile bisericii fură confiscate şi vândute la licitaţie de Convenţia Naţională.Cei care speculau pământurile cumpărară,pe preţ de nimic,mii de hectare de pământ bun,şi,capitalizând venitul,au fost în stare,în timpul războaielor lui Napoleon,să-şi mărească averea speculând cu furturi de arme şi praf de puşcă.Şi astfel,mai târziu putură să construiască fabrici şi să angajeze barbaţi şi femei pentru a face să mearga maşinile.Aceasta pricinui o schimbare completă în viaţa a sute de mii de oameni.În câtiva ani populaţia multor oraşe se dubla.Centrul oraşelor,unde trăiau odinioară cetăţenii,era acum înconjurat de cartiere ridicate în grabă,unde dormeau în cocioabe ieftine lucrătorii,după ce muncisera unsprezece sau douăsprezece sau treisprezece ore,în fabrică,şi unde se grăbeau să se întoarcă iar,de îndată ce auzeau şuieratul sirenei.


Dezrobirea

Orele de muncă în fabrici nu erau mărginite decât de rezistenţa fizică a lucrătorului.Femeile munceau până puteau să stea în faţa războiului,fără să cadă de oboseală.Copiii de cinci şi de şase ani erau intrebuinţaţi în fabricile de bumbac,pentru a-i păzi(vorba să fie) de primejdile străzii şi ale trândăviei.Adeseori erau atât de sleiti,încât cădeau de oboseală lângă războiul lor.Atunci,supraveghetorul îi trezea cu lovituri de bici şi îi lovea peste încheieturile degetelor,ca să se apuce de lucru.fireşte că,în asemenea condiţii,mureau mii de copii.
Sclavia fusese introdusă pe continetul american de spanioli.Aceştia încercaseră să întrebuinţeze pe indienii băştinaşi la muncile câmpului şi în mine.Dar indienii mureau,dacă nu erau lăsaţi să trăiască în libertate,sub cerul deschis.Pentru a împiedica stingerea rasei,un preot a dat ideea să se aducă negri din Africa.Negrii ar fi puternici şi pot suporta cele mai mari oboseli.Mai mult chiar,amestecându-se cu creştinii negri vor avea prilejul să cunoască religia creştină şi astfel îşi puteau mântui sufletul.Acest aranjament va duce tot atât folos albilor,cât şi fraţilor negri.

Dar alţi oameni de seamă,văzând coşurile fabricilor fumegând şi auzind zgomotul trenurilor şi privind magazinele pline de stocuri de tot felul de materiale,îşi puneau întrebarea,unde va ajunge omenirea cu această imensă activitate?Îşi aminteau ca omul a trăit timp de mii de ani,fără comerţ şi fără industrie.Oare n-ar fi cu putinţă să se întoarca înapoi şi să distrugă acest sistem de concurenţă,care sacrifica atât de des fericirea mulţimii,pentru profitul câtorva priviegiaţi?După socialiştii practici,ca Robert Owen,Louis Blanc şi Fournier,au urmat socialiştii teoreticieni,în frunte cu Karl Marx şi Frederich Engels.Marx se trăgea dintr-o familie de evrei,care trăia de foarte multă vreme în Germania.El auzi de experienţele lui Owen şi ale lui Blanc şi începu să se intereseze de chestiunile care priveau munca,salariile şi somajul.Dar ideile lui liberale îl făcură curând suspect autorităţilor germane şi fu nevoit să se refugieze la Bruxelles şi apoi la Londra,unde trăi sarac,în calitate de corespondent al ziarului "New York Tribune".

Până atunci nimeni nu se interesa prea mult de cărţile care tratau subiectele economice.În 1864,Karl Marx organiza cea dintâi asociaţie muncitorească şi peste trei ani,în 1867,publica întâiul volum din lucrarea sa celebră "Capitalul".Marx sustinea că toată istoria nu este altceva decât o lungă luptă între "cei care au" şi "cei care n-au".Introducerea maşinismului a creat o nouă clasă socială,aceea a capitaliştilor.Aceştia întrebuintează surplusul veniturilor lor pentru a cumpăra maşini,care vor servi lucrătorilor pentru a produce noi bogăţii,cu care capitaliştii vor contrui noi fabrici şi aşa mai departe,până la sfârşitul veacurilor.În timpul acesta,după Marx,starea a treia(adică burghezimea) devine din ce în ce mai bogată,iar starea a patra(adică proletariatul) din ce în ce mai săracă,până în ziua când un singur om va stăpâni toate bogăţiile lumii iar ceilalţi vor fi salariaţii lui şi vor depinde de bunul lui plac.

Pentru a împiedica această eventualitate,Marx îndemna pe lucrătorii din toate ţările să se unească şi să lupte pentru un număr anumit de măsuri politice şi economice,pe care le indicase în manifestul său,apărut în 1848,anul celei din urmă mari revoluţii europene.E firesc că teoriile lui au părut tuturor guvernelor din Europa foarte primejdioase.Cele mai multe ţări adoptară o legiuire foarte severă împotriva socialistilor,poliţia,primi ordinul să le risipească întrunirile şi să bage în inchisoare pe oratorii lor.


Epoca Ştiinţei

Epoca cea nouă a aburului,a fierului,a cărbunelui şi a marilor fabrici,a fost puţin favorbilă pentru înflorirea picturii şi sculpturii,poeziei şi muzicii.Biserica,prinţii şi negustorii bogaţi,care au fost protectorii artelor din Evul Mediu şi în veacul al XVII-lea si al XVIII-lea,nu mai existau.Magnaţii noii lumi industriale erau prea ocupaţi şi prea puţin culţi ca să se intereseze de tablorui,de sonate,de statui şi,încă mai puţin de artişti,pe care îi priveau cu puţin dispreţ,ca pe nişte paraziţi ai societăţii.În uzine,lucrătorii,năuciti de zgomotul maşinilor,deveneau surzi la sunetele flautului şi ale viorii care înveseliseră pe bunicii lor de la ţară.Artele au fost copiii vitregi ai acestei epoci industriale.Arta şi viaţa s-au separat definitiv.

Dar,încetul cu încetul,deşi cu multă greutate,artele îsi iau din nou locul lor.Societatea veacului al XX-lea începea să înţeleagă ce au însemnat Rembrandt şi Beethoven şi Rodin,pentru epoca lor şi să-şi dea seama că o lume fără artă este ca o camera de copii din care a fost alungată veselia.


Expansiune colonială şi război

Cele mai multe din marile puteri încetară de a mai fi agenţii politice şi deveniră mari întreprinderi de afaceri.Făcură căi ferate,înfiinţară şi subvenţionară linii de navigaţie în toate parţile lumii.
Această dezvoltare economică a lumii este foarte naturală.Numărul mereu crescând al uzinelor din Anglia,din Franţa şi din Germania cereau cantităţi tot mai mari de materii prime,în timp ce creşterea populaţiei muncitoare din Europa cerea tot mai multă hrană.