luni, 22 decembrie 2025
2025 pe Marele Ecran
Ne-am reunit din nou Marele Ecran & prietenii, cum e frumos în aceste zile. N-avem pretenții de top sau best of că, evident, nu am văzut tot. Chiar și așa, putem da mai departe o listă cu ce am rămas din 2025, lista cu cine ni s-a părut obraznic de bun sau și-a făcut treaba cuminte. Bineînțeles, nu toate titlurile sunt din 2025, dar toate au fost văzute anul acesta. Să fie de folos și inspirație!
FELIX
Filmul anului (pentru mine):
Women Wearing Shoulder Pads
Recuperărarile anului:
Felix Petrescu aka Waka_X (Makunouchi Bento) e colaborator și prieten vechi. O privire înapoi în arhive zice că asta ar fi (cel puțin) a zecea compilație de recomandări anuale featuring Felix. Apropo, sâmbăta trecută Makunouchi Bento a scos track nou pe compilația Psihodrom (de ascultat aici).
KINOSTETIC
Nu îmi plac topurile - mai ales când e vorba de artă, dar unele filme mi-au plăcut mai mult ca altele. Acum: orice listă cu recomandări de final de an care se respectă trebuie să înceapă cu: nu am văzut toate filmele pe care voiam să le văd și sigur ar mai fi fost măcar unul care și-ar fi găsit locul aici.
Pentru transparență, vorbesc despre un film din 2024 doar pentru că anul acesta și-a găsit loc la noi în cinema. Mai vorbesc și despre două filme la care am avut oportunități aproape unice de vizionare înainte de lansarea lor mondială.
In no particular order, here we go:
One Battle After Another – Viva la révolution!
Începem fun și safe cu noul film al lui Paul Thomas Anderson. O “chemare la arme” light care pică perfect în climatul politic actual, american și mondial, dar și după o lungă secetă de good blockbusters. Filmul nu este perfect, nu livrează politic ceea ce promite în prima jumătate, dar „revoluția” pe care se bazează PTA este mai degrabă una legată de craft-ul în sine decât de ideologii politice.
E fun time, cu acțiune haotică ce din minutul 0 ține accelerația apăsată în blană până la final - lucru care, evident, este o sabie cu două tăișuri.
Nu are rost să sumarizăm sau să explicăm filmul. Nu are rost să vorbești despre el sau să-l descompui. Dar, de amorul artei, Dracula este o mâncare tradițional românească bună - o shaorma cu de toate și un suc rece lângă. Are tot ce vrei și ce nu vrei. Este îndrăzneț, introspectiv, prea funny și apoi prea boring, prea lung și prea scurt.
It’s a mess, but on fire - a hot mess - cu mult cox și elitism, dar și cu multă caterincă mahalagioasă.
Caught by the Tides (2024)
Cu un stil documentaristic concentrat pe om - și pe toate crizele intrapersonale - în relația lui cu o Chină care se modernizează rapid și agresiv. Orașul și țara sunt mereu un „personaj”. Sunetele de fundal nu sunt doar niște sunete, ci comentarii sociale sau un dialog al țării cu crizele personajului.
Ele modelează socialul, influențează relațiile interumane și arată capacitatea omului de a se adapta la impunerea modernității. Personajul principal, narativ, caută pe cineva, dar de fapt caută ceva din trecutul Chinei - identitate, memorie și timp. Practic, este o introspecție națională.
Probabil filmul meu preferat din 2025. N-am avut de ales, fiind bine înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului, pe un ton intenționat cheesy și goofy. Filmul explorează cum normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm sunt date peste cap și cum deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) pe care ajungem să le luăm într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.
Este clar cel mai important film al anului. Arată o realitate gravă și cumva mai puțin cunoscută: operațiunile de salvare și presiunea psihologică și emoțională la care chiar și cei mai pregătiți membri ai Crucii Roșii sunt supuși zilnic.
Recreează evenimente reale folosindu-se de înregistrările audio salvate de Crucea Roșie ale lui Hind - o fetiță palestiniană de 6 ani, blocată într-o mașină aflată sub asediul armatei israeliene. Un film greu de urmărit, dar care îți dă un wake-up call despre realitatea paralelă cu a noastră pe care unii oameni o trăiesc.
Kinostetic scrie efervescent și undercover aici. S-ar putea să îl mai găsiți la anul și pe Marele Ecran.
ANDREEA
Sirat, Parthenope, Triton, Nouvelle Vague, Afternoons of Solitude, The Blue Trail, The Boy and The Heron, Interior zero, Drowning Dry (Surori), Il tiempo che ci vuole (Atât cât trebuie), La Chimera, Red Boogie, Life of a Shock Force Worker, Sulla terra leggeri (Imponderabili). Sunt filme pe care le-am văzut în 2025 și care, din motive tare diferite, mi-au plăcut mult.
Andreea Medinschi a verificat recent numărul de bilete la cinematografele din Timișoara în ultimii trei ani și a ajuns pe la 500, cu tot cu invitații. Rezultă o medie incredibilă de un film la aproape două zile (bine, i s-a expandat mult lista în timpul festivalurilor). Probabil a văzut cele mai multe filme dintre noi, sigur la cinema. E motivul pentru care am și rugat-o să contribuie. Bine, și pentru că Studio e și pentru ea a doua casă.
RICHIE
LUCIAN
The Mastermind, un nou mic film mare de la Kelly Reichardt sau "jaful secolului" în stil naturalist
Sirat, pentru boxele alea uriașe, pentru Sergi Lopez dar și pentru colegii lui, actori neprofesioniști și, evident, pentru deșertăciunea umană
Kontinental '25 (de Radu Jude, cu care am discutat aici), pentru satiră din aia bună, care pică greu (no, îi a la Cluj). Din filmele românești de ficțiune ale anului, rețin și Dinți de lapte (de Mihai Mincan, interviu aici) care dezvăluie, prin ochi de copil, monstrul din comunism (important acum, mai ales că monstrul am fost și noi)
Afternoons of Solitude, pentru că nu-ți poți desprinde ochii de la carnagiu, deși ai avea zece motive pe minut
Loveable, pentru Helga Guren și miile de emoții pe care le evocă doar cu chipul ei (și pentru una din cele mai uplifting disco-periri ale anului de pe coloana sonoră), probabil la egalitate cu Sorry, Baby / Eva Victor
Under the Vulcano (2024), văzut în competiție la Ceau, Cinema! și a (e)rupt
Un simple accident, dacă nu pentru curajul lui Panahi de a filma din nou clandestin, cu riscul închisorii pentru el și ceilalți implicați, atunci măcar pentru cât de inventiv folosește umorul într-un context politic atroce
Die My Love, pentru jocul feroce al lui Jennifer Lawrence
The Smashing Machine - iată un film american despre sporturi de contact, care n-are nimic din - să zicem- Rocky, în schimb are multă "tandrețe de fan", cum observa Victor Morozov
Weapons și Bring her Back, pentru că-s abordări proaspete din zona horror
My Dear Theo, pentru altă față a războiului de lângă noi: o mamă în linia întâi
A want in her, pentru cea mai sfâșietoare/ memorabilă experiență de la Astra Film 2025, care te bagă în vertijul alcoolismului prin ochii relației mamă-fiică și pe ruinele unei familii
Riefenstahl, pentru reamintirea brutală că "Never again" e pentru unii un slogan provizoriu și asta doar pentru că istoria n-a ținut (deocamdată) cu ei.
Despre preferințele noastre în materie de documentar vorbește mai bine selecția din programul derulat în 2025 la Studio, cu premiere de la Mrs. Buică la Pocalul sau Triton. Cu această ocazie, ne-am îndeplinit visul de a o invita pe Dana Bunescu la Timișoara, un adevărat cadou. Altă întâlnire care a produs ecouri la Timișoara: invitația legendarului Karpo Godina la Ceau, Cineclub și, evident, descoperirea filmelor sale, de la scurte avangardiste filmate în zonă, la clasicul Red Boogie.
Seriale: The Rehearsal (sezonul 2) - cea mai revoluționară chestie de la TV sau un non-sens grandios, asta ține cred de cât de tare îl antipatizezi pe geniul comic Nathan Fielder.
The Chair Company - David Lynch se întâlnește cu Larry David
The Studio le-a ieșit lui Seth Rogen & Evan Goldberg. Hollywood-ul face mișto de el însuși, fiind când cringe, când super-amuzant. Plus Zoe Kravitz.
Hype-nehype, Pluribus, măcar pentru plăcerea de a o vedea pe Rhea Seehorn și noul truc al creatorului Vince Gilligan: părăsește universul Breaking Bad, fără să iasă din Albuquerque.
Aș nota și câteva cărți citite anul ăsta: Andrei Gorzo (Ce am învățat de la Graham Greene), Werner Herzog (The future of Truth și jumătate din Every man for Himself and God against all), A fost ca-n filme (Liviu Tofan & Stejărel Olaru), autobiografia lui Al Pacino (Sonny Boy) și Andrei Ujică despre Andrei Ujică în volumul Meridian. Țin să menționez și A muri pentru o idee de Costică Brădățan (reeditată de Spandugino) care, chiar dacă ai zice că n-are treabă cu filmul, vorbește despre viața plină de primejdii a filosofilor folosind tehnici și metode de lucru din cinema (de exemplu, arta montajului), ca să nu mai vorbim de cinefilia și erudiția autorului dovedită în zeci de eseuri despre cinema. (Lucian Mircu)
În final, un ultim cuvânt /avertisment din partea sponsorilor:
sâmbătă, 20 decembrie 2025
Top Binga 2025
A sosit topul tradițional și extravagant primit de la cititori, un mic cabinet al curiozităților care își deschide festiv-intempestiv sertarele înainte de Crăciun, eliberând tot felul de spirite:
joi, 30 octombrie 2025
„Trăiesc existența mea în spiritul acesta de căutare a necunoscutului"
DAN CUREAN, DESPRE PELICULE DE FAMILIE
L-am întâlnit pe regizorul Dan Curean după o proiecție de film documentar la Sibiu, în cadrul Astra Film Festival. A doua zi i-am luat interviu într-o cafenea cu nume de film de lângă Piața Mare. Am povestit despre cum un hazard a dus la o căutare de ani de zile și cum tocmai căutarea în sine a devenit o linie de dezvoltare a filmului său din 2024. „Pelicule de familie" e unul din cele mai interesante documentare românești recente, prin subiect dar și prin felul în care e făcut. Dan Curean lucrează de 30 de ani ca realizator la TVR și este profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj. Interviul a fost editat pentru claritate (Lucian Mircu)
Marele Ecran: Punctul de pornire al filmului e clar: găsirea acelei cutii cu role. Dar ce te-a motivat pe tine să-l faci?
Dan Curean: În fiecare zi vedem zeci, sute de postări și mesaje. Sunt unele la care te oprești și vrei să afli mai mult, peste altele treci, scrolezi mai departe. Mie mi-a sărit în atenție un anunț. Un amic căuta pe cineva care să poată digitaliza niște role vechi de peliculă. M-am gândit ce poate să fie pe rolele alea? Și am zis că aș face eu chestia asta.
Din acel moment a început emoția. Era mai degrabă curiozitatea, mai ales după ce am aflat că erau niște role salvate în extremis. Un lucrător în construcții e pus să golească o mansardă și omul zice, "băi, parcă pe astea nu le-aș arunca". Pe lângă role, erau și două proiectoare de perioada interbelică. Așa au ajuns la amicul meu, care le-a ținut și el câțiva ani până să mi le aducă.
Am lucrat împreună cu un coleg tehnician. Inițial n-aveam aparat de digitalizat și am făcut tot felul de încercări de convertire, cu proiecții pe perete, să mergem cât mai aproape de cadru. Așa a fost o perioadă, până când tehnicianul a găsit undeva pe net o sculă video, o jucărie de 500 de dolari. Un fel de vizioneză.
Lua timp, fiindcă sunt 20 de role de aproximativ 7-8 minute și trebuiau luate frame cu frame. Ca să digitalizezi o rolă, lua cam 5-6 ore. Am spus că nu vreau să văd nimic până nu-s gata toate.
Marele Ecran: Știai perioada din care erau filmările?
Dan Curean: Știam că cel mai vechi înscris pe capacul unei role era „Budapesta, 1941”, deci în timpul războiului. Ultimii ani scriși pe role erau ’76-’77. Era clar o familie maghiară, că erau indicații scrise în limba maghiară și era clar vorba de familie, fiindcă scria pe role cuvântul család, familie în maghiară. Dar nu era niciun nume de familie.
Pe atunci n-aveam neapărat un plan să fac un film despre asta, era o simplă curiozitate. Dar s-a întâmplat să fie o conferință științifică la noi, la Universitatea Babeș-Bolyai, care se numea Copy Past. Se lega exact de situația asta, fiindcă prelegerile erau despre felul în care materialul de arhivă poate fi valorizat în sens artistic. Am participat chiar la închiderea acelei conferințe cu o proiecție în premieră a acestor role, fără să știu nici măcar eu ce e pe ele.
Era un stres pentru organizatori, „dacă sunt imagini care nu-s la locul lor?”. Știam că e un risc, dar măcar vedeam chestii mai intime din anii '40. Pentru mine s-a creat o încărcătură, toată lumea era cu stomacul strâns. „Ce o fi pe rolele alea?". Momentul era special și pentru că proiecția a fost făcută cu unul dintre proiectoarele găsite, reparat de colegul tehnician.
Am lăsat la sfârșit cireașa cu Budapesta '41 și am început cu una care mie mi s-a părut mai ciudată. În textul respectiv scria „Câmpina - gyermmekor", adică copilărie. Mă tot întrebam ce caută acolo Câmpina. Surpriza a fost să descoperim, într-un cadru că, de fapt, aceea era cronologic prima rolă filmată, în anul 1938 și, într-adevăr, în Câmpina.
Se vedeau doi copii, o fetiță în rol principal. Se descoperea o familie. Părea o joacă de cineclub, fiindcă era filmat bine și chiar cu montaj. Era povestea unei zile, de când se trezesc copilașii, fac de-ale gospodăriei puși de mama lor, și până se culcă.
După aceea am proiectat rola din timpul războiului. S-a confirmat ce scria, fiindcă în '41 a fost o iarnă teribilă în Europa, iar Budapesta era sub zăpadă, așa cum se vedea în filmări. Erau copii cu sănii, unii patinează pe niște lacuri înghețate, dacă nu chiar pe Dunăre.
Marele Ecran: Are și o valoare documentară dincolo de povestea familiei. Dar tu ce ai simțit?
Dan Curean: Am fost fascinat de estetica aia, de zgârieturile de pe role, de frame-urile acelea brute, și am pus ideea la dospit, cu gândul să le valorizez artistic. Bineînțeles, am vizionat toate filmările. Restul erau din Cluj sau din excursii în zonă. Mi-am dat seama că, de fapt, fetița din prima rolă devine, la rândul ei, tânără mamă.
După ce am văzut că e vorba de o familie, am vrut să aflu cine sunt, să le returnez filmările de familie dacă îi găsesc. A doua curiozitate era din punct de vedere creativ vizual. M-a atras estetica asta fabuloasă de peliculă peste care a trecut timpul. Au stat zeci de ani într-un pod, în frig. Unele erau lipite, altele arse sau textura de celuloid era crăpată.
.jpg)
Următoarea direcție, dacă nu îi găseam pe oameni, a avut o dimensiune personală. Filmările de anii '60-'70 erau exact filmările pe care nu le-am avut eu în copilărie. Și noi am avut aceleași treninguri, aceleași mingi, aceleași jocuri, aceleași locuri de mers la picnic pe lângă Cluj. Noi puteam fi ăia de pe pătură cu mașinile în spate, fiindcă era vorba de aceleași locuri și în aceeași perioadă. Puteau fi filmări ale familiei mele și ale vieții pe care a avut-o generația mea și a părinților mei.
În plus erau filmări de interior, într-o perioadă din care aveai doar fotografii. Pentru că lipseau niște ani între role, am presupus că voi găsi note informative ale Securității despre familia aceea. Și aveam în cap să creez o poveste din notele informative.
Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că poate să fie și un film despre cum se face un film?
Dan Curean: În momentul în care am început să vorbesc cu mai multă lume, să caut la prieteni, cunoștințe în vârstă din comunitatea maghiară care ar putea să-i recunoască. Clujul era mai mic la vremea respectivă, comunitatea mai restrânsă. Când povesteam cu oamenii mi-am dat seama că emoția și reacția lor era un moment unic. Fascinația aceea a căutării, a necunoscutului, îți activa imaginația.
Mi-am dat seama că emoția căutării e un potențial și nu mai am voie să-l pierd. Din acel moment am început să înregistrez telefoanele, interacțiunile, tot ce era legat de chestia asta.
Marele Ecran: Ai încercat poate să reproduci momentul descoperirii în comun, pe care l-ai avut cu prima vizionare. În căutarea asta, ai avut un moment de fundătură? Sau poate dacă ai simțit că invadezi viața personală a cuiva?
Dan Curean: Sigur, au fost momente de fundătură. Încet-încet am dat de un capăt de ață în sensul în care am aflat un nume și implicit o familie. Așadar, o direcție de căutare.
Următorul pas a fost să merg la arhivele Securității și fundătura a fost când, după aproape doi ani, n-am găsit nimic pe acel nume. Întreg eșafodajul pe care construisem n-a mai stat în picioare. În schimb, se adunase partea de căutare. Acest detective story, căutarea în sine, nu este altceva decât un pretext și asta rămâne propunerea filmului: de a vorbi despre acea lume, inclusiv a mea, acea lume a comunității maghiare la care n-aveam acces. În zonă, românii și maghiarii am crescut oarecum segregați. Din ce am descoperit din filmări, am văzut că erau și ei la fel ca noi.
Marele Ecran: Și apoi e povestea acestei femei, care devine personaj principal.
Dan Curean: Da, chiar fetița cu care încep filmările. Ulterior aveam să descoperim niște lucruri absolut tulburătoare care până la urmă sunt mai puternice decât toate aspectele poveștii de detectiv. Mi se pare că devine coloana emoțională a filmului și firul conductor. Deja contextul general nu mai are relevanță. E o dramă umană acolo și vezi legăturile de familie, relațiile între copii, dramele alea în lanț. Sigur, toate astea fiind descoperite treptat, cu multă muncă la montaj, gândit soluții, astfel încât toate liniile să fie echilibrate.
Marele Ecran: Mă bucur că ai pomenit de montaj, pentru că am vrut să te întreb cum ai lucrat cu Eugen Kelemen, care e și producător al filmului.
Dan Curean: Ne știm de mult. Cu Eugen am mai lucrat împreună la primul film, făcut în Deltă, „Gone Wild". La amândouă am pre-montat acasă, fiindcă era mult material și atunci partea aia mare, neclară, de asamblare am făcut-o individual. Din momentul în care am avut o direcție, Eugen a venit cu capul limpede care a croit forma finală. Cu ordinea, cu ritmul, cu toate lucrurile de finețe ale poveștii.
Marele Ecran:
Dan Curean: Dacă ai
Marele Ecran:
Dan Curean:
Marele Ecran:
Dan Curean: e
Marele Ecran:
Dan Curean:
„Pelicule de familie" va fi proiectat în premieră la Timișoara în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, duminică, 2 noiembrie (ora 17). Program organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, cu sprijinul Groupama Asigurări, Cinema Studio și Ceau, Cinema!
luni, 6 octombrie 2025
Andreiana Mihail, despre „Boxing with Myself”
Documentarul despre vizionarul Ion Grigorescu are o proiecție specială la Timişoara, duminica aceasta. Regizoarea Andreiana Mihail a studiat Filosofia la București și Paris și, mai recent, Informatică la Universitatea din București. În calitate de curatoare a organizat peste 30 de expoziții, reprezentând artiști precum Adrian Ghenie, Ion Grigorescu și Ciprian Mureșan. În așteptarea întâlnirii din 12 octombrie, am povestit cu Andreiana Mihail despre cum s-a născut filmul și cum a colaborat cu marele artist. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
