Untul
31/01/2011 § 15 comentarii
Please, help!
31/01/2011 § 30 comentarii
Cum murim noi
30/01/2011 § 11 comentarii
Sfârşitul vieţii iglunare se petrece în cutia muzicală. Când ne pregătim să murim, intrăm în ea ca într-o hipnoză şi atunci dinţişorii de lapte ai morţii încep să ne citească gândurile în ordine inversă, de la ultimul până la primul, învârtindu-le prin noi, înscriind striuri, apoi caneluri, apoi şanţuri; atât de adânci încât dispărem în ele şi atunci sunetele se opresc. Aşa se face că în timp, am adunat foarte multe cutii cu linişti, pe care uneori le desfacem şi le ascultăm aşa cum oamenii duc la ureche scoicile ca să audă o mare invizibilă.
Întriztarea Elefantului de Sèvres
30/01/2011 § 10 comentarii
Pe timpul cât am fost la toaletă, l’éléphant de sèvres m-a declarat pierdută ca obiect la centrul de colectat umbrele, completând o declaraţie pe proprie răspundere cum că nu mă mai întorc în următoarele 25 de ore. – Ce-ai făcut? – Bine. – Şi tocurile mele de ce nu se mai aud? – Nu eşti încălţată. – Nici tu nu eşti încălţat şi totuşi ticurile tale se aud. – E din cauză că sunt mai gol şi am altfel de rezonanţă. – Şi tu de ce eşti mai gol? – Am plâns mult.
Nu era cazul să-l întreb de ce, aşa că am început să mă caut prin centrul de pierderi, verificând toate etichetele şi sperând să-mi găsesc numele pe una din ele; pe oricare din ele;
– Nu mă-ntrebi de ce-am plâns mult? – Ooo ba da. – M-am gândit la elefantul lui Schrödinger. – … . – Am putea fi chiar noi în locul lui. – Dar nu suntem! – Ba poate suntem. – Amândoi? – Amândoi. – Păi şi nu e mai mişto doi elefanţi într-unul singur? – Ai dreptate. – … – … – Voiam să te-ntreb… – Întreabă-mă. – De ce astăzi eşti éléphant de sèvres? – Sunt mai fragil. – Tot din cauza lui Schrödinger?
– Nu, o fac intenţionat, e un exerciţiu. – Te antrenezi să fii fragil! – Da! – Pentru ce? – Nu-mi place chestia aia cu graţia unui elefant într-un magazin de porţelanuri.
– Da, e o răutate. – Nu e o răutate, ar trebui să fim mai graţioşi. – Cât de graţioşi? – Ca un porţelan într-un magazin de elefanţi. -Ar însemna să nu mai dansăm. – Aşa-i. – Deci ne oprim. – Ne oprim.
La aceste cuvinte mi s-a pus un nod în gât şi am început să trag de pânza de păianjen cu toată puterea, trezind şaptesuteoptzeci de mii de cutremure şi provocând imense pierderi imateriale plus o efemeridă rănită în timpul dezastrului.
Teatru iglunar
29/01/2011 § 8 comentarii
– Te simţi bine? -dîdîdîîd.a. – Mă simt bine?
adică da’ chiar! eu, eu mă întrebam, eu pe mine mă (gândi the English elephant. Iuhuu, the freedom to ask yourself different questions). În tot acest timp: tic, toc, tic, toc, ceva ticăia tocăia. – Băi, ăsta nu e ceas! – Nu e! – E metronom! – Da, sună a metronom. Poc poc sau poca poca – nu mai ştiu sigur, dar cam aşa se auzea. Deasupra noastră se întindea o copertină mare şi roz iar iluminatul prea puternic ne trăgea urechile peste ochi. – Tu nu trebuia să fii în altă parte? – Nu mai trebuie. – Aaa ce bine. – Ce facem cu lumina asta? – Nu ştiu da’ e normal să fie copertina asta aşa roz? – Nu prea. – O rupem? – Da. Şi the English elephant a zvâcnit o dată din trompă, spărgând copertina de marţipan. – E bine aşa? – Da, dar acum crecă putem ieşi prin ea. – Poate suntem într-un tort! – Chiar; hai să mâncăm umpic din verandă.
Dar tot se auzea tric troc sau pic poc. Iar lucrul ăsta pur şi simplu îmi amăra zilele. M-am pus pe plâns cu faţa la blatul însiropat cu rom şi mi-am înfundat bine de tot faţa în bezea să nu se observe chiar foartefoarte clar că sufăr. – Ce se întâmplă? – Ce se întâmplă? – E de la tictoc? – Da, e de la tictoc. – Tot nu ţi-ai dat seama ce e cu el? – Ba cred că da. – Ba eu cred că nu. -Bine. – E de la noi. – Adică? – Avem fundurile prea mari. – So? – Păi se ciocnesc; dansăm, e normal să facă aşa! – Mă păcăleşti! – Cum să te păcălesc? uită-te în jur!
M-am uitat în jur şi am văzut un fund imens cu efecte de textură din corel. – Ce textură e asta? – Ei, pe dracu, e „elephant”, normal. – Prea se potriveşte. – Tocmai! Tocmai că se potriveşte!
M-am mai uitat un pic. – Lasă-mă să mă mai uit umpic, abia îmi trag sufletul cu ocazia asta. – Păi nu ne grăbim. – : ) – : ) -… – E mai bine? – : ) – … – Şi dacă ne oprim ce se întâmplă? – Nimic. – Cum nimic? – Nimic. – Păi nu vreau să nu se-ntâmple nimic. – Atunci nu ne oprim. – Păi şi-atunci cum verific dacă e de la noi? – De la noi e. – Şi ce dansăm? – Un menuet. – Păi şi ne ciocnim aşa chiar şi la un menuet? – Da. – De ce? – Suntem mari. – : ) – Şi ne prostim. – Îţi dai seama cum or auzi creaturile cu urechi mici? – Nu aud, suntem prea sus ca să ne-audă. – Eşti foarte deştept. – Pentru că m-am gândit la toate. – Da’ dacă suntem ca rechinii şi dacă ne oprim din dansat murim? – Nu suntem. – De unde ştii? – Rechinii au altfel de aparat respirator. – Noi câte aparate avem în total? – Cam patru; restul sunt sisteme. – Şi sistemele-s mai bune decât aparatele? – Da. – Nu te plictiseşti? – Elefanţii nu se plictisesc. – Sigur? – Cel mai sigur!
Apoi am ieşit din tort în sala prin care forfoteau servitori în livrele şi ciorapi, pentru că trebuia neapărat să ajung la o toaletă.
îa
28/01/2011 § 9 comentarii
Câteodată
noi facem îîîîîîîaaaaaaaaaaa, şi ei fac clăclă clăclă. Şi noi facem iar îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, şi ei fac clăclă muhu clăclă. Şi-atunci facem Î. A. Î. A. Î. AAAAAAAAAA. ÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎ. AAAAAAAAA.
Şi-n capul nostru fulgii se aprind şi se colorează fosfoserscent, roşu, albastru, verde, mov, galben, merde, ralben, voşu, aov, glbastru, malre, şrengu, neon, ovrad, musalv, ever, turbo, una din ele, sau toate, marginile se împing în creierul nostru cel mai mic, se împing şi îşi fac vânt şi pleacă şi le mai ţinem doar de nişte aţe pe care nu le mai vedem din cauza depărtării, ca şi când ar fi nişte zmei despre care putem bănui că au trecut de un cumulonimbus de rigips, ne aşezăm pe jos ca proştii cu ochii în spaţiul care înlocuieşte poala cu nişte pământ uscat înţesat cu iarbă uscată, cu ciulini uscaţi şi sudaţi, cu ghimpi şi cu şerpi de lapte pe care dacă îi rupi în două varsă un suc alb şi lipicios pe care poţi să-l foloseşti în loc de clei de copac la lipitul scrisorilor extrem de rurale, aproape dispărute. ne dăm seama atunci că avem un cap şi că pe el se întinde aceeaşi iarbă uscată pe care nu poţi s-o smulgi şi ne vine ideea că poţi s-o înmoi în apă, ne aşezăm cu ea în apa de ploaie strânsă într-un bol de sticlă cum de fapt nu există, pentru că în locurile astea există numai ciururi şi străchini pentru animale obişnuite să bea noroi, şi ne scufundăm ierburile în cristelniţă aşteptând ani de zile să se dizolve. Câteodată facem îîîîîîîîîîaaaaaaaaaaaaa. Şi chiar dacă ei fac clăclă, nu auzim nimic, credem că dispar în îîîîîîîîîîîaaaaaaaaaaa-ul nostru, ca într-un gong, sau ca într-un creier străin în care dispare orice gând negândit de el însuşi. Iar la sfârşit nu ne regăsim deloc obosiţi sau împresuraţi de întrebări, ne împăturim frumos pledurile, cănile intră una-ntr-alta şi ne fac să ne întrebăm cum e să bei din toate odată ducând la gură o coloană cu şase toarte, cele două creioane ascuţite la ambele capete ni se aşează la locul lor după urechi, picioarele încep să meargă, mâinile încep să meargă pe lângă ele şi tot aşa până ajungem la primul pat, în cea mai moale pernă posibilă, prin care se foiesc gâşte calde cu guşa plină de urzici.








