Două părţi
29/12/2011 § 15 comentarii
De una se adună crezul, arcadiile, câinii, scările pe care se coboară, de alta iluzia, spânzurătorile, oasele, mesele pe care se mănâncă. Flacăra care trebuia să lumineze masa se afla mereu la subsol. Iar aici în subsol, mereu-mereu şuvoaie. Aici paşi mari şi negri în care dacă-ţi aşezi tălpile ştii tot, te umpli cu tot ce poţi şti, când poţi şti mai mult, apar urme noi. Aici acelaşi ghemuit pe care ni l-am hotărât în deplinătatea facultăţilor iraţionale, iar ghemurile strălucesc unele lângă altele şi flacăra care trebuia să lumineze masa se leagă la un capăt de fir şi se înfăşoară, aici la subsol suntem până la glezne în ceară şi vom mai fi încă, până peste aură, aici punem la cale originea chihlimbarului şi concepem variante de lave încremenite de glaciaţiuni sau de răşini desceţoşate de evaporare. Aici, în partea asta, se află creierul meu mic. Aici echilibrul osmotic şi rezervaţia noastră de balansoare, aici creştem pe-ascuns un pulsar pe care îl vom face mare, atât de mare încât. Va fi contemporan cu moartea noastră nu prea îndepărtată, abia aşteptăm să-l vedem la casa lui. Aici e dincolo, unde tălpile noastre îi ajută pe ceilalţi la mersul pe deasupra prăpastiei. În partea cealaltă, eu vorbesc, fac totul, dau din mâini, montez indicatoare, dau raportul, ţintuiesc afişe în copaci, mă lovesc cu capul de pieptul daţilor în urmărire generală, aici îmi curge sângele din fruntea izbită repetat repetat, ca din şosete el, ca din învârtitoare, ca atunci când măturând cu genunchii pietrişul, ca în fuga dinspre leagăne spre baie, locul cu încuietoare, ca în drumul interminabil însemnat cu şuvoaie, trecând mai întâi peste şosetele albe, apoi lăsând în urmă linii continue, interzisă depăşirea în localitate. Aici eu tac din adânc iar tu creezi o zarvă arteziană cu lens flares şi orbs şi increased radius şi increased humerus ca să plângem mai bine, măriţi orice os prismatic, noi avem deja acei câini puşi bine la păstrare, de pe vremea când circulam pe exteriorul trotuarului, ei îngroapă coralii în oceane, în acele tuneluri bimariane, care fac legătura dintre două mări.
Ferestrele
28/12/2011 § 13 comentarii
Şi toată lumea a plecat din oraş, s-a dus la munte, s-a dus la ţară, s-a dus în ţările calde, iar oraşul e negru şi ud, e rece şi lucios, îţi aminteşti întrebarea despre cum or putea unii oameni să lase noaptea afară pe o vreme ca asta, într-un asemenea oraş, ieşi şi tu cu ea deşi nu are nicio teamă, oamenii au plecat dar multe lumini au rămas, ar trebui poate să le stingi pentru ca paturile goale să se învelească mai bine în întuneric şi să adoarmă, dar poate acolo sunt plante care încă se mai hrănesc. Pe jos e ud şi asfaltul plescăie sub tălpi, tălpile se reactivează, acum sunteţi fără maşinile lor, fără şoferi şi fără abonamente, acum nu mai poţi pleca nicăieri fără să-ţi iei picioarele la spinare, eşti nevoit să ţii seama de ele, trezite la viaţă citesc cu voce tare, citesc plicipliciuri şi pleascpleascuri şi împing la tine ca la un leagăn care se duce la un capăt şi se întoarce la altul, se descheie la şuruburi şi intră în casă. Clădirile sunt aceleaşi lanţuri de cartele perforate, casa e aceeaşi casă de vacanţă, casa de vacanţă e aceeaşi casă în care te-ai născut, te-ai crescut, te-ai omorât când nu erau părinţii acasă, apoi te-ai îmbrăcat în alte schimburi şi ai descuiat când s-au întors, întrebându-i cât de dor le-a fost şi rămânând undeva în hol, pentru ca-n timp ce ei îşi lasă jos din bagaje, vacanţa aia să aibă timp să iasă pe fereastră, înhăţând în grabă şosete şi luându-şi puloverul pe dos, arătându-ţi pentru ultima oară cusăturile şi fluturându-ţi zecile de procente de lână înscrise pe eticheta albă.
V
25/12/2011 § 10 comentarii
„Vorbeşte copiilor şi spune-le să-şi facă un ciucure la colţurile veşmintelor lor.”
ora25 
