ora25

Şi am tras fermoarul peste gură şi sunetul pe care l-a scos maşinuţa pe zimţi a fost un fel de fîs şi din gât mi-au ţâşnit două sunete care m-au stropit în cerul gurii da’ nu le-am scăpat, le-am trimis în mina din stern, acolo unde se află marele zăcământ, ăla neexploatat, care ar îmbogăţi juma de ţară şi ar transforma în locuri de muncă toate locurile de veci.

patrulăm patrulăm, vântul care mi se înfige în spate e mai tare decât vântul care mi se înfige în piept, alege repede fără să te gândeşti – inimă sau plămân – şi departe se vede un soare roşiatic, e noapte cu soare şi soarele stă acolo, în capăt, patrulăm patrulăm astăzi testăm pungile de hârtie maronie, pungile de aprozar pe care le umpleam cu piersici, astăzi le umplem cu ce avem şi le purtăm, mai întâi la soare, poate cândva şi la umbră, mai întâi la acest soare nocturn. Dar în urma patrulei o voce; întreabă de ce şi e suficient, orice de ce e suficient ca să spargă un soare nocturn în fărâme, să-l pună ca pe-un bambilic pe-o şină, să trimită peste el un tren, vagonul şapte, clasa a doua, viteza a treia, la parter. patrula îşi ascultă bocancii toca, toca, tocatocatoca, aceea nu a fost o voce de curaţ, caolin şi feldspat? şi cocorul de hârtie albă spre cine a zburat? şi dacă s-a lovit de noi era bine? dacă s-a lovit de noi a fost cu răutate aruncat? dacă s-a lovit de noi era un semn secret? patrula răspunde că nu, cocorul i-a intrat drept în piept, cocorul a ieşit printre vertebre, cocorul a făcut un loop şi a intrat direct în măduvă, sau poate ordinea a fost pe dos, inimă sau măduvă sau plămân, s-au auzit şi păreri cum că la început a intrat în urechi, întocmai ca o voce care întreabă de ce, care te opreşte cu un de ce în timp ce tu alergi alergi, să prinzi ultima picătură din soarele roşu care curge, să nu spargi eprubeta sterilă în care va trebui să o duci la developat, nu mai ştii cu picătura ce s-a mai întâmplat, dacă e tot acolo şi atârnă atârnă ca un spânzurat, dacă ai prins-o, dacă s-a prelins în crăpăturile din asfalt, dacă s-a evaporat, a existat, probabil că a existat, probabil că, dar pe tine te opreşte un de ce din alergătură şi staţia aia pe care o faci te sfărâmă, sosirea putrezeşte instant, fibra se transformă în var, sucul se transformă în zdrenţe, şi-ţi spui şi tu de ce-ul tău pe ascuns, de ce-ul tău îşi frânge mâinile, mâinile tale curg frumos pe lângă corp, toca, toca, tocatocatoca, patrulăm patrulăm, patrulăm la infinit, patrulăm în gol, patrulăm în plin…

*

Şi aici începe tot cu astăzi am.  Descoperit că în manşeta hornului mi-a înflorit un pâlc de cimilituri roşii roşii, clenciul e-n rizomul lor şi poate fi auzit stând în cap chiar sub picurător. Cimiliturile îşi scutură petalele şi cum prinzi una, cum trebuie s-o răstălmăceşti, altfel fumul se încurcă la ieşirea din horn iar cumuluşii, în loc să se transforme în perne şi oi călătoare, încremenesc, devin sticloşi, iar pentru o ploicică cât de mică trebuie să-i spargi cu ciocănelul de siguranţă şi o poţi păţi rău. Eu mi-am împrumutat ciocănelul de siguranţă unei voci, în timp ce scăriţa babel am dat-o la schimb pentru o  cheie sol de pace cu trei cojoace. Astăzi am vrut să văd ce se întâmplă dacă trag ghicitoarea spre mine cu urechea din altă parte, din partea cu moartea, na, câmp nedefinit – şi nedefinit şi uscat şi cu anii luaţi – şi-am stat în cap sub dispozitivul antipăsări şi antiscântei, rugându-mă ca în el să se prindă măcar o antiscânteie şi o antipasăre, să le duc la laborator, să primesc insignă cu ursuleţ fără să învăţ pentru proteza de ctrl, cum şi alţii primesc noroc când găsesc trifoi cu patru foi. Şi stând aşam, în loc să primesc dezlegare cu italice, văd cum se apropie de mine un stârc numai ochi. Un ochi. Unul da’ pătrunzător. Reflectată aşa într-o perspectivă ochi-de-stârc, ca Michèle Laroque în clinul lui Daniel Auteuil, mi-am dat seama că e timpul să le uit. Pentru o înflorire roşie roşie, cimiliturile trebuie uitate o dată la trei zile. 

Am primit o veste foarte bună, o fi veche, aşa se întâmplă la mine, spuse duamna de după gratii, veştile bune ajung gata învechite, fac multe opriri, să ia în ele cât mai mulţi călători, primăvara călătorii sunt nesfârşiţi, se întorc ciripind din ţările calde, ştiţi, vestea cea bună este că, aici îşi şterse gratiile cu o batistă parfumată, duamna obişnuia să inhaleze batistele cu tot cu flori, nasul ei poleniza colţurile cu lăcrămioare brodate, diabolice lăcrămioarele acestea, ştiţi, să răspândească ele aşa parfum delicat doar pentru a atrage albinele, urmărind unicul scop murdar de a-şi asigura polenizarea, duamna sughiţa printre gratii iar la sughiţul dânsei gratiile se-ncovoiau de milă, ştiţi, spuse ea cu un zâmbet băltind de jale, vestea cea bună este că arhiepiscopia are spălătorie, spălătoria ‘Ţarina Păstorului’, dotată cu utilaje străine, curăţă atât veşminte preoţeşti, cât şi diverse alte tipuri de textile. Duamna îşi trase nasul, inhalând ultimele rădăcinuţe aţoase şi înghiţind un suspin noduros din care va creşte mai întâi un carpen, apoi un curpen, apoi un cârmâz. Mă voi ridica şi îmi voi duce batista mea mai departe, spălătoria arhiepiscopiei va găsi cu siguranţă o cale de-a curăţa nevrednicele lăcrămioare şi de a le-ntoarce la drumul cel drept.