ora25

Şi poate în noaptea asta vom fi solemni, vom începe cu mottoul din Bataille „Ma rage d’aimer donne sur la mort comme une fenêtre dans la cour” şi vom spune că se anunţă drăguţ, vom spune că iar urmează să drăguţim lucrurile mari, apoi după câteva pagini din acestă Enciclopedie a Morţilor, îl vom petrece pe 2012 până undeva, scriind în catastif cine l-a spălat, cine i-a legat mâinile, cine i-a pus flori pe piept, cine i-a pus bănuţi pe ochi, cine i-a turnat vinul, cine i-a aprins lumânarea, cine i-a pus capacul, cine i-a bătut cuiele. Sau poate, dimpotrivă, vom deschide Cartea Fluturilor şi vom citi despre marea sete, când bărbaţii pândeau ieşirea fluturilor din crisalide pentru a le linge aripile încă umede,  despre marele somn, când femeile îşi ungeau pleoapele cu radiu pentru ca fluturii de noapte să le culce ochii sau despre marea foamete, când bărbaţii îşi tundeau femeile şi din părul lor ţeseau pânze pe care le puneau la ferestre, aşteptând în întuneric ca fluturoaicele venite la parfum să-şi depună ouăle, culegându-le şi pregătind omletele pentru micile, foarte micile dejunuri. Sau poate că atunci când pragul se va umple de sorcove, motanul îşi va zvâcni în uşă picioruţul lui de oţel, trântind-o, iar eu îi voi spune bravo, motane, închide tu ce deschid eu.

Strânge pumnul, îmi spune, iar eu nu, strânge pumnul că nu-ți fac nimic, și eu nu, știu că nu-mi face nimic dar cu pumnul nu așa se face, n-are decât să stea și să-l urmărească, dacă ai răbdare și nu-l scapi din ochi, ai această șansă de a surprinde pumnul strângându-se. Nu poți strica pactul cu întâmplarea într-atât încât să-l strângi la comandă. Cu atât mai mult cu cât știi că cel care-ți cere asta merită să intervii, să te îmbraci în propria-ți mână și astfel deghizat să te strângi sub ochii lui. Strânge pumnul ăla odată, îmi spune, iar A. stă în spatele meu și râde, incredibil cât poți fi de încăpățânată, nu pot să-nțeleg de ce nu vrei. Pumnul lui stă strâns pe un colț de masă. Are toate coastele ridicate, e abrupt, între falii păsări mici își fac cuiburi, le urmărim cum fixează crenguțe și pufi, cum fac pătuțul nupțial, cum se cocoață unele peste altele, cum fac ouă pistruiate și cum se-așază să le clocească, pumnul lui stă strâns ca un nod și așteptăm o nouă generație de pui, numai să nu se clintească, numai să nu se răsfire cu cuiburi cu tot, numai să nu auzim pocnet mărunt, să nu simțim albușurile încleindu-ne cipicii. Strânge odată, îmi spune, și cu pumnul nelocuit lovește puternic în masă, păsările din cuiburi saltă puțin, ca pe valuri, dar într-o secundă sunt din nou așezate pe ouă, cu aceeași privire neperturbată, trimisă undeva în față. A. râde și se enervează și râde și iar se enervează, da’ strânge naibii, femeie, odată, că dacă nu strângi tu, îi spun eu. Și îi spune iar întrebările lui încetează, pumnul lui se înmoaie, cuiburile se înmoaie, casa se înmoaie toată și în curând o să ne înecăm dar toată lumea e mulțumită, A. că a pus capăt, el de faptul că mica superstiție e așa cum și-o dorea. Zâmbește cumva amețit, acum se întreabă de ce n-am vrut să strâng și bea din întrebarea asta până spre dimineață. Dimineața e fericit și-mi vine să-i arunc în față o ciorbă de potroace, m-așez cu mâinile în poală și strâng, cu policele afară, cu el înăuntru, cu el afară cu el înăuntru, cu el afară cu el înăuntru, la fiecare strânsoare gândesc un lucru care să se potrivească, să ceară afară sau înăuntru. Găsesc.

De boare, de adiere, de auroră, de abur rozaliu, de pâlpâiri, de nuanţe palide, de freamăt, de fulg, de penumbră. Prea pastel, prea ca la ţară. Şi punerea lor „în termeni” scurtând, retezând, exact ca atunci când venise pe vârfuri şi cu degetul peste buze murmurase un şşşş pentru ca-n următoarea secundă să o asculte astfel, să tragă un răget zguduitor, surpând ditai castelul de piatră, îngropându-se bine mersi, iar adierea fâlfâind, şi retezată şi intactă, înghiţindu-şi vestea bună şi răsucindu-se pe călcâi, foşnind, plecând, întorcându-se peste o vreme, de data asta cu biciuşca de jucărie pentru caii din carusel, hopa ţopa prin dărâmături, mai cu sprinteneală, atunci, mai cu zvâc, atunci, iupiiii ce şotron 3D, nici prin cap nu mi-a trecut, cum se poate el desprinde din plan şi cum îşi ia el din molozul ăsta volum, ea tot sărind pe câte-un bolovan şi tot numărând căsuţe, pocnind din biciuşca de jucărie, jmaf jmaf, ce mai şotron în relief, ţopăind pe picior, pe mână, pe cap, obosind, culcându-se pe el, ascultând căsuţa cu numărul 5, aham, cam tare cam tare, dar pe terenul ăsta accidentat s-au dus termenii de adiere, de boare, se face curent, e un sistem de curenţi acesta, ce mai şotron la curent cu forfota, trosc, înc-o biciuşcă de jucărie, iar el răsucindu-se cu faţa în jos, să nu i se mai vadă numerele desenate cu cretă, să nu se mai citească liniile, cu faţa în jos, ea tropăind încă puţin, eu agăţată de bătătorul de covoare, privind peste bară, răsucindu-mă, ţinându-mă cu picioarele, privind cu capul în jos, amintindu-mi se spânzurătoare, spânzurătoarea pe filme, din nou, avea şi ea câteva titluri, se tot repetau, Terms of Endearment ieşea cel mai des, dar nouă nu ne păsa de conţinut, doar de titluri, ăsta, Full Metal Jacket şi My Beautiful Laundrette. Ne descurcam cu foarte puţine iar când apărea Ghost o foloseam pe post de jolly joker, chiar dacă surpriza din oul kinder, aceea numită Sarcofagus, însemna mult, mult mai mult, iar I. era încă foarte departe de periplurile ei africane. La mulţi ani, I., ştii că-s întârziată. Privind cu capul în jos şi amintindu-mi de spânzurătoare şi amestecând-o pe I. în termenii ăştia de auroră, uitându-mă la scânteia ţopăitoare şi întrebându-mă, a mia oară, cum o fi dosul de palmă pe care-l simţi când îi întinzi o floare, jap, am alergie, unde se-nghite el singur şi cum se prelucrează, pentru ca vocişoara să rămână suavă, aşa cum a rămas în cazul ei, cum stă flacăra peste lampă la câţiva milimetri de fitil, nu lipită, nu din el ieşind, şi de ce, de ce mai face toate astea, oare.

În timp ce el cu faţa în jos, ascultând alaiul de excavatoare şi de picamere, încredinţându-se utilajului greu, închinându-se la macarale şi manipulanţii conştiincioşi, care şi-n zilele de sărbătoare îşi suflecă mânecile şi forează vârtos, amenajând scuarul rezervat aruncătorilor de petarde. Eu uitându-mă la săriturile micuţe, la bagheta cu magie pentru copii, păstrând şi agitaţia alunecoasă, nu doar clipocirea şi pata de soare, păstrând mai mult insistenţa şi întrebându-mă câtă tristeţe e-n ţopăiala aceea, de la un moment dat forţată, dar îmbrăcată frumos, cu hainele de duminică, în danteluţe strălucitoare.

Își desface oasele încet încet, cu mâna dreaptă descheie falangele mâinii stângi, desparte cu grijă fasciile, ajunge la încheietură, scoate din micile găici de piele cureaua ceasului, ia un cleștișor, smulge limba metalică a cataramei, trece cureaua prin cataramă, verifică atent alunecarea, aproape mulțumit, se poate face un laț perfect, pentru un gât subțirel, duce vechiul ceas la ureche, ascultă secundar, nu e suficient, strecoară un vârf  de ac între gemuleț și cadran, apropie ceasul iar, secundarul se învârte tot mai greu, dar ticăitul rămâne neschimbat, rubinele clincăne pe dedesubt și fără ca minutele punctiforme să fie arătate cu degetul, nu-i place asta, niciodată nu i-a plăcut, ca despre ceas să se vorbească trivial, ceasul lui are brațe nu limbi, you are not old enough until thou art old, clipește, de câte ori? cam de câte ori se clipește… cam de câtă umezeală are nevoie un ochi… cam de câtă măsură ca să nu fie lac… cam de cât deșert se-mprumută ca să nu se înece. Clipește cât să își apropie. Cât să nu usture. Cât pojghiță. În clipita aceasta intru eu. Încerc să-mi scot fularul și nu reușesc decât după strangulări repetate, întâi mi se încâlcește în păr și mă gâtui nervos, trăgând de încolăceala care nu se mai desface, apoi fularul mi se agață-n cercei, apoi rămân blocată într-o baba-oarba, cu fulăreala înfiptă în agrafă. Te-aș ajuta, aud prin colacii lânoși, te-aș ajuta dar tocmai mi-am dezlegat mâna stângă. Nu-i nimic, reușesc de una singură în final, gândind dificultatea dezbrăcării, gândindu-mă la sărmanii claustrofobi blocați în propria haină, poate chiar în propria piele. În timp ce strâng falangele de pe jos, în timp ce le împăturesc într-un șervețel, în timp ce le pun în sertarul noptierei, el ia cureaua pregătită, cu jumătatea perforată petrecută prin paranteza de metal, desface trusa sanitară și scoate din ea o fiolă. O spânzură. Viața fiolei se prelinge pe jos și așteptăm tăcuți să se evapore. Rubinele clincăne, brațele stau pe loc. Când nu mai rămâne nici pic de luciu din ea, întreb, algocalmin a fost? A fost, spune. Dac-a murit înseamnă că atârna destul de greu, incredibil de greu, îmi răspunde.