ora25

Și mă uit cum joacă ei biliard și îl aud pe el c-o seară în urmă, aaa, mâine știu ce facem, mergem să jucăm biliard, și ei dau cu bățu-n bilă și probabil că verdele imită iarba, iar eu stau pe-o bancă, sunt multe băncuțe, e un amfiteatru, e un stadion, mă uit ca la fotbal și-n club nu mai e nimeni în afară de mine, îmi plouă în cap, dacă nu mi-ar ploua în cap aș crede că meciul se ține cu acoperișurile închise, eu aștept să văd pozițiile lor de biliard, cabrările lor de biliard și bombările lor de biliard, să studieze și ei vârful bățului, să lustruiască și ei bilele, să ocolească masa ca pe un animal, căutând un unghi extraordinar, și ei joacă trist, cocoșați, se strâmbă a pagubă la fiecare lovitură, nu e niciunul încântat, nu le reușește nimic iar pe mine mă plouă ploaia prin tavan dar nu vreau să mă mișc de sub gaură, informația meteo e prețioasă, apoi suntem rugați să plecăm, se închide devreme, o să mergem în alt club, dar în stradă aflăm că toate-s închise de mult, ne pare rău – nu există viață de noapte, ne ducem la el acasă și casa se umple și ochii se înroșesc, mă uit cum se înroșesc ochii și îi întreb dacă-i ustură și ei spun da și chiar mai rău, îi ustură și timpanele, explică ceva despre mediul foarte toxic în care ne aflăm, apoi se vaită sau se bucură sau își plâng de milă, nu înțeleg, cum mâncau biscuiți cu gem, cum dormeau în scările de bloc, cum rugau câte-o adolescentă să-i împrumute cu un leu, cum confecționaseră jetoane false, cum cereau călătorilor bilete folosite ca să le deconteze, cum umpleau butelia cu gaz doar pe jumate ca să fie trimiși mai des, cum își făceau freza cu apă și sare de lămâie, cum vindeau lucruri găsite pe jos, puținul e subiectul, nu neapărat sărăcia, se minunează mai mult de ușurința cu care au trecut prin întâmplări inimaginabile pentru aranjații, dotații, realizații de-acum, am impresia că toate astea sunt secrete, că nu poți spune c-ai mâncat biscuiți cu gem cuiva care n-a mâncat biscuiți cu gem, sau dac-o faci, atunci trebuie să fii atât de sigur pe friptura ta, încât biscuiții cu gem să fie un grain de beauté pe mutra-mplinită. Dar ei au ochii tot mai roșii iar mie nu-mi inspiră milă. Încerc să îmi dau seama dacă au fost vreodată creaturile zdrențăroase pe care le evocă și ce fel de creaturi iritate optic sunt acuma. Vreau acasă. La un moment dat el își cere scuze – vorbim numai de-ale noastre, tu nici biliard n-ai jucat, săraca de tine, te plictisești de moarte. Dar eu nu mă plictisesc când am ocazia să mă disociez, pentru mine disocierea e o activitate foarte antrenantă, aș spune că tocmai trăiesc intens.

Să iubim bananierii

palmierii
și fesierii

genunchierii
și gleznierii

ei sunt pe-acest pământ
un simbol al ________ .

Mi-e puțin rău, zisesem. Și mi-a oferit fiecare un rău de trebuință. Primul mi-a zis că e de la carne, de la ce se bagă-n carne: bine că ți-e rău, că mi-am amintit să te întreb ceva. Să te rog ceva! Vreau să te rog ceva! Am luat de sărbători niște pui american și niște porc canadian și niște curcan mexican că a fost ofertă la metro. Și când să le amestec, nu se amestecau! Se separa puiul de porc și porcul de curcan și curcanul de pui și nu am izbândit cu rulada. Vreau să te rog să îți aduc câte o mostră din fiecare, să dai la motan. Că motanii cică sunt mai deștepți decât câinii și nu mănâncă dacă e ceva stricat. Părerea mea e că de la carne ți-e rău. Totul e injectat. Totu-i injectat pe lume. Apoi cineva a zis că e de la ness. Eu după o cană de ness fac ca trenul. Chiar și dacă mănânc ecler cu ness fac ca trenul. Cineva mi-a zis că răul e de la răutate. Trebuie să alung gândurile negative. Gândurile negative se întorc împotriva mea. Știu că-ți place să mă ironizezi și să mă iei peste picior, dar toate chestiile astea se întorc împotriva ta, așa-i corect, eu mă bucur că ți-e rău, așa iese la iveală cine are dreptate. Iar altcineva mi-a zis că am apendicită. Ce-ai mâncat azi? m-a întrebat. Un covrig, am zis. De care covrig? m-a întrebat. Cu susan, am zis. Vezi! Puteam să jur! Ai apendicită și trebuie să te operezi că imediat poți să faci peritonită. Am recapitulat iute toate relele propuse și am constatat că doar apendicita cere măsuri rapide. Am pus mâna pe telefon și am sunat la clinică: vreau să mă programez azi, când aveți o oră liberă. Încercați pe la șase, mi-au zis. Ca să știți ce vreau, vin pentru o operație de apendicită, mulțumesc. Pe la două nu-mi mai era rău deloc, dar mi-am zis că și-așa ziua e compromisă, mai bine profit de ocazie și mă operez, măcar scap de-o grijă. La trei eram în clinică: am o programare pentru ora șase, dar văd că sunteți liber. M-am dezbrăcat, m-am întins pe masă, medicul m-a privit umpic, apoi mi-a zis: până la patru vă fac anestezia, apoi am programat pe altcineva, îl rezolv, de la cinci la șase vă tai și de la șase la șapte vă cos. I-am zis nu, nu e bine, vreau să dureze puțin, renunțăm la anestezie, iar eu vă plătesc și anestezia. Medicul a fost de-acord, m-a dezinfectat, mi-a tăiat pielea, apoi iar pielea, apoi iar pielea, m-a rugat să nu tușesc, a decupat din mine un săculeț, a extras săculețul, mi-a dat voie să tușesc, m-a cusut, a făcut nod, apoi mi-a zis Încercați să tușiți ușor! A fost bine. În juma de oră nu mai avea ce face. Până mâine să nu tușiți puternic și să nu mâncați pilaf! N-a vrut să-mi ia și banii de anestezie deși am insistat și i-am zis că sunt foarte foarte mulțumită. Mi-a zis că nu poate să-mi ia bani pentru anestezie pentru că am fost foarte foarte cuminte apoi mi-a propus să mai vin. Dacă mai vreți vreo intervenție chirurgicală, m-aș bucura să mă căutați, noi, ăștia cuminți, trebuie să ne ajutăm între noi.

Sau poți să aștepți până îngheață apa, până când apa face coajă, poți să vii cu o foarfecă și să decupezi, să aștepți până iese soarele și să tai cu foarfeca o pojghiță tot mai apoasă, până când foarfeca va trece aproape inutilă prin valuri, secționând ultima picătură-nghețată, e important să ajungi la ultima picătură-nghețată umpic înaintea soarelui. Apoi poți să te așezi la masă și să ceri paste. Și să încerci să pui umpic de ordine în pastele tale. Să pui pastele cap la cap. Nu e bine să mănânci dezordine. Îți iese prin piele ca la păsăretul mâncător de creveți. Apoi îți vei privi mâinile și îți vei spune – duamne, cât am mai luptat cu mâinile goale! Te vei ridica în picioare, te vei sprijini în mâini, mai precis în rândul trei de falange, și-ți vei spune – duamne, ce important este rândul trei, ce important a fost întotdeauna față de rândul unu și rândul doi, și te vei sprijini în ele iar ele se vor sprijini în cocă, și va mirosi a cocă, îți vei spune – cândva, aici, a fost un cozonac în devenire, greutatea oamenilor era susținută cândva de-un aluat. Sau poți să ieși pe balcon, să privești fenomenele meteorologice în dialog, poți să ai un dialog cu ele, poți să privești arhitectura și electricitatea, poți să îți ții respirația „giving the gift of its absence” ferestrelor care n-au nevoie de ea. Apoi îți vei spune – duamne, în celofanul privirii mele învălui eu acest oraș, și altele – și altele, îl pregătesc ca pe-un buchet de flori, ca pe-un pachet cu smochine. Și în clipa în care vei termina de împachetat, vei începe s-auzi celofanele altora, foșnind pe-ntuneric, cineva își va ține respirația pentru a nu-ți aburi celofanul, „giving the gift of its absence”. Și vei vedea botanica, industria, demografia, și urbanismul și meteorologia și geometria și fizica și vei îngheța pe balcon, conservându-le în înghețul tău. Și îți vei spune – odată înghețate, sunt mai ușor de transportat! Vei lua un lighean, îl vei pune în mijlocul casei, în el îți vei încălzi picioarele. Sau poți să mergi pe mijlocul drumului. La stânga valuri, la dreapta valuri, curgând din tine, cel decupat ca să încapă pe mijlocul drumului, părând că separă sau închipuindu-și că separă, vărsându-se la stânga și la dreapta. Și te vei așeza la o anumită distanță față de un copac, așteptând ca distanța să se modifice. Dacă trunchiul se va îngroșa și crengile și rădăcinile se vor întinde, sau invers, și dacă pământul se va încreți sau se va surpa, nu contează. Tu trebuie să aștepți copacul să vină sau să plece. Iar vântul va bate și el dintr-o direcție. Iar în timp ce te vei spăla pe mâini cu săpunul de la hotel, te vei întreba de ce e atât de mic, îți vei răspunde că e pentru un număr limitat de spălări, te vei uita la el ca la un memento mori și ca la un întinde-te cât ți-e plapuma. Te vei minuna că unii oameni sunt atât de prevăzători. Atât de prevăzători încât să propună sfârșiturile ca garanție și atât de prevăzători încât să inventeze „posibilitatea de prelungire”. Ca și când le-ai putea cere lor prelungirea.