ora25

Am făcut niște calcule și am hotărât că anestezia generală nu mi-a răpit câteva ore din viață, ci mi-a adăugat câteva ore, adică mi le-a luat dintr-un loc unde erau inutile și le-a pus mai încolo, pentru când o să-mi trebuiască. În sfârșit un sistem piramidal care mă interesează.

Pentru prima oară mi-a dat prin cap să o întreb pe mama dacă medicul care m-a adus pe lume i-a luat șpagă. Da. Medicul a cerut: înțeleg că lucrați în proiectare, ați putea, vă rog, să-mi faceți rost de o rolă de scotch? O rolă de scotch care aparținea statului.

Veronica a adoptat un pui de găină. Femeia de serviciu i l-a încredințat, apoi a murit de leucemie. Veronica doarme cu puiul de găină în pat. Puiul de găină stă pe un pui de pernă într-o căciulă de blană. Ziua, puiul se ține după Veronica prin casă. Când Veronica închide ușa, puiul o ceartă.

Roxana intră în casă apoi se duce și se spală pe mâini pentru c-a pus mâna pe clanță. Roxana își pune ciorbă în farfurie apoi se duce și se spală pe mâini pentru c-a pus mâna pe polonic. Roxana duce lingura la gură apoi se duce și se spală pe mâini pentru c-a pus mâna pe lingură. Roxana se șterge pe mâini apoi se spală pe mâini pentru că a pus mâinile pe prosop. Roxana spune că n-a văzut niciun medic căruia să-i spui mulțumesc și să nu-ți răspundă credeți-mă, am buzunarele pline de mulțumescuri. Un motiv întemeiat pentru a se spăla cât mai des pe mâini.

Kitsune e dușmanul meu de noapte.

Doamna cu cățelul a pândit pe fereastră de când am plecat de-acasă până când m-a văzut intrând în bloc, apoi a alergat pe scări și mi-a întins trei fire de lisianthus, spunându-mi: îmi pare rău că nu sunt cinci.

Psihiatra i-a recomandat o carte care îi va schimba percepția. Cartea se cheamă „Boala ca o șansă”. El a privit biblioteca din spatele psihiatrei și a descoperit și acest titlu, printre multe altele: Boala ca simbol, Boala ca putere, Boala ca limbaj, Boala ca oglindă, Boala ca luciditate, Boala ca purificare, Boala ca o pradă, Boala ca o artă, Boala ca al șaptelea simț. Un singur titlu lipsea din raft: Boala ca sănătate.

Pe doamna Dima toți o crezuseră nebună, până când au aflat că suferea. De Alzheimer.

Tata le povestește tuturor ce mai e pe la țară și cum ultima oară s-a întors de-acolo cu un sac de lămâi, că a fost un an excelent pentru lămâi și pentru berea germană. Când era mai tânăr povestea ce frumos a fost cu avionul, cum întindea mâna și mângâia coroanele copacilor și cum a și cules câteva nuci din zbor.

Per ansamblue, fiecare îl întreabă pe fiecare cum se simte, lucru care până acum nu s-a mai întâmplat. Și cum stau eu așa în capul mesei,  și cum fiecare stă de fapt într-un cap al mesei, la un moment dat am o sticlire și mă întreb care dintre noi e Marina Abramović. Apoi îmi dau seama că absolut niciunul și mă liniștesc.

Aflu de la horoscop că pentru a avea bani, sănătate și protecție divină trebuie să îmi confecționez un talisman din plantele care îmi poartă noroc: faceți un săculeț cu ierburi provensale pe care să-l purtați mereu la gât. Dar eu nu mă mulțumesc doar cu atât, eu vreau un talisman și mai puternic, o să port și-un săculeț cu Vegeta.

La Iași e bine întotdeauna. Acum Iașiul era mai strâmt. Stăteam în fața unui zid alb care împrejmuia Iașiul. Dacă o să intru, o să fac stânga, îmi spuneam, n-o să merg drept, precis nu se poate, dar nici pe la dreapta n-o să o iau. Dincolo de zid, la nici doi pași, te izbeai de o catedrală neogotică. Era prea aproape ca să poți privi, oricât ți-ai fi dat capul pe spate, practic erai strivit între zid și catedrală. Asta e Trei Ierarhi, trebuie să fie, îmi spuneam, evident, au reinventat-o, dar nu se poate să fie altceva, altcineva, altcuiva. Era amenințătoare. Dacă o priveai mai mult de un minut, din ziduri începea să iasă fum. Un fum gros și negru. Când te opreai din privit, fumul se retrăgea. Câteodată eram cu cineva. Îi spuneam: în fine, nu asta căutam, hai să ne tirăm mai repede de-aici că pierdem vremea. Simțeam o mulțumire nervoasă, câștigasem o scurtă răfuială cu catedrala. Am făcut stânga și am mers tot drept, până când spațiul a început să se lărgească, nu mă mai înghesuiau nici zidul, nici catedrala din nicio latură. Se vedea o pădure, mă duceam spre ea teleghidată. Cineva  bodogănea: nu știu de ce mai alegi orașe, dacă de fapt nu vrei decât păduri, chiar irosești orașele. După primele rânduri de copaci, de mărăcini, de tufe de mur și de alun, se căsca un ditamai șanțul, foarte neted și fin. I-am zis cuiva cu entuziasm: o albie de râu secată, oaaa, coborâm! De parcă albia secată ar fi fost o raritate în căutarea căreia eram de mult. Am coborât și m-am cam încurcat – albia era exploatată. De-a lungul ei se întindea o cale ferată iar pe margini erau vagonete cu calcar. Cineva mi-a strigat: aveți grijă la tren! În albie, nu foarte aproape, mai erau câțiva oameni. Păreau toți foarte bucuroși c-au ajuns acolo și din când în când îmi strigau sfaturi din preaplinul bucuriei lor. Eram un fel de aleșii albiei, încrederea, simpatia și respectul reciproc erau implicite. Mi-am pus jos rucsacul și am scos din el un telescop steampunk care, prin faptul că era îngrozitor de aspectos, îmi dădea un aer de explorator diletant. Mi-era puțin rușine cu el. Contrasta aiurea cu restul echipamentului meu, superjerpelit (deci credibil). Am început să privesc în lungul albiei prin telescop și, cu același telescop, să fac poze. Prin telescop, pereții albiei se curbau până la cer, în cap îți cădeau ierburi și oameni, florile de sângele voinicului erau mai mari decât macaralele, dar cel mai ciudat lucru era că peisajul se afla într-o perpetuă mișcare. Albia șerpuia la propriu, se încovriga, se întindea, se sucea într-o rână, se comporta ca un fotomodel căruia i se spune să pozeze în cât mai multe poziții. Stăteam cu telescopul la ochi și lăsam albia să îmi arate ba o cocoașă, ba un umăr, ba un decolteu, ba un dinte mușcând din buza inferioară. Lucrurile care împodobeau albia se mutau și ele, ieșind în prim plan sau estompându-se, mărindu-se sau micșorându-se, sau răsturnându-se unele în altele, formând mozaicuri, din fiecare mozaic născându-se un alt peisaj, un alt organ, o altă catedrală.

Mă plimbam pe niște culoare de sticlă paralele cu alte culoare de sticlă. Priveam prin pereții de sticlă la oamenii paraleli. În spatele meu era o femeie care puncta niște detalii pe care trebuia să le urmăresc. Pe culoarele paralele lucrau niște femei. O recunoscusem pe Ema de la Federație. Picura cu pipeta substanțe pe o lamelă pe care i-o întindea unei femei așezate în dreptul unui microscop. Lângă Ema, am recunoscut-o apoi pe femeia cu părul de aur care se hrănea doar cu sâmburi de măr. Să-mi dai mie sâmburii, spunea, când te vedea mușcând din măr. Ținea pe umăr un aparat de radio voluminos și asculta cu urechea lipită de boxă niște bâzâieli. Tu auzi bâzâielile, nu-i așa? mă întreba. Da, îi spuneam, mă gâdilă chiar. Eu m-am obișnuit cu ele, nu le mai aud, acum aud printre ele. Seara stăteam în canapea și mă uitam la norvegiene, bengaleze și abisiniene. Zăceam și nu puteam să fac nimic pentru a trage draperiile. Lumina zilei nu mai avea voie să intre. Mă uitam încontinuu la norvegiene, bengaleze și abisiniene și din preaplinul acesta mi-a venit în sfârșit o idee care să mă ridice în picioare – trebuie să le omologhez. Trebuia să omologhez odată abisiniana de pădure. Arăta ca o bengaleză. Am ieșit din casă, m-am întâlnit cu traficanți, intram în casele lor învelite în blănuri scumpe, mai târziu omologam motanul încălțat, ajunsesem un nume, încălțămintea de motan avea proprietatea mărimii universale, puteai descălța motanul de rasa lui și te puteai încălța cu ea, era bătaie, erau licitații, primeam oferte extravagante de la snobimea cu bani. Dacă vrei să-ți iasă bine, trebuie să ți le faci la Institutul de Biologie Marină, îmi spunea cineva. Trebuia să-mi fac niște analize. Institutul de Biologie Marină era un fel de izvorul părintelui cutare. Puțină lume știa. Asta ar fi presupus să mă duc la Constanța. Nu mă interesa. Nu mai suport să văd cazinoul, spuneam, nu mai suport să privesc în ochi degradarea. În plus nici nu mă interesa să-mi iasă bine analizele în locul în care ies bine analizele, mă interesa să-mi iasă bine în locul în care ies rău. Femeia care mă însoțea pe culoarele de sticlă mă întreba dacă îmi înțeleg contribuțiile. Erau destul de greu de discernut printre contribuțiile altora, dar ăsta era un lucru bun, faptul că se confundau. Era ca și când mi-aș fi privit de după ușă propriul copil jucându-se cu alți copii fără să se facă în niciun fel remarcat, contribuțiile mele se adaptaseră perfect, cu cât le distingeam mai greu, cu atât eram mai mândră de ele.

Se făcea o anchetă. Când auzeau cuvântul anchetă, toți se gândeau la Camus și la Kafka. Eu, când auzeam cuvântul anchetă, mă gândeam că e momentul să tac. Cândva am luat hotărârea asta că mie nu-mi servesc anchetele. Tăcerile de felul ăsta sunt un reflex consolidat. Nimic nu pare mai ușor în timpul unei anchete. La Kitsune mă irită timpii morți. Dacă îi rezerv o oră de joacă, ar trebui ca de ea să alerge nonstop, nu să se ascundă după draperie ca să pândească. Și totuși din antrenamentele lui vânătorești, 90% e pregătire statică. De multe ori mi se pare că mai are puțin și adoarme. E stupid să te uiți la documentare despre viața sălbatică în care căprioarele dansează sub nasul animalelor de pradă și alea nu fac nimic. Leii par dereglați, de ce nu profită, de ce stau tolăniți și cască cu ierbivorele păscând în aceeași cameră. Și chiar și acelea, de când își permit să umble relaxate? Se făcea o anchetă, guvernul acuza că totul e întâmplător iar acuzații trebuiau să demonstreze că nimic nu e întâmplător. Mi se părea, evident, o capcană. Tăceam. Mă simțeam foarte bine tăcând. Mi se părea că e treaba altora să vorbească. El a ieșit în fața ziariștilor, a cerut un microfon și a început să vorbească: dacă totul ar fi fost întâmplător, nu am mai fi văzut aceste lucruri niciodată. Toate lucrurile de care vorbea se întâmplau pe cer. În timp ce vorbea, mă uitam la cer și lucrurile de care amintea se reîntâmplau ca niște martori. Primele au fost carele spațiale. Arătau ca niște care de luptă făcute din lentile uriașe. Umblau pe cer liniștite, făcând tot ce se putea face pe înțelesul proștilor, arătând adică ce se poate face când roțile sunt niște lupe imense și când toate piesele carului sunt fel și fel de lentile cu concavități și convexități diferite, cu cilindrii și aberații sferice diferite, cu o infinitate de distorsiuni posibile datorate mobilității sau condițiilor meteo. Erau mai mult decât niște antene optice, erau niște fabrici. De-aia e bine să taci, îmi spuneam, urmărind cu privirea carele de sticlă. Guvernul acceptase această probă. Colora deja în roșu o mare felie de pie chart cu cât câștigasem noi. El a continuat cu al doilea argument. Dacă totul ar fi fost întâmplător, nici incandescență dirijată n-am fi avut. Asta era o chestie pe care mi-e greu să o explic. În momentele în care nimic nu era întâmplător, undele sonore deveneau vizibile cu ochiul liber și putea fi urmărit și dirijat tot traficul. Tot traficul sonor. În acele momente lumina zilei era de un roșu întunecat iar undele sonore se întrețeseau pe ea în diferite nuanțe orbitoare. Puteai să apuci cu mâna un fir sonor și să tragi de el, scoțându-l complet din eter. Puteai să umbli cu un ghemotoc de ață sonoră în palmă. Guvernul a mai acceptat o felie de pie chart ca fiind a noastră. A treia oară când a luat microfonul, a spus: precum pe Instagram, așa și pe Pământ. Era, și asta, o dovadă acceptată. Dar eu o înțelegeam mai greu, dacă nu am Instagram, cum se probează. Orice om are lucruri pe care nu le au alții, a zis guvernul. Apoi am fost trimisă să văd niște lucruri pe care le aveam eu. Va urma.

Eram într-un demisol în care lumina pătrundea oblic printr-o ferestruică aflată în partea de sus a peretelui. Observam că firele de praf se disting mai bine în semiîntuneric decât a giorno. N-avea logică. În afară de praf, vedeam movilițe de rumeguș fin, după toate aparențele șlefuisem îndelung o bucată de lemn, probabil ani. Dar în mâini nu țineam decât un sertar. Era un sertar mare, destul de dificil de manevrat și incomplet, încă îi lipsea latura din dreapta. În atelierul acela nemobilat și neutilat, trebuia să finisez un sertar. Încă studiam cepurile. Era un sertar fără cuie, nici măcar nu era încleiat, toate îmbinările se bazau pe cepuri iar de cepuri îmi era frică. Cepurile erau fragile, erau făcute din rumeguș presat, mă gândeam că sertarul va fi umplut cu lucruri la un moment dat și că sub greutatea lucrurilor cepurile se vor rupe. Nu mă grăbeam. În una din zile, așa cum poștașii aruncă scrisori în cutiile poștale fără s-aștepte să li se răspundă, cineva a aruncat prin fereastră o păturică. Nu mă gândeam că atelierul s-ar putea transforma în groapă de gunoi. Mă gândeam că păturica va fi o lectură lungă și neliniară.

Din Westworld as we know it mai rămăseseră doar doi neoameni: Maeve și Major Craddock. Maeve îi omorâse cu succes pe toți ceilalți Westworldmeni. Din când în când se mai zăreau pe ici pe colo oameni de prin alte părți. Mergeam pe bulevardul Geniului, undeva prin dreptul grădiniței Puiuțul Pufos, când m-am întâlnit cu Maeve. Era o iarnă bogată, școlile și drumurile erau închise până la gât de zăpadă. Era închis și cubul de sticlă unde din când în când băgau carne. Deși era mereu gol, cubul de sticlă era mereu roșu. Aceea era inima orașului. Un cub roșu de sticlă. În rest, totul era alb, un alb întrerupt doar doar de Maeve care era variabilă, Major Craddock care era albastru și mai sticlos chiar și decât cubul, iar mai târziu, tăvile mele. Tăvile mele chiar operau schimbări de culoare. Și totuși ăsta nu era un lucru care să mă mulțumească. În momentul în care ieșisem pe stradă știam că Maeve a-nceput o nouă razie. Poate că deja îmi doream să mă lichideze. Sau poate nu se mai întâmplase de atâta vreme un lucru nou, încât până și moartea părea o sursă de informație. Maeve se apropia vijelios. Nu era potrivit îmbrăcată. Ținea în fiecare mână câte-o spadă cu care hăcuia zăpada. Spre deosebire de mine, mergea foarte ușor. Când am ajuns în dreptul ei, am căzut în genunchi. Nu știu dacă o făceam ca să-i fie mai ușor să-mi taie capul. Obosisem din cauza mersului prin nămeți și în mod clar n-aveam resurse fizice să o ocolesc. Nu era mânioasă. În general omora ferm dar calm, fără consum de nervi. Nu îmi părea rău că mor, deși eram îndurerată. Îmi părea rău că mor fără să fi primit nimic de la viață. Nu știu dacă Maeve voia să mă omoare, cert e că, măcar inerțial, și tot ar fi făcut-o, dacă nu ar fi intervenit avocatul. Lângă noi a apărut Major Craddock care i-a zis ceva lui Maeve, cum că mai ușor cu ăștia de prin alte părți, că mai avem nevoie de ei. Maeve i-a dat foarte repede dreptate și a și găsit o nevoie pe care să i-o rezolv. Trebuia să dau zăpada. A făcut un semn către domnișoarele ei de companie, astea s-au materializat lângă mine și mi-au întins niște tăvi de copt, turuindu-mi o sumedenie de indicații despre cum trebuia procedat. Zăpada trebuia dată dinspre centru spre margine, cât dădeam zăpada nu trebuia să stau niciodată cu spatele la Maeve ci numai cu fața, zăpada dată nu trebuia aruncată în lateral, trebuia păstrată toată pe tavă și prezentată lui Maeve, care avea să o cântărească. M-am pus pe treabă fără comentarii. Eram mulțumită. Mi se întâmplase totuși un lucru. Ba chiar mai multe lucruri decât m-aș fi așteptat. Urcam zăpezile pe tăvi, asfaltul rămânea negru în urma lor, cu tăvile mă prezentam la Maeve și așteptam verdictul. De fiecare dată când ajungeam în dreptul ei, în tăvi nu mai era nici urmă de zăpadă, ci numai rondele aburinde de morcovi gratinați. De fiecare dată, Maeve spunea un singur lucru: Ei, vezi!