Individ și Sistem

În general se predau rețete de succes instant, pentru succesul postum nimeni nu știe rețeta. Dar și succesul instant e greu de țintit. Și atunci omul alege calea mai sigură a urcușului ierarhic, unde promisunea reușitei se mută dintr-un buzunar într-altul de-a lungul vieții pentru a fura mereu timp.

În  Deșertul Tătarilor, tema principala este a ratării destinului prin așteptare si amânare. Locotenentul Drogo are parte de o carieră militară obișnuită, împlinită doar la nivelul rutinei comune, fără a face saltul spre stadiul eroic, ratându-și astfel șansa de-a fi protagonistul aureolat de o bătălie istorică. Pariază totul pe o carte mare în spiritul cavaleresc de odinioară, figura lui dramatică e în contrast cu zâmbetul viclean de  caporal  în permisie. Așteaptă o viață lupta cu tătarii, iar când aceștia năvălesc, el nu mai e decât un ofițer uzat tras pe linie moartă. Viața lui e un deșert de la un capăt la altul. Nici o oază nu îi apare în cale de-a lungul vieții. Trăiește doar cu speranța unei oaze, care sfârșește și ea sub crucea iluziei.

Accentul cade inevitabil pe ratarea locotenentului Drogo, astfel ca uităm că într-un fel el e și victima momelii sistemului, cel care promite mereu destine glorioase. Și dacă ar fi apucat bătălia cea mare și ar fi murit în ea sau s-ar fi remarcat prin bravură, personajul s-ar fi împlinit lăsându-se folosit de voința sistemului, nu de voința proprie. În același timp, nu doar el este amăgit de iminența atacului, ci și cei rămași acasă, care sunt ținuți în frica așteptării. Ne putem imagina noi, plecând de la realități istorice, că orice fortăreață e întreținută și cu propaganda fricii. Prin urmare, cei de acasă așteaptă, Drogo așteaptă, toți sunt controlați ca destin de elite. Pierd dacă li se consumă viețile în așteptare, cum pierd și dacă începe marele război, folosiți și amăgiți de o glorie iluzorie. 

Image

Însă ne putem întreba și altfel; Oare falsifică literatura viața atunci când face din Drogo un erou ratat? Pentru multi cariera lui de burghez militar e un vis irealizabil. Prea mult romantism existențial face ca orice realizare palpabilă să însemne prea puțin. Aidoma lui Ivan Ilici al lui Tosltoi care urmează la riglă linia vieții sociale ca să se trezească în pragul morții că și-a abandonat pe drum ființa și acum se luptă cu disperare să o regăsească. În ultimul ceas, griul vieții lor e scăldat în lumina finală. Ivan Ilici și Drogo mor mântuiți de lumina ființei lor și eliberați de povara sinelui social.

În colțul opus al vieții îi avem pe cei care preferă să umble dezbrăcați de orice uniformă prin lume.

La 32 de ani, lui Francois Villon i se comută pedeapsa cu moartea prin spânzurare si este expulzat definitiv din Paris. Din acel moment el este expulzat definitiv din istorie. Nu se mai știe nimic despre poetul bandit, nici cât a mai trăit, nici ce a mai jefuit sau cântat în versuri. Dincolo de aspectul prozaic, te poți gândi cu o candoare modernă, cum de un om iesind din spațiul burgului își putea pierde urma până la a ieși din evidența istoriei. Cât spațiu liber exista atunci în lumea întreagă! Ne putem da seama că încă de atunci orașul a fost creuzetul progresului civilizațional, dar și al pierderii libertăților naturale care au fost înlocuite cu libertățile civice. Mai interesant însă este aspectul poetic al acestei dispariții pentru totdeauna. După evadarea în vers, Villon evadează și la propriu, poetizându-și pașii. Înainte, evadase din pușcării și apoi se refugia în balade pentru a respira solitar. Acum are ocazia sa întrupeze ritmul metric călcând în afara spațiului și timpului istoric. 

Însă cel mai neînfricat individ în fața ordinii sociale este legendarul Diogene. El știe că daca stai de vorbă cu diavolul, nu esti înger, dar nici nu ești diavol. Ca și Ulise, e viclean în numele a ceva frumos, nobil. Se amestecă prin târguri ca un zeu spion. Îl sfidează pe Alexandru Macedon, care nu-i retează capul și pleacă învins intelectual în fața lui. Oare curajul lui Diogene e pură inconștiență sau știa că Alexandru cel Mare fusese elevul lui Aristotel? Instrucția intelectuală plus mintea genială îl fac pe Macedon să deosebească perfect categoriile. Dacă îl omora pe Diogene, mulțimea i-ar fi dat dreptate celebrând supusă triumful puterii asupra spiritului. Un triumf fals, evident. Macedon avea un spirit superior, care nu putea fi consolat de răzbunări meschine. A juca pe cadavrul unuia mai înțelept ca tine reprezintă o înfrângere. Din păcate, Alexandru a avut puțini urmași pe drumul puterii, iar Diogene dacă a avut, au rămas în anonimat. Cu toate că-și plimba lampa aprinsă în miezul zilei ca să întâlnească un om, Diogene e și un înțelept al noroaielor, un vagabond care iese din când în când din butoiul locativ pentru a  arunca acid peste măștile convenabile din jur. Nefiind o figură respectabilă duce o viață la extreme, somatizându-și ideile. Uneori se ridică deasupra tuturor strigând adevăruri crude, alteori coboară sub toți răscolit de cea mai adâncă foame. Cel mai mare dușman al libertății este ”Foamea”. Lihnit ca ultimul câine jerpelit, Diogene nu mai poate produce vorbe de mare duh, spiritul lui nu se poate lăți mai mult decât cercurile care cuprind butoiul său care uneori explodează cu pulberea minții sale. Despre grecii noi se spune că nu prea au mare legătură cu grecii vechi, ba chiar că ar fi niște urmași nedemni de gloria Greciei Antice. Poate doar Diogene contrazice uneori acest fapt când aruncă o vorbă de-o vulgaritate hâtră care s-ar fi putut auzi și din gura jupânului Zorba. Cu lampa stinsă, filozoful grec regreta că ”Foamea” nu poate fi îmblânzită prin mângâierea pântecului precum alte organe.

Personaje ca Diogene și Villon au trăit în epoci în care libertatea naturală comporta riscuri mari, dar era la îndemână. Modernitatea a impus ritmul birocratic de viață, crima a devenit birocratică, dar și revolta a pornit uneori tot din birouri.

În 1986 moare la Napoli un tânăr cu ochelari ucis de un glonte sec. Giancarlo Siani e un jurnalist care își reduce existența la o lunetă cu care caută dreptatea. Statura sa neimpozantă, scund și cu ochelari, l-ar fi recomandat pentru postura de tocilar doctorand într-ale jurnalismului și eventual cu puțină dibăcie, maestru milionar de presă. Tânărul napoletan își trădează aparențele și pornește prin labirinturile sulfuroase ale Mafiei. Așa cum se întâmplă cu toate demersurile donquijotești, la început este tratat cu ironie și permisivitate discretă. Uneori adulții lasă copiii să zburde mai mult decât e cazul știind că pot interveni oricând să pună frâu. La fel este tratat și tânărul jurnalist de cei din jur. Doar că dintr-o neatenție preaomenescă, puiul de lup iese prin spărtura gardului și fuge în pădure. Nu va fugi la haită, va rămâne lup singuratic până la final. Începe să cotrobăie prin cotloanele puterii oculte, e atât de obsedat să vadă adevărul că uită faptul că mai poate fi văzut. Așa  scapă de frica de ridicol, Don Quijote. Pe el însă nu-l pândește ridicolul, el scapă de orice formă a fricii. Caută dovezi cu meticulozitate, pândește orice indiciu cu lăcomie și pătrunde în cele mai întunecate unghere ale crimei organizate, străbătând încăpere după încăpere. Se furișează discret prin întunericul crimei pentru a nu fi văzut. Entuziasmul spiritului de dreptate nu-l tulbură, acționează cu un sânge rece demn de marii spioni ai lumii. Nu e un simplu umanist de cartier. La un moment dat calcă peste linia nevăzută a teritoriului interzis și atunci un ochi de ciclop se deschide luminând fulgurant în noapte. Din acel moment acel ochi se va deschide de fiecare dată când va fi nevoie și în curând mai multe perechi de ochi îl vor însoți în noapte, mărind mereu fasciculul de lumină.

Înainte de-a da lovitura decisivă, un glonț îi străpunge creierul neobosit. O lovitură primitivă menită a-l umili, a arăta cumva că nu are dreptate. Nu moare ca inocent, ci ca un om fidel propriului destin. 

Carieriștii își câștigă autoritatea peticindu-și cariera prin orice compromis posibil. Spiritele libere nu-și extrag autoritatea de pe urma carierei, așa că sunt nevoite să plătească cu sângele ființei lor, în unele cazuri cu propria viață. Ei nu pot face compromisurile necesare unui parcurs de carieră și atunci rămân orfani de autoritate publică. Și atunci pentru a nu rămâne fără autoritate în propriii ochi sunt obligați să-și pună pielea ideilor la bătaie.

Există și un alt tip de ciocniri criminale între Individ și Stat. Ele se petrec în fazele totalitare ale Statului. În acel stadiu, puterea statală se identifică cu țara pentru a nimici orice urmă de opoziție. Cine contrazice instituțiile statului nu mai e tratat ca un simplu opozant, ci precum un dușman al țării și al poporului. Acest subterfugiu de putere declanșează vânătoarea de țapi ispășitori. Unul dintre ei este celebrul personaj din „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrini, care pentru gluma strecurată într-o scrisoare prietenească, nu va mai ”aștepta ordonanțele” ci va aștepta mult și bine eliberarea din închisoarea bolșevică.  

Toate acestea reprezintă exemple de relații extreme între Individ și Sistem. Relația ideală dintre cei doi poli este prefigurată de către un mare gânditor român, cunoscut mai mult în ipostaza de romancier.  

”Statul în pericol are nevoie să fie salvat, dar nu știe totdeauna cine l-a salvat…O idee…Un articol plin de miez și de sugestii. Statul e în situația celui care ia medicamente la întâmplare și, dacă se face bine, nu știe ce l-a făcut bine, înclină însă spre medicamentul cu reclamă frumos ambalată, cu rețetă complicată, dar, din tot ce cuprinde rețeta, de multe ori, un element oarecare e cauza vindecării, și el putea fi luat și fără ambalaj, fără asociații… așa că poți salva statul, fără să știe că l-ai salvat. Acțiunea de valorificare politică e un proces separat.” – Camil Petrescu

Pentru Camil Petrescu, când Statul nu mai poate produce soluții vindecătoare, salvarea miraculoasă ar putea veni din societate. Am adăuga noi cu modestie, cu condiția ca în acea societate să nu domine pedagogii inchizitoriali porniți la vânătoare de capete rebele întru uniformizarea procustiană a societății.

Cazul Paler

După zilele încinse ale căderii lui Ceaușescu, Octavian Paler redevine articlier la România Liberă, de data aceasta pentru a înfiera trecutul întunecat al comunismului, de care se delimitează ca o pată luminoasă de pe peretele pe care nu cade umbra răsfirată a draperiei roșii.

Condeierul devine un condotier pornit să sfideze memoria. N-a luptat cu morile care măcinau indivizii în malaxorul uniformizării comuniste, dar asta nu-l împiedică acum să poată părea curajos. Singura luptă pe care recunoaște că n-a dus-o în viața lui e cea cu morile de vânt. Însă a nu putea fi Don Quijote nu te face laș, ci mai degrabă te plasează în normalitatea lui Sancho Panza. E o mărturisire care nu-i răvășește biografia atent construită. De altfel, spre amurgul vieții se va specializa cu talent în regrete lirico-morale, dezvoltând chiar o etică a pocăinței tardive.

Aceste volume de memorii lirice autocenzurate sunt totuși preferabile unor dezbrăcinări de popstar cultural, așa cum ne oferă unul dintre infidelii discipoli ai lui Constantin Noica. Sastisit și frustrat în a tot livra discursul abstract cultural de seducător frigid, Gabriel Liiceanu devine în cărțile sale confesive, un amestec de Cioran cu Andreea Marin. Combinarea unor episoade de melancolie banală cu povestea BMW-ului său zburător și a îmbălsămării corporale de tip beauty salon ne dau imaginea unui Cioran care fuge de cearcăne și riduri.

Revenind la ”Don Quijote” de la Lisa, aceste remușcări livrești vor fi livrate spre finalul vieții, atunci în ianuarie 90`, textele lui Octavian Paler par a fi ale unui disident anticomunist care a fost atât de înverșunat înainte de 89`, încât în virtutea inerției nu se poate opri din contestarea vehementă. Sunt enumerate cu persuasiune relele Comunismului, cenzura, foamea, frigul, Securitatea, cultul personalității, încât am fi gata să credem că acestui om fostul regim i-a frânt destinul sau în cel mai bun caz l-a plasat în marginalitatea unei vieți abia pâlpâite.

Biografia oficială a jurnalistului Paler ne arată contrariul. Redactor, şef de secţie, redactor-şef adjunct în cadrul redacţiei culturale a Radiodifuziunii Române (1949 -1964), a fost corespondent Agerpres la Roma (sept. – dec. 1964); director general al Televiziunii Române (1965 -1968); director general adjunct al Radiodifuziunii Române (1968 -1970); redactor-şef al cotidianului „România liberă” (1970 -1983). Așadar, Paler străbate și infernalii ani 50`, ”obsedantul deceniu”, nu doar perioada ceaușistă. Deși este la început doar realizator cultural, în perioada bolșevică a anilor 50` cultură fără propagandă era aproape imposibil de făcut.

Faptul că în 1983 este oarecum forțat să plece de la România Liberă, a devenit un pretext pentru a inventa o pretinsă disidență. Doar că regimul nu te înlătura pentru ați oferi un post pe măsură cum e cel care i se propune lui Paler după plecarea de la România Liberă, acela de Director al Teatrului Nottara. Refuză, dar asta nu înseamnă că devine un simplu scriitor pensionar, ci își continuă mandatul de deputat în Marea Adunare Națională, început în 1980, până la finalizarea acestuia în 1985. Un adevărat disident și-ar fi dat demisia din Forul Suprem al Republicii Socialiste România.

Trebuie știut că a fi directorul unuia dintre principalele ziare comuniste ale vremii te propulsa ca importanță aproape de rangul unui demnitar, atât salarial, cât și locativ, vilă în zona nomenclaturii. Pe lângă beneficiile în plan intern, unul din marile privilegii de care s-a bucurat scriitorul originar din Lisa au fost nenumăratele călătorii în străinătate. A călătorit din Mexic în Egipt, ca să nu mai vorbim de Paris, Madrid, Atena, Bruxelles, Roma. Iată biografia unuia care nu a fost ținut închis în cușcă, frig, mizerie. Și nici cenzura nu l-a deranjat prea tare. Nu-i reproșează nimeni biografia, ci doar ipocrizia.

Regretatul critic literar, Alex Ștefănescu, nu-l înghițea pe scriitorul Paler, pe care în mod nedrept nu l-a trecut în a sa ”Istorie a literaturii române contemporane (1941–2000)”, considerându-l un fals romancier și un eseist imitator al marilor gânditori europeni. O judecată exagerată, totuși, există loc și pentru scriitori medii nu doar pentru vârfurile culturii. Cu atât mai mult cu cât în lucrarea sa de critică, Alex Ștefănescu introduce maeștri veleitari ai scrisului care cad de pe orice pagină în fața lui Paler. Dincolo de ipocrizia și impostura morală, locul lui Octavian Paler este în istoria culturii românești, pentru stilistică, memorie și lirism, atuuri care-i conferă profilul unui veritabil seducător cultural.

Subiectivismul criticului literar reprezintă un motiv în plus pentru acesta de a se năpusti asupra camerei ascunse după peretele oficial al biografiei tapetat cu pânze luminoase. Însă acesta ratează ținta din ignoranță. În însemnările lui diaristice, Alex Ștefănescu ne povestește cum înainte de 1989, Octavian Paler, în calitate de șef al său la România Liberă i-a stricat un articol, adăugând la textul său o codiță laudativă la adresa lui Ceaușescu. Lumea presei și a literaturii rămâne una mică și după 1990, astfel că tot pantagruelicul critic relatează că Paler se lăuda în privat că nimeni nu-i va găsi un text în care să-i ridice osanale lui Ceaușescu. Alex Ștefănescu, deduce logic, că modul în care a operat textul său a reprezentat metoda prin care Paler și-a putut camufla obediența față de mărețul conducător.

Cu toate că nu a fost un elogiator zelos și abundent, arhivele contrazic pe deplin camuflajul propagandistic al lui Paler. 

În numărul din 31 ianuarie, 1973, pe frontispiciul ziarului România Liberă era titrat: ”Tovarășul Nicolae Ceaușescu a conferit ziarului „România liberă” Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România“ clasa I”.

Image

Distincția a fost înmânată directorului ziarului, Octavian Paler, care apare într-o poză în care îi strânge călduros mâna, celui pe care avea să-l asemene după 1990 cu genocidarul dictator cambodgian, Pol Pot. Iată cuvântul tovarășului Paler în fața întregii adunări:

”În memoria noastră, a redactorilor ziarului, va râmîne pentru totdeauna acest moment sărbătoresc. După cum, evocînd cele trei decenii de existenţă a ziarului, ne-a emoţionat gîndul că „România liberă“ şi-a început drumul în istoria presei româneşti, purtînd din neagră ilegalitate cuvîntul partidului către cititori, la două zile după ce un bărbat neînfricat, un mare patriot şi strălucit militant revoluţionar, Dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, împlinea 25 de ani într-una din închisorile unde teroarea fascistă întemniţase împreună cu luptătorii comunişti şi umbra lui Bălcescu şi cea a lui Tudor Vladimirescu, a lui Horia, durerile seculare şi visurile cele mai sfinte de libertate şi dreptate ale neamului nostru.

Înţelegem că onoarea ce ni se face implică pentru noi o superioară responsabilitate. Ne vom strădui din toate puterile, cu toată pasiunea şi priceperea noastră, să fim demni de această cinste, de încrederea ce ne-o acordaţi. Vom căuta să înlăturăm din munca noastră tot ce mai e vetust, rutinier, viciat de formalism, pentru ca scrisul nostru să răspundă exigenţelor actuale ale partidului, ale cititorilor, la înalta temperatură spirituală a ideilor prin care, Dumneavoastră, tovarăşe Ceauşescu, aţi luminat drumul spre triumful a tot ce este nou şi slujeşte progresul naţiunii noastre socialiste. Ştim bine că in articolele noastre mai există încă destul steril şi că minunata Dumneavoastră chemare de a se grăbi procesul dezvoltării ţării prin eforturi de gîndire ni se adresează şi nouă. Vom sluji cu toată abnegaţia cauza Partidului a cărui luptă a făcut ca numele simbolic al ziarului „România liberă“ — înscris ca o speranţă şi ca un mesaj de luptă pe frontispiciul unei publicaţii ilegale acum trei decenii să fie adevărul ţării de azi.”

Paler era obligat să mintă atunci când pomenea de aniversarea a trei decenii de existență a cotidianului România Liberă. Ziarul a fost fondat în 1877, marcând Independența României, cu mult timp înainte să fie confiscat de către comuniști. 

În numărul din 13 martie, 1975, al României Libere, Paler dedică un editorial propagandistic patetic de prima pagină, votului comunist.

”Votînd PENTRU candidaţii Frontului Unităţii Socialiste, noi, cei 14.715. 539… am votat pentru stima față de muncă, pentru muncă adevărată, vie, fierbinte, adică pentru ceea ce preşedintele Ceauşescu înţelegea spunînd „decisivă este acum activitatea concretă… Pentru stilul de viaţă şi de muncă preconizat de Codul comunist, şi împotriva a tot ce vine în contradicţie cu această cartă morală a societăţii noastre”.

Coleg de prima pagină în acest număr îi este Adrian Păunescu, de care l-a legat o specială prietenie înainte de 1989, dar care s-a rupt sub vrajba repoziționării politice de după 1990.  

În editorialele din anii 90, pe lângă denunțarea oportunistă a trecutului comunist, Octavian Paler apără și minciuna din decembrie 1989. În editorialul din 5 septembrie, 1990, din România Liberă, ”Cine a mințit?”, Paler critică demersul sagace al jurnalistului francez, Michel Castex, care publicase în acel an la Paris o carte devastatoare despre evenimentele din decembrie 1989, „O minciună mare cât secolul. România, istoria unei manipulări”. Jurnalistul francez participase în zilele și nopțile furtunoase din 1989, în calitate de reporter la agenţia de ştiri France-Presse. În cartea sa dezvăluie cu argumente și dovezi minciuna propagandistică și diversiunile orchestrate de autorii loviturii de stat. Reacția lui Paler nu este de jurnalist autentic, ci de manipulator emoțional de sistem, invocând teoria revoluției confiscate și elogiind marele elan revoluționar mioritic.

Străbate tranziția ca un vulpoi moralist, acceptând până și nominalizarea în 2001, pe mii de dolari, la premiile culturale oferite din buzunarul lui Sorin Ovidiu Vântu, proaspăt atunci delapidator al buzunarelor oamenilor simpli și ulterior multiplu pușcăriaș.   

Nici după decembrie 1989, dar nici după moartea sa survenită în 2007, nimeni n-a folosit hârtia de turnesol pentru o demascare publică totală. Doar mici gesturi de-a mișca masca, nu de a o smulge. Rămâne și acesta un mister public care se poate preta la teorii ale conspirației privind zona ocultă protectoare a acestui Don Quijote de salon.

Astfel că Paler n-a mai fost nevoit să sară în apărarea sa, așa cum a sărit el în ”Apărarea lui Galilei”. L-au preocupat mai mult ”mitologiile subiective” ale biografiei sale nu ”drumurile prin memorii” necenzurate. ”Don Quijote din Est” nu și-a trăit ”viața pe un peron”, a urcat repede în toate trenurile sistemului.

Naționalism versus Colonialism – Bătălia pentru resurse

Odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, Iranul devine o pradă pentru Imperiul Britanic colonial. Cu toate că Iranul deține resurse semnificative de gaze şi alte zăcăminte, petrolul reprezintă una dintre marile bogății ale fostului Imperiu Persan.

Britanicii, precum alte mari puteri coloniale de mai târziu, pe lângă forța militară, s-au folosit de tehnologia prelucrării resurselor ca de un permis de intrare. 

Abia la începutul perioadei Războiului Rece, Iranul dă semne puternice de independență sub conducerea lui Mossadegh. Intenția conducătorului iranian de naționalizare a resurselor proprii se loveşte de data aceasta nu doar de interesele britanice, ci şi de cele americane, Imperiul Unchiului Sam fiind în plină ascensiune a extinderii sale globale.

În consecință, Mossadegh a fost înlăturat în 1953 de la putere printr-o lovitură de stat orchestrată de CIA și MI6. Este adus la putere Şahul Reza Pahlavi care va beneficia de o puternică susținere occidentală. Aceasta este perioada de maximă occidentalizare a Iranului, care se va reflecta în stilul de viață laic. Perioada aceasta este una de boom economic pe fondul creşterii prețului petrolului. Acest fapt a dus şi la problemele regimului, creşterea corupției, formarea unei oligarhii financiare. Nu în ultimul rând, în pofida adoptării unei culturi mai liberale la nivelul societății, regimul a devenit extrem de dur şi coercitiv prin poliția politică SAVAK.

Însă aceste condiții nu erau sine qua non pentru prăbuşirea unui regim. În general, există un tip de istoriografie inocent voită care preferă mereu pe post de explicații a prăbuşirii regimurilor cauzele intrinseci, un fel de cauze naturale implacabile aidoma unui organism aflat în descompunere. Însă culisele istoriei arată de cele mai multe ori că fără loviturile aplicate din afară, nu se prăbuşeşte nimic. Stagnări şi crize au fost şi în societățile liberale occidentale, dar de la sine nu s-au prăbuşit. 

Aşa – zisa revoluție iraniană din 1979, soldată cu alungarea Şahului, a putut avea loc şi cu sprijinul discret al Americii care era nemulțumită de politica petrolieră şantajistă iraniană. E unul dintre multele exemple de joc dublu al marilor puteri în raport cu regimuri pe care le instalează și le sprijină până la un anumit punct.

În acelaşi timp, în contextul Războiului Rece cu URSS, regimurile religioase musulmane erau preferate de către Washington, dat fiind faptul că statele laice erau mai deschise ateismului bolşevic propagat de către URSS. Însă chiar dacă balanța susținerii putea înclina în funcție de unele particularități ideologice, principalul resort geopolitic l-au reprezentat mereu resursele. Iar jocul geopolitic e mereu dublu. De pildă, în plin Război Rece între URSS şi Occident, livrarea de energie de la Moscova înspre capitalele Europei de Vest era una la parametri substanțiali. Politica aceasta de cooperare energetică a atins apogeul ulterior odată cu conducta North Stream 1 realizată în timpul mandatului cancelarului Gerhard Schroeder şi North Stream 2 de către Angela Merkel. 

În aceeaşi notă a jocului dublu se înscrie şi ajutorul secret livrat de SUA, Iranului, în perioada războiului cu Irakul, 1980 – 1989. La nivel oficial, Irakul era susținut de către forțele occidentale, în timp ce Iranul beneficia de sprijin pe linia Rusia – China – Pakistan. Cu toate acestea SUA via Israel a oferit un anumit sprijin militar Iranului, care oficial era un regim ostil Americii. Una dintre motivații era dată de legăturile militare între cele două state păstrate şi după înlăturarea Şahului, ceea ce conferea un atuu Americii în cazul unei acțiuni de înlăturare a Ayatolahhului Khomeini.  

Jocul dublu geopolitic funcționează şi astăzi după aceeaşi logică în pofida antagonismului militar – politic. La fel cum în jocul politic, oligarhii pariază financiar în ambele tabere politice antagonice la fel fac şi marile puteri. O altă trăsătură a acțiunii puterilor neocoloniale o reprezintă sprijinul otrăvit. Vezi cazul dictatorului libian, Gaddafi, care s-a bucurat de susținerea de imagine a Franței lui Sarkozy, pe care l-a onorat cu 50 de milioane de euro, bani negri pentru campania electorală a fostului preşedinte francez. Ca răsplată pentru finanțarea campaniei sale de către Gaddafi, Sarkozy a angajat Franța în 2011 în acțiunea de asasinare a dictatorului libian cu prilejul operațiunii ”Primăvara Arabă” inițiată în 2010 de către America lui Obama. Fiul colonelului Gaddafi a dat la iveală după uciderea tatălui său, întregul troc sângeros. Recent, justiția franceză l-a condamnat pe Sarkozy în acest caz la cinci ani de închisoare.

Celebrul personaj al telenovelei americane, Dallas, JR Ewing finanțează căderea unui guvern într-o țară din Orient. Când omul său de legătură îi comunică impasul operațiunii acesta răbufnește: ”Trebuie să găsești un oportunist lacom într-o mare de fanatici”. Noua putere instalată devine prietena Americii, iar petrolistul texan este exonerat de către tribunal pentru una dintre cele mai grave acuzații, implicarea în schimbarea unui regim al unei țări străine. Morala nescrisă de super putere spune că dacă încalci legea în avantajul țării tale ești patriot. În acest caz oligarhul texan reprezintă puterea americană, așa cum oligarhii ruși, americani, chinezi sau UE își întind tentaculele economico – politice în țările cu autonomie șubredă. În concluzie, marile puteri pierd cel mai mult de pe urma naționalizării. Dușmanul de moarte al marilor puteri coloniale sunt guvernele naționaliste care legiferează naționalizarea resurselor.

Vântul libertății sparge zăvorul cenzurii

Image
Image

Vântul schimbării a început să bată puternic în lume chiar dacă unii stau sa împingă geamul din interior ca sa nu cadă. Dincolo de ascensiunea mișcărilor suveraniste încep să cadă și zidurile cenzurii progresiste. Un moment capital în acest sens îl reprezintă afirmațiile patronului Facebook, Mark Zuckerberg, care declară că va renunța la cenzura de tipul corectitudinii politice bazată pe hipersensibilitatea la orice critică adusă: ”Prea mult conținut inofensiv este cenzurat, prea mulți oameni se trezesc închiși în mod greșit în „închisoarea Facebook”. Vrem să rezolvăm asta și să revenim la acel angajament fundamental față de libertatea de exprimare. Astăzi, facem câteva schimbări pentru a rămâne fideli acestui ideal.”

În consecință, în următoarele săptămâni, în mod treptat, Facebook va ridica barierele de comunicare impuse ani de zile pe teme favorite agendei neomarxiste: ”Scăpăm de o serie de restricții cu privire la subiecte precum imigrația, identitatea de gen care fac obiectul frecventelor discuții și dezbateri politice.”

Practic va avea loc o schimbare de priorități, problemele cu adevărat grave, deci nu cele de natură ideologică, vor deveni ținta principală în ceea ce privește încălcarea regulilor jocului: ”Așadar, vom continua să concentrăm aceste sisteme de verificare pe combaterea încălcărilor ilegale și de mare severitate, cum ar fi terorismul, exploatarea sexuală a copiilor, drogurile, frauda și escrocheria.”

Cu alte cuvinte, nu va mai exista vânătoarea de vrăjitoare antidiscriminare, doar pentru că unii nu se supun ideologiei neomarxiste globaliste.

Nu în ultimul rând, Zuckerberg mărturisește ceva extrem de grav, faptul că administrația Biden l-a silit să cenzureze și să treacă sub tăcere opiniile antivaccin precum și dezvăluirile despre afacerile necurate ale fiului lui Biden. Unde sunt acum cei care îi acuzau de ”conspiraționism” pe cei care puneau sub semnul întrebării anumite decizii din pandemie?

Cu toate că e de salutat poziția patronului Meta, e limpede că el nu este un erou. Să nu uităm că acesta a suspendat contul de facebook al lui Trump (cu optzeci de milioane de urmăritori) la finalul primului său mandat. Dacă Trump nu ar fi câștigat alegerile, probabil că nimic din toate acestea nu ar fi ieșit în spațiul public. Zuckerberg nu e Elon Musk care și-a asumat pe rețeaua X( fostă Twitter) curajul de-a permite o exprimare liberă si pe care nu-l vede nimeni deocamdată un potențial succesor al lui Trump, dar timpul rezervă mereu surprize.

În capodopera sa, ”Război și Pace”, Tolstoi descrie cu finețe psihologică preparativele strategice ale comandanților militari obligați să apere Rusia în fața grandioasei invazii napoloniene din 1812. Nota comună a acestor generali este frica, frica de Napoleon. La acea oră Napoleon și armata sa erau precum marile echipe de fotbal despre care adversarii spun că în momentul în care intră pe teren îți dau senzația că meciul începe de la scorul de 1 – 0 pentru ei. La momentul respectiv, Napoleon era un super star politico – militar, un multiplu laureat al balonului de aur al istoriei europene. Din acest motiv strategii aștern pe hârtie planuri de campanie detaliate microscopic; ”I se atribuiau lui Napoleon toate posibilitățile, îl așteptau din toate direcțiile și numele lui temut servea ca să-și dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile”.

În general, acest simptom de gândire excesivă apare în situații de frică. Până și oamenii foarte deștepți vor în acele momente să fie și mai deștepți din teama de-a nu omite un detaliu pernicios. Frica naște o obsesie a controlului situației din partea celor care au putere. La cei fără putere frica se manifestă prin teama de pedeapsă.

Dispecerii momentului care au introdus cenzura severă pe rețelele sociale, prin coduri anti-discriminare hipersensibile s-au comportat precum generalii din romanului Tolstoi, la bază fiind mânați de frica de valul suveranist, conservator, întemeiat pe valorile tradiționale sănătoase.

Dar încet, încet cad zidurile cenzurii și oamenii simt briza libertății. Cei care se vor încăpățâna din frică să controleze excesiv o situație inevitabilă își vor împovăra situația.

Să nu uităm că deși s-a încercat blocarea etanș a vântului schimbării din 1989, la noi el a spart geamurile, dar din păcate asta a dus la cioburi și vărsare de sânge. Depinde de înțelepciunea conducătorilor de azi să înțeleagă că nu se pot opune cursului istoriei si astfel să lase liberă calea spre o schimbare pașnică și democratică. Marșul spre libertate nu mai poate fi oprit, doar șicanat inutil. Zidurile cenzurii cad rând pe rând, iar oamenii se eliberează de dedublarea impusă de frică, redobândindu-și nu doar libertatea ci și echilibrul interior.   

Vocea Rațiunii:

Marea majoritate dintre noi trebuie să trăim o viață de duplicitate constantă, sistematică. Sănătatea ta va fi neapărat afectată dacă zi de zi spui opusul a ceea ce simți, dacă te ghemuiești în fața a ceea ce nu-ți place și te bucuri de ceea ce nu-ți aduce decât nenorocire. Sistemul nostru nervos nu este doar o ficțiune, el face parte din corpul nostru fizic. Nu poate fi agresat mereu fără urmări. – Boris Pasternak – ”Doctor Jivago”.

Administrația Trump și suveraniștii europeni

Image
Image

Dacă primul mandat al lui Trump a fost caracterizat mai degrabă de o tendință izolaționistă, în special în ceea ce privește relația cu UE, de data aceasta premisele celui de-al doilea mandat par a fi diferite. Cel puțin așa se prefigurează lucrurile privind la gesturile de curtoazie făcute de către echipa Trump către actuali și viitori suveraniști la putere în Europa.

Primul suveranist important care l-a vizitat pe Trump a fost Viktor Orban, care era și cel mai îndreptățit având în vedere că a dovedit că nu este un suveranist de ocazie, pariind pe Trump când acesta era dat ca victimă sigură în fața Kamalei Harris. Nu numai atât, în toată perioada administrației Biden, Orban și-a păstrat cu fermitate linia suveranistă, nedezicându-se o clipă de viitorul candidat de atunci, Donald Trump. O abordare total diferită față de premierul Italiei, Meloni, care chiar dacă s-a bucurat de o primire călduroasă din partea lui Trump este criticată de către unii conservatori. Fostul consilier șef al lui Trump, Steve Bannon declara recent într-un interviu următoarele: „Este destul de evident că a pariat că Trump nu se va întoarce niciodată, se poate vedea din politicile ei. Pariul a fost greșit, nu a dat roade. Meloni s-a poziționat pe lângă globaliști fiind unul dintre cei mai mari susținători ai continuării războiului în Ucraina”.

Cu toate că e un trumpist autentic raportat la alți lideri politici europeni, Viktor Orban are dezavantajul de-a conduce o țară mică care nu  cântărește prea greu în configurația economico – politică europeană. Liderul maghiar profită însă cu abilitate de conjunctura politică din marile țări europene, Franța, Germania, Anglia, unde suveraniștii încă nu se află călare pe calul puterii. Însă relația lui Trump cu Marine le Pen în Franța, Nigel Farage, Anglia și Alice Weidel, Germania, va avea consistența ei dată fiind greutatea acestor mari puteri economice.

În acest sens sunt de urmărit gesturile curtenitoare fățișe ale unui membru important al echipei Trump, miliardul Elon Musk, către liderul AFD, Alice Weidel.  Pe lângă mesajele de susținere transmise de Musk pe rețelele sociale, miliardarul va găzdui o emisiune pe rețeaua sa X, fostă Twitter, în 9 ianuarie, cu liderul suveraniștilor germani.

Alegerile din Germania vor avea loc pe data de 23 februarie și deși AFD e izolat pe scena politică fiind amenințat și cu scoaterea în afara legii, iată că primește vânt puternic în pânze de peste Ocean. Acesta reprezintă încă un semn că noua administrație Trump va schimba partitura și se va implica mai activ în relația cu mediul politic european.

Interesant de constatat că prezența Alicei Weidel în fruntea unei formațiuni catalogată de adversarii politici drept una de extremă dreaptă nu e lipsită de paradoxuri izbitoare. Șefa AFD este lesbiană declarată, partenera sa fiind o femeie de culoare din Sri Lanka care a ajuns ca migrantă în Elveția de mică. Cele două sunt într-un parteneriat înregistrat și cresc împreună doi fii. Platforma program a suveraniștilor germani conține evident o abordare mai puțin tolerantă față de agenda lgbtq și migrația multiculturalistă. Însă tot acest profil o ajută în a toci vârful acuzației de hitlerism pornită și de la faptul că bunicul ei a fost nazist și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a servit ca judecător militar la Varșovia. Weidel neagă că ar fi știut aceste lucruri, ea susținând că n-a avut o relație cu bunicul său decedat în 1985. În rest, mai știm că a trăit mult în China, vorbește bine mandarina, iar viața și-o împarte între Elveția și Germania.

Tot acest mod de viață și toate aceste opțiuni intime au fost taxate drept incompatibile cu politica AFD, inclusiv în sânul acestui partid. În acest sens, Weidel a preferat să evite subiectul lgbtq, în special după adoptarea legalizării căsătoriilor homosexuale în Germania, marșând pe critica adusă migranților musulmani teroriști sau violatori. Ca să iasă și de sub acuzația de ipocrizie privind critica adusă migranților în calitate de parteneră de viață a unei migrante, ea a nuanțat discursul antimigrație, focusându-l exclusiv pe cei neintegrați, cei care dau bătăi de cap poliției. Cele două apelative menite a-i defini personalitatea și care circulă în spațiul public sunt: ”prințesa de gheață” și ”lupul în blană de oaie”. Acum rămâne de văzut dacă plasarea unui lider de acest profil în fruntea unei formațiuni stigmatizate ca fiind de extremă dreaptă reprezintă un plan de marketing politic prin care se dorește captarea unui electorat mai larg și îmbunarea unor posibile represalii din partea statului german, ceea ce ar justifica apelativul de ”lup în blană de oaie” sau AFD-ul a făcut concesii reale sistemului neomarxist progresist pentru a rămâne un jucător important pe tabla politicii germane. Această dilemă nu va putea fi dezlegată decât în momentul în care suveraniștii germani vor ajunge la putere, ceea ce e greu de realizat deocamdată în condițiile în care celelalte formațiuni au creat cordonul sanitar împotriva lor.

Până atunci iată câteva dintre propunerile suveraniste cu gust german aflate în platforma program AFD; reformarea comunității europene pe baze care să respecte voința statelor naționale prin introducerea unui drept de veto al guvernelor la deciziile Comisiei Europene, revenirea la o monedă națională, abrogarea interzicerii motoarelor cu ardere internă, revenirea Germaniei la energia nucleară, restabilirea producției de energie pe bază de cărbune, abandonarea politicii UE împotriva încălzirii globale, combaterea migrației ilegale și nu în ultimul rând, pacea în Ucraina. Toate politicile energetice propuse de AFD au scop readucerea unor companii germane care din cauza taxelor mari pe energie s-au relocat în America și China. ”O țară industrială ca Germania nu poate fi dependentă de soare și vânt. Avem nevoie de energie nucleară, gaz și cărbune” mai spune Weidel.  

E limpede că administrația Trump trage întâi cu ochiul spre suveraniștii din marile puteri economice cu care America face afacerile cele mai profitabile. Apoi vin restul. Cât ne privește pe noi, avem mulți suveraniști de ultim moment, unii de la distanță, iar alții pretind că mai de aproape, invocând vizite insuficient dovedite, care având în vedere antecedentele de mitomanie și ridicol politic riscă să rămână la nivel de fantezie politică dâmbovițeană.

Ralierea la această conjunctură internațională favorabilă statelor suverane care își pot negocia astfel mai bine interesele naționale ar putea fi ratată de către țara noastră, atât timp cât noi ne luptăm cu suveranismul propriu, în timp ce facem calea expansionismului maghiar prin cedarea unor pârghii ministeriale de forță.

Fake news în 1989

Image

Începând cu  20 iunie 1989, formând Adunarea Constituantă, starea a treia, burghezia, decide de fapt soarta Revoluției Franceze. În mod normal aceasta ar putea fi data adevărată a revoluției, nu 14 iulie, ”Căderea Bastiliei”, data oficială și populară. Însă poporul trebuie să creadă mereu că el a făcut revoluția, că de la el a pornit totul, nu de la loviturile date de clasele superioare.

Peste 200 de ani va veni un nou vânt al schimbării, ”wind of change”, în care din nou poporul va fi folosit ca primadonă revoluționară. De data aceasta arsenalul mediatic modern va permite atacuri manipulatorii cu rază lungă de acțiune.   

Unul dintre momentele cruciale pentru ruptura de nivel istoric produsă în anul 1989 a fost decizia Ungariei la 2 mai 1989 de-a tăia gardul de sârmă ghimpată cu Austria. Șocul a fost atât de mare că mulți estici germani au dat buzna pe ruta Cehoslovacia – Ungaria – Austria, ca  astfel să poată ajunge în RFG (Germania Occidentală). În prima fază vor rămâne blocați în Ungaria peste 10.000 de refugiați germani, care vor putea trece granița cu Austria la începutul lui septembrie. Marea masă de estici germani mai avea de așteptat însă până pe 9 noiembrie când va cădea Zidul Berlinului, la inițiativa RDG, amănunt important pentru a înțelege că valul schimbărilor a venit din Est la ordinul Moscovei și cu acordul Americii.

Toate aceste preludii ”revoluționare” îl lasă pe Ceaușescu fără replică, fapt speculat de mass-media occidentală, dar și de țările estice care mergeau cu valul de la Moscova. În consecință apar intoxicările de mari proporții. Televiziunea austriacă împreună cu cea maghiară susțin că liderul de la București a decis în replică să construiască un zid între România și Ungaria. Un fals absolut, un mare fake news cum am spune astăzi. Știrea se rostogolește în toată mass-media occidentală și nu e dezmințită nici după ce ea își pulverizează credibilitatea la proba timpului. Nici nu mai conta, emoția lucrase suficient, adevărul era al emoțiilor, nu al faptelor. Acest adevăr al emoțiilor care înlocuiește verificare critică a faptelor este marea operă de manipulare atunci când un stat sau mai multe state pun la cale operațiuni ticăloase de mare anvergură, în special lucrarea supremă a banditismului politic, capodopera istorică a politicii dintotdeauna, lovitura de stat.

În Cehoslovacia, ”Revoluția de Catifea” pare pusă în scenă de cuplul vizual – literar, Jiri Menzel – Bohumil Hrabal. Un agent al securității cehoslovace s-a culcat pe caldarâm simulând că e mort, iar de aici s-a născut o știre planetară cu marele revoluționar care a murit pentru libertate. Intr-unul din filmele lui Menzel, ca o justificare la cedarea fără rezistență în fața lui Hitler, un personaj cuprinde într-o replică psihologia unui popor: ”noi, cehii, nu luptăm”. Nu toate popoarele au un destin eroic, dar măcar cehoslovacii de atunci nu s-au omorât între ei. Alte popoare nu luptă nici ele cu alții, dar își răzbună această lașitate printr-un război fratricid.

Toate aceste minciuni sau exagerări vor însoți tot anul 1989 în mass- media europeană, culminând cu sarabanda de fake news-uri începând cu 16 decembrie la Timișoara. Întreaga manipulare a avut o mare eficiență pentru că realitățile vieții românești din 1989 erau dure. În acele vremuri în care oamenii trăiau exclusiv în lumea reală era foarte greu să creezi isterie și panică plecând de la pericole sau drame imaginare. Sarcina manipulatorilor este mult mai ușoară astăzi când oamenii trăiesc mai mult în spațiul virtual decât în cel real, prin urmare pot fi nu doar alimentați cu fake news, ci și cu catastrofe fictive care devin credibile.

În general, justificarea răului mai mic este constantă de-a lungul istoriei. După catastrofa umanitară de la Hiroshima și Nagasaky, așa-ziși experți americani au învelit bombele atomice aruncate în capul japonezilor cu fundițe pacifiste, declarând că fără acel atac ar mai fi murit 500.000 de oameni în războiul care ar fi continuat. Metodă clasică de manipulare prin prezentarea stopării unui rău iminent cu cifre exacte și care are șansa de-a se sustrage etern verificării.

Lui Ceaușescu i se pun în cârcă toate nenorocirile pământului în presa occidentală până în 22 decembrie, ca mai apoi presa română să-l acuze de 63.000 de morți. Toate aceste fake news-uri plus linșajul mediatic internațional preced și validează lovitura de stat din 1989. Rețeta a rămas valabilă până în zilele noastre…   

Sclavie și sărăcie

Image

Spre orice domeniu te-ai uita, vezi nesfârşita lăcomie românească de-a sta cocoţat în funcţie o viaţă întreagă, dacă se poate şi-un pic după îmbălsămare.

Pe de altă parte, această agăţare disperată de funcţii, care se vede şi-n politică, administraţie, vine şi din conştiinţa faptului că fără funcţie în ţara asta eşti un nimic. Românii nu se respectă între ei îndeajuns, iar singurul mod de-a te face respectat şi căutat de ceilalţi e ocupând o funcţie. De aici şi disperarea cu care se agaţă ai noştri de scaune.

În orice caz, privind spre alte ţări, vedem că problema demisiei nu este atât de grea ca la noi. De la miniştri, prim-miniştri, şefi de servicii, toţi îşi dau demisia dacă sunt prinşi în ofsaid. Indiferent că e vorba de chestiuni de natură etică, gen plagiat sau ilegalităţi constituționale. Dar ce să vorbim de politicieni şi de înalţi funcţionari, când până şi Papa Benedict la vremea lui a preferat să se retragă, făcând încă un gest de mare bun simţ creştinesc.

Actualul Papă, Francisc I, nu va avea nicio problemă să repete gestul predecesorului, dacă va fi cazul, având în vedere calitatea umană de care dă dovadă. Cel pentru care modestia şi viaţa simplă nu sunt percepute ca nişte corvezi, ci dimpotrivă ca un amplasament existenţial favorabil unei curăţenii spirituale superioare, reprezintă un chip creştin de mare autenticitate.

Toate aceste exemple denotă faptul că oamenii nu simt că se deschide un hău în faţa lor, în momentul în care nu mai ocupă o funcţie. Taman invers ca la noi, unde miza e totală. Funcţia sau neantul, totul fiind în jurul acestor poli. Mai e aici şi multă lăcomie primitivă, dincolo de nevoia de recunoaştere socială. Acea lăcomie care ne face să fim departe de orice valori şi principii. Noi nu vrem să respectăm reguli, proceduri, noi vrem bunăstare cu orice preţ, iar dacă nu se poate obţine, atunci de vină sunt crizele globale și corupția altora. Canibali între noi, victime în faţa celorlalţi.

În acest sens, lucrurile nu se vor schimba în grabă, aşa că mergem mai departe cu aceeaşi oameni, iar cei care vin din urmă se pare că vin pentru acelaşi scop, acela de-a avea şi ei un parcurs faraonic. O mumie cu funcţie zace în fiecare.

Campania electorală a devenit în România ceva atât de banal, încât nu mai poate suscita entuziasm nici pentru politicieni, nici pentru alegători. Una dintre principalele cauze care ne-a adus aici este inflaţia de campanii. De aici s-a ajuns la o aplatizare a mesajelor. Nemaivorbind de faptul că nimeni nu vorbeşte despre soluţii economice. Politicienii români vorbesc de chestiunile economice, doar ca să anunţe iminenţa unor dezastre. De genul, dacă nu vom absorbi fonduri va fi jale, dacă nu vom atinge ţinte de buget, iarăşi vom suferi crunt. Până la urmă timpul le va da dreptate, doar că ei nu sunt cronicari. Însă exerciţiile de imaginaţie merită făcute pentru a şti ce ne aşteaptă. Unul dintre aceste exerciţii ne arată că dacă mergem în ritmul acesta, fără absorbţie de fonduri, fără dezvoltare, cei care au acum 30-40 de ani, vor prinde la pensie un procent de 15% din salariu. Practic, sinucidere curată. Având în vedere că decreţeii sunt mulţi, iar în prezent demografia scade, cei activi atunci, vor fi o pătură prea subţire pentru a duce-n spate puhoiul de decreţei pensionari.

Nimeni nu găseşte o soluţie la creşterea procentului de absorbţie a fondurilor europene, nimeni nu întrevede soluţii de creare a locurilor de muncă. Mai ales pentru cei pregătiţi. În acest sens, ponderea cea mai mare în ceea ce îi priveşte pe românii care doresc o slujbă în străinătate o deţin cei cu pregătire primară, gimnazială şi profesională urmaţi de cei cu studii liceale şi postliceale, iar mai apoi vin cei cu nivel de instruire universitar. De aici rezultă că marea majoritate a absolvenţilor de studii superioare reprezintă categoria cea mai neglijată. În faţa acestor stări de fapt unii nu au decât obsesia majorităţilor largi și asfixiante pentru democrație. În felul acesta, dacă se obţinuse ceva bun în ultimii ani în ţara aceasta, era briza de democraţie, spaţiul variat de expresie. Dacă se va pierde total şi acest câştig care este serios amenințat în aceste vremuri, atunci putem spune că România e un proiect ratat pe toată linia.

Pericolul subjugării totale a societăţii, prin politizarea excesivă a instituţiilor de stat, cât şi controlarea privatului, astfel încât societatea liberă practic să nu mai existe, este unul iminent. Acest fenomen poate fi sesizat decupând detalii din realitatea concretă. Începând cu muncitorii de la firme care sunt trimişi la mitinguri electorale, pentru că patronul e dependent de politic, continuând cu ascensiunea universitară a multora care e condiţionată tot politic, ca să nu mai vorbim de agenţii economici care pe forţe proprii nu reuşesc să fie decât nişte bravi kamikaze. Şi în general, oricine încearcă să se sustragă controlului politic, suportă consecinţele. Iar politicienii ştiu asta, ne votaţi, nu ne votaţi, vă priveşte, dar dacă vreţi să ciuguliţi ceva, tot din palma noastră sunteţi nevoiţi să o faceţi.

În afara democrației

Image

Că în ţara asta nu există siguranţa unei democraţii ne-o demonstrează vremurile în care trăim, culmea ca ţară membră UE. Dar asta nu ne stinghereşte cu nimic, altfel timizi din fire în plan internaţional, că doar n-avem cu ce ieşi în lume, silozul fiind gol. Dar pe cine mai interesează?

Însă mai mult decât orice, specialitatea casei la cei care încă ne conduc e ceea ce filozoful juridic german, Gustav Radbruch, numea „fărădelege legiferată”. Acest concept a fost inspirat de măsurile abuzive naziste care erau îmbrăcate în haina legii. Culmea, la baza creării Curții Constituționale sau Curții Supreme în America a stat rațiunea de-a bloca o derivă politică nedemocratică, dar asta nu prin anularea dreptului la vot, ci prin intervenții menite a corecta inițiative deplasate ale puterii instalate. Curtea Constituțională nu acționează nici pe bază de intuiție și nici pe vedenii politice mai mult sau mai puțin clarvăzătoare. Am putut avea parte de această practică a ”fărădelegilor legiferate” încă de pe vremea suspendărilor neîntemeiate constituțional, continuând cu „marțea neagră”, dar acum s-a atins apogeul prin interzicerea exercitării dreptului de vot în timp ce acesta se derula.

Un lucru e cert, pentru forţele dornice de putere din România jocul politic democratic e insuficient. Dintr-un motiv simplu, democraţia nu-ţi conferă putere totală, chiar dacă ai o majoritate parlamentară, nu devii tartor peste acea ţară. Aşa au inventat nişte amărâţi de englezi, acum câteva veacuri, chestia asta, care iată că intră în contradicţie cu voinţa de putere a politicianului român. Care nu e cea de aristocraţi ai spiritului, a la Nietzsche, ci e voinţa de putere a târfei ajunsă matroană.

Însă atunci când unii vor mai mult decât le oferă jocul democratic, are loc dinamitarea statului de drept. De acest abuz nu ne poate nimeni salva. În ultimă instanţă dacă vrem să ne întoarcem la simbolul bâtei aplicată în cap democraţiei vom putea găsi sprijin în Coreea de Nord. Nu rămânem singuri. Dar vin unii şi ne liniştesc, spunându-ne că nu se mai pot întoarce vremurile odioase. Evident că acum vorbim de nişte instincte totalitare adaptate la democraţia formală.

Şi cum în România democraţia e eminamente formală, e foarte uşor să manevrezi totul. Aşa apar semidictaturile, un fel de regimuri în care libertăţile sunt limitate. E vorba de timorarea presei, a justiţiei, totul pentru a putea gangsterismul de stat să-şi facă treaba în linişte. În rest, există economie de piaţă, e adevărat cu oligarhi de top 300, un fel de democraţie africană cu o elită de tartori dedulciţi la consumul capitalist.

În timp ce poporul sărăcit se răzbună la vot pentru faptul că nu se află în Europa din punct de vedere al nivelului de trai, gangsterii politici inventează lupte cu organizații politice demult apuse. Trag cu mitraliera în fantome verzi și mai au puțin și se vor lupta cu Inchiziția, Ku Klux Klan și cu alte pagini negre ale istoriei. Totul pentru a ascunde încălcarea regulilor. 

Pentru noi, regulile sunt o insultă la adresa inteligenţei. Când poţi inventa pe loc şi poţi fi creativ în aşa măsură încât să fentezi procedura, legea, sistemul, ar fi culmea să stai ca prostul sub regulă. Din acest punct de vedere suntem peste vestici, mai ales peste nemţi, care au o inerţie mare, sunt mai lenţi şi n-au rapiditatea noastră nativă de-a face conexiuni. Cu diferenţa că ei le fac în profunzime, pentru că vor să construiască ceva durabil fără să se bazeze pe geniul improvizaţiei. Care oricum nu rezolvă pe termen lung pe nimeni. Dar noi cum n-avem drumuri, infrastructură, oricum nu putem vorbi de economie de anvergură, doar  de subzistenţă.

De fapt, dinadins în România, libera iniţiativă e blocată, practic tot sistemul e conceput de aşa natură ca să fii un asistat care depinde de politicieni, de pile, totul ca să fii aservit social acestui conclav mafiot, pentru a nu putea exista oaze de normalitate, activităţi autonome de circul politic. Dependenţa de politic e una totală, până la urmă, ei sunt şi viruși și  doctori, sunt de toate peste o lume pe care o posedă şi care naşte sclavi din generaţie în generaţie.

Dorința eternă a elitelor e ca oamenii să cadă în două tabere care să-și arunce etichete infamante reciproc. Bătălia propagandistică e ideală pentru elitele manipulatoare pentru că în felul acesta e evitată analiza. Conform definiției, analiza înseamnă a dezasambla părțile componente și a le evalua separat. În felul acesta e dibuită și esența unui fenomen. Exact ce nu-și doresc manipulatorii politici.

Democrația nu e în mâinile noastre, cum ni se spune mereu atunci când trebuie creată isteria electorală în defavoarea unui candidat, e în mâinile elitei, iar ea câștigă pe mâna noastră și noi pierdem mereu pe mâna ei.

Suntem obișnuiți să cădem la toate testele de țară, dar mai ales la testul democrației de care vorbea Thomas Jefferson: ”Când poporul se teme de guvern, acolo este tiranie; când guvernul se teme de popor, acolo este libertate.”